Mai…
Verde compact, luminat, repetat. Pictorul de cer tocmai a terminat de-l pictat. Au ieșit și îndrăgostiții, în sfârșit, pe dig, la râu. Alții abia învață să meargă, într-un tărăboi de bucurie… Un tânăr domn aleargă pe serpentine. Biserici în soare, până departe, păzesc orașul, dealurile, munții… Luna lui Mai, mareea de verde! * Zile una ca alta. Totuna dacă le fotografiezi ieri sau azi. Tocmai am fotografiat-o pe cea de mâine… * Linişte de verde… Câte un „motorbicilist” traversează parcul, după ce își contemplă îndelung mașinăria scânteioasă. N-ai ce-i face! N-aude liniștea verdelui… Câte o rafală de vânt în parc prăvălește pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri… Părinți foarte tineri cu copiii lor la Grădina Morii – și-i iubesc la fel de mult ca părinții noștri pe noi, in illo tempore… * Când se intensifică briza de Mai, se intensifică şi trilurilu-leala păsăretului de Vale. Plopii, drepți, susură mai tare. Vârful bradului se unduie acolo, sus, întruna. Ca să nu mai vorbim de stejar – înmărmurit. * Pe stadion, un meci de pitici („Viitorul”), cu galeria de rigoare. Copiii aceștia nu vor ajunge anexe de PC, de I-phone. Între timp, Iza, sătulă de ploi, curge in linişte(ală). Solovanul isi cauta noi ipostaze de încremenire în verde. * Bună şi această zi – ploioasă, ci luminoasă, cântăcioasă şi oxigenoasă… Stânjenei ciuciulete, bujori nou-nouți, roșii of course, flori de magnolie târzii.

Iunie…
1 Iunie – se risipesc de tot păpădiile, funigeii se vălătucesc spre Deal. Părinții bugetari și/sau șomeri umplu Grădina Morii cu copiii lor. „O, my God!”, „Doamne, ferește!”, „Mamma mia!” – exclamă copiii, văzând parcul de distracții, gonflabilele, pompierii… * 2 Iunie. „…Nu-ți imaginezi ce-am făcut ieri! Pentru prima oară în viață am zburat cu ringhișpiru’, cu nepotul în brațe. Azi nu-s bun de nimic, sunt frânt!” – îmi povestește un bunic * Iată împietririle de azi și Iza tot așa, curgând împietrit… * „Vini vara…” – la Sighet, grăniceri moldoveni în retragere privesc în zare. * …Nu, nu-i iasomia. Sunt salcâmii, strugurii lor grei… * Alb de bujor alb. Comparabil cu albul de crin, de margaretă, de narcisă, de gladiolă… Ci distinct, sărbătoresc. * Se aud başi de pe celălalt mal – a început sezonul de pescuit. Păsărelele derutate își întrerup concertul. „Niște țâglari tăt ‘or prinde”!… * S-a deschis iasomia, de-un alb tulburat. * … Ci, să lăsăm ziua de Iunie în perfecțiunea ei, fără atâtea fotografii, cu coconi de mână pe dig, mirosind a penare, cu clăi deja aurii…, să nu-i dăunam sau ceva de genul… * Iunie dens, aproape nu ne vedem, nu contăm…

„Și de aia!”…
Nepoțel cu bunicii pe teren, la Malon Kert. O mini-bicicletă și o serie de 4 mingi aliniate după mărime, sub tribună, îl așteaptă. Niște bălți mici punctează terenul de sport, după ploaia de azi-noapte. Piciul joacă fotbal de unul singur. La fiecare mișcare, fostul gradat de bunicu-său (vezi burtica din dotare și tonul invariabil de comandă) sare cu observații și interdicții. De aia, când milițistul întoarce cu ristul mingea venită spre el, copilul dă cu șpițu’ , iar când mingea ocolește bălțile, „șmecheru’” (cum îl alintă ei) se întoarce și trece râzând prin baltă. Numa’ așa!

Ezoterică…
Întâlnesc în oraș un domn ca la 60 de ani, vorbind cu un limpede accent „sudist”. Îl întreb de unde este. Îmi spune că-i din zona Călărași și că familia lui s-a mutat la Sighet când avea 5 ani. Cum s-ar zice, sighetean cu state vechi de plată… Accentul muntenesc, însă, i-a rămas. ”Nu înțelegeam aproape nimic din ce vorbeau oamenii. Odată, în piață, am auzit o bătrânică zicând către alta: „Si-ț-a-amu!” Am tot repetat cuvântul în minte până acasă, să o întreb pe mama…” ( Înseamnă: „Fie-ți de ajuns acum”!” sau mai simplu: „Bughet!”)

În dulce grai…
O gospodărie. „Hai în ca’, Ioa’, că ploauă!” ”…Nu mă duc, că ș-afară plouă…” * La lucru. „Ce-ai pus de mâncare, Mări ?” „Macaroane se’rte.” „Și ce-ai pus pe ele?” „Fideú, ce să pun!?” * Un om cu două femei trec prin pădure. După o vreme, el răcnește: ”„Ioană, Mări! Găsâ-mă că nu mă găs’!” * Dulgheri la Ocnă: „Măi, Iua’! Mie’rem amu…!” *

Tennis live…
S. în verde de Paris. „When she’s aceing, nobody can stop her!” * „Îi cade mâna francezului sub imperiul emoțiilor. Echilibrul mintal se dizolvă.” * „B. are o dreaptă uriașă și o atingere de catifea.” (M.V) * „Mingea curăță linia de tușă.” * „…Prinsă-n această dilema, care-i blochează reacția, S. cade-ntr-o gaură neagră, la fel ca-n astronomie. ” „Setul median.” * „Ce frumos perie mingea în lateral!” * „Supraîncarcă forehand-ul!” * „Lungește mingea.” * „Planul de filmare nu redă fidel nuanța loviturii.” (M. V.)

AICI, ACUM…
Toată vara tot orașul era aici, la strand. Pe malul nisipos foia tinerețea pucérka. Era plin, pătură lângă pătură, ci, se marcau destule terenuri de volei, de tenis cu piciorul. Mingile aterizau pe cearceafuri, printre farfuriile cu roșii și castraveti, se juca prinsa la căpătâiul celor întinși la soare.. „Nesimțiților!”…
Băieții săreau de pe podul de lemn sau de pe malul înalt, de lângă lespezile de piatră catifelată – în picioare sau hasas, csukafejes, în echer, cu răsuciri și rostogoliri… Ci fetele nici nu se uitau de pe cearceafurile lor, discutand cine știe ce, mult mai important…
Cine voia mai multă intimitate se așeza la margine. Acolo erau pături mai rare, cu perechile notorii ale orașului… Cine voia mai puțină lumină, trecea pe celălalt mal, cel cu familii, cu prunci, sălcii și vedere spre ștrandul cu siluete dragi tremurând în lumină – le priveam pe sub pleoape, de departe…
Ne trimiteau după apă la Izvor sau la terasă la Boby Solo după halbe sau țapi, să bem limonadă, sifon, că eram roșii ca racii (ori albaștri, dârdâind, cum stăteam în râu ore întregi, până-n gât, ciorchine).
……………………………………………………………………………………………………………………………….
Aici sunt mai multe amintiri decât densitatea nimicului de acum, / de aia vocile noastre parcă sunt de demult / și ne întristează puțin…

(din notațiile mele de pe facebook)
Marin SLUJERU

foto: Marin Slujeru

Mai mult de două treimi din românii care are au un cont Facebook, îl folosesc și pentru a citi știri. Dacă până acum zece ani deschideam televizorul să vedem ce se mai întâmplă în lume, acum intrăm pe Facebook pentru a face același lucru. Deși de multe ori ne imaginăm că doar tinerii „stau pe Facebook”, acest lucru nu mai e valabil de mult timp. Persoanele între 45 și 60 de ani, sunt din ce în ce mai prezente în rândul utilizatorilor fideli ai platformei. Tinerii sunt pe Instagram și, mai nou, pe TikTok. O dată cu răspândirea virusului COVID-19 în lume, platformele de socializare și media online au devenit iar o țintă de atac a criticilor care susțin că, datorită lor, dezinformarea se răspândește necontrolat. Dar sunt aceste platforme mai nocive decât clasicul „tembelizor”? Ce soluții au fost propuse pentru a reglementa spațiul online? Dar nu cumva sunt aceste soluții mai nocive decât platformele în sine?

O dată cu răspândirea coronavirusului pe teritoriul României, Președintele Iohannis a declarat starea de urgență printr-un decret prezidențial care atingea și problema dezinformării, printre multe altele. Astfel, orice publicație online care publica informații false despre pandemie risca să fie închisă, dacă nu răspundea la cererea autorităților de a da jos conținutul fals. Problema cu această abordare a guvernului este că, de multe ori, producătorii de știri false sunt anonimi, publică din locații necunoscute, deci sunt imposibil de găsit. Pentru că este ușor să deschizi un domeniu nou și să îl înregistrezi într-o țară oarecare, rețelele de socializare au un rol vital în a ține publicul unor site-uri de dezinformare conectat. În România, cazul acum notoriu al site-ul ortodox.info.ro, care blocat de autoritățile române în timpul stării de urgență s-a transformat peste noapte în ortodoxinfo.ro, arată cât de ușor e să reanimezi un site de știri false. Fără Facebook aceste publicații și-ar pierde din cititorii, care nu ar ști unde să acceseze noul domeniu.

Astfel, rețelele de socializare facilitează crearea de comunități care consumă și răspândesc informații false, conspirații, știri senzaționale. Dar aceleași rețele creează comunități care consumă și răspândesc soluții, care se organizează pentru activități sociale și politice. Dacă acceptăm că, pentru români, platforma Facebook este principala sursă de trafic pentru informațiile false, este și principala sursă de trafic pentru informații corecte. Separarea grâului de neghină este, istoric vorbind, o trudă complicată. Cum facem să combatem răspândirea informațiilor dăunătoare, fără să atentăm la integritatea unor drepturi fundamentale precum dreptul la liberă exprimare? În ciuda aparențelor, a separa informația în „bună” și „rea” nu e tot timpul ușor. Și nu e evident cine ar trebui să o facă. Vom avea o „comisie a adevărului” care cataloghează informația? Vom lăsa platformele de socializare să ia această decizie? Suntem noi, publicul, calificați să hotărâm întotdeauna dacă citim informații false sau adevărate?

Kate Coyer, cercetător afiliat Universității Central Europene din Budapesta și Universității Harvard din SUA, declară pentru CJI că măsurile de control ale răspândirii știrilor false nu trebuie să limiteze drepturile fundamentale ale omului, precum dreptul la liberă exprimare. Soluțiile luate de autoritățile din România și din alte state ale lumii trebuie să răspundă unor probleme precum lipsa de transparență a giganților tehnologici, dar și lipsa de cunoștințe tehnice ale persoanelor care reglementează acest domeniu. „Avem nevoie de un sistem care susține interesul public și nevoile publicului. Nu avem acest sistem la nivelul presei scrise, audiovizuale și în mod sigur nu avem acest sistem la nivelul platformelor de socializare. Cred că nu ar trebui să permitem schimbarea legislației privind libertatea de exprimare în timpul stărilor de urgență. Aceste legi nu ar trebui schimbate în perioade în care abuzurile asupra drepturilor la viața privată și înclinația de a controla populația sunt tendințe foarte îngrijorătoare. Știm că, o dată ce deschidem cutia Pandorei, e greu să o închidem la loc”, declară Coyer.

Aceste măsuri sunt ineficiente când proprietarii site-urilor sunt necunoscuți și au efecte negative mai ample, cum ar fi intimidarea jurnaliștilor, care ar putea vedea cenzura ca o potențială armă îndreptată împotriva lor. “Un lucru pozitiv pe care l-am observat este promovarea informației bune pe platformele de socializare. De exemplu, dacă cineva caută fraza “Ar trebui să beau dezinfectant împotriva coronavirusului?” Google îți va sugera să accesezi pagina Organizației Mondiale a Sănătății sau a altei organizații de sănătate care promovează informații de încredere. Aceasta e o soluție la dezinformare care te protejează de problemele legate de limitarea dreptului la liberă exprimare”, afirmă Coyer. Alte inițiative, precum platformele de indexare a site-urilor false, campaniile de conștientizare și campaniile de educare a populației privind modul de operare a site-urilor de dezinformare pot fi mai eficiente în combaterea dezinformării și mai respectuoase față de libertatea de exprimare.

Dumitrița HOLDIȘ
Centrul pentru Jurnalism Independent

Aproape în fiecare dimineaţă între patru şi cinci, doi cai (să zicem că frumoşi) trec prin faţa geamului meu. Încerc să ţin evidenţa pasului, trap-galop pentru a concretiza contextul, fapt ce deschide largi perspective. Uneori îi las să treacă fără să mă întreb încotro înaintează înfriguraţi, atât de devreme. Alteori, însă, mă predau şi mă pregătesc prudentă; încă nu sunt hotărâtă dacă noaptea e sfetnic bun sau naşte monştri. Aşa că mă ridic, pun rotiţele în mişcare şi observ. Câinii tac, cocoşul doarme, trebuie să fie frig şi umed afară, mă simt norocoasă că-mi merge centrala, încă un clic şi apar personajele din vis, de ieri, din cărţi, din viaţă, din altă viaţă. Observ din nou şi mă trezesc bombănind ceva. Mai bine tac şi decid să văd ce are lumea largă de arătat noaptea.

Pe unul dintre canalele digi o emisiune cu americani zâmbitori şi politicoşi reconstruiesc povestea unei blonde care este ucisă de iubitul ei stăpânit de o gelozie cruntă în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine. Ioi! Hmm…

Trec în revistă postările mele, puţine e drept, dar, totuşi revizuiesc că doar sunt la ora prudenţei. Neeeh, la postările cu pacea lumii am câte cinci hai, cu indulgenţă primesc câte şapte like-uri, poze cu prunci n-am, deşi cred ca ar avea succes, ooh alea de la nunţi cu colţul vesel pentru poze da, ar merge, mi-ar creşte cota. Dezamăgitor de-a dreptu dar mă luminez toată când îmi aduc aminte că am multe like-uri (mă rog mai multe, adunate şi de la celelalte personaje, că nu eram singură în tyip) la poza cu cămeşa de tort, ia maramureşană, pentru sudişti. Îmi aduc aminte şi de o discuţie despre atât de râvnitele albăstrele cu un bogătaş (încă unu’, asta-i coteria mea 😉 ) care mărturiseşte că el, deşi nu e activ şi nu are mulţi friends (măcar aici îl iau) la o postare dulce despre el şi familia lui tradiţională, că tot e de actualitate, primeşte sute de like-uri. Mnoa nu mă mir, îmi zic eu. Şi la ce te ajută îmi vine să întreb? Dar tac şi de data asta, tac şi ascult. În fine, la mine pe facebook e plictisitor, de-a dreptu dramatic uneori dar cum aproape întotdeauna ce are altul e mai interesant urmăresc la întâmplare: flatulaţii din fundul Tăşnadului şi dezbateri tematice, poze de la deja binecunoscutul city break la Şomcuta, iconiţe, (doamne)zei, urări de bine, complimente şi iar complimente, un cârnaţ, kinoa, nelipsitul ceaun, o babă necăjită, reproşuri, critici mai mult sau mai puţin dure şi iar complimente şi urări de bine, disperare pentru validarea frumuseţii, bărbăţiei, performanţei, reuşitei, fericirii, a vieţii până la urmă. Şi apoi cele de sezon: vacanţele, sfinţii, şcoala, sărbătorile de iarnă cu tăiatul porcilor, morţii, viii, anul nou… no, viaţa toată acolo la negociere de follow sau unfollow, de analizat, invidiat sau desfiinţat, judecat, împachetat şi etichetat. Războaie mici şi mari, victorii electorale, dezamăgiri, flirturi şi iubiri perfecte, drame domestice grave, toate la distanţa unui ding. Nimic nou de fapt, oarecum trist din perspectiva unei dimineţi reci şi umede îmi zic şi încerc să concluzionez pesimist când citesc:

Yle-nuka întreabă public de unde poate cumpără prune? ,,De la Kaufland” îi răspunde un isteţ cu simţul umorului, în timp ce Mary-uka is typing întrebând dacă vrea din alea albuţe sau… Grupul se leagă şi discuţia se poartă la un alt nivel. Intervine un altul şi oferă spre final şi horincă, dar ea nu! Yle vrea prune, doar prune. Două tone, poate trei, depinde de preţ :). Smart! În sfârşit! Despre asta este vorba! Spre deosebire de Yle care ştie ce face şi primeşte toată consideraţia mea, „the facebook idiot” nu înţelege că această platformă contemporană de vieţuire care poate să fie utilă, practică şi chiar drăguţă uneori, ar fi bine folosită şi nu investită cu prea multă putere. Aş fi zis până ieri că e cale lungă până să ajungi să trăieşti acolo delirant şi obsesiv însă se dovedeşte că mulţi o scurtează şi (se) coc sfârşituri de lumi pe acest facebook sau din cauza lui. Şi între ele un univers de emoţii date de scroll, click, like, comment.

Nu pot să nu-i mulţumesc în acest context Tamarei Vasiliu (cu care mă ştiu deşi nu suntem apropiate dar, când ne vedem, ne oprim să vorbim despre Alzheimer şi alte chestii din astea la care ne pricepem) că, şi pentru că nu eram de ziua mea pe facebook, m-a sunat să-mi dorească ani frumoşi. Personal, aşa din senin, i-am auzit vocea şi urarea. Thumb up aşadar (asta e chiar like 🙂 ).

Dar, să nu uităm: Pe unul dintre canalele……….. povestea unei blonde care este ucisă de ………………………….. în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine !!!

Deci, să avem grijă ce postăm. Vieţile noastre mici sau mari se vând câte puţin pe facebook şi toate pe socoteala emoţiilor noastre reale.

Autor, Alina MARINCEAN

Un inedit protest artistic (muzică&desen) împotriva comasării Școlii de Muzică și Arte Plastice (SMAP) cu Școala generală „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, a avut loc lângă Primăria Sighet (pe strada pietonală) azi, 29 martie 2017, începând cu ora 18.30.

Invitația lansată pe facebook de către organizația neguvernamentală Kiwanis Maramureș a adunat într-un timp relativ scurt elevi, părinți, profesori receptivi la demersul comunității de a păstra Școala de Muzică instituție cu personalitate juridică, de sine stătătoare.

Făcând abstracție de polemicile din ultimele zile, considerăm că acest „protest” muzical este un mesaj în plus pentru ca situația să revină la normal și Școala de Muzică să fie sprijinită – chiar dacă există „pericole” legislative – să continue o tradiție pe care și-a câștigat-o de-a lungul timpului.

Nume precum Aurelia Vișovan, Raluca Michnea, Lucian Madiar sau Cadmiel Boțac, foști elevi ai Școlii de Muzică Sighet, sunt „argumente” pentru a ne implica civic în susținerea asigurării continuității acestui brand al municipiului nostru.

Echipa „Salut, Sighet!”

– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi