Umilință totală în ,„trenul groazei” Sighet-București (autor, Ileana Pisuc)

Dacă tot se folosește la greu expresia ,,azilele groazei”, îndrăznesc și eu s-o folosesc într-un alt context și anume în transportul CFR, cel puțin la nivelul Sighetului. Problemă veche veți zice mulți, dar prezentă de fiecare dată cînd alegi acest mijloc de locomoție.
O să încep așa!
17 Aug. 2023.
Afară, la umbră, 31 de grade. Gară încinsă, personal rebegit de căldură, dar la posture (cam multe posturi, zic eu). Patru feroviari reprezentativi dintre care o doamnă care chiar mi-a atras atenția, purtînd tocuri înalte, plus doi polițiști feroviari, aliniați în poziție de ,,onor”, salutînd reverențios trenul care se urnea din stație. Totul regulamentar, numai că acest spectacol părea cel puțin penibil. Cu călători aproape egali ca număr, într-o gară murdară, neîngrijită, înecată în bălării.
Cu un tren, (cu indulgență spus) cu o înșiruire de cutii de fier încinse la 40 de grade în interior, cu geamuri etanșe, prevăzute pentru aer condiționat!
Nu ne-a avertizat nimeni, sau să ni se fi dat să comletăm pe proprie răspunderi oarece declarații în care să se specifice că s-ar putea să nu ajungi viu la destinație.
Cum să pui în circulație vagoane ,,modern” cu aer condiționat cînd știi că nu ai locomotiva adecvată?
Să te coci timp de 6 ore, de la orele 16 pînă la orele 20 la Beclean, unde s-a atașat locomotivă electrică?
Să ajungi să faci comparații de tristă și regretată amintire cînd se transportau cu bou-vagoane deportații sub regimul hitlerist! Pînă și bou-vagoanele îți mai dădeau o șansă la aer. Scîndurile din care erau făcute permiteau măcar la o geană de aer printre ele. După 80 de ani tehnica modernă ne vine de hac și culmea, pe banii noștri!
Efectiv nu aveam aer! (vă sună cunoscut mesajul?)
Cine răspunde de batjocura și umilința la care călătorii sunt supuși în fiecare zi?
Drept recompensă că mi-am permis să-l întreb pe ,,domnu șef” de tren care-i explicația pentru supliciul la care am fost supuși, de la Beclean s-a dat drumul la aer rece, de acum fiind si afară mai rece, de ne-au înghețat picioarele. Deci la CFR se lucrează doar la extreme!
O, am uitat un amănunt! Să nu fiu ipocrită! Am mai avut o șansă la aer de respirat ori de cîte ori mergea cineva la fumat în capătul vagonului și deschidea ușa. Năvăleau înăuntru valuri de fum de țigară amestecat cu miros de urină încălzită de la ,,bombele” numite toalete.
Nu le văd rostul acestora, mai bine ar fi dezlegate de vagon și pierdute în cîmp, iar călătorii să beneficieze de mici pauze în decor pentru a se ușura de supliciul unei astfel de călătorii.
Oricum accelerat fiind, pentru a nu se dezminte oprește aproape la fiecare haltă. Să faci 14 ore pînă la București, e o performanță! Atît se face și pînă în Dallas (SUA).
Ne mai și mirăm că suntem deja ocoliți de o anumită categorie de turiști din țări civilizate.
Păi dacă ar intra un japonez într-o toaletă dintr-un tren de la noi, primul lucru pe care l-ar face ar fi să tragă semnalul de alarmă și l-ai vedea țîșnind în mijlocul cîmpului făcîndu-și harakiri. Onoarea lui de om ,,omenesc” n-ar putea suporta suprema ofensă adusă demnității lui ca persoană.
Pe cînd noi, ne facem că nu vedem, că asta e, ce a fost nu mai e, ducă-se!
Ne e frică să luăm atitudine, să protestăm, tremurăm în față oricărui șefuleț, fie el și de gară sau de tren. Poate de aceea nici nu ne putem depăși condiția de veșnici frînari!

PS: O interpelare pentru edilii locali, care și-au dat mina (în sfîrșit) și vor să achiziționeze un sistem performant de supraveghere video în oraș.
Lăudabilă inițiativa dar asta ar presupune automat să se desființeze Poliția Locală deoarece s-ar călca pe picioare cu acest sistem care i-ar fura atribuțiile.
Altfel nu văd utilitatea acestei cheltuieli care ne-ar îngreuna bugetul.
Și o ultimă întrebare!
Domnule primar și doamnă vice!… De cînd nu ați intrat în gara din Sighet să vedeți în ce hal de degradare se află? Paragină e numele ei! Rușine e prea puțin spus! Frică e cuvîntul potrivit. De oprobiul public de la care iar așteptați voturi iar orașul în frunte cu poarta lui principală care ar trebui să fie Gara, mor ireversibil!

A consemnat pentru dumneavoastră,
Ileana Pisuc




A fost odată prin anii 1977…

Scriu aceste rânduri fiindcă CFR-ul pare că a început să intre în negura uitării…

Odată cu acei ani care au însemnat gloria secției, cu oamenii ce au desăvârșit-o, s-a transformat într-o tristă și fragilă amintire. CFR-ul funcționa ca orice întreprindere cu rigorile sale, doar că personalul muncitor era raspândit pe sute de kilometri și dispersați fiind, nu dădeau impresia unui colectiv închegat. O armată de oameni anonimi pentru călătorul obișnuit alcătuia un angrenaj gigantic invizibil ce, prin munca lor, asigurau confortul și siguranța pe calea ferată.

Au trecut ceva ani de atunci, întreg personalul s-a reciclat între timp, dar viața și activitatea feroviară, în mare, pe secția Sighet-Salva, a rămas aceeași. Era o altă lume pe care nu o poți înțelege fără îndrumare, privită din afara sistemului. Mulți colegi îmi reproșau că nu mai sunt activ în cercul de prieteni, că meseria de impiegat m-a făcut mai retras… Nu înțelegeau că fizic nu mai aveam timp nici pentru ei și nici pentru mine.

În acele timpuri lucram la Romuli, iar pentru tura de noapte plecam din Sighet cu personalul de Salva la ora 14.00, iar pentru tură de zi, la ora 3.50 dimineața ca să ajung pentru ora 19.00, respectiv la 7 dimineța la lucru. Reveneam acasă cam tot în aceeași formulă. Deci, în Sighet eram mai mult musafir și nu mă săturam de somn. Venisem proaspeți din școală, fără obligații, fără gânduri, liberi și necăsătoriți și am fost repartizați la concedii și ture libere pe tot tronsonul Sighet-Salva unde era nevoie. Alături de mine împărțeau aceeasi soartă Lazarciuc Mihai, Hrin și Bledea. Apoi după împlinirea stagiului de acomodare de un an pe secundară, zona de concedii s-a extins urmând să mergem și pe secția Dej-Baia Mare sau Cluj-Oradea. Erau secții mai circulate cu trafic feroviar activ unde, într-o tură de servici, se ajungea la 20-25 de trenuri, mult peste ce aveam noi aci pe Sighet-Salva. Lazarciuc și Hrin mergeau cu plăcere, erau dornici de necunoscut, iar serviciul era recompensat generos prin diurnă, cazare și masă, bani ce la acea vârstă era un stimulent puternic.

Ne confruntam mereu cu atitudinea superioară a colegilor din Sighet ce se considerau mult peste noi, mai importanți și plini de experiență, având în spate o mică gară tehnică cu revizie de vagoane, depou și partidă de manevră activă. Da’ era ceva, căci era stație de formare și necesitau cunoștințe în plus față de ce făceam noi pe secție. Completarea Foii de parcurs a locomotivei, verificarea Notei de frână înaintată de Revizia de vagoane și alte lucruri mărunte și importante. Astfel se crease atmosfera aceea de stratificare profesională în sânul colectivului, din care începuseră să strălucească pe baza experienâei acumulate pe magistrală, în ordine: dl. idm. Zsetkey, Roitan, Lazarciuc și Hrin. Dl. Zsetkey, în fiecare an, trei luni, era abonat la concedii în stația Câmpia Turzii, stație cu mare amploare feroviară, situată pe Magistrala trei, cu linie dublă și compuneri-descompuneri masive de trenuri de marfă. Lucra ca exterior, adică impiegat la expedieri de trenuri de călători și marfă, activitate mult superioară față de ce se făcea la Sighet. Apoi urma dl. Roitan care și-a început activitatea ceferistică la Coșlariu, cel mai mare triaj din Ardeal. O adevărată fabrică de trenuri, pe post de exterior la Peron, având rolul de a expedia trenurile de călători și de marfă cap Teiuș și Podu Mureș, ”călărind” trenurile în formare din grupa Barbu și tranzit după nevoie, purtând pachetul de documente, ordinul de circulație și Foaia de parcurs la trenul ce aștepta să plece de pe una din cele 38 de linii de formare. Bătrânul Roitan era un om vesel și comunicativ și nu o dată, ne povestea cu mândrie despre munca depusă la Coșlariu, iar noi ascultam muți poveștile lui văzându-l ca pe un supererou, iar în mintea noastră ne întrebam cum a putut face față stresului și muncii intense cu 70 de trenuri pe tură fără să se… ”dilească”. Nu înțelegeam mare lucru din ce făcuse la Coșlariu, dar aveam un mare respect pentru dânsul. Apoi, mulți ani mai târziu, când eu am ajuns să cunosc stația Coșlariu am putut aprecia cu adevărat munca depusă de colegul nostru. De multe ori ne zicea cu un ton glumeț, dar foarte convingător, ce atunci mi se părea puțin exagerat: ”Ăștia de aci nu sunt impiegați, iau banii degeaba pentru munca lor, dacă vrei să fii impiegat, să vezi ce este cefereul, atunci neapărat să mergi să lucrezi pe Magistrală. Ascultă la mine, ești tânăr, nu te îngropa aici, fă cariera feroviară, doar acolo simți adrenalina, puterea funcției și respectul pentru ce faci. Uită-te la revizorii de sector, te privesc ca pe o slugă, dar acolo și ei îți dau respectul cuvenit și nu vin cu aere de șefi. Ai responsabilități ce te apasă, căci prin mâna ta trece averea țării”.

Stația Coșlariu, un triaj uriaș ce se întinde pe zeci de hectare cu trei grupe distincte, cu peste 38 de linii de formare, cu 7 linii de tranzit și 8 linii de primire în grupa de triere, era situată în apropiere de orașul Teiuș, având două direcții de mers, în capătul spre Teiuș, respectiv Podu’ Mureș, direcția Brașov, și un capăt către stația Sîntimbru, direcția Simeria. Era deservit de un personal feroviar de peste o mie de salariați. Iar sus, în vârful piramidei funcționale, în turnul de comandă, erau doi impiegați coordonatori, ce dirijau toată suflarea din triaj, iar al treilea, ce coordona compunerea trenurilor de la RM, un punct de lucru unde se adunau evidențele și datele fiecărui tren de marfă pe direcții de mers. Deci, dl. Roitan a văzut ce nici un feroviar de la Sighet, în cel mai adânc somn al său nu ar fi putut visa, și a fost doar impiegat de peron cu atribuții limitate, nu participa la concepția de ansamblu, doar un slujbaș iscusit cu atribuții precise.

Timpul trecea și viața mea se limita în a călători pe trenurile de navetă la Romuli și înapoi la Sighet, mai târziu la Petrova, după moartea prematură a unui coleg. Apoi, într-o zi, venind către casă în stația Valea Vișeului, în timp ce locomotiva rambursa, în bufetul din spatele gării am prins ocazia să-l acostez pe revizorul de sector Kovacsi Ilie și să pun o întrebare capitală pentru mine: ”oare cât mai trebuie să fac navetă până ajung aproape de Sighet?”.Am primit un răspuns scurt și sec: ”Nu ai nicio șansă mai repede de 10 ani. Toți sunt tineri abia când vor pleca în pensie, dar și atunci, în fața voastră se mai găsesc Botezan din Valea și Goia, Mihalca din Bocicoi. Iar pentru Sighet, Cămara și Câmpulung la Tisa, e nevoie și de altceva. Cu alte cuvinte, de pile sau bani să cumperi postul”. Deci eram condamnat… mă însurasem cu cefereul, naveta și secția. Deci zece ani cel puțin din viața mea fără perspective. Împlineam 26 de ani și nu mă incinta ideea să locuiesc într-un canton CFR și să trăiesc de pe o zi pe alta așteptând să treacă anii să adun bani și apoi să încerc să cumpăr funcția de Șef Stație. Și atunci mi s-a născut ideea… ce ar fi să plec pe Magistrală. Aveam un coleg de școală, Roru Ludușan, ce lucra ca idm. la Câmpul Libertății și care nu o dată mă îmbiase cu ideea, și care mă informa că au nevoie acută de impiegat, așa că am luat hotărârea și am vorbit la telefon. Eram hotărât să termin cu această navetă sălbatecă. Și, uite așa, peste noapte, i-am lăsat pe toți cu gura căscată și am plecat să îmi întâmpin soarta.

O parte dintre colegii mei cu care am lucrat în perioada 1977-1979

Revizori de sector – Iacob Cornel, Kovacs Ilie
Stația Sighet – Losak, Kozuc, Zsetkey, Oanță; șef stație -Dăbală, instructor – Soltesz
Cămara Sighet – Szătac Emil, Vișniuc, Roitan; șef stație – Sacalîș
Bocicoi – Goia, Mihalca, Maliarciuc
Valea Vișeului – Botezan, Seff Iosif, Kvasciuc
Petrova – Hrin, Lazarciuc, Pop Iosif, Semeniuc Laszlo; șef haltă – Trifoi Ioan

Reprezintă doar ramura mișcare, fără ansamblul complet, adică: tracțiune, vagoane, linii, instalații, ce însumau o altă grupare mare de ceferiști de meserie.

Am mai scăpat câteva nume, dar e normal… timpul ne joacă feste și reținem în general, ce ne marchează. Scopul acestei mici schițe este să ne aducem aminte de colegii cu care ne-am intersectat de-a lungul vieții și din care mulți nu mai sunt printre noi.

Iosif POP

(Cleveland, SUA)