Nu poate fi decât interesant și benefic în același timp, pentru cultura noastră generală, să aflăm câte ceva din viața mondenă a nobilimii maghiare din secolele trecute, reprezentată în orașul nostru multietnic și multicultural de familiile nobile Várady, Perényi, Szilágyi, Báthory etc.

Capitală străveche a unuia dintre comitatele cele mai importante ale Ungariei, cu vechi biserici și școli confesionale, cu societăți culturale vivace, cu una dintre cele mai importante facultăți de drept și filosofie din țară, Sighetul, așezat la o distanță de două ori mai mică față de Budapesta decât față de București și format de-a lungul secolelor ca oraș al Coroanei ungare și, deci, sub administrație maghiară, a fost conectat permanent la viața și la pulsul capitalei, în primul rînd prin nobilimea maghiară de aici. Și doar faptul că, dintru început a fost înconjurat de o comunitate aproape curat românească de țărani neștiutori de carte dar iubitori de glie și de limbă pînă la sacrificiul suprem, a făcut ca în sânul acestui oraș să crească, încet și șovăielnic dar sigur, și o elită culturală românească.

Dovezile acelei vieți, pulsul acesteia, s-au păstrat doar în arhive și muzee, în documente scrise și în dovezi materiale precum cele care urmează.

O distinsă doamnă din orașul nostru, descendentă a unei astfel de familii nobile maghiare, a găsit într-o revistă care apare la Budapesta (Nök Lapja, nr. 9, 28 febr. 2024) un interesant articol, semnat: Koronczay Lilla, despre un și mai interesant obiect aflat în Muzeul Național al Ungariei, și a cărui „poveste” ne amintește de timpurile evocate de noi în primele rânduri.

Esta vorba de o fotografie cu o rochie de mireasă, însoțită de o scurtă poveste, a cărei traducere o redăm în continuare.

„Nunta este până în zilele noastre cea mai solemnă zi din viața femeilor. Cum va fi rochia de mireasă?, cum va fi buchetul și diadema? Ce o așteaptă pe tânăra mireasă în căsnicia ei?… Pe lângă factorii de natură umană, în epoca respectivă situația socială și moda timpului erau factori la fel de importanți și, uneori, chiar decisivi. Prin această atmosferă a unor secole trecute, ne călăuzește  Simonovics Ildiko, curatorul expoziției „Mireasa maghiară”, de la Muzeul Național al Ungariei.

Anul 1867. O mireasă de neam nobil, bine educată. Deși căsătoriile, de-a lungul secolelor, nu erau întemeiate pe dragoste, ci pe considerente dependente de valoarea averilor celor doi, iată și o nuntă mai… romantică: cazul tinerei Várady Gabriella, fiica renumitului avocat (sighetean) Várady Gabor, participant activ la lupta pentru libertate din 1848.
După ce revoluționarul a fost grațiat și s-a întors acasă, (la Sighet) tânăra Gabriella a fos dată în grija renumitei pioniere a învățământului feminin maghiar, Leöwey Klára. Peste un timp, de frumoasa și bineeducata Gabriella, care avea acum 17 ani, s-a îndrăgostit inginerul-șef al comitatului Maramureș, Hieronimy Károly, și a cerut-o tatălui ei de soție. Nefiind dintr-o familie bogată, se pare că tatăl fetei n-a prea fost încântat de cerere, dar tânărul inginer de 31 de ani dovedea calități care-i prevedeau o carieră strălucită și până la urmă a obținut mâna fetei. „Vezi dumneata, dragă Gabriella, Dumnezeu este într-adevăr bun, și dacă noi ne vom iubi cu putere, vei vedea că o să fim binecuvântați și material”, i-a scris el tinerei sale soții. Și într-adevăr Károly a avut un traseu politic de succes, până la rangul de ministru, iar soția sa i-a fost mereu alături, netezindu-i calea prin organizarea unor activități sociale, după cum era moda timpului.
Cei doi au avut împreună 7 copii. Fiind o ființă foarte ordonată, Gabriela a păstrat cu multă atenție rochia sa de mireasă, iar urmașii ei, când au predat-o muzeului, era încă în ambalajul original. Rochia este din mătase organică (naturală) și are la piept broderie cu fir metalic (aurit), iar conform inscripției de pe ambalaj a fost executată în Salonul Alter și Kiss, cel mai elegant salon de modă din Pesta”. (Traducerea în limba română, Mihai Kökenyesdi)

Dar povestea este interesantă și prin ceea ce a urmat, și completăm noi: una dintre fetele noii familii, pe nume Karola, probabil cea mai mare, venind pe la bunicii din Sighet, s-a cunoscut cu Florentin,  fiul cel mare al lui Petru Mihalyi, fratele mai mare al lui Ioan Mihalyi de Apșa. De data aceasta Hieronimy Károly, deja minstru al Ungariei, a fost cel greu de convins, să-și dea fiica unui tânăr avocat de la Sighet, chiar dacă era fiul cunoscutului deputat român, cu moșie la Sarasău. După câțiva ani însă a cedat și Karola și-a urmat soțul la Sighet și a rămas aici pentru totdeauna, lângă soțul Florent și cele două fete ale lor.

Și povestea rochiei de mireasă de la muzeul budapestan ar putea continua pe încă multe pagini, cu detalii despre activitatea plină de dăruire a lui Florent Mihalyi, decanul Baroului avocaților timp de 25 de ani și un devotat sprjinitor al școlii și al Bisericii Greco-Catolice, căreia i-a lăsat prin testament propria casă. Și tot el a fost cel mai important susținător al publicației religioase „Dumineca” și președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, din anul 1919 până în 1948, la desființarea acesteia.

Dar ar putea continua și cu detalii bogate despre cei cu care a început povestea:

Várady Gabor, o ilustră figură a nobilimii maghiare din Maramureș, unul din capii revoluției de la 1848, fost comandant al armatei comitatului, Unitatea militară nr. 105, (de sub comanda generalului Bem), condamnat la moarte de către tribunalul militar de la Arad, nevoit să se ascundă sub numele Gábor Borbely, în Bavaria, până în 1860, apoi grațiat, a fost judecător și procuror în Sighet și deputat în parlamentul de la Pesta în câteva legislaturi, dar și ziarist, întemeietor al primelor publicații maghiare din Maramureș și autorul  volumului de poezii „Frunze căzătoare”, de oarecare succes în vreme, care își doarme somnul de veci în cimitirul reformat al orașului, arareori mai amintindu-și cineva de el.

La rândul său, ginerele Hieronimy Károly, care își revendica rădăcini strămoșești italiene, după ce și-a luat tânăra soție sigheteancă și s-a stabilit la Budapesta, a fos unul din politicienii de marcă ai Ungariei și ministru în câteva guverne, dar a fost ministrul internelor care a emis ordinul prin care Partidul Național Român a fost interzis, și a rămas cu această anatemă, deși hotărârea respectivă a aparținut guvernului, iar Teodor Mihali a mărturisit că, după aplicarea respectivului ordin, Hieronimy a venit la el la Dej și a încercat să ducă tratative pentru ameliorarea situației.

Și iată cum istoria, chiar și respectând adevărul documentelor, poate deveni o poveste interesantă, din care putem învăța mereu despre toleranță și bună înțelegere, bazate pe respect și încredere.

PS.: Ne dorim, ca cei interesați de astfel de subiecte, să vină cu observații și completări, discuțiile pe teme istorice devenind astfel și mai de folos cititorului.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu