6 4

6 3

Offf

6 1

6 6

Printre amintiri, aude și azi cele două zaruri și glasul care citea de fiecare dată cifrele de pe ele. Cum se joacă table? Nu știe nici acum și nici nu crede că va învăța. S-a lămurit: nu e el cu jocurile. Lui să îi dați numere, litere, tabele și liste că altfel se face de râs. Și totuși, iar îl frământă ceva. Chiar face un 6 diferența?

În tumultul de gânduri nu-ți vine să stai, ci să fugi. Și totuși, el stă… Puternic, cu spatele drept, ca întotdeauna. Cum a fost învățat de viață mereu. Și de anul ăsta, deopotrivă. Puternic în aparență, dar atât de ușor de doborât în esență. N-ar zice nimeni asta. Pare de neînvins, insensibil, fără emoție. Doar formă, precizie, claritate, exactitate. Și uite acum la el: un mușuroi de gânduri. Anul ce a trecut nu i-a venit cu fluturi, ci cu omizi. Dar știa că, la momentul potrivit, omizile se vor transforma în ceea ce sunt menite să devină. Și când nu părea a fi așa, continua să spere. Și dacă chiar nu era așa, tot nu era momentul să tragă oblonul. Se mai imagina el vreun actor, cu viața în vizorul lumiiși asta îl făcea să nu abandoneze tot. Dacă v-a plăcut bufonul, mai veniți și altădată fredona uneori cu o mare ceașcă de cafea în mână și ochii ațintiți în același ecran al unui laptop ce demult trebuia schimbat. Nu renunța el așa ușor la lucrurile lui. Nici la oameni, nici la obiceiuri, nici la activități, nici la alergarea de colo-colo. Da, deci nu renunța la nimic.

Cei din jur? Vedeau doar forța. El vedea lupta. Uneori atât de grea încât de l-ar fi zărit vreun soldat, i-ar fi dat titlul de mareșal. Dar cine să îl vadă? Că nu se plânge, nici nu plânge. Îi e frică să verse o lacrimă de teama de a nu forma un nou ocean… Pacificul, Indianul, Atlanticul…de ajuns. Nimeni nu vrea Oceanul Antoine… Și așa ne confruntăm cu topirea ghețarilor, de topim și ghețarii inimilor, unde ne mai ducem veacul?

Inventarul anului? Probleme mici, apoi mai mari. Decizii amânate care deveniseră urgențe. Greșeli repetate suficient de des încât să nu mai poată fi numite întâmplări. Știa regula: o dată e greșeală. De două ori e alegere. De trei ori… de trei ori începe să doară altfel, pentru că știi că puteai opri asta. Și totuși, undeva în el, rămăsese convingerea că omizile nu sunt capăt de drum. Că, dacă ai răbdare și nu le strivești, se vor transforma.Gândul e gând. Fapta e fapta și asta ținea de el. Viața nu se schimbă când gândești frumos, ci când faci.

Și acum face ceva: lucrează la noua lui pasiune- torturile. N-ar fi crezut vreodată că va spune că asta e cea mai ușoară parte a vieții. Și uite că așa e. Lecția învățată? Un lucru bun se încearcă, nu se judecă înainte. Și apropierea de un om la fel, fie rău, fie bun. A învățat că oamenii răi nu se evită întotdeauna și pot fi dezarmați prin bine. Că nu e despre a demonstra, ci despre a transforma. Că dacă te ții de nimicuri prea mult timp, riști să ajungi de nimic nu pentru că n-ai valoare, ci pentru că n-ai avut curajul să renunți la ce te micșora.

 Ce mai an… A descoperit, a învățat, a recapitulat. Apoi a reînvățat, a mai recapitulat și tot se întreabă cât de repede va uita… Căci așa e… Adesea ne îngreunăm zilele uitând trăiri, experiențe, gânduri, oameni…Punem praful pe relații având impresia că ele iau când, în schimb, ele doar dau. Și totuși, fugim de ele. Oricine poate fugi. Ce a învățat el? Că maturitatea vine din a sta și a transforma ce doare în valoare. Nu să forțeze schimbarea altora, ci să fie prezent pentru ei. Alegerile repetate i-au modelat caracterul mai mult decât deciziile spectaculoase.Diferența a făcut-o ce a ales să fie, nu să primească. Și așa, pas cu pas, uite că totuși a trecut un an și, chiar dacă nu totul s-a schimbat, lecțiile au fost învățate, examenele luate și e pregătit pentru măriri.

Pune ultima coacăză roșie pe tort. Se uită înapoi și îi dau lacrimile… Iar acum nu se mai întâmplă cataclisme dacă plânge… Căci, după atâți ani de bătătorit lumea, anul ăsta l-a făcut să conștientizeze ceva când a apărut ea… Ca o cucoană. A pus stăpânire pe casă, pe oglindă, pe tot. Și-a făcut culcuș până și în gânduri și bucătărește în inimă. Și când apare ea, iubirea, lacrima își găsește locul acasă. Nu mai e pericol; nu mai e catastrofă. E ca un fiu rătăcitor pentru care se pregătește un ospăț mare. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că nu mai e singură. Bucuria nu mai stă în gazdă, ci se mută permanent. De ce? Pentru că frumusețea, fericirea și dragostea nu stau în bomba de la început, ci în tot parcursul. Inima e la locul ei, dar i se adaugă un ajutor: parte din inima celuilalt. Și cine e celălalt? Orice om pe care îl întâlnește: și vecina ce verifică prin vizor fiecare mișcare, și copilul de la etaj ce parcă îi face gălăgie în cap, și colegul căruia trebuie să îi explice de zece ori, și doamna de la casă care, prea încărcată de griji, l-a repezit azi. Și, și, și….

  Se topesc ghețari, se sfărâmă munți, doar inimile rămân la fel chiar și peste ani dacă se îngrijește cineva de ele. Căci ea, iubirea, mai poate salva lumea. Cu o condiție. Să nu lăsăm rănile vechi să stea în calea noilor începuturi.

  Și poate că da: uneori un 6 chiar face  diferența. Începând de azi, pentru 365 de ori.

Gabriela MICH

Sursă foto: reproduceri lucrări de S. Dali & V. Kandinsky

31 decembrie e poate ziua în care v-ați obișnuit să ascultați ce are de spus Antoine despre anul care a trecut, despre ăl ce va să vie și să citiți una dintre confesiunile lui (că știm deja că are multe). Dar dacă vrem să intrăm într-un nou an diferit, atunci să-l terminăm pe cel vechi într-un mod diferit. Așa că azi Antoine va tăcea. Nu e el prea împăcat cu acest gând și, dacă e să fiu sinceră, nici eu nu sunt. E greu să fii vulnerabil. Învăț asta de 21 de ani și nu mă aștept să termin acest proces al învățării în 2025. Dar cum speranța-i cea mai mare glumă, cine știe ce aduce anul?

Azi voi transmite direct eu mesajul. Greu de crezut, nu? Avantajul celui care scrie e că adesea se poate ascunde în spatele personajelor pe care le creează și așa poate spune tot ce îi trece prin minte. Dar atunci când ființele creionate dispar din peisaj, parcă e mult  mai greu să scrii,  nu pentru că împreună cu ele ar pleca și asumarea, ci pentru că îți e frică. De ce? Răspunsul la această întrebare nu-l am nici eu. Dar cu frica în sân și locul 42 ocupat în tren, scriu.

2024… Să întreb dacă a fost greu sau ușor e ca și cum aș aștepta răspunsul la Ce vrei să te faci când vei fi mare?.  Să încerc să aflu  dacă l-am repeta ar fi o dovadă de imaturitate. Să fac un tabel în Excel în care să scriu bucuriile și supărările, ar fi prea superficial. Și atunci, cum se analizează un an? Prin clipe.

2024 a fost format din momente și, ca în matematică, rezultatul obținut e suma lor. Diferența e că-n viață nu există rezultat corect, ci doar un etalon spre care să apreciem termenul de după egal.

Anul acesta a deschis de multe ori Cutia Pandorei, dar de fiecare dată ne-am străduit să o închidem înapoi. Și, cum ne așteptam, ne-a ieșit. Am răsuflat ușurați și am mers mai departe până la următorul episod  care ne forța din nou puterea. Am trecut cu bine și peste acesta că orice-ar fi suntem români, ne descurcăm. Doar că momentul de prea plin e inevitabil, ce facem după răsună de prea multe ori și planul de rezervă, la fel ca-n fiecare an, rămâne la stadiul de titlu.

Însă nu aș vrea să citiți prea mult despre ce a fost, deoarece ați trăit pe propria piele, ci despre ce va fi, despre cele 365 de pagini care nu sunt goale, așa cum ne amăgim. Pentru că pe fiecare dintre ele e scris sau chiar mâzgălit cel puțin un punct. Restul paginii e plin de necunoscut, într-adevăr, dar farmecul e că unele lucruri le știm din start, iar asta ne oferă o fărâmă de credință că nu o să cădem în gol.

Să încep cu primul. Oamenii. Împărțim cu ei toamna și iarna, cele 8 ore la serviciu și vacanțele, traseul cu autobuzul sau chiar serile când îi vedem dincolo de ecran. Oamenii- punctul tare sau slab al existenței noastre, dar cu siguranță elementul ce nu va dispărea niciodată, deoarece dacă am  fi ultimul om de pe pământ, tot va exista un Mic Prinț care să ne facă drumul prin pustiu mai ușor.  2025 cu siguranță nu se va zgârci să ne învețe că unii vor veni neașteptat, alții vor pleca atunci când e momentul sau  poate atunci când ne vor învăța lecția și câțiva- ei bine câțiva nu vor pleca niciodată. Dar noi să nu ne zgârcim în a-i iubi, oricât ne-ar arăta noul an că oamenii sunt atât de cruzi pe cât sunt de creativi.

Apoi – valorile și principiile. Nu se șterg la final de an și ce bine că e  așa! Indiferent de luna din calendar, calitatea nu-i păcat, iar lucrurile mici trebuie făcute cu dragoste mare. Mai întâi e ceea ce  ne unește, apoi ce ne diferențiază. Și, cel mai important, nicio zi nu schimbă pietrele de temelie și nici nu întoarce spatele noului. Cheia? Echilibrul…

La trecerea dintre 23:59 și 00:00 nu rămân în urmă abilitățile și priceperile tocmai ca momentul potrivit pentru lecția de evaluare să nu ne prindă nepregătiți. Și dacă stăm să analizăm mai atent, mai multe sunt lucrurile care rămân decât cele care se schimbă. Cu această concluzie și alături de cel care e constant dintotdeauna și pentru totdeauna, să scriem cu încredere toate paginile ce vor urma și să nu ne fie frică niciodată să tăiem și să o luăm de la capăt. În toată această trecere, noi să nu ne întrecem și nici să nu ne trecem, ci doar să petrecem curat, frumos și cinstit!

Să fie anul întrebărilor mai mult decât cel al răspunsurilor. Anul pașilor mici, nu al săriturilor în lungime. Anul credinței în ciuda îndoielii și al prieteniei între oameni cu atâtea diferențe. Anul scopurilor, nu doar al TO DO-urilor și calmului chiar și în mijlocul haosului. Anul momentelor prețuite, nu al zilelor uitate. Anul organizării și al planificării, nu doar al spontaneității. Anul familiei și, în special, anul în care nu frica  domnește nici atunci când pare că nesiguranța ia cu asalt tronul, ci pacea.  Să fie anul… atât! Ne descurcăm noi cu el oricum ar fi!

Cu drag spre un ‘nainte fix așa cum trebuie să fie,
Gabriela Mich

P.S.  Antoine tace doar azi. Revine el în forță cât de curând și deja are o întrebare la care caută răspunsul De ce să iei viața la pas singur când în autobuz sunt câte două locuri?
P.P.S.  Aceste gânduri și o bună parte din cele care vor urma, le veți găsi pe blogul meu. Să fie anul scrisului, zic!
P.P.P.S.  Zâmbiți mai des; nu face rău nimănui! Și credeți! Se pot întâmpla multe într-un an!

Au mai rămas câteva zile până la concertul de colinde Inima a fost dată împreună cu darul organizat de asociația studențească AMiCUS Timișoara,  în premieră la Sighetu-Marmației. Pregătirile sunt în toi, repetițiile nu lipsesc, iar coriștii abia așteaptă  să ajungă în Maramureș.  Cum un  cântec  poate schimba o zi, un moment sau chiar o viață, muzica este o parte importantă a activității pe care o desfășoară în cadrul asociației, de aceea fiecare concert organizat este plin de emoție.

Ce înseamnă pentru  membri, organizatori sau participanți acest eveniment și de ce să ne fii și tu alături? Vei afla în cele ce urmează:

Vă invit cu drag să fiți încântați de muzică de o calitate deosebită, a cărei versuri vor avea ca temă Nașterea Domnului. Corul studenților AMiCUS și grupul vocal Laudes Christi vor susține un concert extraordinar. Programul va include colinde din repertoriul național și internațional, care vor aduce un omagiu semnificației acestei sărbători. Muzica sacră și tradițională va crea o atmosferă de reflecție și bucurie, invitându-vă să trăiți împreună emoția Crăciunului. Vă așteptăm cu inimile deschise pentru o seară de neuitat, plină de lumină și speranță!– Robert Demeter, organizator, capelan AMiCUS Timișoara

Pentru că mi se pare că cea mai mare magie se produce în suflet și pentru că în această școală sufletul meu a fost purtat pe aripile muzicii precum niciunde altundeva, vă invit la cel mai frumos spectacol de note muzicale! Profesionalism în interpretare și inimi calde de artiști vor să vă aducă tot ce e mai bun în suflet de Crăciun! Să ne revedem cu bine în locurile de unde am pornit ca oameni frumoși în societate.- Diana Stan, fostă elevă a Școlii de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației, membru AMiCUS Timișoara

De mai bine de 20 de ani, grupul vocal Laudes Christi cântă împreună muzică corală bisericească, iar anul acesta avem privilegiul de a cânta în amintirea nașterii Domnului în orașul tău. Vino și tu alături de noi, prezența ta va face din concertul nostru un eveniment special!- Marc Gherzan, organizator, membru grup vocal Laudes Christi

Ne dorim să sărbătoriți magia Crăciunului alături de noi  la un concert special! În spiritul sărbătorilor de iarnă, vă oferim o seară plină de muzică, lumină și emoție, într-un cadru deosebit. Vă așteptăm să ne bucurăm împreună de colinde și momente de neuitat, învăluite de atmosfera nașterii celui care ne-a salvat.- Cosmin Spătaru, absolvent Școala de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației, membru AMiCUS Timișoara

AMiCUS Timișoara- tineri ce cântă din suflet și pentru suflet. Dacă aveți ocazia să îi ascultați, nu ezitați! Plini de viață și zâmbete, se armoniază atât de frumos, încât e o plăcere să fii prezent la concertele lor!– participant la concertele AMiCUS

Pentru mine, AMiCUS Timișoara e mai mult decât o asociație studențească, deoarece mi-a oferit sentimentul de acasă, devenind  locul în care am legat cele mai frumoase prietenii,  locul unde am avut experiențe care au produs o adevărată  schimbare, am organizat proiecte cum nici nu-mi imaginam și mi-am întărit credința. Să vin pe 7 decembrie alături de ei la Sighet, locul care este și va rămâne pentru totdeauna casă și acasă, e vis împlinit! Ce minunat e să oferi din ceea ce ești, ceea ce ai și ceea ce știi! De data aceasta ne propunem să vă cântăm despre ceea ce știm noi mai frumos, despre El,  și vrem să-L descoperiți mai mult ca niciodată, deoarece e darul neprețuit, e Viață, e Tot! Abia aștept să vă întâlnesc la concertul de colinde <<Inima a fost dată împreună cu darul>>!- Gabriela Mich, organizator, absolventă CNDV

Lăsați muzica să vă înfrumusețeze viața!
Ne vedem pe 7 decembrie, începând cu ora 19:00, la Școala de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației!
Intrarea este liberă!

AMiCUS Timișoara
(Gabriela Mich)

Sâmbătă, 7 decembrie 2024, începând cu ora 19:00, la Școala de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației, va avea loc concertul de colinde  Inima a fost dată împreună cu darul susținut de asociația studențească AMiCUS Timișoara, dirijor Lucian Onița. Alături de aceasta, va urca pe scenă și grupul vocal Laudes Christi, dirijor Lucian Onița.

Asociația AMiCUS Timișoara este o asociaţie studenţească autonomă, apolitică, neguvernamentală şi nonprofit care își desfășoară activitatea în mai multe centre universitare din țară de mai bine de 30 de ani. Sub sloganul Hai să fim prieteni! unește studenți gata să se implice în proiecte sociale, proiecte cu impact civic și culturale. Scopul asociației este ca atât  membrii ei, cât și întreaga comunitate să  se dezvolte  într-un mediu cât mai armonios, de aceea luptă pentru promovarea unui stil de viață bazat pe principii sănătoase, valori morale, abilități și, nu în ultimul rând, credință. Câteva dintre proiectele pe care le derulează anual în Timișoara sunt:

• Crosul caritabil Alerg pentru Mama – prin care sunt sprijinite victimele abuzului domestic
• Picătura de viață – proiect destinat donării de sânge și conștientizării importanței acestui mic gest;
• Clubul de carte Bibliophile –  întâlniri lunare destinate iubitorilor de carte;
• Concerte caritabile organizate de mai multe ori pe an;
• Proiectul Lecții de zbor pentru boboci și alte întâlniri destinate studenților pentru a le face anii universitari mai ușori
• Proiectul Orășelul Copiilor- al cărui obiectiv e conștientizarea încă de la o vârstă fragedă a importanței cetățenilor în societate.

Mai multe detalii despre activitatea asociației, puteți găsi pe paginile de Facebook și Instagram – AMiCUS Timișoara.

Pentru prima dată în Sighetu-Marmației, corul AMiCUS Timișoara, sub atenta coordonare a dirijorului Lucian Onița, e gata  să ofere o poveste prin cuvinte și să  îndrepte inimile ascultătorilor  spre cel care a oferit darul suprem.

Pentru a-i cunoaște puțin mai bine, vă invit să vizionați unul dintre momentele din cadrul concertului din 2023 de la Timișoara:

https://www.youtube.com/watch?v=o1M1IlHQSH8

Ne vedem sâmbătă, 7 decembrie, la ora 19:00 pentru a ne bucura de un concert de colinde care ne aduce mai aproape de El! Inima a fost data împreună cu darul, iar darul e unul neprețuit.

Intrarea e liberă.

Gabriela Mich

Recunosc, nu am fost de la început o iubitoare a artei cinematografice. De fapt, nici nu o numeam artă. Pentru mine, filmul era doar un mod de a ascunde elegant toate momentele în care n-aveai chef să faci nimic. Însă în 2019, ceva s-a schimbat. A fost îndeajuns  un singur film realizat exemplar și un regizor care să mă învețe că viața rămâne acolo/ Între chin și amin. Și iată-mă cinci ani mai târziu așteptând cu sufletul la gură premiera lungmetrajului  Enescu- jupuit de viu în regia lui Toma Enache.

Ajung în sală. Un murmur continuu ascunde curiozități, aprecieri, nerăbdare și, dintr-odată – întuneric…  Pot să iau  pulsul celor prezenți și parcă toată lumea așteaptă ca filmul să debuteze cu un Enescu în floarea vârstei, adorat și apreciat, pe o scenă unde aplauzele  sunt interminabile. Și, neașteptat, protagonistul e surprins la bătrânețe, jupuit de boală, gârbovit parcă de povara unei vieți în care drama a venit și n-a mai plecat niciodată. Ținuta e a unui om de o modestie rară, prestanța și gesturile trădează bunătate, iar semnătura ascunde în ea esența existenței.  Enescu e viață și artă, fără bariere, fără întreruperi, fără diferențe. Poți să separi aceste două elemente esențiale ale existenței lui? Poate doar atunci când îl vei putea  despărți pe Micul Prinț de floarea sa. Și astfel îmi trece un gând prin minte: dacă Enescu chiar e prezentat ca un Mic Prinț al nostru,  Maruca Cantacuzino – floarea lui capricioasă – iar vizitarea altor planete reprezintă scrierea operei Oedip care l-a purtat prin toate stările?

Filmul continuă și, obișnuiți cu povești ce ne țin în suspans, ne așteptăm să vedem elementul declanșator al copilăriei care l-a făcut să iubească muzica, trăirile de la Viena departe de casă sau cum s-a scris lucrarea pe care o știm cu toții, Rapsodia română. Dar regizorul Toma Enache are o altă idee, parcă urmând sfatul lui Constantin Noica Oameni, nu lucruri, nu peisaje. Doar oameni. Iar pe oameni îi cunoști cel mai bine privindu-i. Astfel, filmul ne face să-i privim pe George Enescu a cărui naștere prevestea un destin de poveste, pe Maruca Cantacuzino îndrăgostită de domnul Enescu, dar fără vreo dorință în tinerețe de a deveni ea însăși doamna Enescu sau de a coborî pe scara socială pentru el, pe Nae Ionescu pentru care iubirea e doar  moneda de schimb pentru a intra în lumea bună, pe Mihail G. Cantacuzino nu în rolul de prinț, ci de tată și soț, pe discipolul Yehudi, pe tatăl și lecția de viață oferită,  pe diferiți profesori, unii care  îl formează, iar alții care doar îl informează, pe criticii vremii sau persoane de la palat, a căror nume nu se prezintă în film tocmai pentru a ilustra ideea că viața lui Enescu a fost plină de oameni care au trecut fără să își pună amprenta asupra devenirii lui.

Povestea are în centru trei elemente principale: George Enescu, Maruca Cantacuzino și scrierea operei Oedip – nu a lucrării sau a simfoniei, ci a operei, așa cum i-a promis Marucăi prima dată când a întâlnit-o. Realizarea unei astfel de capodopere cere timp, relația de iubire cere timp, Maruca cere și ea timp, fiind într-o căsătorie sortită eșecului, dar cu  doi copilași, deplasările la Paris, Viena sau spre saloanele reginei cer timp. Și în toată această alergare continuă, Enescu, jucat de actorul Mircea Dragoman, pare că știe de fiecare dată ce are de făcut, oferind timpul necesar tuturor. În contrast, o observăm pe Maruca, jucată de Theodora Sandu, o excentrică a vremurilor, o femeie lângă care nu era ușor să trăiești împăcat, cu dese episoade de depresie, gelozie și uneori rușinată de diferența dintre ea și omul imposibil de bun care-i era alături. Trăind o iubire puternică, o poveste întinsă pe mai multe decenii, i-a fost muză și inspirație, dar părea că nu se ridică la nivelul iubirii lui. Filmul urmărește diferitele momente ale relației lor care era în cea mai mare parte tensionată, nu pasionată. El – un artist, un om de geniu, cu un talent susținut de foarte multă muncă, văzând nu doar viața românească, ci și în afara ei de la o vârstă foarte fragedă. Ea – obișnuită cu balurile, seratele, plimbările, știind că era o femeie frumoasă, lipsită parcă de sentiment și ghidată de instinct, suferind din pricina alegerilor greșite și ajungând să își facă rău singură. Spre bătrânețe, ajung, în sfârșit,  să se căsătorească. Filmul surprinde povestea lor, iar indiciile subtile insinuează dorința ei de a fi prima în viața lui Enescu, chiar mai presus de muzică. Astfel regizorul pregătește una dintre întrebările cele mai dure pentru compozitor Pynx, eu sau muzica? prin momente în care coloana sonoră extraordinară se aude mai intens decât vocile protagoniștilor. Costumele alese cu atât de multă grijă nu doar că oferă filmului o notă istorică, ci accentuează diferențele sociale, iar cadrele de epocă permit publicului să trăiască măcar pentru câteva clipe într-o țară a cărei conducere era monarhia. Scenele se derulează cu viteză, unele fără un final prezentat tocmai pentru a îndemna privitorul la cercetare. Momentele în care Enescu încântă oaspeții de la palat sunt atent urmate de cadre ale lumii din afara palatului care își continuă existența, fără a realiza că cel mai mare compozitor român e atât de aproape.  Replicile, frânturi din jurnalul Marucăi, scrisori sau gânduri din despre George Enescu, prezintă o lume în care cuvintele contau atât de mult și erau alese cu o atentă grijă pentru a exprima exact trăirile.  Scrierea operei Oedip se integrează perfect printre momentele tensionate dintre cei doi, printre realizările și concertele lui George  Enescu de la Paris, Londra sau Viena, ajungând până la finalizarea ei.  La fel ca în Micul Prinț, finalul filmului nu ne dezvăluie ce s-a întâmplat cu floarea. Însă Enescu – un prinț al cărui  titlu poate fi atribuit nu datorită sângelui albastru, al unei inimi albastre – se retrage încet, în liniște, așa cum a venit pe lume, lăsând în urmă o viață și o operă ce vor dăinui peste veacuri.

Ce e în fond  Enescu – jupuit de viu? O  stare, nu doar  un film. Nu trece după 120 minute. Nu trece nici când ajungi acasă. Te urmărește și  nu te lasă să dormi o noapte întreagă. Te face să cauți informații, să te documentezi nu doar despre Enescu, ci despre toți oamenii vremii. Te încurajează să afli de ce a ales regizorul doar anumite momente dintr-o viață atât de plină, de ce unor scene nu li se prezintă finalul,  de ce nu pasiunea din privirea actorilor care îi joacă pe Enescu și Maruca atinge inimi, ci, mai degrabă,  momentele în care ei erau singuri, dar parcă legați unul de altul.  Și cercetezi, și cercetezi și pe măsură ce cercetezi mai mult, realizezi că filmul a transmis exact ce trebuia și că regizorul n-a greșit cu nimic. Nu poți să înțelegi  trecerea unui om prin timp în două ore la fel cum nu poți să te aștepți ca replicile pe care le auzi să fie asemenea vocabularului tău de azi. Nu vezi momentele care i-au marcat primii ani din viață, dar îl observi pe copilul Jurjac  a cărui valori se nasc datorită pământului și credinței peste tot: în fiecare pas al lui Enescu cel tânăr, în modul în care se raportează la discipolul său Yehudi, până și în maniera diferită în care ține în mână paharul atunci când e alături de burghezie. Imposibila bunătate pe care o avea nu iese direct în evidență, ci indirect. Pentru că, după ce  îl studiezi, vei afla că și-a dus viața în tăcere, nu cu o întreagă orchestră după el atunci când făcea un act de omenie. Și astfel, cum să nu te impresioneze în film scenele în care pleca cu sufletul făcut bucăți în loc să rănească prin vorbe, în care iubirea era atât de gravată în inimă încât nu conta pasiunea care a trecut din cauza timpului sau a tuturor impedimentelor care au încercat-o, ci jurământul pe care-l făcuse: să nu plece niciodată? Cum altfel poți descrie un om dacă nu bun atunci când își oferă vioara – singurul prieten credincios care i-a rămas – discipolului său, deoarece a înțeles că pe veci cea care rămâne e arta, nu artistul? Ce ai crede despre un om care, deși a fost apreciat de prea puține ori, nu renunță la Dumnezeu și la muzică, luând de fiecare dată cu el vioara, bagheta și călătorind întotdeauna  doar cu trenul la clasa a II-a?

Cu o pasiune pentru adevăr, Toma Enache nu prezintă doar calitățile lui Enescu, ci și defectele sale, căderile, pentru a-l cunoaște întru totul. Totuși, cum transmite filmul că a fost un geniu? Pentru că nu a căutat un limbaj nou, ci și-a construit propriul său limbaj, fără să renunțe până nu a pus și cea mai de sus notă a operei sale. Iar, după o viață trăită printre saloanele reginei, moare, așa cum ne-am aștepta să li se întâmple marilor genii, solitar, alături de câinele lui și de singura care i-a fost alături necondiționat: muzica.

M-am întrebat adesea ce oferă autenticitate unui film și am găsit răspunsul: chiar autenticitatea regizorului. Fără a adăuga vreun element care n-a existat și în cel mai original mod (poate chiar  de neînțeles la prima vizionare), Toma Enache a reușit să-l redea nu atât pe compozitorul Enescu, cât pe omul Enescu-jupuit de viu;  jupuit  de  viață, de dragoste, de bunătate… de muzică. A prezentat un om pentru oameni. Pe George Enescu cel  autentic, ancorat în muncă, iritat uneori de toate moravurile vremii, iar alteori îmbrățișându-le. Un Enescu care sigur s-ar fi prezentat astfel: om, compozitor, iubitor fără să fie iubit de fiecare dată, toate în egală măsură. Enescu a cărui emoție și inspirație nu reies din comportamentul de zi cu zi, ci din bogata operă. Enescu ce a scris muzică, nu despre muzică; muzică despre viața lui ce poate fi ușor comparată cu o dramă lirică. Un Enescu ce a trăit printre atâtea personalități, dar niciuna atât de dragă precum Maruca încât să apară în film. Un Enescu ce și-a slujit țara oriunde a mers cu vioara, pana și bagheta.

Voi, cei care  priviți filmul, judecați-l abia după ce l-ați înțeles foarte bine, așa cum ați făcut-o prima oară când ați citit Micul Prinț! S-ar putea să fie cea mai importantă lecție de istorie la 70 de ani de la moartea marelui compozitor: o operă bună se aude și de pe lumea cealaltă, dar o viață trebuie atent studiată! Vizionând, priviți intenția din spatele ideii, analizați detaliile care construiesc filmul așa cum nu am văzut într-un alt lungmetraj, apreciați genericul care este realizat  asemenea unui rezumat al poveștii, încercați să înțelegi de ce la unele cadre se schimbă brusc ideea, pentru câteva secunde închideți ochii și ascultați doar coloana sonoră și, mai presus de orice, luați din film lecția supremă: avem atâta bunătate cât să ne ajungă o viață; trebuie doar să fim dispuși să o oferim!

Toma Enache, chapeau bas! Ține linia dreaptă!

Gbriela Mich

Sursă foto: Laila Onu

O listă de dorințe relativ scurtă, dar era sigur că îi va lua ceva timp să le îndeplinească pe toate. E seară, probabil de asta de la gândurile filozofice la rețetele culinare e doar un pas. E seară, târziu, iar el stă lipit de geam. Marele oraș parcă se face din ce în ce mai mic și asta îl distrează. Și-a imaginat adeseori cum ar fi să lucreze doar noaptea. Automat ar dispărea și grija traficului, și întârzierea din fiecare dimineață, și toată forfota din jur care îl agită mai mereu. Dar, dacă ar fi așa, cum s-ar mai uita la ora 21:00 la serialele turcești? Bine, nu doar serialele le-ar pierde, ci și Jocul Cuvintelor și îi cam place să se dea deștept de pe canapea, așadar revine cu picioarele pe pământ și își amintește că problema pe care o are acum nu e nici ziua, nici noaptea, nici munca lui, nici lenevia altora. Problema lui e în cap. Da, fix în cap. Și-a făcut odată priveghiul înainte de vreme, iar asta a fost îndeajuns. De atunci a trăit, cel mai probabil, o mie de seri de priveghi (după 144 nu s-a mai chinuit să le numere) și, așa cum anticipa, nicio înmormântare. Dar el e pregătit să o aștepte (poate mai mult decât să se bucure de viața pe care o are acum) și atunci să declare mulțumit Am spus eu că o să iasă ceva rău. A câștigat întodeauna concursul pesimiștilor, a exagerat mereu și, de cele mai multe ori, și-a făcut griji nefondate. Asta cu siguranță n-o fi libertate, deci ar face bine să își schimbe dorința sau, dacă e puțin modest, să rămână doar la trei că nici măcar peștișorul de aur nu poate îndeplini mai multe. Cum gândul îi zboară tot la aspirații, decide să ia o foaie, să le scrie una sub alta și să pună în fața fiecăreia câte un pătrățel gol. Satisfacția? Avea să îl bifeze după ce va îndeplini ce și-a propus. Asta dacă n-o să uite unde a pus foaia. E adesea dezordonat când vine vorba de lucruri mici. Până la urmă, oamenii se împiedică de pietre, nu de bolovani, nu?.
 Libertate.
 Egalitate.
 Tort cu mere.
 Merdenele.

Hotărăște să lase și libertatea la locul ei că, de, într-o lume a democrației, n-o fi atât de greu de atins. I se pare ciudat. Nu și-a mai scris dorințele pe o foaie din vremea Crăciunului anilor ‘80, când oricum lucrurile erau mai simple: portocale, o mașinuță ca a lui Mihai și o bicicletă nouă. Problema era că Moșul o îndeplinea mereu doar pe prima așa că, de data aceasta, decide să își satisfacă singur dorințele începând cu ultima. Nu știe nici el de unde această listă apărută la ceas de seară, de ce e atât de dornic să o bifeze pe toată și într-un timp foarte scurt, dar parcă se simțea dintr-odată într-un film de acțiune cu agent 007 în spatele lui, 004 probe în fața lui, un cronometru care se apropia de 000 și acest tip de aventură nu îi displăcea deloc. De când trecuse pragul celor 40 de primăveri, aventura era din ce în ce mai prezentă în viața lui. Ciudat lucru. La 20 de ani era cel mai liniștit din grup. Acum, grupul nu e, iar el a rămas doar cu neliniștea. Nu se plânge. A făcut mereu lucrurile diferit, deci numai la un rezultat diferit s-ar fi putut aștepta. Până la urmă, așa e el, Antoine, un paradox: rebel, dar extrem de responsabil….

Și fix așa, într-o seară de iunie, după ora 23:00, începe aventura dorințelor. Iar ca Murphy să fie mulțumit că dacă ceva e menit să meargă prost, va merge, pleacă după merdenele fără portofel. Se întoarce ca și cum cele 5 etaje i se par o nimica toată (nu ca în diminețile de luni până vineri) și o ia de la capăt. Primul non-stop: nicio merdenea.I-au făcut cu ochiul în vitrină câteva gogoașe și foietaje, dar dacă și-a propus altceva, nu face compromisuri. Al doilea- tot la fel. Al treilea, din nou fără noroc: ÎNCHIS PENTRU RENOVARE! Ajunge deci la al patrulea, obosit, frânt de cale lungă și mers pe jos și i se pare că a găsit aur. Ia rapid comoara, aruncă un mulțumesc în treacăt, se întoarce acasă și adoarme. Atâta trudă pentru somn! Uită și să bifeze dorința îndeplinită, și să se bucure de ce a cumpărat în mijlocul nopții, și să se trezească la timp, așa că tot ce vrea acum e să ajungă fără întârziere la muncă. Ceasul îi spune că nu, dar mai speră totuși că e stricat și nu arată ora bună. Iubește el aventura cât o iubește, dar deja e cam mult și ar da vina pe cineva, dar singurul vinovat e el. Cine l-a pus să acționeze din orgoliu, să se încăpățâneze să grăbească momentul, să nu lucreze organizat și să înceapă cu finalul în loc de început? Întrebări retorice. Le ignoră, la fel ca la școală, și așteaptă să se întoarcă acasă. Tot drumul îi răsună în minte I did it my way. Yes, it was my way. Și chiar așa a acționat mereu, în felul lui, dar pentru prima dată se întreabă dacă a fost corect ce a făcut. I-ar fi greu să recunoască contrariul, deci își propune să bifeze lista, să o lipească pe frigiderul plin de magneți din diferitele călătorii și să lase momentele de autoanaliză pentru câteva multe minute mai încolo. Acum are de făcut tortul cu mere. Lucrurile se arată a fi bune, modul de desfășurare- se poate și mai rău. După toată experiența, atât are de zis: chiar dacă lumea se zguduie peste tine, luptă pentru ceea ce iubești, cu riscul să speli toate vasele din casă și să fii nevoit să cumperi alt mixer, altă tavă și un nou set de perdele (că din cele de acum, sigur nu mai iese fumul). Se uită la tot dezastrul pe care l-a creat și e mândru. A făcut, din nou, ce și-a propus, iar ăsta e un lucru bun, nu? Chiar s-a străduit, mai mult decât ar face-o de obicei. Probabil că aici e și problema. Se uită din nou la listă.
 Libertate
 Egalitate
 Tort cu mere
 Merdenele

I-au mai rămas două dorințe și, dacă ar fi onest cu el însuși, ar recunoaște că nu își va da la fel de tare interesul să le îndeplinească. Ar prefera să le înlocuiască cu altele, dar nici să dea bir cu fugiții nu îi place. E seară, din nou, iar în fața lui stau o listă incompletă, merdenelele de care tot nu s-a bucurat și tortul cu mere care e atât de dulce încât regretă că l-a făcut. Unii l-ar judeca pentru că nu e fericit. Teoretic, n-are motiv. Practic, atunci când realitatea te lovește în față, nu-ți vine să întorci și celălalt obraz. Se gândește la egalitate și își dă seama că de atâtea ori n-o practică. Mereu între el și alții există fie >, fie <, nicidecum =. Când se confruntă cu el însuși, totul se rezumă la o competiție în care cel de azi e < decât cel de ieri. Când e să stabilească prioritățile, abia atunci pune semnul egal între toate și, la final, realizează că din lipsă de timp, n-are vreme să le termine nici pe cele urgente, că de restul nici nu vorbește. Și uite așa, fiecare zi, parcă îi e ghidată numai de inegalități. Acum ar fi momentul potrivit să schimbe asta și să-și propună că a fi cu adevărat fericit înseamnă să ai semnul = între ceea ce ești și ceea ce spui că ești. Și, dintr-odată, elanul de a-și îndeplini pentru prima ocazie toate dorințele dispare. E mai greu să fii decât să faci. Și asta l-a măcinat o viață întreagă. Când vine vorba de libertate, știe că nu e despre nebunie, ci de judecată sănătoasă. De asta îi e cel mai frică. Îngrădit de gânduri și îngrijorări, nici liber nu mai e. Are atâtea lucruri care-l țin legat. Și nu vorbim de cele rele, ci de cele mai bune. Nu ești liber când n-ai stăpân, ci ești liber atât timp cât poți să alegi, iar alegerile l-au înspăimântat mereu. Cum să îndeplinească el dorința asta? Ce-ar putea să facă? În zilele în care, poate, serialele îl țin legat e la fel de liber ca în cele în care profită de TOT ceea ce viața i-ar putea oferi? Nu vrea să răspundă la asta, dar trebuie să recunoască că astfel de întrebări la vârsta asta îl mustră, indiferent de răspuns.

Problema lui chiar era în cap. Nu era vorba de eșec, nici de frică sau răutate, ci de lipsa de asumare până la capăt. Ce viață e asta în care îți dorești multe și lupți doar pentru ce îți convine, pentru ce ești convins că duci până la capăt? De ce să alegi mereu ce e mai ușor în loc să răspunzi provocărilor care te motivează? De ce e mai simplu să reinterpretezi în loc să rezolvi?

Libertate, egalitate, tort cu mere și merdenele. Sună bine, dar funcționează rău cât timp nu ești dispus să depui același efort pentru tot ce îți dorești.
E seară. Orașul se face tot mai mic, dar el parcă se înalță. Se gândește la primul pas greșit, la primul reușit și la toate treptele ce i-au rămas de urcat și își propune cu adevărat să schimbe ceva. O simplă listă i-a dat cea mai bună lecție despre momentele în care ne străduim să facem, nu să fim. Și poate nici să facem complet nu mai încercăm…. A învățat. A învățat că a avea cele mai bune lucruri nu înlocuiește a avea cea mai bună viață. Și cu siguranță nu-și dorește o viață plină cu merdenele dacă cerul nu îi va fi plin de stele, iar pământul- locul în care să crească constant. Nu mai fredonează I did it my way, ci schimbă melodia. Mai bine decât să o faci în felul tău, e să se vadă că ai făcut-o bine, că ai ai fost aici. Deci, cu I was here pe fundal, ia din nou un pix și o foaie și scrie o nouă listă de dorințe, care nu va mai sta pe frigider, ci în buzunarul sacoului. Să o aibă mereu cu el. Să o aibă, să o memoreze și să n-o mai uite niciodată.

Dorința: Viață- cu tot ce presupune ea și își dorește El.

Semnat, Antoine cel autonom, nu automat.

Autor, Gabriela MICH

E seară.  Pășește grăbit  pe scări. Se oprește în fața ușii și caută cheile. În palton nu-s, în buzunar nici atât. A, aici erau – în servietă. Deschide ușa. O închide cu putere ca să înțeleagă toată lumea că azi nu vrea să fie deranjat.E prea târziu, prea obosit și mâine va fi o zi prea lungă.  Noapte bună! Welcome.

Cu o gogoașă glazurată  în mână adună grăbit toate foile împrăștiate, închide geamurile și  își ia, din nou, paltonul, eșarfa și servieta în mână. De data aceasta, închide ușa fără putere pentru ca lumea să înțeleagă că e o zi ca oricare alta. Welcome. Dar unde?

După 8 ore se întoarce acasă pe același traseu, făcând același număr de pași și, la fel ca în ziua precedentă, cu ochii în telefon. Welcome. Râde în timp ce  aranjează preșul. Intră în casă și parcă nici putere să trântească ușa nu mai are. Acum să înțeleagă vecinii ce vor ei, numai să nu-l deranjeze. Își pregătește costumul pentru mâine, reușește să aducă la tăcere tot haosul din bucătărie și, cu o cană mare de ceai de tei, iese pe balcon.

Welcome. De ce pe covorașul de la intrare scrie ”Welcome”? Oricum toată lumea calcă pe el. Și atunci, unde mai e buna venire? Sau o fi un advertisment pentru „Bine ați venit, rău ați nimerit”?

De la balconul etajului cinci, parcă lumea se vede altfel. Nu știe să o descrie, dar e ferm convins că undeva, cineva pășește chiar acum la vreo intrare pe un Welcome și nici măcar nu se gândește la asta. O face pentru că e normal să o facă și atât. Numai el, Antoine, trebuie să analizeze tot, să observe tot, să știe tot și să înțeleagă… nimic. Dar acest subiect i se pare de-a dreptul demn de o atentă documentare și analiză. Cum îi era dor de un studiu de caz, se așază confortabil în fotoliu cu încă o cană de ceai, se uită pentru câteva secunde la telefon neștiind ce vrea de fapt și începe să caute Preș de intrare Welcome. La un click distanță vede atâtea sute de modele care mai de care mai creative, însă întrebarea lui rămâne  aceeași De ce ai da atâta importanță unui obiect ce ajunge călcat în picioare și de ce transmiți celui care intră că e o bucurie să vină, că e bine primit când el folosește preșul ca să alunge murdăria?

Nici el nu știe de ce se  întreabă asta cu atâta patos, însă s-a săturat de toate obiceiurile nefondate, de cutume, de politețea dată doar de reguli. Și, să nu uite, de toate zilele naționale și mondiale pe care le serbăm fără să știm ce și de ce. Problema lui nu e că ele există, ci că toată lumea le sărbătorește cu atât de multă implicare de parcă chiar le pasă și în restul anului de ele.   Ziua lui Mulțumesc fără să fim mulțumitori, Ziua Scriitorului fără să ne gândim ce înseamnă să dedici o viață întreagă cuvintelor, Ziua Copilului cu adulți la fel de capricioși precum cei mici și copii la fel de triști ca adulții, Ziua Abandonului când chiar noi parcă abandonăm orice ni se pare mai greu decât putem duce. Măi băiatule, în lumea asta trăim? De ce nu se dă la fel de multă importanță în fiecare zi unor astfel de evenimente sau valori? Până la urmă, ele nu trebuie călcate în picioare la fel ca un preș. În mintea lui, lista e lungă, foarte lungă, iar sărbătorile din februarie pun capac la tot. Dacă ar fi fost înzestrat cu talent muzical, cu siguranță ar cânta Despodobește, mamă, iubirea. Cum nu are un asemenea dar, poate doar să dea din cap, dezamăgit.  Mulți i-ar spune că nu are el ce să comenteze  legat de acest subiect pentru că este un neinițiat, dar Antoine știe, cu siguranță,  mai bine decât ei ce e dragostea și cum a ajuns ea de fapt. Se așază mai confortabil în fotoliul său gri și se gândește serios dacă nu cumva Welcome-ul de la intrare și iubirea n-au ajuns același lucru.

Welcome în iubire. Strașnic titlu de carte ar fi, dar nici darul de  a scrie nu-l are. Lui i s-a dat o îndoită măsură de gândire și, la cum e lumea asta, e mai mult decât binecuvântat că nu poate fi cu capul în nori. Cel puțin, nu mereu. Cum ar fi acest Welcome în iubire? Aștepți o viață întreagă să fii întâmpinat de zâmbete, ascultare, apreciere sinceră, iubire sau  sprijin  și, când în sfârșit se întâmplă, ori stai prea mult pe preș ca să îți ștergi tot noroiul din suflet, ori  ascunzi urâtul sub preș crezând că nu va ieși vreodată la iveală, ori  nici n-ai curaj să speri că acel Welcome e pentru tine și,  în cel mai rău caz, aștepți la o ușă care nu se va deschide niciodată  îndeajuns încât să intri. Iar acest fapt  e general valabil  în iubire, prietenie, familie și îl înspăimântă de-a dreptul că în loc să devenim praf de stele, noi rămânem tot praf și pulbere.

Se gândește la oameni, la tot ce fac și implicit și la el. Uneori e mai crud decât creativ, mai coleric decât calm, mai batjocoritor decât bun, mai imatur decât implicat, mai prea plin de el și puțin prea interesat de alții. Și uite așa chiar el ajunge cel care pune preșul în fața ușii lui, le spune Welcome tuturor și nu deschide nimănui. I se pare că totul e din ce în ce mai mult clădit  pe orgoliu, pe oameni care repetă încontinuu  Îți arăt eu ție cum se face sau Știu eu mult mai bine decât tine  de parcă cunoștiința, știința și abilitatea ar fi doar în buzunarul hainei lor.  Iar ei, în loc să te inspire, ajung să te epuizeze și în loc să se iubească, să fie într-o competiție.

E obosit. Simte că deja s-a gândit mult prea mult și a atins puncte sensibile la care nu se aștepta.  Nu vrea să-și recunoască chiar tot, ci încă preferă să se amăgească că iubirea, prietenia, omenia sau cinstea n-au ajuns în totul totului tot de carton. Și asta tocmai pentru că sunt acei câțiva oameni care îi demonstrează asta și vrea să fie și el la fel. Râde amintindu-și vorba bunicii  Când a face plopul pere și răchita rândunele și speră ca decizia lui de a fi diferit să nu se adeverească odată cu împlinirea zicalei.  E târziu. Adoarme liniștit. Până la urmă n-a lăsat să treacă ziua oricum, ci și-a dat singur o lecție pe care sigur n-o va uita după două dimineți.

Welcome. El nu l-ar pune pe covorașul de la intrare, ci pe ușă ca atunci când i se deschide, să îl privească direct în ochi pe cel care-l așteaptă. Și atunci va ști că e cu adevărat bine primit. Pentru că, până la urmă, viața e despre a deschide casa, urechile, ochii, mintea sau  sufletul.  Și ea poate începe cu adevărat  abia atunci când răspunzi la bătaia de la ușa inimii tale, indiferent câte ai ascunde sub preș. Pentru că e atât de  bine să fii lângă Cineva care te ajută să fii cineva.

Gabriela MICH

Mijloc de noiembrie.  Pentru un verde la semafor, claxoane de-a lungul întregului bulevard. Bunici cu ghiozdanele nepoților în spinare. Studenți grăbiți spre facultate.  Vânt adiind ușor printre ultimele frunze. Magazine făcând loc decorațiunilor de Crăciun și un nesfârșit Pic…Pic…

Ploaia punea stăpânire peste oraș și nu dădea semne să plece prea curând, iar el… El se ruga să ningă. Și nu numai că se ruga să ningă, ci și cerea o zi anume în care să se întâmple asta. De parcă ar fi fost vremea  după voința lui… Știi, uneori oamenii nu își dau seama ce cer. Probabil de asta o și fac:  vor multe, multe, și mai multe,  nu cred că se pot împlini, mai cer altele și tot așa până uită ce au cerut și o iau de la capăt.  De multe ori,  doar li se pare că își doresc atâtea, dar totuși cer având speranța că măcar o parte dintre ele se îndeplinesc. Care parte și ce se întâmplă cu restul? Nu-i întreba că s-ar putea să-i întrerupi din cereri  și atunci chiar nu o să mai  termine niciodată  de vorbit  despre ce vor.

El însă se ruga să ningă și știa exact de ce vrea asta, chiar dacă nimeni nu-l înțelegea. Când ești nesigur de tine parcă pui orice la îndoială, nu? Siguranța e fix ceea ce avea nevoie acum. Siguranța și încrederea că a făcut totul bine. Hmmm, totul. Iar revenim la totul.… Doamne, cât ar fi vrut să nu fi existat acest cuvânt.  Deși  oricum l-ar fi inventat el tocmai ca să se refere  la ce nici măcar nu se va întâmpla și să își facă griji. La el, TOT trece cu mult bariera realității și ajunge ușor în caietul cu idei ale lui Martin Scorsese ca să caute cel puțin un scenariu în care ceva merge prost și atunci să zică Vezi, te-am avertizat eu: NU POȚI!    Și după această avertizare, adio încredere, bun venit teamă și dezechilibru! De parcă nu ar fi același el chiar și cu o mică scăpare în plus sau în minus… Complicat mai gândește: dacă din totul a greșit ceva cât de mic, totul e compromis, iar dacă a făcut totul ca la carte, sigur e omis ceva. Doar nu     v-ați imaginat că acceptă el vreo laudă, nu? Nu-l cunoașteți deja pe Antoine?

Se pierde iar  în gândurile sale și, dacă o continuă așa, cu siguranță o să se piardă pe drumuri căutând un loc de muncă pentru că nimeni nu e obligat să stea după el. Se întoarce la treabă și, atât de focusat e, că nu vede că a trecut demult ora la care trebuia să fie acasă, pentru că atunci când face treabă, chiar face.   Singur în birou, se uită pe fereastră. Strașnică lipsa asta a soarelui. Chiar și când oamenii n-ar trebui să facă nimic, au găsit ei o cale să nu stea. Au inventat becuri și totuși….. Gândurile îi fuseseră  întrerupte de o puternică bătaie în ușă.

Rugăciunea 1- Să nu moară de la o sperietură cum a fost acea bătaie în ușă venită în cel mai nepotrivit moment: ascultată.

Rugăciunea 2 – Să vină șeful cu o propunere care să-i permită să facă multe și extrem de multe într-o perioadă foarte scurtă de timp, așa cum îi place: ascultată tocmai pentru că a trecut de rugăciunea 1 și pentru că șeful chiar a venit să facă asta.

Rugăciunea 3 – Să dea mai mult decât 100% și, la final, să vadă chiar de pe scenă  că a făcut o treabă bună: în așteptare pentru partea de după și pentru că știe deja că atunci când se apucă de ceva, sacrifică tot.

Se urcă rapid în vechea sa mașină pe care și-a propus demult că o schimbă și pornește radioul. Viva la Vida de la Coldplay e fix ce avea nevoie acum, în momentul ăsta așa stresant. Oare el mai  trăiește viața asta? Unii așa l-ar întreba și asta pentru că e prins cu atâtea încât pare că nu are timp să se bucure de nimic. Și da, uneori așa e, însă de ce nu-l înțelege nimeni că pe el îl bucură tocmai ideea de a face, de a  munci, de a lua ceva de la 0 și a-l duce cât de departe?  Mereu și-a dorit să rămână ceva în urma lui: un zâmbet, un gând, un proiect, orice ar putea să inspire. Iar asta cu siguranță nu se poate întâmpla dacă stai într-un colț. Deci, să fie clar pentru oricine, el chiar se bucură când e prins cu treabă. A învățat să facă asta deja. Atenția la detalii, Antoine, ar spune mama sa. El, în schimb, ar considera-o doar implicare și responsabilitate.  Deci, cu Viva la Vida la un volum rezonabil încât să nu se uite urât cei din alte mașini la el, merge și mai voios acasă și se apucă de treabă. Proiectul ce tocmai i s-a dat e unul mare și nu vrea să greșească.  Scrie, modifică, se informează și o ia de la capăt încât pentru o perioadă noaptea e una cu ziua, iar satisfacția face  ca oboseala să dispară.  

Final de noiembrie. Claxoane de-a lungul întregului  bulevard și câte un Jingle Bells rătăcit auzindu-se din câte o mașină. Bunici ducând cadourile nepoților în brațe. Studenți grăbindu-se spre casă. Vânt adiind din ce în ce mai tare ca și cum ar prevesti ceva. Magazine decorate deja de Crăciun și același Pic… Pic….

Ploua tot la fel.  Asta observase în ultimele două săptămâni în care se focusase doar pe muncă. Însă azi era ziua cea mare. Azi era ziua care merita până și acel costum negru nepurtat în ultimul an. Știa că e ocazia perfectă să-l scoată din dulap. A muncit mult și era momentul ca munca sa să fie  văzută.

Urcă în mașina sa ce nici veche nu îi mai părea acum  și pornește. E mai pregătit ca niciodată: foile sunt la locul lor, oamenii știu ce au de făcut, prezentarea e gata, el a dat ordine clare tuturor. Acum trebuie doar să vadă ce  a realizat, să zâmbească și, ca autor a toate acestea, să spună câteva cuvinte la final.

Rugăciunea 3: ascultată, dar în cu totul alt mod. Nu s-a întâmplat cum a vrut el: nici  nu a ieșit în față, nici n-a mulțumit, nici n-a putut să vadă munca sa din primul rând. Însă ceea ce a făcut a fost așa cum trebuia și pentru asta nu poate fi decât mândru.  Iese grăbit, fugind  parcă de senzația de a fi ultimul om,  se urcă în mașină și abia atunci realizează: ninge.

Ninge, chiar ninge. Exact ca în rugăciunea sa și exact în ziua pe care și-o dorea. Și nu știe cum să explice asta, așa că… plânge.  Și, până la urmă, nu era mai importantă rugăciunea asta decât cealaltă? S-a obișnuit deja să nu i se întâmple numai lucruri corecte, dar a vrut mereu ca El să fie cel ce  știe că a dat tot și măcar El să-l asculte. Iar El a făcut chiar mai mult decât i-a cerut. Nu s-a rezumat la o simplă zăpadă, ci i-a dat șansa ca timp de două săptămâni să crească constant prin acest proiect. Pentru că El așa lucrează: știe ce vrei și îți dă chiar mai mult decât crezi că poți ca să înveți că poți.  Asta a contat: că timp de două săptămâni a crescut mai mult decât ar fi făcut-o în cele 2 minute în care n-a ajuns să fie în față. Și acum nici nu mai e supărat, nici dezamăgit, ci doar… pregătit. Pregătit să o ia oricând de la capăt.

E final de noiembrie și ninge ca niciodată. Deși de necrezut, de data asta poate chiar pentru el e zăpada. Pentru încrederea și siguranța că a făcut bine. Nu totul, dar aproape totul. Și știi ce? Nici nu cunoaște totul și nici n-ar vrea. Și-ar dori să rămână așa: omul care vrea să-l descopere și să muncească pentru asta,  indiferent câte piedici i s-ar pune în cale. Omul care va face orice  corect cu riscul să pară rigid și, cu siguranță, omul în spatele căruia se ascunde o inimă atât de sensibilă, dar care trebuie să pară cât de puternic poate ca să-i încurajeze pe alții. Știe că nu se va opri niciodată din a face treabă. Deci,  cu ninsoarea asta lăsându-i pete pe costumul preferat, își cumpără o ciocolată caldă, pune mâna pe telefon și acceptă următorul proiect ce i s-a propus.  Trebuie să continue să crească, nu? Trebuie să facă treabă, nu?

Ninge.  E frig. Iar el, ținând ciocolata caldă în mâini ca pe o comoară, e cu gândul la Crăciun, portocale și rugăciuni ascultate; la zilele ce au trecut și la cele ce vor veni. E cu gândul la tot și nimic, dar fix la locul și momentul potrivit, așa cum și-a dorit mereu.  Iar  pentru asta nu poate fi mai recunoscător, chiar dacă îi lipsesc atâtea. Pentru că o zăpadă și o rugăciune ascultată chiar pot schimba tot!

Gabriela MICH

Era… mare. Soarele parcă i-ar fi fost vreun reflector, iar vântul – un profesor de dans. O privea uimit și nu înțelegea de ce doar el e singurul care o face. Chiar nimeni nu vedea ce spectacol se dă acolo, la o mică distanță de pământ și așa departe de cer? Avea o rugăciune mare și poate ajungea până acolo sus: să cadă, să nu se mai țină atât de tare, să fie a lui și cât de repede. Nici nu avea cum să ajungă prea sus cererea aceasta că deja întinse mâna, puțin mai sus, mai un pic, gata. A lui e! N-a vrut să fie de bunăvoie, atunci o să fie silită. O sorbea din priviri și când să o mânânce, aude:
– Las-o amu’, copile, că asta nu-i coaptă. Tăt pe dos ești. Numa’ prune care nu-s bune îți trebe?

Nu o vedea, dar era sigur că stătea cu o mână în șold și alta la tâmplă să vadă ce năzbâtii mai face copilu’. Și ce făcea greșit? Se bucura că i-a căzut în mână aur și tuturor li se părea că era de fapt balaur. Și pentru el aurul era acea prună mare, ce dansa în bătaia vântului, dar care nu era prea coaptă, dar lui tocmai așa îi plăcea și, după ce o mâncase, cu siguranță nu îi crescuseră urechi de măgar așa cum l-a amenințat tușa Angela toată primăvara.
– Copile, măgar te faci de mănânci prune necoapte. Da’ aieste-s bune? Nu-s acre? Și ia opre-te că mie mi le trebe coapte pentru palincă.

Încă de atunci, de la 5-6 ani, nu înțelegea de ce e mai important să fii Setilă decât Flâmânzilă. I se părea și lui că trăiește în vreun basm de-a lui Ion Creangă și că zilnic trebuie să se împrietenească cu cine știe ce personaj găsit pe drum, dar tot spera să ajungă la Împăratul Verde cu toți prietenii scăpați de orice boală. Până acum i-a ieșit, dar cu Prunilă, nici vorbă. Și avea doi în sat: mătușa Angela și vecina. Păzitoarele prunelor. Oricine putea să le mănânce, numai oamenii nu… Și cu siguranță nu atunci când nu erau 100% coapte. Mai păzeau ele multe: de lași totul la loc când pleci de acasă, de pregătești bucate pentru sărbători, de ți-ai spălat perdelele, de ții post și de exiști (deși, la câte a auzit ultima oară când a fost cu bunica în sat, ele te păzesc și când nu mai exiști ca totul să fie a la carte. Dacă ar fi găsit el cartea asta din care au învățat ele atâtea, sigur ar fi ascuns-o).

A copilărit în locul unde Cerul și pământul au fost mereu doar la o rugăciune distanță și a fost învățat că lucrurile trebuie făcute așa cum se fac. Nu i-a explicat nimeni de ce pruna e mai bună când e prea coaptă și moale și nu atunci când îi simți cu adevărat gustul sau de ce maioneza se taie dacă învârți în partea cealaltă, dar așa se făcea. A învățat singur și a schimbat multe legi nescrise.

Victoria copilăriei lui: să reușească să o ia din pom pe cea mai frumoasă, mare și acră dintre toate și să i se pară cea mai bună.
Victoria adolescenței: să fie cel mai popular din clasă.
Victoria de la anii mulți pe care îi are acum: să facă ce e corect, chiar și atunci când oamenii zic că nu-i bine. Un fel de vânătoarea prunelor necoapte din copilărie, dar dusă la alt nivel că doar a crescut și el (probabil).

A fost crescut diferit și poate nepregătit pentru tot ce avea să vină. Părinții i-au spus ce știau, dar când lumea asta a luat acceleratul și-a plecat, ei erau încă în CFR. Iar Antoine – un mic copil cu un picior în accelerat și altul în CFR, dorindu-și mereu să le amintească tuturor că ambele ar merge mai repede dacă ar fi legate (la fel cum făceau mătușa Angela și vecina când voiau să afle vreo bârfă). Oamenii nu comunică și asta l-a durut. A învățat pe propria piele că lucrurile se schimbă când rămâi tu cu tine și un pachet de mâncare trimis de ai tăi. Și nu a dat vina pe familie pentru asta ca nu cumva să îl facă Dănuța vreun f…. Oameni cu greutate în viața lui, nu glumă. Cred că de aceea nu mai are putere să care greutățile cu adevărat importante…

Nu a dat vina pe nimeni, pentru că știa că i-au oferit tot ce au avut mai bun: dreptatea de la tata, implicarea de la mama, ospitalitatea de la bunica, iar credința și încăpățânarea de la toți. A învățat multe de la ei, dar tot lui i-a revenit partea cea mai grea: să le pună împreună, cap la cap, și să meargă cu ele până la capăt. Și încă învață. Și să se descurce singur, și de ce oamenii nu mănâncă prunele alea bune care nu sunt așa coapte. După aproape 40 de ani de atunci, azi doar la asta îi stă capul. De ce oamenii așteaptă un moment potrivit și nu îl fac să fie? Despre asta e vorba până la urmă; pruna era doar o sursă de inspirație pentru meditația din acea dimineață, un fel de mărul lui Newton. De ce oamenii așteaptă, amână, reprogramează, în loc să facă ceva ACUM? Și așa, cu ceașca de cafea deja rece în mână, parcă-i trecea viața prin față: fiecare clipă în care i-a fost frică să își asume riscul, toate momentele când putea face ceva și n-a făcut, orice minut în care a ezitat cu simpla scuză spusă degajat Nu acum, nu-i momentul. Și toată lupta asta interioară de la pruna aia din coșul de fructe care, colac peste pupăză, mai e și coaptă. Ia, măcar așa nu are mătușa Angela ce să comenteze? Sau…..?

Are atâția ani și încă îi e frică să facă vreo surpriză dacă nu e vreo ocazie specială, să inițieze o conversație, să schimbe… Îi e frică de multe și așteaptă să se coacă pruna, să vină momentul și atunci va face, până atunci, nimic. Doar că de la atâta aștepare și el se teme că i se va tăia copacul sub care se ascunde pentru că nu dă rod și atunci se va izbi cu ochii de soare…. Gândul ăsta îl sperie, mai ia o gură de cafea și iese din casă. Uită haina. Se întoarce înapoi și abia acum pleacă. Se urcă în mașină.

Azi nu mai stă după prune coapte, nici după mătuși ce știu tot, nici după frica ce-l trage înapoi, nici după momentul potrivit! Azi stă după el, pentru prima dată după ceva timp! Stă după el și după TOȚI oamenii din viața lui. Azi nu se mai teme că îi deranjează, vrea să vorbească cu toți, să organizeze un târg caritabil chiar dacă nu e Crăciun și să nu mai aștepte până deseară să bea ciocolata aia caldă fără bezele. Știe că azi e momentul pentru o schimbare, pentru că doar pe azi îl are. Și ăsta e cel mai potrivit moment!

Gabriela MICH

1 ianuarie

Antoine la butoane.  Ar trebui oare  să zic Bună? Nici nu știu cum să încep și nici ce încep. N-am mai făcut asta niciodată. Nu mă întreba de ce m-am apucat, că nu știu. O fi de la trendul New Me de la început de an, dar nu garantez că mă ține până la final de lună. Totuși,  sunt deschis la nou. Și mai nou pare că totul e nou și asta doar pentru că distrugem ce a fost vechi… Încontinuu și fără să ne oprim să analizăm dacă merită sau nu distrus.

Iată-mă scriind mai mult decât în ultimele 10 mesaje trimise. Bună treabă, Antoine! Vezi că poți și să fii atent, și să faci conexiuni? Continuă așa și după ce închizi laptop-ul.  Dar de mâine; azi ai de stat degeaba (sau de meditat, cum mai spui tu ca să pară că ai câștigat timpul pierdut).

2 ianuarie

Schimbare: m-am hotărât să scriu de mână. De ce? Pentru că oricât aș ascunde, sunt un nostalgic incurabil și îmi e dor mai mereu. Îmi e dor de bilețele trimise pe sub bănci, de gașca din fața blocului care prețuia prea mult oamenii încât să meargă la învățat, de săriturile în bălțile rămase după ploaie (pentru că da, ploaia nu curăță tot, ci lasă urme), de mirosul de mere caramelizate de la târgul din oraș… Îmi e dor să suflu tare-n păpădii, să cânt la un concert, să ofer cuiva o portocală, să fac fursecuri și să le împart vecinilor… Iar acum că ți-am zis ție, jurnalule, îmi e și mai dor. Fir-ar! Oare chiar fac bine să fiu atât de vulnerabil? Că mie îmi face bine, dar știi și tu că nu fac asta de obicei pentru că nu vreau să par slab. Și doar noi am putut face ca slăbiciunea și vulnerabilitatea să aibă același sens și așa bine ne-au ieșit aceste asocieri și în alte domenii că lumea merge din ce în  ce mai… prost.

Acum plouă. Și îmi era atât de dor…

3 ianuarie

Țin să te anunț că New Me s-a betejit. Pare că n-o să fie prea multe gânduri de scris azi, dar nu știu cum faci că tot le scoți. Poate chiar ești benefic, jurnalule. Mă îndoiam și încă nu m-ai convins pe deplin, dar ce faci, faci bine. Te-am judecat prea drastic. Mi se mai întâmplă să fac asta și cu oamenii.  Aștept prea mult de la ei, îi încadrez în diferite categorii fără să îi cunosc, nu accept jumătățile de măsură. Și da, intuiția nu mă înșală de cele mai multe ori, dar măsura asta  cine o stabilește? Ei clar i-ar trebui o modificare ce ar suna cam așa:  Măsura ta nu e măsura mea și nici măsura lui nu e ca  a ei. Cere, deci, diferit de la fiecare, dar nu modifica adevărul de la rădăcină pentru fiecare.

4 ianuarie

A plecat vacanța cu trenul din Franța și iată-mă azi mai matinal decât te-ai fi așteptat. Merg să îmi fac cafeaua așa că scapi repede de mine. Tot fără zahăr o beau în continuare. Și nu pentru că mi-ar fi viața îndeajuns de dulce, ci pentru că am învățat că oricum nu o îndulcesc cu amăgiri. O iau așa cum e! Și sper să o dau cu mult mai bună! Mai meditează și tu la asta că  mie iar îmi sună alarma.

5 ianuarie

De azi o să scriu seara. Dimineața nu-i timp de filosofeli și parcă văd că peste câteva zile o să îți zic că seara îmi e somn și o să găsesc un alt moment. Probabil îl găsesc dacă îl caut la vecinu’, că programul meu e deja îndeajuns de plin. Bine, îl mai fac și eu așa când pierd vremea. Știi ce am realizat? Că am ajuns să pierd chiar și ce nu e al meu. Mi-a fost încredințat ceva și nici de asta nu am grijă. Nu mai zic că o parte bună din talanți sunt îngropați la 10 m sub pământ ca să nu îi găsească nici măcar cine i-ar căuta.  Ar fi cazul să fac ceva și un program nu mai sună chiar atât de comunist ca la 18 ani. Poate chiar m-am maturizat… Poate…

10 ianuarie

Revin, nu, nu m-am maturizat. Și nici copil nu sunt.  Nici nu fac ce am zis că fac și nici măcar nu mai fac ceea ce îmi place, cu plăcere. S-au făcut schimbări, ai văzut? Am zis că scriu seara și am scris după 4 seri. Și asta nu pentru că nu s-ar fi întâmplat multe, ci pentru că am ajuns să  nu le mai văd. Adult responsabil nu-s, copil inocent, nici atât. Și atunci, ce-am ajuns? Probabil un concurent la Olimpiada Nefericirilor Create, campion mondial la stres și premiat cu aur la Ego. Un om modern, de altfel. Atât de absent chiar și când sunt prezent, ocupat, dar nu preocupat, singur între atâția oameni, cu ticăitul ceasului pe fundal și prea mult gri în jur.  De văzut, văd foarte bine tot ce nu e în fața mea, iar de auzit, dacă nu înțeleg, atunci adaug de la mine și reconstruiesc povestea ca să o pot spune mai departe… Om modern cu câteva valori de ieri în lumea de azi… Să vedem ce parte câștigă până la urmă.

11 ianuarie

Am trecut azi pe lângă doi bătrâni. Broșa ei fura toate privirile, iar între  pălăria lui și toți blugii rupți era o așa mare diferență…  El o ținea pe ea de mână ca să nu cadă, iar ea pe el ca să îi fie sprijin și mi-am dat seama că sunt un mare neinstruit în ale iubirii. Pentru că nu e vorba despre a da, ci despre a fi tu pentru celălalt tu. Fiindcă atunci când iubești, celălalt chiar devine parte din tine. Ești responsabil pentru ce ai îmblânzit, iar dacă vrei să îmblânzești, nu rămâne chiar tu de neîmblânzit.

12 ianuarie

Azi am ieșit cu niște prieteni. Să nu îți fie frică dacă nu ai mai auzit cuvântul ăsta în acest an. Nu e nimic rău, decât dacă oamenii fac să fie așa.  Am ieșit cu niște prieteni și am realizat că putem îndepărta oamenii  mult mai ușor decât ne-ar fi să îi apropiem. Punem atâtea ziduri între noi și, de multe ori, ne chinuim din răsputeri să le construim. Ne e frică de eșec, nu vrem ca oamenii să ne știe bubele, iar dacă ni le află și chiar vor să ne ajute să le vindecăm, le sărim în cap. Dacă chiar crezi că îți e prieten, nu căuta bârna din ochiul lui când el voia să depărteze de la tine doar un pai.

13 ianuarie

Caut să aflu adevărul  și tocmai pentru că-l caut, nu-l găsesc. Știi, ca acele bunicuțe ce nu-și găsesc ochelarii aflați fix pe ochi. Și asta pentru că adevărul e atât de limpede, în fața mea. Iar eu, pe când să-l văd, întorc spatele și-l caut în altă parte. Să mai zică cineva că viața asta nu-i un maraton continuu…

14 ianuarie

Am trecut prin parc azi și mi-am cumpărat vată de zahăr. Om cu toate facultățile mintale  și pe hârtie, la costum, mâncând vată albastră pe băț. Poate ajung vedetă la televizor (te anunț dacă se întâmplă așa, pentru că sigur nu o să mai ies din casă și astfel tu, jurnalule, nu o să mai scapi de mine niciodată). M-am tot gândit ce o să zică lumea, dar nici nu cred că lumea a observat. Pentru că lumea le are pe ale ei și nu o să se oprească pentru ale mele. Așa că mi-am continuat drumul cu vata într-o mână și servieta în alta. Și, să știi că a fost cea mai frumoasă plimbare: eu cel de ieri cu mine, cel de azi.

15 ianuarie

Și Eminescu a fost suplinitor. Mai o dată: PÂNĂ ȘI Eminescu a fost suplinitor. De ce? Pentru că se întâmplă adesea ca dreptatea să nu fie de partea puterii și nici puterea de partea dreptății. Ce facem atunci?  Nu renunțăm, asta e clar. Pentru că scopul nu e să dai bine, ci să faci bine.

16 ianuarie

Cred că mă crezi deja un om tare profund, dar nu-i deloc așa. Chiar și eu mă mir de mine în ultimele zile. O fi din cauza gândurilor pe care le-am tot ascuns în ultimii ani? Știi, când eram mic scriam poezii și povești. Îmi luam carnetul și tot notam, zi și noapte. Voiam să devin poet, să rămân mereu un povestitor, însă am dat de un căpcăun. Iar în viața reală, nu învinge mereu binele, la fel ca în basme. Căpcăunul meu era mare. De o luam la stânga, mă urmărea, de o luam la dreapta, era deja acolo. Uneori îl auzeam de departe, iar zilele în care părea că ne înțelegem erau doar o amăgire. Spunea mereu: Dacă faci asta, n-o să iasă nimic din tine. Muritor de foame rămâi. Și uite așa am trecut de la zilele în care nu îmi era frică de nimeni, la cele în care îmi era frică să nu fiu chiar eu un nimeni. Pentru că un om pe cât de tare te poate înălța, pe atât te poate doborî. Iar tu… tu ești responsabil să faci ce știi că trebuie să faci.

Poate dacă n-ascultam de căpcăun atunci, azi eram vreun Stephen King… Poate…

17 ianuarie

Zi normală azi. Trezit cu întârziere, mâncat pe fugă, urcat în mașină, claxonat în trafic, ajuns la birou. Între 08:00 și 16:00, la fel cum te aștepți, muncă. Aș putea lejer să o fac de acasă, dar la cât de slabe au ajuns legăturile între oameni, îmi e că le rup și mai tare. Comoditatea asta ne-a depărtat. Am învățat doar să ne conformăm, nu neapărat să ne și adaptăm. Am adus totul mai aproape de noi crezând că vom câștiga timp, însă am uitat că nu ne-a învățat nimeni să gestionăm libertatea.

18 ianuarie

Ninge. NINGE. Prima dată în această iarnă. Nu știu dacă îmi era mai dor de zăpadă sau de normalitate. Copiii, în drumul spre școală, se bat cu bulgări. Părinții, ținându-și minunile în brațe, le arată primii fulgi de zăpadă. Doi tineri dansează și parcă fulgii li se alătură.  Griul orașului se schimbă încet și iese la iveală un alb imaculat. Poate că totul e chiar mai curat decât pare, dar, ca să vedem astfel, trebuie să știm spre ce ne uităm. Cerul e doar la o privire distanță!

19 ianuarie

De ce ne-am pierdut respectul pentru toate? Eurovisionul nu mai e concurs de muzică, fotbalul nu mai e despre fotbal, cărțile ies pe bandă rulantă, muzica nu mai are mesaj, iar cel din artă nu mai unește. Trăim ca-n bancuri și glumim cu viața.

20 ianuarie

Cumpără adevărul și nu-l vinde, înțelepciunea, învățătura și priceperea.

Nu le lua de gratis și nici nu le cumpăra de la negustori. Știi deja cine îți va da ce e mai bun, indiferent de ceasul în care-L cauți, dar doar dacă-l cauți. Cumpără de la El, oricare ar fi prețul.

21 ianuarie

Am întârziat la muncă azi. Vina traficului. Punct.

Mi-am făcut bine treaba. Datorită mie și numai MIE. Punct.

Pentru că binele îmi aparține, iar răul se ține după mine numai ca să mă prindă. Cred că ar cam trebui să reformulez teoria asta….

22 ianuarie

Dau muzica tare, prea tare, poate, că am și văzut două tanti că au întors capul după mașina mea. Or fi spus că pe vremea lor n-a fost așa. Și chiar n-a fost chiar așa.  A fost mai… altfel. Trec pe lângă ele cu muzica la fel de tare și parcă aș da-o și mai tare ca să o audă toți:

Lume un’ te duci?
Încă n-ai aflat unde vrei s-ajungi
Suflet de copil încă zace-n mine
Dar tu nu mă legeni, de ce nu mă legeni?

Lume, un’ te duci? Tu- nicăieri. Eu te trag după mine cu tot ce vreau să fac. Și ar fi tare bine să fac totul cu cap, însă uit uneori că-l am și iau decizii atât de pripite pe care, ce să vezi, nici măcar nu le regret uneori.

Totul lasă  o urmă. O lecție importantă pe care nu o voi uita cel puțin o zi, două.

23 ianuarie

Mi s-a spus azi că sunt un tont și că îmi cam bat de joc de viață. A durut. Chiar a durut. Dacă eram mai tânăr, aș fi întrebat: Și ce dacă doare? Atâta vreme cât eu știu că nu e așa, fac astfel încât să nu îmi pese. Fiecare cu părerea lui.  Dar acum nu pot… Pentru că chiar așa e. Toate activitățile mele, toată munca mea, toată alergătura sunt nimic fără un scop. Iar eu cred că încă nu-l am.

24 ianuarie

Azi am lovit un câine de pe stradă  și  mi-a și venit în minte proverbul Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou. Ei, nu e ca și cum dacă am lovit un câine aș omorî pe cineva (bine, poate doar musca), dar înțelegi tu ce vreau să zic. Nu ne dăm niciodată seama că lucrurile mari, bune sau rele, se fac din multe lucruri mici.

25 ianuarie

Azi am citit. Probabil prima dată pe anul acesta am citit mai mult decât postările de pe facebook. Nu știu cum de am reușit. Chiar mă bucur că s-a întâmplat, dar nu știu cum. Mi-am pus cartea lângă noptieră, n-a mers; s-a pus praful pe ea. Mi-am notat Citește zilnic cel puțin 10 pagini, am făcut curățenie și am aruncat foaia. Am tot așteptat să vină cineva și să îmi pună cartea în mână. Dar uite că atât a trebuit să fac: să iau cartea, să stau jos și să o deschid. Cuvintele erau toate deja acolo, aranjate ca la bal, gata să fie descoperite. Dar cine să le descopere dacă tontul de mine aștepta pe cineva care să-i deschidă o carte? Nimeni nu poate face ceva în locul tău. Altă lecție importantă care sper să mă țină mai mult de două zile.

26 ianuarie

Au înnebunit ghioceii de atâta primăvară în mijlocul iernii. Nici vremea nu mai e ce-a fost cândva. Toate se schimbă și, uneori, nici nu ne iau cu ele.Au înnebunit ghioceii. N-ar face și oamenii la fel?

27 ianuarie

Jurnalule, ai întâlnit hatâri până acum? Nu? Îți zic eu cum e. E ca și cum te lovești de zid. Și, prima dată crezi că e din neatenție, așă ca mai încerci o dată să treci de zid și… te lovești mai tare. Și mai încerci o dată cu altă metodă, dar el rămâne acolo neclintit, oricât te-ai chinui tu. Fix așa sunt și hatârii. Stau nemișcați și nu se dezmint de la ce cred ei orice le-ai zice. Și, Doamne, cât e de greu să lucrezi cu ei. Și de atâtea ori am făcut și eu fix așa…

28 ianuarie

Știi că-i fain să știi? Eu am aflat abia azi. Trecusem pe lângă un grup de tineri și ceva m-a făcut să mă opresc. Nu știu dacă o fi pofta de viață uneori la fel de mare ca și capriciile lor, încrederea asta mare în ce pot ei realiza, determinarea, nonșalanța sau dorința mea de a fi din nou de vârsta lor, dar m-am oprit și i-am ascultat cuminte, la fel ca un elev fascinat de al lui profesor. Vorbeau despre istorie, modernitate, războaie, transformări culturale, mari valuri sociale, apoi au trecut la matematică, fizică, apoi la arte. Fiecare avea ceva de spus și discuția lor curgea atât de frumos. Nu știau ceva, luau rapid telefonul și căutau. Dezbăteau mai ceva decât oamenii mari și sorbeau ideile unii de la alții. N-o fi generația asta așa pierdută cum auzim peste tot, dar riscăm s-o pierdem dacă n-o privim cu deschidere. Eu atât am putut să fac astăzi pentru ei; să văd mai mult decât tineri rebeli; să văd oamenii faini de mâine. Iar ei mi-au arătat că, până la urmă, informația e adevărata putere indiferent de vârstă.

29 ianuarie

Mă plâng de multe ori de orașul ăsta și, pe cuvânt că-mi pare rău după. Mă apucă toți nervii când mai dau cu mașina într-o groapă, când aș vrea să ies și n-am unde, când  concurăm parcă unul împotriva altuia, când totul cade, iar meșterii doar peticesc, când parcă totul se învârte în jurul eu știu, să facă ăla care nu știe. Dar arătatul meu cu degetul nu rezolvă nimic. Acțiunea – da. Îmi vine deseori să mă plâng și chiar lasă-mă să o fac. Dar dacă doar mă plâng și nu fac nimic în schimb, obligă-mă. Nu trebuie să schimb lumea și nici măcar orașul. Trebuie doar să plantez o sămânță lângă mine și s-o îngrijesc după.

30 ianuarie

Am plecat de la 5 mașinuțe, un tractor și o minge. Și n-o să uit asta niciodată. N-am avut eu copilăria visurilor mele, dar am avut-o fix pe aceea de care aveam nevoie. Genunchi juliți, fuga după legume în grădină, cățăratul în copac, atâtea supărări nespuse ale mamei, căzăturile cu bicicleta. N-am făcut multe din câte voiam să fac, dar am ajuns să fac ce nu mi-am imaginat vreodată. Pentru că locul meu e al meu și sunt atât de mândru că e al meu fără să apelez la șmecherii. Și când te gândești că totul a început cu  5 mașinuțe și o gumă Turbo luată când încă nici n-ajungeam bine la tejghea.

Cum să uit vreodată de unde am plecat?

31 ianuarie

A trecut o lună… Păcat că nu există o carte cu toate recordurile astea mici, zilnice, că sigur aș apărea acolo drept Omul care a decis să scrie începând de azi, nu de luni. Se pare că pot să mă țin de un obicei bun. Am învățat asta când deja îmi apar perii albi, dar niciodată nu-i târziu (altă vorbă de duh cu care mă mai amăgesc). Nu mai las să treacă ziua fără mine în ea. Ori o luăm amândoi pe același drum, ori ce facem? La butoane – Antoine. Antoine care a învățat să  ia viața la pas prin forfota din jur.

Gabriela Mich,
Facultatea de Matematică și Informatică,
UVT