O vorbă din popor spune că, prin natura sa, costumul popular e ca o a doua piele moștenită de la străbuni, dar ce faci atunci când pielea se uzează și nu mai are cine să o tăbăcească sau când ea refuză să mai fie primită ca moștenire?
Faptul că în majoritatea zonelor din România costumul tradițional se pierde sau chiar a dispărut complet nu este o noutate, ba chiar devine parte din normalitatea de zi cu zi a țării, dar faptul că există și zone în care tinerii iubesc și se luptă să păstreze portul tradițional viu este un lucru uimitor.
Una dintre zonele în care tradițiile sunt încă păstrate iar costumul tradițional este purtat de mic și mare e Maramureșul Voievodal, care cuprinde atât sate și cătune cât și unele orașe mai mici. Aici, tinerii încă merg la nunți și duminica la biserică îmbrăcați în portul maramureșean, iar meșterii populari, deși au o vârstă înaintată, încă își practică meșteșugul, având cereri mari pentru opinci din piele, bătute bine ca să fie moi la umblat, cămăși tradiționale, din pânză țesută la război și cusute cu mâna, și câte și mai câte.
Era modernă este un moment în care moroșenii își scot pințîlușul (cuțit de dimensiuni mici) de la brâu și pornesc la „luptă”. Căci așa poate fi denumit acum acest val al tinerilor care încă își păstrează tradițiile și portul, o luptă între modern și tradițional.

Privind spre trecut cu mătușa Irina

Dar până să ajungem la costumul popular de astăzi, ne întoarcem în timp cu Irina Ilea, care are 76 de ani și este unul dintre meșterii populari din Maramureș care coase cămăși populare. Ea spune că pe vremea ei toate fetele știau să țeasă și că era rușinos să nu poți să îți împletești măcar un baier de lână (mâner de la traistă).
„Cos de pe la 5 ani, m-au învățat mama și mătușa mea, și la școală făceam lucru manual cu preoteasa, care ne-o învățat să facem ciur. […] Apoi, când am mai crescut m-am dus la șezătore, ca fetele, și de nu știei a țăsă la tiară (război de țesut), ori a îndruga lâna, îți era mai mare rușânea, că râdeau toate fetele de tine. ”
Cât despre costumul tradițional, mătușa Irina mărturisește că tinerii încă se îmbracă cu haine tradiționale, „numa că îi baiu că fetele de amu numa s-ar îmbrăca, da bietele nu știu nici să facă pânză, nici să țeasă. Păi eu când eram de 25 de ani mi-am făcut și mie și la bărbatu meu cămeșă, amu aieste nici opincile nu și le știu lega, da’ no, ce să faci? Așă îs timpurile, bine că încă le portă și că mărg la biserică.”
„Că lumea îi tare bună amu, eu m-am apucat de cusut la oameni că mi-o trebuit bani, am avut 4 copii și o mărs tăți la liceu, o trebuit să îi ajut, pe fiecare în parte, cum am putut și așă am început să cos cămeși și la alții. Amu oamenii își fac altfel banii și femeile mărg și ele la lucru, da’ atunci o fost alte vremuri.”, spune mătușa Irina, cu nostalgie și o urmă de recunoștință.

Tradițional hibrid

Chiar dacă încă se mai poartă, costumul tradițional este îmbrăcat de cele mai multe ori într-o variantă hibridă, în care sunt combinate piesele costumului popular cu cele moderne. Ancuța este studentă masterandă în cadrul Universității Tehnice din Baia Mare și spune despre această hibridizare că „s-o întâmplat atât din cauza comodității, cât și din cauză că o rămas foarte puțini meșteri populari la care să apelezi în caz că hainele se uzează. Sumnele și pânzăturile îs ușor de înlocuit și se pot cumpăra de la piață și îs destul de OK ca preț, dar opincile sau cămeșile îs foarte scumpe. O cămeșă cusută cu mâna costă peste 1000 de euro, iar o pereche de opinci trece de 500 de lei, de asta se poartă doar de Paști și de Crăciun sau când îs nunți și sărbători mai mari.”

Petrică are 22 de ani și crede că dorința de emancipare și modernizare a dus la această variantă hibrid a costumul tradițional. „Le-au combinat pentru că tinerii o început să plece în străinătate sau în orașe mari pe la facultăți și o vrut să își arate statutul social, că și în urmă cu 10-12 ani femeile își mai luau o bluză sau un sfetăr (jerseu făcut manual din fibre sau lână), nu umblau duminică de duminică în haine de sărbătoare, da amu îi un fel de paradă, de și-o luat una nu știu ce fel de blană sau sandale la sumnă, nu trece mult și le vezi pe toate fix așa îmbrăcate, și așa din una în alta amu se poartă tot felul de combinații, și la fete și la băieți.”

De ce este costumul tradițional maramureșean special?

Pe lângă dorința de a păstra tradiția și apartenența la o anumită regiune, tinerii maramureșeni poartă acest costum într-un mod natural, de parcă ar fi o extensie a propriului corp, oricât de inconfortabil sau de greu ar fi, aceștia îl fac să pară una cu ei.
Maria este o maramureșeancă de 24 de ani, studentă masterandă la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca (UBB), și spune despre portul moroșenesc că „este unic, nu doar pentru că e al nostru, ci pentru că îți dă o stare de bine când îl privești, e o explozie de culoare, care parcă te și face să uiți de probleme.”
„Bunica mereu mi-a spus să fiu mândră că sunt moroșancă crescută la țară, să îmi port cu mândrie costumul și să îi spun povestea oriunde mă duc. Faptul că tinerii se rușinează că au crescut la țară și se feresc să își poarte straiele populare se întâmplă din cauza societății, mai ales când aceștia pleacă într-un mediu „civilizat”, așa cum spun ei.”

Despre unicitatea costumului popular maramureșean vorbește și Adina, studentă în anul 2 la Administrație Publică, în cadrul UBB. „Costumul maramureșean e unic datorită sufletului care se pune în el atunci când este lucrat. Femeilor din sat le ia luni de zile să prelucreze materialele, să coasă fiecare detaliu și să le pună pe toate la un loc. E o muncă titanică, dacă mă întrebi pe mine.”
„Bunica mea coase cojoace cu oglinzi și îi ia 3 luni să facă unul de la zero, și coase la el zi și noapte. De la ea am învățat cât de important este să respecți tradițiile și portul popular și, mai ales, să nu îmi fie niciodată jenă că sunt din Maramureș.”

Grăituri de bine

Tinerii din Maramureș își iubesc originile și implicit portul, chiar și în lumea modernă în care, de multe ori, tradiționalul e văzut ca… învechit. Rămâne de văzut dacă în timpul care curge parcă tot mai repede va continua și neobosita rezistență a portului popular maramureșean și va reuși să își păstreze autenticitatea și frumusețea nealterate.

.

Foto & text: Maria – Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Cândva atât de prețuită și necesară pentru strămoșii noștri, iar acum atât de uitată și nefolositoare, așa poate fi descrisă, într-un mod foarte trist și brutal, meseria de opincar. O meserie care, de-a lungul timpului, a fost transmisă din tată în fiu.
Pentru generații de-a rândul, opincăria era unul dintre cele mai respectate meșteșuguri, până când modernismul și modelele sale de încălțăminte industrială au început să-și facă loc și în satele românești. Acum, respectata și iubita meserie de opincar a ajuns să fie uitată într-un colț al istoriei, la care nimeni nu pare că mai dorește să se întoarcă.
Deși oamenii care mai practică acest meșteșug au o vârstă destul de înaintată și sunt atât de puțini încât îi poți număra pe degete, aceștia au avut ingeniozitatea și înțelepciunea de a se adapta la această nouă eră.
Tradiționala încălțăminte românească a ajuns să aibă altă întrebuințare în mâinile dibace ale acestor păstrători ai culturii tradiționale românești.
Pe unul dintre aceștia l-am găsit în Sârbi, un sătuc mic și uitat din Maramureș, în care oamenii încă nu s-au desprins total de tradiții și de portul strămoșesc.

              Opincar în Maramureș

Petru Opriș are 72 de ani și este unul dintre ultimii opincari ai județului Maramureș. Stând de vorbă cu el, ne-a povestit despre începuturile sale ca opincar. A luat pielea și potricala (instrument folosit la găurirea pielii din care este confecționată opinca) în mână la 13 ani, iar primele opinci făurite de acesta au fost pentru fete de 4 ani: „Am făcut opinci pentru fetițe de 4-5 ani, până m-am obișnuit. După ce am știut să fac opinci, am belit roți, tăiam cercurile și făceam opinci groase, care aveau cresturi.”

Uncheșu Petru spune că nu s-ar vedea făcând altceva și că nu și-a dorit niciodată să se ocupe de altă profesie în afară de opincărie. Pentru el, făuritul opincilor este o moștenire prețioasă, pe care nu are de gând să o abandoneze decât în ziua în care o să fie chemat la Domnul. Această dragoste i-a fost insuflată de tatăl său, care la rândul lui a învătat opincărie de la bunicul lui Petru. „Tata a fost opincar timp de 45 de ani, până la etatea de 70 de ani când o murit, iar eu sunt opinacar de 55 de ani, împreună avem 100 de ani de meserie, transmisă din tată în fiu.”

 Cum dispare un meșteșug

Din spusele lui Petru, până la sfârșitul secolului XX, se putea trăi foarte bine din opincărie. Oamenii nu aveau alte tipuri de încălțăminte la îndemână și nici nu doreau să poarte altceva. Dar au venit vremuri noi, care au adus după ele interese noi cu privire la îmbrăcăminte: „Când nu o fost încălțări de astea, vindeam și câte 200 de perechi de opinci în toată săptămâna, acum abia dai două-trei într-un an.” Cei care mai cumpără în ziua de azi opinci sunt copiii de la ansamblurile folclorice și fetele sau femeile cărora li se mai uzează încălțămintea tradițională, dar cum opincile sunt purtate doar în zile de sărbătoare, o pereche poate ține chiar și o viață.

Cu ochii sclipitori și multă nostalgie în glas, uncheșu Petru povestește despre vremurile în care opincile nu au mai devenit o prioritate pentru oamenii satului maramureșean. Ne-a mărturisit că înainte, fie vară, fie iarnă, oamenii purtau doar opinci, pentru că altă încălțăminte nu era: „Amu s-o domnit lumea, le iau din magazin, le pun în picioare și toată iarna umblă cu ele, nu le mai trebe opinci.”

              Adaptarea la noile timpuri

Când și-a dat seama că opincăria în modul tradițional nu mai funcționează ca înainte, Petru a început să facă alte tipuri de opinci. Opinci care, odată cumpărate, sunt menite să îți amintească de Maramureș și să te cheme spre el.
Fără studii superioare în domeniul marketingului și fără un liceu terminat, uncheșu a reușit să se adapteze noilor timpuri și a descoperit o metodă prin care să îi facă și pe „domnari” să îi cumpere opincile. Așa a ajuns să confecționeze suveniruri și să transforme opinca maramureșeană într-un etalon pentru cei care îi trec pragul.
Despre cum a început acest demers, Petru ne-a povestit foarte simplu, cu o degajare care parcă îți șoptea că a fost foarte simplu ce a făcut el, că a încercat pur și simplu să facă câteva modele și că s-a hotărât să le vândă turiștilor:
„Acum șase ani, când am văzut că nu vin decât copiii de la ansambluri să îmi cumpere opincile, mi-o venit ideea să fac niște opinci pentru turiști, de alea mici, de pus la oglinda mașinii. Am făcut 2-3 perechi, am văzut că îmi ies și le-am scos în fața porții să le vadă lumea. Minten-minten oprea câte o mașină și cumpăra câte o pereche. De atunci, numa de astea fac mai multe.”
Pe lângă opincile pe care le expune în fața porții, Petru mergea, înainte de pandemie, la târgurile săptămânale locale, din Sighetu Marmației și Ocna Șugatag, unde își ducea atât opincile – suvenir, cât și opincile tradiționale. Ne-a povestit că mergea mai mult ca să îl cunoască lumea și turiștii: „ Mă duceam joia la târg și vindeam 2-3 perechi de opinci mari și vreo 20 mici, nu îi tare mult, da veneau la mine turiști cazați de prin stațiuni și mă întrebau unde mă pot găsi. Numa mă trezeam a doua zi că vine domnuca la mine în poartă și aduce încă trei-patru oameni cu ea.” Și uite așa, mai la un târg, mai cu opincile expuse frumos în fața porții, uncheșu a ajuns să fie cunoscut, atât de cunoscut, încât chiar și Prințul Charles i-a făcut o vizită opincarului din satul Sârbi.
Chiar dacă opincile – suvenir se vând mai bine, uncheșu Petru nu renunță să facă și opinci obișnuite. Acestea au fost prima lui dragoste, iar de fiecare dată când cineva îl roagă să îi croiască o pereche, acesta se apucă bucuros de treabă, cu gândul că încă mai sunt oameni care au nevoie de opinci: „Mie îmi pare atât de bine când mai vin oameni de la noi și îmi cer, că înseamnă că încă le trebe și că nu o uitat de tăt de portu’ nost.”

              Opincăria în pandemie

Odată cu pandemia, peste opincile lui Petru s-a așezat un strat fin de praf. Târgurile au fost închise, turiștii au rămas, în mare parte, acasă și frica a înghețat totul. Uncheșu ne-a mărturisit că pandemia l-a afectat foarte mult: „Foarte rău mi-o mers, dacă vara trecută am vândut marfă de 5.000 de lei pe lună, de când cu pandemia asta, abia am reușit să vând de 200 de lei pe lună.” Cu toate astea, Petru continuă să facă opinci, în speranța că vor veni vremuri mai bune și că turiștii vor reveni în fața porții sale și îi vor cumpăra iarăși opincile.
Până când o astfel de zi va apărea, lăzile pline de opinci, făcute de uncheșu, își așteaptă cumpărătotii.

               Sfaturi pentru tineri

Uncheșu Petru își dorește ca tradiția să meargă mai departe și speră că după moartea lui să mai fie oameni care să continue acest nobil meșteșug. El a avut trei copii, dar aceștia nu i-au împărtășit dragostea pentru opincărie și au plecat să își câștige traiul pe alte meleaguri.
Singurul mesaj pe care a dorit să îl transmită Petru, cu multă nostalgie în glas, a fost ca aceștia, tinerii, „să se apuce de meserie să nu se piardă. Să vină la mine să îi învăț!”
Pe lângă îndemnurile sale, Petru ne oferă un adevărat exemplu viu de spirit antreprenorial, un luptător care nu se dă bătut nici măcar atunci când însuși timpul și schimbările inevitabile îi apar în cale. În loc să se resemneze și să își plângă de milă că oamenii nu mai poartă opinci, uncheșu a găsit o altă modalitate de a practica meșteșugul pe care îl iubește și de a câștiga bani din asta.
Adaptarea trebuie să facă parte din viața noastră, în această eră în care totul se mișcă cu o viteză amețitoare, iar dacă uncheșu Petru, din satul Sârbi, la 72 de ani reușește să se adapteze unor vremuri în care nu a crescut, tinerii de ce nu ar reuși?
Până una-alta, lăsăm ulițele maramureșene și gospodăriile pe unde se găsesc oameni pricepuți în diferitele „taine” ale străbunilor noștri și medităm la exemplul pe care ni-l lasă Petru dar și la nevoia – permanentă – de adaptare.

Text & foto: Adriana Tiodar
Studentă, anul III
Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Negura

am continuat să merg,
să nu mă abat de la cărare,
de la drumul care mi-a fost urzit

dar…

s-a lăsat ceața,
o întindere fără sfârșit,
densă și grea.

am continuat să merg,
să străbat poteca prin necunoscut
și am ajuns să iubesc
sobrietatea și liniștea ceții,
să inspir mireasma necunoscutului
și să expir cunoaștere.

înaintând
am ajuns la o răscurce
trebuia, pentru prima oară, să decid:
ceață sau soare?
pericol sau siguranță?
necunoscut sau monotonie?

în final,
am devenit un lup,
un vânător fără de haită
și am ales NEGURA!

***

Nisipuri mișcătoare

mai demult,
când încă eram dimineață,
mi-am dorit
ca pietrele
să dispară din calea mea!

acum,
îmi doresc
ca poteca vietii mele
să se transforme
în nisipuri mișcătoare!

numai așa
voi învăța
să înot printre nori!

***

Lor

n-am fost acel vis frumos
pe care l-au avut cândva.

le plac păpușile cu sfori,
cuminți, tăcute și supuse,
iar eu mi-am tăiat sforile
înainte să-mi dau seama,
înainte ca sufletul să renunțe la ei.

le-am fost coșmar,
mi-am fost si mie,
m-am condamnat singură!
m-am izbit de ziduri
și am desenat zâmbete pe ele.

apoi în regat a apărut soarele

nu ne-am înțeles sufletele,
dar bătăile inimilor noastre
răsunau nepământean,
bătăi mute,
nu era nevoie să le aud,
căci le cântam.

au trecut ani –
nici acum nu mă-nțeleg
dar eu da,
ei și eu, deopotrivă,
tot între zidurile de zâmbete sunt
dar acum e mai ușor.

***

Fugind de tine

te-am văzut în repetate rânduri
contemplând
singuratatea în care te-ai ascuns

te-am văzut ca pe un soare
chinuit și palid

ți-am văzut sufletul pustiu
strigând
după un ajutor inexistent

ți-am văzut zâmbetul
trist, resemnat și fals

te-am văzut în fiecare-oglindă
încercând
să fugi de tine.

***

Statuia de ceară

nu te pricepi
la ascuns lucruri

când am sperat
să mă surprinizi,
nu mă așteptam la asta.

bineînțeles că începi cu brațul drept,
întotdeauna începi cu dreptul,
e una din superstițile tale.

mă întreb ce o să faci cu cicatricea,
doar nu ești suficient de naiv
încât să abandonezi totul.

incredibilă abilitatea ta
de a mângâia cu sânge rece.

a durat mai mult ca de-obicei,
dar rezultatul e cu adevarat spectaculos-
nici n-ai zice c-am fost
vreodată vie!

Adriana Tiodar
Studentă, anul II
Universitatea Babes Bolyai Cluj Napoca
Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării – Jurnalism

Cu mai mult sau mai puțin simț estetic ne exprimăm stilul de viață în mediul online, fie prin haine, machiaj, melodii sau citate. Ne formăm o imagine care ne reprezintă, sau nu, și așteptăm să fie aprobată de cei din jur. Zilnic avem parte de experiențe și, din păcate, ne-am obișnuit să le încărcăm pe o platformă de socializare, să le arătăm oamenilor de pe internet ce facem și cum suntem. Vrem să fim credibili în mediul online, să avem o influență și să fim admirați.

Momentul în care ne deconectăm din online nu există deoarece mereu purtăm în minte o grijă a aparențelor; ne putem șterge orice platformă pe care a existat numele nostru, dar e inutil dacă libertatea e recâștigată prin detașarea noastră de păreri, atât pozitive, cât și negative. Încercăm să ne păstrăm imaginea formată în mediul virtual și, de cele mai multe ori, încercăm să o amplificăm în mediul real. Suntem responsabili de ceea ce oferim, fără îndoială, dar există și o dorință de a fi responsabili inutil de o imagine care nu e de fapt a noastră. De ce vrem să fim credibili în online? Pentru că avem nevoie de aprobare. De ce căutăm validare în online? Pentru că în online poți să fii cine vrei, când vrei și cum vrei. Chiar și așa, imaginea reală și imaginea virtuală nu au și nu o să aibă o legătură profundă, tot ce-i material stă la suprafață.

Oamenii caută zilnic pozitivitate și aprobare, doar un om lipsit de încredere o să-și amplifice negativitatea acumulată prin mai multă ură către sine și către alții. Totuși, mediul online este pentru toți oamenii, fiecare se exprimă când vrea și cum vrea. A trecut o perioadă lungă de timp în care stăm în case, și evident, pe internet. Ne-a copleșit statul în casă, dar nu și internetul. De ce? Fie că suntem credibili sau incredibili, suntem greu de dezobișnuit de obișnuit.

Din păcate, sau nu, internetul a devenit ceva obișnuit.

Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca

Problema principală e că nu știm când să vorbim și când să ne ținem gura închisă. Dacă n-ai o opinie pentru care ți-ai risca demnitatea, alege tăcerea. Dacă ai o opinie care nu-ți aparține, nu o împărtăși pentru că nu ai putea să o duci departe. Dacă ai de gând să spui ceva elevat când nu-i cazul, mai bine taci. Dacă simplitatea e apreciată vizual, de ce alegem să ne complicăm verbal? Dacă nesimțirea nu ne complimentează imaginea, de ce ne rostim opinia care e posibil să jignească un om? De ce țipăm când suntem furioși? De ce nu tăcem când vorbește cineva? Dacă totul stă în firea noastră, e greșit să zicem ce avem pe suflet?

Am citit în copilărie o carte legată de limbajul verbal. Dacă ne imaginăm că vorbele pe care le rostim vin dintr-o baghetă magică și pot influența atât starea, cât și destinul unui om, am vorbi sau am tăcea mai mult? Am critica sau am lăuda? Dacă i-am privi pe alții cum vrem noi să fim priviți, am prefera să fim orbi. Conversația este o excelentă școală de retorică. Printre persoanele cultivate dezvoltăm ,,arta vorbirii”. Să asculți cu atenție ce se spune, să folosești un limbaj ales, analizându-te cu simț critic, este cel mai bun mijloc de a-ți îmbogăți vocabularul și a-ți lărgi posibilitățile de exprimare. Am observat că din cauza unui vocabular sărac, semn al lipsei de cultură, majoritatea oamenilor adoptă ticuri verbale și lasă baltă o discuție abia începută sau se refugiază în expresii precum: ,,Înțeleg, e foarte adevărat!”, ,,Așa e viața!”, ,,Așa e lumea!”. Total banal! De cele mai multe ori n-au niciun sens aceste expresii, sunt doar vorbe goale. Dar într-o societate, gesturile sunt, de multe ori, mai importante decât cuvintele. În tot ceea ce facem în societate, important este să avem simțul măsurii.

Exemplul clasic prin care psihologii demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este cel al scării în spirală pe care trebuie să o definești în puține cuvinte. Din o sută de persoane cărora le-am pune întrebarea, abia zece ar reuși să răspundă fără să schițeze în aer un tribușon ascendent. Limbajul nonverbal e considerat mai important pentru că gesturile pornesc din subconștient. De cele mai multe ori ne arătăm personalitatea fără să ne dăm seama, ne construim zilnic caracterul și îl distrugem când îndepărtăm oamenii din jur. Pe măsură ce îndepărtăm oameni și ne schimbăm, atragem alți oameni și alte situații. Când o să ia sfârșit tot jocul social, sper să fim toți niște elevați care poartă un zâmbet modest.

Mădălina Danci
Studentă jurnalism
UBB Cluj Napoca