Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

A consemnat Marius Vișovan

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Facultatea de Studii Europene și Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității Babeș Bolyai în parteneriat cu Fundația Hanns Seidel și Institutul Polonez din București organizează în 12-15 octombrie 2017 conferința internațională ”Centenarul Revoluției din octombrie. 100 de ani de represiune”.

Obiectivul conferinței este de a sublinia faptul că centenarul Revoluției ruse reprezintă în același timp împlinirea unui secol de la apariția primului stat comunist totalitar, adică funcționând exclusiv prin mecanismele represiunii, și de a dezbate, din punctul de vedere al victimelor, urmările asupra istoriei lumii a acestui eveniment care a marcat istoria secolului XX.

Și pentru că acest centenar coincide cu împlinirea a 20 de ani de la publicarea „Cărții Negre a Comunismului” editată de Stéphane Courtois (a cărei primă traducerea a apărut în România), prima sinteză asupra represiunii comuniste, o secțiune a conferinței va fi dedicată
acestei aniversări.

Conferința va fi organizată la Cluj, la Universitatea Babeș Bolyai (12 octombrie) și la Sighet, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (13-15 octombrie), cu participarea unor importanți istorici specializați în istoria comunismului din Franța, Germania, Grecia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Olanda, Polonia, Republica Moldova și România.

Joi, 12 octombrie, ora 11.00, în Aula ”Jean Monet” a Facultății de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai în deschiderea conferinței vor vorbi Ana Blandiana, președintele Fundației Academia Civică și a Memorialului Sighet și acad. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai. În aceeași sală va avea loc și prima prelegere din cadrul conferinței, „Lenin și inventarea totalitarismului” susținută de cunoscutul istoric francez Stéphane Courtois.

Vineri și sâmbătă prelegerile vor continua în sala de conferințe a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet.

PROGRAM:

Comunicat de presă
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet
Fundația Academia Civică

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman