Am mulți prieteni, cunoștințe, care au reușit în viață, confirmându-și visuri din copilărie și adolescență. Există, aș zice, însă, o mistică a visului. Nu întâmplător se spune că vei fi în viață ceea ce ai visat să fii. Adică, în mare măsură, ești proiecția propriului vis din etapele inocente ale vieții.  Se confirmă mai mult sau mai puțin, dar visul poate rămâne o sursă de optimism important în confruntările cu provocările inevitabile. A nu se interpreta visul cu predestinarea, dar nici nu putem ignora relația cu taine încă nedeslușite. În vis te poți întoarce în trecut și proiecta în viitor în egală măsură.
Deși nu am avut inspirația să-l întreb, tind să cred că Florentin Năsui a visat și a dorit să fie jurnalist. A prins ocazia și a făcut studii, necesare oricărei profesii, care să te valideze. A avut convingerea că are disponibilități de talent menite să-i suțină cariera, care, iată, se întinde  pe o distanță temporală de peste patru decenii în publicistica maramureșeană.
Cariera lui este profund legată, în prima etapă, de cotidianul „Pentru socialism”, până în decembrie 1989, când alte opțiuni nu erau posibile. O bună ocazie  de-a întâlni în această redacție intelectuali cu vocație, scriitori înzestați cu abilități pe care le-au valorificat în a face dintr-o publicație  subordonată ideologic una dezirabilă și cu o curajoasă deschidere spre fenomenul cultural. Adică un colectiv de redacție stimulativ  pentru cariera unui jurnalist tânăr. „Graiul Maramureșului”, reluând numele unui cotidian din perioada interbelică, i-a oferit lui Florentin  misia jurnalistică de a se focaliza pe viața publică, culturală, din Maramureșul Istoric.
A devenit partener atent, onest pentru instituțiile publice, observă metamorfozele din viața economică, socială, în mediul rural și urban, surpinde evenimentele publice și face să rezoneze spre publicul cititor, în anii ’90, cu un tiraj de peste douăzeci de mii de exemplare! O face cu dedicație, deontologie și etică profesională, refuză să substituie evenimentul exemplar cu cancanul efemer, mizând pe relevanță socială și culturală. Optează pentru onestitate și corectitudine, ceea ce l-a făcut credibil și respectat.
Nu în ultimul rând, a realizat interviuri cu personalități maramureșene, care sunt și ele relevante pentru noi și pentru cariera lui. Sunt unul dintre beneficiari și îi mulțumesc pentru generozitate. Precum Gheorghe Pârja, colegul și „nașul” lui jurnalistic Adrian Marchiș, binecunoscutul jurnalist la Radio România Actualități, Florentin Năsui a fost la rându-i mereu prezent la evenimentele la frații români din Transcarpatia (Ucraina) și le-a făcut cunoscute prin generoase materiale publicate în „Graiul Maramureșului”.
Putem spune că jurnalistul și prietenul Florentin Năsui și-a construit o operă cu valoare de „martor” a vieții sociale, politice, economice și culturale în Maramureș, de neocolit pentru o corectă înțelegere a trecutului nostru imediat, adică a ultimelor decenii.
Aș vrea să cred că nu a renunțat la ideea de a publica într-o nouă carte materiale jurnalistice ce merită să revină în circuitul publicistic.
În acest moment aniversar îi doresc cu sinceritate și prietenie „LA MULȚI ANI!”, cu sănătate și bucurii pe îndestulate!

Gheorghe Mihai BÂRLEA

* * *

Profesia este precum o statuie. Cei interesați de destinul unui om îi deslușesc viața și o reproduc ca o fotografie. Cei care se respectă nu folosesc retușul. Deși lumea noastră este plină de întoarceri pe dos. Am învățat din pruncie ca lucrurile reușite să le povestesc când se ivește prilejul. Așa mi s-a întâmplat cu acest text. Am învățat multe de la marele scriitor, cu rădăcini sighetene, Alexandru Ivasiuc, despre Marmația de frontieră, din romanul lui APA. Și acum, aici, la frontieră, pe Tisa, viaţa arată altfel. Dar nu toată lumea o vede în forma ei iluminată. Trebuie cineva să-i decupeze tâlcul. Aşa a fost inventat de realitate jurnalistul Florentin Năsui. Aici, la frontieră, omul este nevoit să se oprească, dar gândul lui poate trece până dincolo de orizont. Pentru cei care preţuiesc vuietul vremii ştiu că legea marginii de ţară are un registru de vamă. În care cronicarul scrie despre cum merge lumea.
Timp de peste patru decenii, în rolul omului cu scrisul la graniţă, a fost distribuit de soartă şi de patima lui pentru realitate jurnalistul Florentin Năsui. Căruia i s-au dat în grijă vreo trei văi, două maluri de apă şi un Maramureş muşcat. Rar mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă un confrate care poartă cuvântul tot timpul în dreptul inimii. (Poate regretatul nostru prieten şi coleg Gheorghe Peter, născut şi el de veghe în Marmaţia). Florentin are câteva calităţi care sunt trepte de urcare spre suflet. Ştie că timpul se măsoară cu lumina şi întunericul, cu anotimpurile, dar mai ales cu cuvântul. Ştie că din viaţa asta trecătoare doar memoria și conştiinţa locului rămân mărturia unei epoci. Jurnalistul din el crede că nu există învechire în adevărul din verbe şi substantive. Niciodată nu şi-a potrivit gândirea, nici cuvintele pe muzici false.
Deși s-a retras într-o meditație a vieții, scrisul lui rămâne, alină lumea, o provoacă, dar poate să o facă să cânte. Stă mărturie de ziar și carte. Lui Florentin, un fin iubitor de istorie, i-a fost hărăzit să aibă reşedinţa pe frontieră. Dar spiritul lui căutător cutreieră ţara şi câteva teritorii europene. Un bun partener de dialog. Lectura fiind energia care nu lasă să ruginească profesia. Ca absolvent al Facultăţii de Jurnalism din Bucureşti a avut preţuire pentru breaslă. Pentru meserie. Pe lângă miile de articole, şi-a pus numele şi pe o carte cu dialoguri care-l reprezintă. Florentin Năsui este memoria activă a marilor manifestări din Marmaţia. Care-i dau nobleţe. Printre ele, la loc de cinste, stă Festivalul Internaţional de Poezie. Și Serile de Poezie de la Desești. Despre care Florentin are o avere de imagini.
Este cronicarul celebrului Memorial de la Sighet. Este jurnalistul care a trecut frontiera (fără vamă) la românii din dreapta Tisei. De unde a scris reportaje memorabile, care fac parte din patrimoniul jurnalistic al Maramureşului. Adunate într-o carte ar deveni un document de preţ, o mărturie despre oameni, locuri şi evenimente din istoia recentă. Zic asta deoarece scrisul lui are toate datele unui reportaj literar de calitate. Şi aici Florentin se aşază la frontiera dintre jurnalism şi proză. Fiecare număr din Graiul, care a purtat numele lui Florentin Năsui, are un ecuson în plus. Pentru Florentin Năsui, „Graiul Maramureşului” este locul de lângă inimă. (Mi-a spus-o nu o dată). Ca om, Florentin este un dor de oameni. În prezenţa lui, sufletul devine o pasăre în odihnă, curiozitatea lumii sporeşte, iar paşii umani parcă măsoară altfel timpul.
Adevărul este că nu-mi pot imagina Marmaţia fără Florentin. Deşi și-a schimbat reședința. Dacă nu mă credeţi, puteţi să-i întrebaţi pe Echim, Bârlea, Slujeru, Pralea, Todea, Marchiş, ori Dorel Codrea. Treceţi Tisa la Jotu, Opriş, Hrin, ori Botoş. Ori colegi din redacţia ziarului nostru. Câți am mai rămas.
Textele lui au fost iubite de cititori! Au rămas repere despre o realitate bine descifrată de el. A pus multe întrebări. În acest context mă simt dator, în numele adevărului, să spun că Florentin rămâne un reporter redutabil. Agreat și premiat. Cuvine-se să vă spun că în aceste zile, 30 iulie, Florentin Năsui, împlineşte şapte decenii de viaţă. Peste patru decenii la masa de scris. La mulţi ani, distinse coleg şi prieten! Preţuire familiei!

Gheorghe PÂRJA
(Articol publicat în „Graiul Maramureșului”)

***

„Materialele”  lui Florentin Năsui (consemnări, reportaje, interviuri) sunt un festin continuu de  jocuri de cuvinte, umor și aluzii fine, deschideri de multiple interpretări, poante, piedici sistematice puse înțelegerii  facile, clare, directe a subiectelor abordate, iscodiri, provocări. Acestea ar fi câteva din „ingredientele” textelor comise de condeierul și ziaristul Florentin Năsui. – Un curcubeu deasupra și un caleidoscop („kuker”!) spre înăuntrul realității.
Pe lângă acest gen de diarist, Florentin mai este un fotograf luminător și un epigramist cu har. Încât, îți vine să te întrebi dacă septuagenariatul de-l celebrăm aici este unul pe bune, ori vreo poză fotoshopată sau vreo tainică epigramă de-a sa…
Pentru că un spirit tineresc perpetuu îl  animă. La Mulți Ani, domnuc!

Marin SLUJERU

* * *

Din câte am auzit pe la 30 iulie 1955 Florentin NĂSUI era, în timp, proiecția unui bărbat de 70 de ani acoperit din cap până în picioare, adică în întregime, de vopsea tipografică luminată de Cuvânt, un cuvânt nedureros, dar care, de multe ori, lasă pe pagina albă a ziarului o rană profundă, ca o tăietură de cuțit bine ascuțit.
Florentin Năsui, ca făptuitor al reportajului, al știrilor de dincoace de Deal (nu i s-a pus în zadar pecetea „ziaristul de la frontieră”), sau intervievator s-a identificat de fiecare dată cu „materialul clientului” plasându-se de fiecare data în centru, dar făcând loc și celuilalt, riscând, de altfel riscul este meseria lui, să devină „inamicul public” numărul unu al celui deopotrivă tiranizat și ironizat de propriile lui viziuni.
Florentin Năsui a supraviețuit unui accident vascular minor, ceea ce l-a „înrăit” în a deveni o imagine vie în spațiul public, a fost crucificat pe o cruce de hârtie rezistentă la temperaturi ridicate în timpul coacerii cuvântului într-un cuptor de gheață. Apucându-te să-i recitești textele jurnalistice, încă de la debutul său publicistic, vei constata că și-a „croit” un stil jurnalistic propriu, al său, devenind un despărțitor de modă jurnalistică, causticitatea sa rămânând neînțeleasă până astăzi.
Cu timpul, lăsându-se impresionat de propriul talent și l-a folosit plasându-l strategic la pândă, într-o „crâșmă informală” dar în care el, în carne și oase, nu a intrat niciodată. Textele sale poetic-jurnalistice (aici într-o oarecare înghesuială ar încăpea, ar avea loc și cuvântul hâtru) ne demonstrează cu asupra de măsură flerul său jurnalistic, dar numai după ce a fost decodificat. „Petreceri prin Țara Maramureșului”, Editura „Valea Verde, Sighetul Marmației, 2010, cartea sa cu dialoguri care-l reprezintă „este memoria activă a marilor manifestări din Marmaţia […] . Printre ele, la loc de cinste, stă Festivalul Internaţional de Poezie. Despre care Florentin are o avere de imagini. Este cronicarul celebrului Memorial de la Sighet. Este jurnalistul care a trecut frontiera (fără vamă) la românii din dreapta Tisei. De unde a scris reportaje memorabile care fac parte din patrimoniul jurnalistic al Maramureşului. Adunate într-o carte ar deveni un document de preţ, o mărturie despre oameni, locuri şi evenimente.[…] …scrisul lui, cînd nu este elaborat sub presiunea firească a cotidianului, are toate datele unui reportaj literar de calitate. Şi aici Florentin se aşază la frontiera dintre jurnalism şi proză.” (Gheorghe Pârja).
Jurnalist-artist Florentin Năsui a demonstart că textele sale, între noi fie vorba, sunt invadate de poezie. Dar Florentin Năsui a „descoperit” și poezia imaginii continuând să „modeleze” cuvântul cu imaginea. Personaj de excepție în lumea de dincoace de Deal ne va fi dor când noi nu vom mai fi.
Trebuie să vă spun că, la împlinirea frumoasei vârstei de șapte (7) ani, (cu bună-știință am omis un zero, nu-i nici o greșeală), tolănit pe scaunul din spate al unui spațiu ce traversează tăcut Munții Gutâi (așadar Dincolo!) mă bucur să-i fiu aproape și să-i spun „La mulți ani”, prietene!

Echim VANCEA

* * *

Florentine, deși te-ai dat „ascuns” dincolo de deal, acolo unde zici că te ocupi de flori, floricele, fructe aromate și alte delicatese,  noi nu uităm că ești sighetean și că ai avut ani buni (și zile bune!) intervenții jurnalistice (mai mult sau mai puțin „degustate” pașnic), prin care – cu voia ta (amin!) – lăudai sau criticai (nu chiar pe înțelesul tuturor) tot ceea ce întâlneai în lungile promenade investigaționale, cu ținte sustenabile. Ar fi cazul, tinere septuagenar, să-ți reamintești (măcar azi) cum arată… Orașul. Relaxarea doar la biblioteca sătească nu-i suficientă! 🙂
Nu-mi vine să cred că la vârsta asta frumoasă taci (cuminte) și reușești să te abții de la comentarii (scrise și nu doar gândite). Sunt convins că volumul la care lucrezi intens (așa spun pe surse consătenii tăi), continuarea „petrecerilor” din anul 2010, îl vei publica tot la Editura Valea Verde de aceea, conform trendului, te „provoc” să-mi promiți că-mi predai manuscrisul nu mai devreme de 2030.
Așteptăm cu nerăbdare să te revedem, să-ți oferim atenția și „tradiția”  noastră concentrată, urbană și/sau chiar să te vizităm acolo, în mijlocul preferatei tale (mai nou) naturi protejate.
Cu salutări neo-ecologiste îți doresc LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE!.. cu muuulte petreceri moderate!
… și… nu uita… fie lumea cât de rea/ tot mai bună-i la Fărcașa.

Ion MARIȘ

În urma reformei administrativ teritoriale din Ucraina, orăşelul Slatina (Solotvino) de pe malul drept al Tisei devine reşedinţa comunităţii teritoriale (CT) cu acelaşi nume. Alegerile locale din Ucraina (25 octombrie) se vor face pe noua structură administrativă . Din cele 13 raioane ale regiunii vecine Transcarpatia au rămas 6 macro raioane: Ujgorod, Muncaci,Vinogradov, Hust, Teceu şi Rahău. Peste 35 de mii de români maramureşeni trăiesc majoritar în 13 aşezări mici sau mari din zonele Teceu şi Rahău.
C. T. Slatina (Solotvino) are în componenţă 12 din cele 13 comunităţi româneşti din dreapta Tisei, din macroraionul Teceu: localităţile Slatina (25 la sută dintre locuitori sunt etnici maghiari, iar pe frontispiciul Primăriei sunt arborate drapelele naţionale ale Ucrainei, României şi Ungariei), Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Topcina, Strîmtura. Toate aceste localităţi au primari români. Cea mai îndepărtată aşezare se află la 30 de km de Slatina. Tot la atâţia km se situează şi cei aproape o mie de români din pitorescul sat Plăiuţ, ce a aparţinut de Apşa de Mijloc, dar din 1973 a trecut în administrarea comunei Vodiţa (Apşiţa), populată de ucraineni. Satul Plăiuț este situat în macroraionul Rahău, care intră în componenţa CT Bocicoiul Mare.
Ca o paranteză: la 10 km în amonte de Slatina şi Sighetu Marmaţiei, Bocicoiul Mare (comună locuită odinioară de ucraineni, maghiari, români şi evrei) se întindea pe ambele maluri ale Tisei. După Al Doilea Război Mondial, Tisa a devenit râu de frontieră, iar mai bine de jumătate din localitate a rămas pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice (azi, Ucraina). Născut în 1928 la Sighet, laureatul Premiului Nobel pentru Pace, scriitorul Elie Wiesel a dorit să aprindă o candelă la mormântul bunicilor săi în cimitirul evreiesc din Bocicoiul Mare, din stânga Tisei. Era în 1996. Nu a găsit mormântul, iar însoţitorii au presupus că acesta ar fi rămas în ţintirimul de pe celălalt mal!

Revenind la reforma din Ucraina, l-am sunat pe Dr. Ion Botoş, preşedintele Uniunii Regionale DACIA a Românilor din Transcarpatia: „Fiecare fostă comună va avea un coordonator numit staroste, care va fi desemnat de primarul C.T Slatina şi Consiliul (Rada) comunităţii teritoriale. Slatina va avea 32 de deputaţi (consilieri teritoriali) care vor fi aleşi din rândul pretendenţilor din zonă înscrişi în partidele politice din Ucraina, 4 fiind cele mai importante. Această reformă este binevenită pentru comunitatea noastră, românească, dar nu ştiu cum va funcţiona noua administraţie pe un teritoriu atât de mare, peste 160 kmp. Deja sunt două – trei tandemuri puternice primar-viceprimar care şi-au manifestat intenţia de a candida la Slatina. Populaţia nu prea este intersată de politică sau de reforme ci de ziua de mâine. Această pandemie ne-a izolat şi mai mult. Nici măcar la Sighet nu prea putem merge. Graniţa poate fi trecută doar de anumite categorii de persoane, cu restricţii. Nici revista APŞA, pe care o editez împreună cu partenerii din România, nu am mai continuat-o, în primul trimestru am reuşit să scot un număr finanţat de Biblioteca Judeţeană din Baia Mare şi două numere finanţate de instituţii din Bihor. Prin această reformă se încearcă şi creşterea rolului partidelor, candidaţii în alegeri fiind nevoiţi să opteze pentru un partid sau altul.”

Florentin Năsui

După întâlniri, mai dese ori mai rare, cu jurnaliști români – și nu numai – din jurul granițelor țării, conducători ai UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) au ajuns, zilele trecute, și la românii de peste Tisa. Miercuri (12 februarie a.c.) dimineața, dl. Doru Dinu Glăvan – președintele Uniunii și ziaristul Miron Manega – purtătorul de cuvânt al acesteia, însoțiți de Adrian Marchiș de la Radio România, președintele Filialei Maramureș a UZPR, au trecut prin Sighet. De data aceasta doar au trecut, dar au promis că, în curând, vor veni aici pentru o întâlnire cu tinerii de la revistele „AXA” și „Iluminări”. Și s-au oprit la Slatina (Solotvino), în Ucraina, unde s-au întâlnit, pentru prima dată, cu ziariști din presa scrisă, radio și televiziune, dar și cu reprezentanți și conducători ai unor asociații culturale de acolo, din Transcarpatia. Oficiul de gazdă primitoare l-a făcut primarul localității, dl. Gheorghe Uhali. Întâlnirea a fost onorată și de prezența domnului Florin Pîrvu, consulul României, care și-a declarat întreaga disponibilitate pentru a sprijini activitățile de acest gen. Au mai participat ziariștii sigheteni: I. Ardeleanu-Prucu și Florentin Năsui. Preț de câteva ore au avut loc aici discuții deschise, fără nici un fel de reținere, și de o parte și de alta, despre situația și starea îngrijorătoare pe care o traversează, despre ce se face și, mai ales, despre ce ar trebui și s-ar putea face pentru a o îmbunătăți. Timpul de emisie în limba română este tot mai scurt, baza materială tot mai precară, personalul tot mai puțin și susținerea financiară tot mai subțire. Una dintre soluțiile care au prins contur pare să fie aderarea acestor jurnaliști la UZPR, o soluție care s-ar putea traduce în: „Ajutați-ne, ca să vă putem ajuta!”. Dar s-au mai discutat și altele. Primarul a promis, și el, să se angajeze mai ferm și să-i antreneze și pe ceilalți primari din celelalte comunități românești. Și, în final, ca un semn de firească recunoștință, celor care de mulți ani stau aici, la nordul cel mai de nord, pe baricadele limbii și culturii române și sunt hotărâți să meargă mai departe, conducerea UZPR le-a acordat prestigioasa Distincție „Credință și Loaialitate”, pe care au primit-o: Geta Marina, Elvira Chilaru, Ion Huzău și Ion M. Botoș.

În după-amiaza aceleiași zile Doru-Dinu Glăvan și Miron Manega s-au întâlnit la Baia Mare cu membrii Filialei UZPR Maramureș și au discutat despre problemele care stau azi în atenția jurnalistului, despre activitățile pe care UZPR și le-a propus pentru acest an și despre alte chestiuni specifice unei uniuni care vrea să fie o prezență vie și constructivă în societatea românească de azi și de mâine.

prof. I. Ardeleanu – Pruncu

NR: În fotografie, de la stânga la dreapta, M. Manega, D.D. Glăvan, F. Pîrvu, Gh. Uhali și A. Marchiș.

Foto: Florentin Năsui

Spicuiri din folclorul sighetean la aniversarea jurnalistului Florentin Năsui!

***

Naltu-i cerul și serin
Pe partea lui Florentin,
Naltu-i cerul ca și-n rai,
Florentine, la mulți ai!!!
          (culeasă de pe lângă Iza)

***

Florentine, Florentine,
Ești un jurnalist de bine,
Da’ mă tem că-i da de bai,
Amu, pă la 63 de ai!!!
          (culeasă de pe stradă)

LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

(foto 1: Mihai Dăncuș, foto 2: Ion Mariș)

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)

Aici, la frontieră, pe Tisa, viaţa arată altfel. Dar nu toată lumea o vede în forma ei iluminată. Trebuie cineva să-i decupeze tîlcul. Aşa a fost inventat de realitate jurnalistul Florentin Năsui. Aici, la frontieră, omul este nevoit să se oprească, dar gîndul lui poate trece pînă dincolo de orizont. Pentru cei care preţuiesc vuietul vremii ştiu că legea marginii de ţară are un registru de vamă. În care cronicarul scrie despre cum merge lumea. De aproape patru decenii în rolul omului cu scrisul la graniţă a fost distribuit de soartă şi de patima lui pentru realitate jurnalistul Florentin Năsui. Căruia i s-a dat în grijă vreo trei văi, două maluri de apă şi un Maramureş muşcat. Rar mi-a fost dat să întîlnesc în viaţă un confrate care poartă cuvîntul tot timpul în dreptul inimii. 

La mulți ani!
(Gheorghe Pârja – Florentin Năsui, jurnalistul de la frontieră)

***

Chiar dacă știe să redacteze o știre, inclusiv partea de investigație, aia cu ”de ce?”-ul de rigoare, chiar dacă stăpânește stilul direct adecvat comunicării prin presa scrisă, jurnalistul și epigramistul Florentin Năsui nu se lasă până nu o transformă într-un fapt cvasiliterar, abundând în aluzii, subînțelesuri, poante, jocuri de cuvinte – un adevărat festin al comunicării indirecte. El își oferă un cititor complice, vesel non-stop, care știe ”să se prindă”. Eu, datorită acestei practici de ”timp liber la serviciu” îl citesc.

La Mulți Ani cu seninătate, Florentin!
(Marin Slujeru)

***

The tremendous and fabulous journalist Fl. Năsui writes as the round table knights: circular. He brings to the reader’s judgment facts and happenings… savory. Happy Birthday, dear friend, Ilie Dorian Florentin!
(Sir. Donald W. Teacher’s)

***

E mare jurnalist Năsui,
Că s-a chivernisit cu graiul
De parc-ar fi averea lui,
Ș-apoi se plânge că-i greu traiul!

Zic guri mai rele că-i acid
Că-i cârcotaș și alte cele,
Că nu mai crede în… Partid
Că peste tot vede belele.

Eu l-am văzut trăgând ușor,
Nu din pahar ci de o lesă,
Se pare că mai are spor
Și o mai dă cu pixu-n… presă.

Da’ asta-i soarta lui, formală,
Să se agite-n tot orașul,
Să-i bage pe cei mari în boală
Pân’ și-o afla și el… nănașul.
(Ion Mariș)

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează jurnalistului Florentin Năsui… La multe petreceri printre ani!

În Sighetul de altădată,
o bombă neexplodată?

Înhămat la un landou,
Iepurașul ca un bou
Trage pare-se un ou.
Oul însă e cu pene ori petale de bujor
Și seamănă mai degrabă cu-n obuz rătăcitor!

Morala:
Pe mormântul înflorat
Grenada n-a explodat
Nu că este a-nimănui,
Ci că îi lipsește-un CUI !
(Cuiul de pe pietonală este altă socoteală!)

Florentin NĂSUI

Pictorul restaurator Vasile Bârlea a fost manager general al SC AXARECON Sighet. Înainte, a fost 20 de ani specialist restaurator- conservator la Muzeul Maramureşului din Sighet. Între 1974-1978 a făcut la Bucureşti specializare în restaurări monumente istorice. Era atestat de Ministerul Culturii.

Ca pictor a avut câteva expoziţii personale şi a participat la numeroase expoziţii colective, între anii 1975-1995. Despre lucrările sale au vorbit sau scris criticii Valentin Ciucă şi Laurenţiu Ulici, publiciştii bucureşteni Ion Iuga şi Stelian Vasilescu. Lucrările lui se află în mai multe colecţii particulare din ţară şi străinătate. După 1990 s-a apucat de restaurări monumente istorice. Obiectul de activitate al firmei sale este restaurarea şi conservarea patrimoniului istoric, în special bisericile de lemn din secolele XVI-XVIII, de pe tot cuprinsul ţării. A restaurat zeci de a asemenea obiective, în Maramureș, Sălaj, Bihor, Hunedoara, Alba, Gorj plus zeci de case din muzee în aer liber: Gorj, Râmnicu Vâlcea, Ţebea, Agapia sau Sighet, unde a finalizat cel mai mare complex de instalaţii tradiţionale tehnice hidraulice (mori, pive, vâltori, reconstituiri ale instalaţiilor tehnice de la finele secolului XIX, începutul secolului XX).

Altruist și generos, Vasile Bârlea a sprijinit financiar diverse manifestări cultural artistice din Sighet, Baia Mare, Nănești, Petrova, Desești etc. În anul 2003 a inițiat și susținut la Palatul Cultural Concursul anual de creație ”Gheorghe Chivu” ,pentru încurajarea tinerelor talente. Pe mulți dintre tinerii premiați de el i-a văzut deja realizați. Pe următorii îi va vedea de acum din ceruri!

Dumnezeu să te odihnească în Pace, prietene!

Florentin Năsui