Beneficiind de primitoarea locație de la Galeria Vassiliev, pusă la dispoziție de cunoscuta creatoare de modă, am ales să finalizăm ediția 2023 a proiectului „Lumea lui Teodor Mazilu” cu un eveniment de suflet intitulat „Jos pălăria, domnule Mazilu!” Concursul literar, filosofic și de arte plastice care a început în 24 ianuarie ne-a dat ocazia să-l descoperim, să ne amintim sau, după caz, să aprofundăm ceea ce știam despre Teodor Mazilu, un om care și-a dedicat întreaga viață literaturii. Contemporanii săi l-au admirat, l-au contestat, l-au cenzurat, l-au pus în descendența unor scriitori români sau străini cu care nu s-a identificat. Opera sa, originală, de o mare forță și vitalitate a fost sursă de inspirație pentru pelicule cinematografice de o certă valoare pentru anii ‘70. Însă lumea pe dos din tragi-comediile sale continuă să fie o oglindă pentru mulți indivizi din vremea noastră. De aceea, la patruzeci și trei de ani de la moartea sa, piesa Frumos e în septembrie la Veneția se joacă pe scena Teatrului Național din București, dar și în străinătate. La Teatrul Național din Turda se lucrează la punerea în scenă a piesei Don Juan moare ca toți ceilalți. La Festivalul Național de Teatru pentru amatori de la Reghin, unde am participat în 2018, alături de trupa Centrului Cultural, am avut ocazia să vedem piesa cu care Mazilu a debutat în teatru, Proștii sub clar de lună, în regia lui Lucian Pintilie, piesă care i-a adus autorului atâtea neplăceri, dar mai ales cenzura, exilul. În 2020, Muzeul Național al Literaturii Române a publicat într-o nouă ediție volumul său de poezii „Cântece de alchimist”. În urmă cu 2 ani, au fost republicate eseurile adunate în volumele Ipocrizia disperării și Fotbalul n-a fost creat de diavol. Sunt doar câteva dovezi ale viabilității în timp ale operei maziliene.

A fost o onoare să o avem în mijlocul nostru pe doamna Ioana Mazilu, fiica marelui scriitor, pictoriță stabilită în Franța, departe de locul în care Mazilu a strălucit, cum spune chiar ea, pentru a fi puțin mai suportabilă despărțirea. A lăsat Valea Loarei ca să vină lângă Iza, să ni se alăture în călătoria noastră pe urmele lui, deși toate potecile îi sunt deja cunoscute.

Adevărul este că fiecare a trăit cel puțin o dată în viață o „situație Mazilu” și fiecare se regăsește undeva în opera sa, atât de ofertantă. Teodor Mazilu a fost un spirit creator care a avut voluptatea de a se exprima prin mai multe voci: a fost dramaturg, nuvelist, romancier, poet, eseist, umorist, jurnalist, scenarist, memorialist, actor, traducător. La prima ediție, ne-am propus să aducem în atenția publicului poezia lui, adunată în volumul Cântece de alchimist, însemnările sale de călătorie intitulate Este corida o luptă cu moartea? și câteva dintre lucrările doamnei Ioana Mazilu.

La reușita evenimentului a contribuit o echipă numeroasă, formată din profesori, elevi, studenți, scriitori și artiști plastici, de la Centrul Județean de Excelență Maramureș, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Corul „Armonia”, Facultatea de Geografie Extensia Sighetu Marmației, Centrul Cultural, Clubul de dans Mini Maxi. Tuturor le mulțumim pentru implicare, dedicare și profesionalism.

Un alt moment așteptat a fost premierea pe secțiuni la concursul „Lumea lui Teodor Mazilu”. Au fost în total 118 lucrări. Ne-am bucurat să avem participanți de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord, din Baia Mare, de la Colegiul Economic „Nicolae Titulescu”, de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, de la Ulmeni, Șomcuta, de la Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani, de la Centrul de Excelență Caraș Severin, din Alba Iulia și Brăila, dar și din Sighetu Marmației, de la toate școlile, liceele și de la Clubul Copiilor. Felicitări tuturor participanților pentru talentul și munca depusă!

O pălărie din Maramureș a plecat pe Valea Loarei în semn de respect și de mulțumire pentru doamna Ioana Mazilu care a venit să spună alături de noi „Jos pălăria, domnule Mazilu!”

Luminița Colopelnic

Foto: Florian Szabo

Premierea lucrărilor înscrise la Concursul „Lumea lui Teodor Mazilu” – ediția 2023, va avea loc vineri, 24 martie 2023, ora 12:00 la Galeria Vassiliev.

Invitat special: Ioana Mazilu (fiica dramaturgului).

Din program:

1. Să-l cunoaștem mai bine pe Teodor Mazilu: prezentarea scriitorului,
2. Lecție de filosofie cu Teodor Mazilu: moment poetic,
3. Lumea văzută prin ochii lui Mazilu: însemnări de călătorie,
4. Premiere pe secțiuni la concursul „Lumea lui Teodor Mazilu”: eseu și arte plastice.

Participă elevii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” și studenții UBB, Facultatea de Geografie – extensia Sighetu Marmației.

Mulțumiri Centrului Județean de Excelență Maramureș, Centrului Cultural Sighetu Marmației și Galeriei Vassiliev.

Coordonator, prof. drd. Luminița Colopelnic 

Aproape fiecare zi din calendar are un corespondent sfânt și un echivalent laic național și/sau internațional. A devenit o obișnuință – mai nou – să avem „ceva” de sărbătorit zi de zi, să ne simțim bine, să ne debarasăm de grijile cotidiene, să uităm de fricile și tragediile celorlalți. Există în calendarul internațional și zile sfinte care n-au nicio legătură cu religia și – totuși – ne predispun la… empatie și la o altfel de implicare.

Știți ce este și ce reprezintă ziua de 03 decembrie în calendarul internațional?!… unii știu alții – probabil mulți – nu. Sau… știm pentru o zi și apoi revenim la „normalitate”.

03 Decembrie – Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități a fost proclamată de Adunarea Generală a ONU în 1992, prin rezoluția 47/3. Așadar, anul acesta s-au împlinit 30 de ani de când există măcar o zi pe an destinată și dedicată persoanelor cu dizabilități. O zi, doar o zi, și aceasta trece de multe ori neobservată.

Din statisticile Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), în prezent, din cei peste 8 miliarde de oameni care populează planeta noastră, peste un miliard, adică aproximativ 12,5% din populația lumii, trăiesc cu diferite forme de dizabilitate, iar dintre aceștia peste 50% nu au acces la un sistem de îngrijire medicală. Mai tragic este că peste 100 de milioane de persoane cu dizabilități sunt… copii.

În țara noastră sunt aproape un milion de persoane cu nevoi speciale, iar la Sighet, doar la Centrul Școlar de Educație Incluzivă (CSEI) sunt integrați 135 de copii. Iar acești copii, împreună cu profesorii lor, au rostit la unison „Îmi pasă” și au marcat ziua de 03 decembrie (2022) printr-un emoționant spectacol. Un spectacol care s-a desfășurat – la fel ca în ultimii ani – la Galeria Vassiliev. Și, la fel de frumoasă, vibrantă, a fost deja „consacrata” paradă a modei, supervizată atent de creatoarea de modă Ileana Vassiliev. Parada a fost urmată de încântătoare și aplaudate momente artistice. A fost „prezentă” muzica populară prin Grupul folcloric „Speranța” din Slatina (Ucraina) și Grupul de voluntari  de la Servicul de Ajutor Maltez Sighet, muzica folk – Adi Canta și poezia – oferită de Mircea Șerban.

Ziua LOR s-a încheiat cu un grupaj de colinde interpretate de către o parte dintre copiii cu nevoi speciale (elevi la CSEI Sighet) dornici de atenție, sensibili la aplauzele unei săli arhipline și bucuroși că pot fi în centrul atenției chiar și pentru… o zi. Au lipsit de la spectacolul lor politicienii și/ sau oficialitățile „la 4 ace” (a fost prezent doar un inspector școlar general adjunct) care – probabil – n-ar fi adus… fericire suplimentară.

Publicul a avut ocazia să admire și a putut achiziționa lucrări de artizanat și picturi create de elevii Centrului Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației.

Extraordinarul spectacol care s-a desfășurat la Galeria de Artă Vassiliev a încercat – și a reușit! – să-i aducă mai aproape de noi, de comunitate, pe copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), să (ne) sensibilizeze și să „demonstreze” că persoanele cu dizabilități sunt capabile – dacă li se oferă ocazia și sprijinul – de activități deosebite, atractive.

Nu cred că se pot descrie în/prin cuvinte emoțiile lor, bucuria de-a fi artiști chiar și pentru o zi și – mai ales – nu cred că se poate explica sec fericirea părinților prezenți. La final, colindele copiilor cu CES (copii purtând frumoase costume populare) ne-au (re)adus în inimi Spiritul Sărbătorilor și ne-au (re)amintit că putem ajuta foarte mult dăruind fiecare… oricât de puțin.

N-au lipsit nici cadourile, oferite de Serviciul de Ajutor Maltez unui număr de 47 de copii (40 de la CSEI și 7 din Ucraina), completând o zi care se poate numi chiar… sfântă.

Felicitări atât copiilor cât și profesorilor care i-au pregătit cu multă răbdare! Și mulțumiri proprietarilor Galeriei Vassiliev care sunt mereu gazde primitoare!

Ion MARIȘ

 Foto: Ionel Mârza

DRAGI CITITORI ŞI PRIETENI,

Am primit în dar o carte de la prietenul meu poet, Marin Slujeru.
Cum trecem cuminţi
Lansarea ei va avea loc sâmbătă, 1 februarie 2020.
Nu voi putea fi prezentă, dar e imposibil să nu vă vorbesc despre această extraordinară călătorie a unui om prin sufletul nostru, prin gândurile noastre, prin spaţiul oraşului care ne uimeşte la fiecare pas numai şi numai pentru că el ni-l arată alfel decât ne sare în ochi, surprins în deliciul spumos al zilelor, fotografiat în fibrele lui luminoase şi adânc cuvântătoare, în cuminţenia lui strălucitoare, în umbra răscolitoarelor emoţii care umplu de vâlvătăi anotimpurile.
*Mergând şi mergând
prin lumina lui Marte…
– timpul dens, fluid *
Poemele scurte, probabil multe haikuri, la îndemâna unei citiri şi recitiri pe îndelete, te copleşesc cu frumuseţea lor, cu unduirea lor continuă de la lucruri la oameni, la grădini, la simţiri stinse sau explozive, la vârstele potopite de tristeţe, de resemnare sau de supremă îndrăgostire.

La strada
*conducându-mă, prietenul îmi strigă din poartă
„de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?”
ne bântuie flori de cireş
de ce mă încearcă un sentiment de toamnă?*

*Se ţin de mână
oare cât din focul ei
este de la el?*

*noi râdem prin oraşul acesta
cu bătrâneţea floare la ureche*

Am primit în dar o carte de căpătâi, de călătorie, de aducere aminte, o carte care se desface ca o floare parfumată şi lasă fluturii să se bucure de noi, cei care păşim prin această urbe uimitoare. Doar dacă trecem cuminţi vedem totul, sorbim din potirul fermecat al timpurilor care ni s-au dat, cu atenţia degustătorilor artişti.

Crez

*eu apăr orizontala clădirilor
abcisa purtându-mi privirea
și ordonata, ningându-mi ochiul

crezul meu este contemplarea oraşului
trăiesc beatitudini aici,
bătut de soartă, uitat de lume, ar părea*

Şi la sfârşit îmi doresc să pot să îmi cântăresc sufletul care pluteşte spre înţelepciune ca un munte în adâncul orizontului.
Nu ocoliţi aceste poeme! Toate vă pun în lumină.

Doina Rândunica ANTON

Sâmbătă, 14 decembrie 2019, la Galeria de Artă Vassiliev, și-au dat întâlnire iubitorii de poezie și proză din Sighetul Marmației, într-un triptic cultural: aniversarea a trei ani de existență a revistei electronice „Salut, Sighet!”, semnalarea unui grup numeros de sigheteni publicați în revista culturală „Mantaua lui Gogol” și lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum” (autor, Mihai Hafia Traista).

La întâlnirea culturală de weekend a participat poetul, scriitorul, dramaturgul Mihai Hafia Traista, redactor-șef al revistei trimestriale de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”, directorul editurii cu același nume.

În prezența unei echipe de la Televiziunea Română, membrii echipei de redacție ai siteului www.salutsighet.ro, împreună cu valoroșii invitați, au contribuit la crearea unei atmosfere destinse și distinse. Fără niciun fel de constrângeri și fără „inhibiții”, s-a vorbit despre fenomenul cultural sighetean în context național, „probat” și prin publicarea poeților și prozatorilor maramureșeni în „Mantaua lui Gogol”, în acest ultim număr fiind incluși poeții Echim Vancea, Marin Slujeru, Mihai Hafia Traista, Mihai Romaniuc, Ion Mariș, Marius Voinaghi, Sebastiana Joicaliuc și Mădălina Danci etc. și prozatorii Oana Țînțaș, Crina Voinaghi, Stepan C. D. Traista etc.

Au vorbit despre „itemii” weekend-ului: Brîndușa Oanță, Oana Țînțaș, Marin Slujeru, Mădălina Danci, Anca Maria Corneștean, Gheorghe Mihai Bârlea, Odarca Bout și invitatul zilei, Mihai Hafia Traista. Evenimentul a fost moderat de Ion Mariș. „Colindul gutuii din geam”, interpretat de Anca Maria Corneștean, ne-a apropiat sufletește de Sărbătoarea Crăciunului.

Redăm și câteva mesaje primite de la colaboratorii „Salut, Sighet!” aflați departe de casă, prin care și-au dorit să transmită gândurile lor:

„Salut, Sighet!” este pentru mine un loc de întâlnire cu oameni frumoși, a căror adâncime se reflectă în cuvintele lor. O revenire acasă cu un simplu click. „Salut, Sighet!” este cel mai rapid și accesibil drum către casa orașului sufletului meu. Un tablou pictat în cuvinte alese de oameni aleși, un privilegiu să fii acasă chiar și de departe. La mulți ani întru întregirea hărții sighetenilor de pretutindeni! La mulți ani, „Salut, Sighet!” (Antonia Luiza Dubovici, poetă, SUA)

Poate pentru voi, „Salut, Sighet!” nu este decât un site de unde recoltați informații și știri. Ei bine, pentru unii dintre noi poate fi un start pentru a ne da seama cine suntem. De a publica articole și opinii, de a ne face utili și totodată de a ne descoperi pe sine pentru că: majoritatea persoanelor care scriu probabil că o să aibă cândva un site al lor, iar majoritatea poeziilor publicate o să-și aibă sălașul într-o carte… Vedeți voi… „Salut, Sighet!” e un „Frate mai mare” care îți dă un hint în viață, îți dă o mână de ajutor de a te descoperi și, mai mult decât evident, este faptul că toți ne simțim ca într-o familie mare și primitoare atunci când scriem, respectiv postăm ceva. (Liana Bârsan, studentă, Cluj-Napoca)

Când spun „Salut, Sighet!” spun modalitatea prin care pot comunica cu oamenii, printre câteva rânduri ascunzându-se atâtea adevăruri pe care, subtil, fiecare dintre noi vrea să le scoată în evidență. (Ioana Trifoi, elevă CNDV, Sighet)

Echipa „Salut, Sighet!” mulțumește colaboratorilor site-ului nostru, tuturor participanților prezenți la întâlnirea culturală de weekend și gazdelor evenimentului, Ileana și Cyril Vassiliev!

Salut, Sighet!

Foto & video: Mara Țînțaș

3 decembrie 2019, Galeria de Artă şi Modă „Vassiliev”, Sighetu Marmaţiei. Are loc o întrunire artistică şi prietenească, cu ocazia Zilei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi.

Alături de minunatele gazde, Cyril şi Ileana Vassiliev, sunt prezenţi elevi şi profesori educatori de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă (dir. prof. Marfici Oresia Aurora), părinţi, fraţi şi surori, elevi din şcolile partenere la proiectul „Îmi pasă” (ed. a III-a), alte persoane implicate, presa prin TV Sighet, „Salut Sighet”,  Radio Sighet ş.a.

Se prezintă un program dedicat Crăciunului şi o mică paradă a modei. Emoţii, efervescenţă… Profesoara de Maramureş Măriuca Verdeş, cu o parte a grupului vocal al C. N. Pedagogic „Regele Ferdinand”, ne încântă cu câteva colinde autentice. Colindăm cu toţii dimpreună. O expoziţie cu desene ale elevilor, cu scop caritabil. Socializare, felicitări, dulciuri…

„La dorinţa expresă a d-nei Ileana Vassiliev, s-a organizat pentru a 3-a oară această sărbătorire a Zilei copiilor cu cerinţe educaţionale speciale. Ideea a fost să o sărbătorim împreună cu copiii, este o zi importantă pentru ei… * Doamna Vassiliev, cu copiii, au pregătit rochiile şi parada, iar noi, programul artistic… * Cei mai mulți sunt copii cu dizabilităţi, unii cu sindromul Langdon Down, alţii cu deficienţe uşoare sau moderate şi cu deficienţe de învăţare… * Ei suplinesc acest deficit, în special pe cel de vorbire, prin alte forme de comunicare – prin gesturi, prin mimică, prin afecţiune pentru persoanele care îi înconjoară. Sunt foarte dornici de-a socializa, le plac foarte mult serbările, cântecele, schimburile de experienţă cu alţi copii, excursiile. Această paradă a modei a fost foarte importantă pentru ei. Le place să se îmbrace frumos, să se pună in evidenţă, să fie remarcaţi. Că sunt frumoşi!… * Alături de doamna directoare, toţi colegii mei s-au implicat, dovadă că le pasă. Că de aia îi zice proiectului „Îmi pasă”!”… – ne mărturiseşte d-na prof. educator Rodica Ardelean.

Nu am să uit niciodată această manifestare, pe Bianca, blonduca, din suflet colindându-ne, cu …ochii.. O mămică spunea despre copiii cu „L. Down” că sunt „cuminţeniile pământului”.

A consemnat Marin SLUJERU

Foto & video: Ion MARIȘ

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!…

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)