Tocmai îmi plecase ultimul client din cabinet și voiam să lucrez la o evaluare, când un sunet strident m-a scos din concentrarea mea. La început nu știam ce sună, însă, curând m-am lămurit că este vorba de telefon… totuși, e altă sonerie… ce să fie? Răspund: Alo! aud doar suspine, apoi un plâns cu intermitențe… din nou, spun: Alo! nici un cuvânt, doar o voce care plângea în hohote, cu întreruperi multe . Vă rog să mă sunați pe numărul de telefon, normal, nu pe WhatsApp, că nu vă înțeleg, și am închis. A sunat din nou. La fel. Am văzut un nume pe care nu-l cunoșteam: Mariana. Oare cine e? În agenda mea nu știu să am pe cineva cu numele ăsta. Am intrat pe WhatsApp… nimic. Apelul nu era acolo. Am realizat că m-a sunat pe messenger-ul de la facebook. Am intrat pe laptop și i-am scris un mesaj: M-ați sunat. A fost o greșeală? Am văzut că citise, dar am așteptat un răspuns și… nimic. După câteva minute, a sunat din nou. Am răspuns, curioasă să aflu despre ce e vorba.

– Dă-mi cameră să te văd!!!! Dă-mi cameră!!! se auzi o voce răgușită și emoționată. Frumoasa mea, bine că te văd!!! Când i-a apărut chipul pe ecran, am încercat să fac tot felul de conexiuni, să îmi dau seama cine e. Avea ochii plânși și triști. Scuză-mă… da’ cine ești tu? Că nu ești fata mea!?… Te rog , nu închide…. lasă-mă să-mi revin puțin. Se uita la mine cu ochii mari, plini de iubire. Nu-i bai, tot a mea ești, româncă de-a mea. Te iubesc ca și cum ai fi fata mea. Mi-e tare dor de fetele mele! M-au părăsit. Eu lucrez de mulți ani în Italia ca badantă, le-am ajutat cu bani toți anii ăștia și acuma, că sunt bătrână, nu mai vor să vorbească cu mine. Am căutat-o pe fata mea care stă în Spania… o cheamă tot Gabriela Mariana, ca pe tine. Am crezut că e ea. Doamne, dacă ai ști ce dor mi-e de ea?!
– De ce nu mai vor? V-ați certat? Ce s-a întâmplat?

Și-a început povestea, o poveste comună multor mame din România, care se duc să muncească în străinătate pentru a le oferi copiilor o viață mai bună. Cu fiecare cuvânt, rostit cu greutate și multă durere, deveneam tot mai conștientă de mărimea acestei plăgi care afectează țara noastră. Părinți care se înstrăinează de copii pentru a le oferi un sprijin material decent, copii care se răzbună, parcă, pe lipsa acestor părinți din copilăria și adolescența lor, oameni singuri, oameni morți pe dinăuntru, chiar dacă încă pot munci și umbla…

– Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum vă pot ajuta?
– Copilă, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Vreau să te rog să mă lași să te mai sun și să mă suni și tu, să mai vorbim. Mi-e atât de dor de țara mea, de orașul meu, de fetele mele. Nu o să te uit niciodată că m-ai ascultat.
– Cu mare drag!
– Te mai rog să îi cauți tu pe Andra și pe Măruță. Eu nu știu să umblu cu telefoanele astea. Și spune-le povestea mea. Spune-le că-i rog să mă caute. Poate că ei mă vor putea ajuta să vin înapoi, acasă. Vreau să mor la mine acasă. Vreau să mor în țara mea. Ai înregistrat convorbirea? 
– Nu. Nu am știut că trebuie să o fac și, spre rușinea mea, nici nu mă pricep să fac asta, dar nu pot să uit ce mi-ați spus. Vă promit că îi caut și le transmit rugămintea dumneavoastră. Măcar atât pot să fac. 

Cuvintele mi se înecau în lacrimi. Povestea acestei femei m-a dat peste cap. Nu am mai fost în stare să lucrez nimic. Toate astea se întâmplau pe la ora 16.30. M-a sunat din nou la ora 19.20, însă nu îmi erau deschise datele mobile și nu eram acasă, apoi, din nou, la 21.30.

Am adormit cu greu, fiindu-mi gândul la ea și la toate celelalte femei care sunt obligate să muncească departe de casa lor. Femei și bărbați, își sacrifică viața pentru a câștiga bani ca să-și cumpere sau să-și construiască o locuință în care să locuiască cândva, peste ani, când se vor reîntoarce acasă. Unii aleg să-și ajute copiii să se realizeze și să-și înceapă o viață de familie și, la final, sunt uitați, le sunt vândute casele, sunt ignorați și lăsați să moară singuri, departe de pământul lor natal, alungați din sufletul celor pe care îi iubesc chiar și acum, după toate acestea. Acești părinți nu vor decât să-și trăiască bătrânețea alături de copii, de nepoți.

Să nu uităm dacă rădăcinile nu s-au uscat încă, atunci copacul nu este mort. Să avem grijă de rădăcinile noastre. Fără ele, fără părinții noștri, noi nu am exista, nu am fi ajuns aici, unde sântem acum. Au făcut ce au știut ei mai bine pentru noi. Nimeni nu e perfect și nu putem avea pretenția să fie.

Am un prieten care se certase acum ceva timp cu fiica lui și nu voia să mai audă de ea. Se irita de câte ori încercam să-l îmbunez. Acum două zile mi-a scris: Mai ții minte când nu voiam să vorbesc și să aud de fata mea? Am suferit mult. Nu mi-am găsit liniștea până nu am acceptat-o, așa cum e. Și de atunci mă simt mai bine.

Să ne prețuim părinții, să le arătăm respect și să nu-i abandonăm!!! Nimeni, nicio altă persoană nu ne poate lua locul în inima lor!!! În relațiile interumane, distanța în kilometri nu înseamnă nimic în comparație cu distanța în afecte. Nu trebuie să-i ignorăm niciodată pe părinți, deoarece lipsa de atenție doare de cele mai multe ori, mai mult chiar decât niște cuvinte spuse la supărare. Să rămânem deci conectați cu ei, pentru că ne va fi mai ușor în viață datorită sentimentului de liniște, de apartenență, dar și pentru că atât ei, cât și noi, merităm această stare de bine.

Putem trăi fără religie și meditație, dar nu putem supraviețui fără iubirea și afecțiunea omenească. Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi. (Dalai Lama)

Gabriela Mariana COSOVAN

Foto (cover): Peter Lengyel

Vară, sfârșit de august. Căldură mare – la propriu, chiar dacă luna încă nu se dă dusă de la fereastra dormitorului. Încerca să-și limpezească gândurile… sau ochii… de nesomnul ce o încerca de o bună bucată de vreme. Cu doar câteva secunde în urmă primise un mesaj, care o făcuse să fugă din fața laptopului: „Ce anume nu te lasă să dormi la ora asta, duminica dimineața?”

„De unde știe că-s aici? Cine e? Ce vrea de la mine? Mă poate vedea?” și, instinctiv își aranjă bluza de pijama căzută pe umărul stâng. Era firavă și palidă; cearcănele își croiseră cărări sub ochii ei căprui și mari.

Scruta parcul imens care se întindea în dreptul ferestrei, doar-doar va reuși să afle cum ar fi cel mai bine să reacționeze. Împingea luna cu privirea și dintr-o dată, îi trecu prin minte: „Poate nu sunt singura care face asta? Posibil și el face același lucru?! Un zâmbet șăgalnic îi apăru pe chip și spaima de mai devreme o părăsea încet, dar sigur. Se instală în fața laptopului și mâinile începură să tasteze singure, la început nesigure, apoi din ce în ce mai repede și mai stăpâne pe situație. Odată cu soarele apărut, solitar, în dreptul ferestrei ei, teama i se risipi și în locul ei se instală buna dispoziție. Deja râdea cu poftă, bucurându-se de vara asta atât de fierbinte.

„Pot să-ți spun Ilinca?”

Le plăceau aceleași lucruri: înghețata de vanilie și ciocolata, clătitele și prăjiturile de tot felul. I-a trimis o rețetă de inghețată de casă și ea saliva deja, doar imaginându-și cum va fi. Dimineața de duminică se transformase în ceva bun. Lângă o ceașcă de cafea cu lapte, în aburul unei nopți nedormite, totul căpăta acum o altă culoare și lumină.

Treceau duminici, veneau duminici și, odată cu ele, cei doi treceau de la arșița și verdele crud al verii, la următorul anotimp. Simțeau cum tonurile roșiatice ale toamnei se instalau ușor, în sufletele lor. Ceea ce începuse atât de temător, se maturiza cu fiecare zi și noapte care le treceau prin dreptul ferestrei. Totul căpătase o nunață de calm. În fiecare celulă a corpurilor lor, se instalase o pace pe care nu o mai cunoscuseră până atunci. Se întâlneau zi de zi, pe aceeași bancă; vorbeau în neștire, vrute și nevrute, ore în șir. Oboseala nu îi ajungea niciodată. Se bucurau unul de altul, tăvălindu-se printre frunzele ruginite așternute pe jos. Nici nu și-au dat seama cum trecea timpul. Într-o dimineață s-au trezit cu fereastra acoperită de flori de gheață. Copacii erau încovoiați de greutatea zăpezii dar ei continuau să-și trăiască bucuria, alergând printre duminicile înzăpezite. Nămeții nu-i speriau, dimpotrivă. Viața lor semăna cu un glob de zăpadă, de genul celor pe care, majoritatea dintre noi, le-am avut în copilărie.

Uneori, Ilinca închidea ochii și îl chema. Imediat o suna sau îi bătea în fereastră. Alteori, îi auzea vocea șoptită în miez de noapte: „Ilinca, trezește-te!”. Și se trezea imediat, mai proaspătă ca un ghiocel firav care-și face drum prin zăpadă.

Dar iarna devenea tot mai geroasă; era din ce în ce mai greu pentru ea să mai iasă din casă. La ultima întâlnire, își pierduse una dintre ghetuțe, în zăpada lui. Așa că, acum își consumau bucuria, de acasă, privindu-se unul pe altul, non-stop, prin fereastră, fără cuvinte, doar ochi în ochi… nici nu aveau nevoie de altceva…

La începutul primăverii, ea era atât de slăbită, încât hotărâse să-i caute o altă pereche. Ajunsese să-l iubească cu adevărat și îl iubea atât de mult, încât nu suporta ideea ca el să rămână singur, mai ales acum când totul în jur renăștea. În martie s-au bucurat unul de altul; bucuria ei era umbrită de realitatea pe care doar ea o cunoștea. Încerca din răsputeri să-i fie alături și în acest ultim anotimp  La începutul lui mai, Ilinca s-a stins singură, departe, însă dragostea ei pentru el, a ajutat-o să-i găsească la timp, un alt suflet.

Gabriela Mariana Cosovan

Foto: Peter Lengyel

Era acum mulți ani, prin 1982. Aveam vreo 15 ani. Era prima zi de liceu, colegi noi. Privirile noastre s-au întâlnit pentru câteva secunde și asta m-a derutat. Nu înțelegeam ce se petrece cu mine. Nu am mai simțit niciodată așa ceva. Parcă îmi doream să fug dar, în același timp să rămân acolo, încremenită în ochii lui. Îmi vorbea… dar oare ce spunea? Ceva îmi învârtea stomacul, era ca un uragan care îmi dădea amețeli și în creierul meu era un zgomot asurzitor. Zilele treceau în același fel. Eram epuizată de adâncimea ochilor lui; mi se părea că, în tot acest timp, am înotat nonstop în două mări cu irizări căprui.

– Vreau să te rog ceva… restul cuvintelor s-au pierdut undeva, în nedumerirea mea. Se uita ciudat la mine, nu prea știa ce să înțeleagă… Nu era singurul… nici eu nu știam.
– Mă auzi? Aș vrea să vii cu mine la film.

La film? Oare ce însemna asta? Nu am mai fost cu niciun băiat la film. Și brusc, am realizat că până atunci fusesem cea mai sălbatică fată și că el a fost primul băiat care a avut curajul să mă invite undeva. Mă uitam la fel de pierdută la el și nu puteam să scot un sunet. Ce să-i răspund? Îmi doream mult să merg cu el la film, dar asta însemna să fim numai noi doi? Ce puteam să-i spun? Cum trebuia să mă port?

– Ce spui? Mergem mai mulți din clasă.

Uhhhh… simțeam că toate gândurile mele se revărsau printr-un tunel invizibil în mintea lui. De câte ori deschideam gura să spun ceva, mi-o lua înainte. Îmi răspundea la întrebări pe care nici nu apucasem să i le pun. Eram uluită, dar și foarte speriată. Oare de acum înainte, va ști tot ce gândesc? Ce simt? Cum reușește să-mi cunoască nedumeririle? Brusc mi-am dat seama că știe ce se întâmplă cu mine, știe mai bine decât mine, chiar. Ce rost mai are să mă ascund? Așa că…

– Da… cred că da… am răspuns abia șoptit, însă convinsă că el cunoștea dinainte răspunsul.
– Da?… sau crezi că da? Zâmbea. Avea un zâmbet ușor arogant.

Simțeam cum în mine crește ceva și inima mea primea cu bucurie acest cal troian pe care mi-l aducea în dar, el .

Chiar dacă era septembrie, soarele încă avea putere asupra pământului… sau poate mi se părea mie? Ne-am întâlnit în fața cinematografului. Luase deja biletele. Ochii lui mă scanau. Parcă îi simțeam privirea până în adâncul cel mai adânc. M-a prins de mână și atunci m-am trezit ca dintr-un vis. Mi-am retras imediat mâna. V-am spus deja că nu eram obișnuită cu astfel de gesturi. Nu mă vedeam de mână cu un băiat… nu aveam niciun fel de experiență pentru că până atunci am fugit de astfel de experiențe. Și, spre surprinderea mea, s-a uitat la mine cu înțelegere și mi-a spus: Hai să intrăm! Începe filmul imediat.

Au trecut vreo trei luni, cred, la fel de nevinovate ca această primă ieșire la cinematograf. Între timp, în stomacul meu se înmulțeau fluturii, de nu mai încăpeau; se izbeau de pereții acestuia și se încurcau între organele interne. Mă simțeam rău și totuși era ceva care îmi plăcea. Nu știam nimic despre o relație. Nu aveam de unde să îmi iau aceste informații. Nu exista internet ca și acum. Aveam vreo două colege care au avut „prieten” , așa se spunea pe vremea aia… acuma expresia corectă este „iubit”. Dar nu mă grăbeam să le povestesc prin ce treceam, de frică să nu râdă de mine. Mă chinuiam zi de zi să-mi înving emoțiile, emoții care reușeau să mă împingă într-o zonă încă neexplorată de mine. El avea oarecare siguranță, în orice caz, mai multă decât mine. Și avea o răbdare care m-a motivat să pășesc ușor în acest tărâm al relațiilor.

Ieșeam din ce în ce mai des: la plimbare, la filme, cu colegii sau singuri. Eram aproape unul de celălalt și totuși nu îl lăsam încă să mă țină de mână. Pe vremea aia la liceu erau perioade în care se făcea practică, conform cu profilul clasei în care erai elev. Așa că noi făceam practica în atelierele de mecanică ale liceului. Țin minte că într-o zi, una dintre colege a adus o revistă cu rochii de mirese la practică. Atunci nu se găseau astfel de reviste decât cu foarte mare greutate, aduse din afara țării; așa că, nu aveai ocazia să le răsfoiești dacă nu te lovea, cumva, vreun noroc. Mă uitam la rochiile alea superbe, când s-a apropiat el de mine. Fără să stau să mă gândesc, i-am adresat întrebarea: Cu care rochie ți-ar plăcea să fiu îmbrăcată la nunta noastră ? S-a blocat. Bineînțeles că eu, atunci, nu realizam asta. Aveam impresia că el mi-e destinat și că povestea noastră se va sfârși cu happy end: și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe. Nu vedeam paradoxul situației. În mintea mea, dacă el dorea să mă țină de mână, însemna mă iubește și atunci, automat, ne vom căsători. Trăiam într-o bulă formată din toate poveștile siropoase citite până la vremea aceea. Nici măcar nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă m-aș putea vedea o viață întreagă cu și lângă el. Aflată sub imperiul emoțiilor, eram controlată de sistemul limbic. Memoria mea funcțională era blocată și nici măcar nu realizam asta. M-a privit zâmbind… (oare ce gândea?). Și mi-a arătat una dintre zecile de rochii pe care i le așezasem în fața ochilor. Mâna mea o cuprinse pe a lui pentru prima dată.

Gabriela Mariana Cosovan

Foto: Cristian Laubach