Pe reputatul medic psihiatru, intelectual și poet Ieremia Lenghel îl cunosc de peste trei decenii, timp în care l-am vizitat acasă (cu prietenii Andrei Hossu, Petre Roman, Viorel Igna etc.) și la cabinet de multe ori, de fiecare dată având discuții extrem de fructuoase, pe diverse teme. Da, căci domnia sa nu este numai un om instruit, ci și un admirabil interlocutor, care știe ca nimeni altul să întrețină conversația prin răbdare încurajatoare, punctări stimulative și întrebări constructive.

Cum n-am pretenția că-l cunosc în detaliu, deoarece cu toții suntem captivii socratianului Gnothi seauton sau Cunoaște-te pe tine însuți (Nosce te ipsum spuneau latinii), iată motivul pentru care i-am completat portretul biografic și moral-spiritual cu informațiile furnizate de Vasile Igna (fratele mai mare al profesorului Viorel Igna), eminent om de cultură și fost coleg de liceu al poetului-medic I. Lenghel, care – în Cuvânt de însoțire la cartea În prag de Zen (Editura clujeană Limes, 2025) – îl descrie pe autor („cu care am împărțit, timp de patru ani, aceeași clasă de liceu”) ca fiind „tăcut, ușor retractil, cu zâmbetul în colțul gurii, dar cu lecțiile întotdeauna bine pregătite”, iar pe studentul medicinist nu doar ca foarte serios, ci „de-o conștiinciozitate care-i trăda (…) firea din totdeauna”, îndeosebi „conștiința că-și găsise adevărata vocație, pentru a cărei împlinire nu economisea niciun efort și nu rata niciun prilej de temeinică și onestă afirmare”.

Întrucât, continuă prefațatorul Vasile Igna, era previzibil și oarecum firesc „să se ivească și dorința de a-și încerca puterile și în literatură”, Ieremia Lenghel rămâne, în ipostazele profesionale și extraprofesionale, „un suflet extrem de sensibil, excesiv de introvertit și preocupat mereu de a-și pune propria persoană în relație cu marile dileme existențiale”.

Dar iată ce scriam chiar eu, semnatarul acestor rânduri, pe data de 15 septembrie 2010, în articolul Particularități ale culturii românești în general, ale culturii meramureșene în special, articol inclus în volumul V din seria Exerciții filosofico-sociologice (cu și fără tentă politică), volum apărut în 2026 la Editura Valea Verde: „Întreaga poezie a doctorului Ieremia Lenghel se caracterizează prin stilul ce poartă amprenta sigură a individualităţii. Volumul Poeme atemporale, apărut în anul 2006, se impune în atenţia iubitorilor de artă printr-un plus de gingăşie şi graţie în comparaţie cu producţiile anterioare, rod al surprinderii inefabilului în zborul tremurat al  efemeridelor din haiku-uri. Şi astfel clipa se preface-n veşnicie, iar vraja poeziei devine eternă în sufletele însetate de frumos, chiar dacă frumosul se dezvăluie doar pas cu pas, picătură cu picătură. Adică pe măsura omului căutător, acesta – după cum ştim – scormonind cu sudoarea frunţii după fiecare atom de fericire şi aflându-şi bucuria înălţătoare în necontenita nelinişte a creaţiei. De unde şi titlul volumului, atemporalul rupând legătura artistului cu timpul în năzuinţa lui spre Absolut…”

Cartea În prag de Zen, cu seducătoare arome orientale (demarează cu citatul din Osho, învățătorul spiritual care „a făcut mult zgomot” în a doua jumătate a secolului trecut, un citat  elocvent în acest sens: „Zen-ul nu cunoaște decât viața fără limite, care conține în sine toate contradicțiile, într-o armonie perfectă”), cartea, deci, este considerată de prefațatorul V. Igna „cartea de maturitate a lui Ieremia Lenghel”, deoarece a fi în prag, nu este decât „a ști că trebuie să meargă mai departe”, fapt pentru care a fost „botezată” de autor cu numele premonitico-generic al ultimei poezii din prezentul volum: „În prag de Zen/ cu aur poate/ cu joc sprințar de iele/ cu flori și acadele/ nimic nu se socoate” (În prag de Zen).

Ajuns în acest punct, consider că se impun câteva precizări despre budism și, mai ales, despre Zen și Zazen (practica Zen-ului), școlile budiste din arhipelagul nipon. Întemeiat de Buddha (Iluminatul) în secolul al VI-lea î.e.n., budismul (religie universalistă, alături de creștinism și islamism/ mahomedanism) cunoaște trei direcții/ vehicule și arii largi de răspândire la sud, sud-est și nord de India, țară de unde aproape că a dispărut (în zilele noastre, sub 5% dintre indieni se declară budiști): a)„Micul vehicul” (hinayāna) sau budismul sudic/ tradițional (Sri Lanka, Birmania, Thailanda etc.); b)„marele vehicul” (mahāyāna) sau budismul nordic, care – după sistematizarea sa de către Nagarjuna (sec. al II-lea e.n.) și Asanga (sec. al IV-lea e.n.) – se răspândește în China, iar din Coreea ajunge în Japonia; c)„Vehiculul tantric” (vajrayāna) sau budismul tantric (de la tantras=cărți compilate după secolul al VI-lea e.n.), care nu numai că este de dată mai recentă, dar – reînviind vechile zeități indiene, dimpreună cu vrăjitoria populară – este considerat de unii indianiști și istorici ai religiilor (mai puțin de Mircea Eliade) „un fel de magie sistematizată”, acuzat fiind că a contribuit la decăderea budismului indian.

În cartea Zen adevărat (Introducere în Shobogenzo), apărută în anul 1993 la Editura Axis Mundi, Maestrul Taisen Deshimaru (1914-1982), care – din 1961 și până în anul 1982 – a predat și transmis în Occident Zazen (practica adevăratului Zen), scrie următoarele: „Zen-ul poate aduce lumină și forță”; „În Zen (precum în faimosul Gnothi seauton – compl. mea, G.P.), cunoașterea de sine este problema cea mai importantă”; „Și în toată Asia, plecând din India, trecând prin China, pentru a ajunge în Japonia, practica acestei filosofii a vidului (filosofia sistematizată de Nagarjuna – compl. mea, G.P.) s-a întins și a dat naștere înțelepciunii Orientului”; Zazen-ul nu este doar „sculptura realizată”, ci și „o postură ce corespunde și merge paralel «energiei» lui Aristotel”; „(…)ego-ul nostru și universalul sunt «unul»” (tot ce se poate Unul lui Plotin – compl. mea, G.P.); „În univers totul este ku – vacuitate – dar prin conștiința noastră, aceasta devine vizibilă, audibilă, tangibilă”; „Conștiința conștiinței este mentalul”; „Zazen este suprema înțelepciune” (cele două limbaje ale inteligenței în buddhism sunt „cel al rațiunii și cel al înțelepciunii”), așa că „dacă atingem lumea înțelepciunii, vom fi capabili să concepem eternitatea timpului, expansiunea spațiului și să ne plimbăm în lumea fără limite, unde viziunea noastră asupra timpului și spațiului va deveni mai dreaptă”; „Această lume, mai elevată și mai justă, a înțelepciunii, este Zazen”; „Simbolurile Orientului sunt aproape toate flori”, simbolul buddhismului fiind floarea de lotus…

Revenind după această generoasă digresiune la volumul În prag de Zen, dincolo de adorabila simplitate, fluență și suavitate a versurilor, însușiri specifice poeziei lengheliene și parcă din întâmplare dăruite cu inspirate rime („Muguri/ călifari/ și iele// Taină/ în efluvii/ crude// Cer/ smerit/ și paparude/ Re-Înviere” – Echinocțiu de primăvară, respectiv „Aripi/ susur/ libelule// Peruzea/ gânduri/ fudule// Cer/ sedus/ de grații pure” – Solstițiu, ambele poezii făcând parte din secțiunea Liniștea fecundă), cititorii avizi de insolit artistic, au șansa să descopere ba multitudinea de sensuri și aspirații umane din Zărit („Zărit/ de-o stea,/ dintr-o privire/ copac-smerit/ cu zâmbet roz/ s-a risipit/ ca un cocor/ în tandru zbor/ spre nemurire”), ba duioasa invocație din Fatima („Maică/ fără de prihană/ zămislită făr’ de rană// Maică vrednică/ de-a pururea fecioară/ arzând ca o sfielnică pară// Minune vie/ mângâiere/în veac de veacuri/ cucernicie”), ba necurmata tinerețe a dragostei veritabile (tripticul trecut-prezent-viitor) din secțiunea Punta ala în 3 poeme, ba nespusa frumusețe a florilor din poezia Buchete, sporită prin neperechea artă japoneză ikebana („Buchete/ în aranjamente savante/ ikebana galante/ și/ glastre de opal,/ în decorul fără egal/ pe al timpului/ de beatitudine val”).

Cuvinte de apreciere se cuvin și suportului fizic al acestui volum remarcabil: hârtie de calitate, semi-supracopertă, tehnoredactare impecabilă, reproduceri judicioase după lucrări plastice (picturi și grafică) din colecția particulară a autorului.

                                                     George  PETROVAI

România, chiar după intrarea în Uniunea Europeană (UE) la 1 ianuarie 2007, și-a continuat stupefiantul parcurs politico-economic, care pe oamenii cu discernământ (românii vrednici și oficialii europeni) îi îngrijorează până la revoltă, pe „descurcăreții” fără caracter (aleși, numiți, sinecuriști, securiști-sforari, magistrați corupți, polițiști-interlopi etc.) îi înciocoiește, iar pe retardații agresivi ba îi face să exulte de abjectă fericire că țara lor este în impas prelungit, ba – după ce intenționat exagerează realizările strict cantitative ale regimului ceaușist și omit cu bună-știință numeroasele lui orori – îl imploră pe „țarul” Putin să-i salveze (de cine, de intratabila lor prostie?), pentru ca hahalerele suveraniste (și nu numai ele) să poată deveni robii muscalilor!

Dar cum prostia este infinită, deci mereu are capacitatea de-a surprinde, mulți suspecți neșcolați sau din marea familie a analfabeților funcționali, după ce au ajuns în țările occidentale (Italia, Spania, Franța, Germania ș.a.m.d) ca cetățeni ai statului membru România, beneficiind de șansa de-a circula liber și de-a se stabili/munci oriunde în UE, taman unii dintre ăștia fac propagandă rusească și pledează cu înverșunare imbecilă pentru ieșirea țării noastre din această eficientă organizație suprastatală și, pe cale de consecință, pentru reintrarea în primejdiosul siaj al Rusiei devastată de război, ignorând cu totul eforturile democratice ale altor state (Republica Moldova, Ungaria, Armenia) în sens invers – ieșirea din nociva sferă de influență muscălească și apropierea de valorile europene.

Da, căci la noi este ca la nimeni altcineva din UE, motiv pentru care lesne ieșim în evidență atât prin mulțimea paradoxurilor demențiale (țară bogată și cu tot mai mulți săraci lipiți pământului, țară ospitalieră și cu peste cinci milioane de expatriați, țară fără un cent datorie externă la lovitura de stat din Decembrie 1989 și astăzi cu o datorie de aproximativ 250 miliarde euro, țară mândră de trecutul ei glorios și care sistematic își ofensează istoria prin incalificabila manieră de predare a acestei discipline, țară dornică de cultură autentică și necontenit condusă de lichele analfabete etc.), cât și prin statornica situare la coada țărilor din UE la toți indicatorii ce arată nivelul general de trai.

Din vina cui se întâmplă așa ceva? „Suveraniștii” bătăioși și stupizi susțin cu mânie filorusă că marea vinovată este UE, deși – în mai puțin de două decenii de la aderare – am primit de la ea peste 120 miliarde de euro (în această uriașă sumă intră generoasele granturi sau sumele nerambursabile), cotizând ca țară membră cu vreo 20 de miliarde euro. Însă, în puțina și strâmba lor judecată, acești „patrioți” îndobitociți de propaganda kremlinistă, nu admit altă cale de ieșire din actuala criză politico-economică, decât efectiva transformare a României suverane și independente într-o gubernie rusească. Ceea ce înseamnă actualizarea supremei umilințe moldo-muntene de după războiul ruso-turc (1768-1774) și pacea încheiată în localitatea dobrogeană Cuciuc Cainargi (1774), evenimente astfel înfățișate de istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „Imediat după ocuparea celor două principate române, porniră la Sankt Petersburg delegații de boieri munteni și moldoveni, ca să prezinte țarinei (Ecaterina a II-a, nota mea, G.P) supunerea românilor și dorințele lor. Delegația boierilor din Țara Românească ceru alipirea țării de Rusia, însă cu drept de autonomie: țara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub un guvernator rus, veniturile vistieriei să se trimită în Rusia. Delegația boierilor moldoveni ceruse pur și simplu ca Moldova să devină un județ al Rusiei, introducându-se legile și orânduielile rusești. Până într-atâta decăzuse vechea mândrie românească (subl. mea, G.P.)”.

Dar, deși nu s-a mers până la la totala înglobare a principatelor în imperiul țarist (s-au opus celelalte puteri europene – englezii, francezii și îndeosebi austriecii), totuși, completează ilustrul nostru istoric, în urma acestui tratat, „Moldova și Țara Românească rămân sub suzeranitatea turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești”, acesta fiind începutul detestabilului protectorat rusesc, deoarece – prin consulii din Iași și București – „rușii exercită un control și un amestec continuu în toate afacerile țărilor noastre”.

Așa a fost în urmă cu circa 250 de ani. Cum năravurile unor locuitori de pe aceste meleaguri au devenit realmente abjecte, iată că „suveraniștii” rusofili își permit să meargă ca acasă la ambasada Rusiei de la București, iar zgomotoasa Diana Iovanovici Șoșoacă să participe  (cică invitată de onoare!) la penibilul Forum economic din Sankt Petersburg, unde huiduma se gudură pe lângă V. Putin, ridicând în slăvi Rusia și asigurându-l pe josnicul ipochimen că „toți românii îl iubesc”, ceea ce nu este doar o minciună sfruntată (cine a mandatat-o să vorbească în numele tuturor concetățenilor?), ci și o impardonabilă insultă adusă demnității poporului român…

În tot acest timp, necoptul și năstrușnicul chiriaș de la Cotroceni a făcut două încercări totalmente neinspirate de înjghebare a unui guvern majoritar prooccidental, cum îi place ăstuia să spună (se pare că îl dorește deodată proeuropean și transatlantic), întru refacerea vechii Coaliții, dar fără Ilie Bolojan în fruntea Cabinetului, în acest mod punând umărul prezidențial la susținerea Partidului Social-Democrat (PSD) în cădere liberă, care – după infecta moțiune de cenzură (mai exact de centură) sistem-antisistem – este cu îndreptățire neagreat și, deci, evitat/ refuzat de toate formațiunile politice într-adevăr proeuropene (PNL, USR, UDMR): mai întâi cu falsul tehnocrat Eugen Tomac, iar de câteva zile (după desemnarea pe furiș și fără înștiințarea conducerii Partidului Național Liberal), cu mult dubiosul și neînzestratul brașovean Adrian Veștea. Din nefericire, după recenta și fățișa trădare a cameleonilor pesedizați din PNL (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Alina Gorghiu, Rareș Bogdan, Alexandru Nazare ș.a.), care țin morțiș să fie miniștri, această făcătură are șanse mari să fie învestită, desigur, cu votul clientelar al „suveraniștilor” (auriști, șoșoci, potiști).

Și iată cum „eminentul” președinte al României înfăptuiește răhățoasa strategie a pesediștilor, care au aruncat țara în criză prin refuzul de-a guverna alături de auriști, după debarcarea Guvernului Ilie Bolojan, deși cele mai elementare principii politice îi obligau să facă acest lucru. Însă cu toții își doresc o cârmuire fezabilă (a se citi eminamente prooccidentală), pe care s-o manevreze din umbră în arhicunoscutul și păgubitorul sens sinecuristo-clientelar. Ceea ce este pe cale să se întâmple, cu contribuția liberalilor roșii și în pofida opoziției partizanilor lui Bolojan din PNL, USR și UDMR.

George  PETROVAI

Foto: I. Mariș

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut ultimul volum (volumul V) din seria „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică)”, autor George PETROVAI (editor & lector de carte – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika).

„Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică) vol. V” (publicat cu sprijinul financiar al ec. Anuța Jilca, dr. Gelu Danciu și av. Dorel Almaș) cuprinde 34 eseuri/ exerciții.

* * *

■ George PETROVAI s-a născut la Sighetu Marmației în 15 septembrie 1952. ■ Absolvent al Liceului de Cultură Generală „Dragoș-Vodă”, apoi al Facultății de Electrotehnică din Iași, cursuri de zi, și al Facultății de Științe Economice, cursuri fără frecvență, ambele în perioada antedecembristă. ■ Doctorat nefinalizat, deoarece îndrumătorul i-a dat doctorandului recomandare pentru Universitatea din Orleans, unde predase câțiva ani, dar a refuzat să-i procure bursa de studii pentru 3-4 ani. ■ Aflat în vizorul fostei Securități vreme de circa 20 de ani (1970-1989), după ce i-a fost interceptată una din scrisorile adresate Radioului „Europa Liberă”. ■ Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). ■ A scris peste 1500 de articole (cultură, filosofie, istoria religiilor, politologie), până în prezent tipărindu-i-se 32 de cărți. ■ Volume publicate la Editura Echim: Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț (2005); Ofensiva sensurilor (2005); Symphonia cuvintelor (2005); Morfologia culturii (2006); Confesiuni esențiale (2007); Gimnastica spiritului (2008); Literatura perennis (2009); Poemele simțirii (2009); Jocurile gândirii (2009); Iubiri discrete (2010); Testimonii lirice (2011); Stihuri din lumină (2012); Chemarea nerostitului (2012); Cvintet megapoemic (2013); Cuvinte-ncumințite (maxime, 2014); Dodecalog spiritual (eseuri, 2014); Balade pentru buni și răi (2015); Întoarcerea lui Mesia (poem-roman, 2015); Balade persuasive (2016); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului * (2017); Balade pentru neapatici (2018); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului ** (2018); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului *** (2019); Trebuința și anevoința înțelepțirii omului **** (2020); Intențiuni transfiguratoare (2021); Pandemiada (roman în versuri, 2022). ■ Volume publicate la Editura Valea Verde: Exerciții filosofico-sociologice, vol. I  (2023); Exerciții filosofico-sociologice, vol. II (2023); Iluminări perene (2024); Exerciții filosofico-sociologice, vol. III (2024);  Exerciții filosofico-sociologice, vol. IV (2025).

Salut, Sighet!

2. Venalitatea și ipocrizia politicilor actuale

Inițial mă gândeam să dedic politicilor medievale și moderne un capitol distinct. Dar am renunțat la această intenție, amintindu-mi că în articolul Greii lumii stau la pândă în politica bolundă din 21-22 septembrie 2025 m-am referit pe scurt, adică atât cât să-i stârnesc pe cititorii interesați și scormonitori, la dârzenia utopistului englez Thomas Morus, la Principele lui Niccolò Macchiavelli, la Thomas Hobbes și ideea lui în legătură cu contractul social încheiat între cetățeni și stat, nu în ultimul rând la avansatele idei ale iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal la cele ale lui Montesquieu (separarea celor trei puteri ale statului), idei „pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU)”.

Prin urmare, zic eu, există rampa conceptuală de lansare spre haosul politicilor actuale. Însă nu mai înainte de-a reaminti opinia deloc măgulitoare a premierului britanic Winston Churchill despre democrație („Cea mai proastă formă de guvernare, exceptând toate celelalte care au mai fost încercate din când în când; dar dați-mi alta mai bună și voi crede în ea”), respectiv de-a sublinia că politica actuală nu este numai venală și ipocrită, trăsături pe care le voi evidenția în continuare…

Și iată un prim paradox al influenței politicilor ante și postdecembriste asupra locuitorilor mioritici. Deși românii de 50 de ani și peste această vârstă au simțit din plin (biologic și psiho-mental) devastatoarele „binefaceri” ale triadei frică-foame-frig din epoca bolșevico-ceaușistă, îngrijorător de mulți dintre ei declară în sondajele de opinie că regretă vechiul regim (cică tot omul pe-atunci avea asigurat de partidul-stat un loc de muncă, deci era condamnat la nelibertate și la înfricoșătoarea siguranță a zilei de mâine) și că Nicolae Ceaușescu a fost un cârmuitor mai bun ca cei postdecembriști. Acest „mai bun” este extrem de vag și neconcludent, căci găzduiește o droaie de sensuri/ atribute, pe care în taină i le refuzau până și cei mai devotați (a se citi slugarnici și nedemni) colaboratori: mai uman, mai înțelept, mai cult, mai priceput, mai cumpătat, mai patriot, mai drept, mai iubit ș.a.m.d.

Câți dintre nostalgicii de azi credeau în acele vremuri inumane că pelticul și rudimentarul dictator (la început de unul singur, apoi împreună cu nociva lui consoartă) era „un geniu al Carpaților” și „cel mai iubit fiu al poporului”?! Sunt gata să recunosc că era un bun patriot. Dar patriotismul lui avea un un foarte șubred fundament: șiretenie în loc de inteligență, ambiție în loc de cultură, megalomanie în locul modestiei și cumpătării. Și mai surprinzător este faptul că mulți tineri, netrăitori în acele vremuri de coșmar, însă profund distorsionați de părinți necugetați și/ sau de frustrați anacronici, regretă acel trecut infernal, deși ar cam fi timpul să înțeleagă și să prețuiască temerara ieșire din el, nu numai în urma înțelegerii politice de la Malta dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, ci și prin tributul în sânge a mii de români tineri și mai în vârstă.

Înclin să cred că această neghioabă încredere a unor români în regimul ceaușist se explică satisfăcător prin paternalismul de inspirație și influență muscălească. Da, căci dintotdeauna muscalii au avut nevoie de tătucul țar și de mămuca țarină (Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a etc.), pe urmă de atrocele țar roșu (V.I. Lenin, I.V. Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev ș.a.), iar astăzi de țarul postsovietic și cu dezastruoase ambiții imperialiste (Vladimir Putin).

La rândul lor, înaintașii noștri au cunoscut pilduitorul paternalism voievodal din vremurile de glorie ale principatelor (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul), care – fără a dispărea cu totul – se repliază în inimile oprimaților din nevolnica perioadă fanariotă, pentru a putea să se afirme din nou și cu tărie în momentele de vârf ale românismului popular și național: răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcarea lui Tudor Vladimirescu, revoluțiile pașoptiste, Unirea din 1859 și rodnica domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, regalitatea, Războiul de Independență din 1877-1878, Marea Unire din 1918, cele două războaie mondiale.

Sub amenințările comisarilor staliniști, după al doilea război mondial (mai exact până la retragerea diviziilor muscălești în anul 1958), paternalismul românilor bolșevizați cu incalificabilul consimțământ al anglo-americanilor, devine o catastrofală copie a celui moscovit, prin etatizarea mijloacelor de producție, cooperativizarea forțată a agriculturii, decimarea intelectualității interbelice și transformarea locuitorilor de la sate și orașe într-o docilă turmă înfricoșată și îndoctrinată, cică strâns unită în jurul partidului-stat și al liderului acestuia (Gheorghe Gheorghiu-Dej până în martie 1965, apoi Nicolae Ceaușescu până la asasinarea lui în decembrie 1989).

Astăzi, lichelele „suveraniste” afișează la modul sfidător un foarte periculos paternalism (a se citi obediență antiromânească) față de criminalul Putin, care merge în cazul auriștilor și a altor netrebnici (șoșocii, putiniștii, filorușii imbecili și agresivi) până la fascism, legionarism, xenofobie și trădarea țării.

De pildă, la începutul lunii mai 2026 și la comanda Partidului Social Democrat (PSD), toți acești „suveraniști” și luptători cu vorba împotriva sistemului pesedist, au susținut moțiunea de cenzură (mai exact de centură) împotriva Guvernului Ilie Bolojan, care a fost debarcat cu 281 de voturi. Mă rog, moțiunile de cenzură reprezintă dreptul democratic al opoziției, atunci când motivele invocate de ea sunt îndreptățite și când momentul este judicios ales, astfel încât să nu  aducă prejudicii statului și cetățenilor prin consecințe: instabilitate politică, inflație, scumpiri etc. Adică exact haosul politic creat de coaliția sistem-antisistem, dacă la nefastele urmări economico-financiare (deprecierea leului în raport cu euro, lanțul scumpirilor) se mai adaugă importanța continuării negocierilor cu UE, așa încât să nu pierdem miliardele de euro promise pentru PNRR (Programul Național de Redresare și Reziliență) și pentru Safe (Programul de Înarmare), deoarece guvernele anterioare, îndeosebi prăpăstiosul Guvern Ciolacu, au îndeplinit doar în mică parte jaloanele stabilite.

Dar pesediștii, în frunte cu necalificatul Sorin Grindeanu, doreau atât de aprig să-l mătrășească pe Ilie Bolojan, cel care tocmai se pregătea să le taie din privilegii și să desființeze mafia din Energie, încât nu le-a păsat nici că se înhăitează  (ei proeuropenii de fațadă) cu extremiștii și nici că n-au o strategie de continuare a guvernării, taman în aceste vremuri foarte complicate pe plan internațional (războiul din Ucraina, atacul americano-israelian asupra Iranului și gravele probleme din strâmtoarea Ormuz cu transportul a circa o cincime din petrolul mondial).

De fapt, idioata triadă Sorin Grindeanu-Volguța Vasilescu-Claudiu (Olguțu) Manda miza pe îndepărtarea lui Ilie Bolojan din fruntea Partidului Liberal de către grupul puciștilor pesedizați (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Rareș Bogdan ș.a), după care șubreda coaliție PSD-PNL-AUR-UDMR-minorități, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să continue guvernarea cu un premier de teapa lui C. Predoiu, chipurile agreat de Nicușor Dan și de pesediști.

Atâta doar că puciul a eșuat, I. Bolojan a rămas premier interimar, deci cu atribuții restrânse, până la desemnarea noului premier, pesediștii nici nu concep să guverneze cu auriștii și ceilalți suveraniști de haram (de fapt ei vor să scoată castanele din focul guvernării ipocrito-preferențiale cu mâinile altora), iar coaliția PNL-USR a anunțat că nu va sprijini un guvern PSD minoritar sau condus de un tehnocrat, toate aceste orgolii și tergiversări împingând țara într-un păgubos haos politico-economic.

Cireașa de pe detestabilul tort al „suveraniștilor” (ăla înfățișând Groenlanda râvnită de Trump și tăiat în mod slugarnic-demonstrativ de ultrașul G. Simion în Statele Unite) a fost pusă de Ziua Independenței României, totodată a constituirii Uniunii Europene, zi în care zgomotoasa europarlamentară Diana Șoșoacă a rupt drapelul organizației, de la care încasează lunar (leafă plus cheltuieli) mult peste zece mii de euro!

În ceea ce privește sforăriile și uriașele prostii din politica internațională, lesne se constată că inconsecventul Donald Trump s-a împotmolit în conflictul cu Iranul mai ceva ca predecesorii lui în Vietnam și Afganistan, că oribilul Adolf Putin (așa este „alintat” pe platformele  sociale) urmează să-și frângă gâtul cu nesfârșitul război din Ucraina și că amândoi au ajuns să ciugulească firimituri din palma lui Xi Jinping.

                                                               George  PETROVAI

Foto: reproducere după lucrarea „Inocență sacrificată” (acrilic și colaj pe pânză), autor Ioan Pop Prilog.

1. Concepții politice avansate în Antichitate

Fiind politica o activitate eminamente umană, Aristotel a fost primul gânditor care a botezat omul homo politikon (animal politic). Astfel animalul social a fost ridicat (sic!) la rangul de animal politic, capabil adică să cârmuiască o cetate, un stat și un popor, ulterior un regat sau un imperiu, iar în vremurile noastre nu numai o națiune, ci chiar un conglomerat de națiuni, precum organizațiile suprastatale Uniunea Europeană (UE) și NATO.

Întrucât cârmuitorii tribali și ai uniunilor de triburi aveau drept de viață și de moarte asupra supușilor, lucru care s-a perpetuat până în zilele noastre prin așa numitele amnistii și grațieri (regale, prezidențiale etc.) de pedeapsa rămasă, ba chiar de pedeapsa cu moartea, iată de ce – în urmă cu mii de ani – au fost elaborate coduri de legi, întru reglementarea vieții sociale, limitarea abuzurilor celor puternici și apărarea celor vulnerabili: Codul lui Hammurabi în Babilon (primul de acest gen), Codul lui Manu în India, „Cilindrul” regelui persan Cirus al II-lea (supranumit „cel Mare”) ș.a.m.d.

La rândul lor, cetățile-state din Grecia antică (Atena, Sparta etc.) n-au cunoscut numai tirania sau aristocrația ca forme oligarhice și abuzive de guvernământ, ci – îndeosebi Atena – și democrația, prin reformele lui Solon, Clistene și Pericle, ultimul conducând statul atenian în perioada (de aur) 443-429 î.e.n. Cu tot caracterul ei limitat (se baza pe munca sclavilor, care erau excluși din viața politică), democrația ateniană (drepturi egale pentru toți cetățenii, funcții publice retribuite și ocupate prin tragere la sorți) stă la baza celei moderne, o democrație adaptată vremurilor prin parlamentarism, vot universal și principiul lui Montesquieu de separare a celor trei puteri (legislativă, executivă, judecătorească) din stat.

Însă, cum toate formele de guvernământ își au limitele lor și, mai devreme sau mai târziu, generează derapaje, au ajuns nu doar să nemulțumească tot mai mulți oameni, ci chiar să fie aspru criticate de cele mai înaintate conștiințe ale timpului (ex. filosofii), care cereau înlocuirea lor cu altele, considerate mult mai performante. De pildă, marele gânditor Platon, profesorul lui Aristotel, pleda stăruitor pentru conducerea comunităților de către filosofi, proiect pe care neoplatonicul Plotin n-a izbutit să-l concretizeze pe la mijlocul secolului al III-lea e.n. în mult dorita cetate Platonopolis, unde „locuitorii ei urmau să trăiască după legile lui Platon”, deși – ne înștiințează Porphirios în lucrarea Viața lui Plotin (Editura Polirom, Iași, 1998) – celebrul părinte al henologiei (știința Unului) „se bucura de mare trecere pe lângă împăratul Gallienus și soția acestuia, Salonina, care îl prețuiau nespus”.

La rândul lui, Epictet (sclavul eliberat) afirmă următoarele despre legi în Manualul său (BPT, Editura Minerva, București, 1977): „După cum medicii sunt izbăvitorii celor bolnavi, tot așa sunt legile pentru cei năpăstuiți”; „Cele mai adevărate legi sunt cele mai drepte”; „Omul înțelept să cedeze întotdeauna în fața legii, a conducătorului, a unuia mai înțelept decât el”; „Cele petrecute în afară de legi sunt ca și cum nu s-ar întâmpla”.

Prin uluitorul sincronism cultural al acelor vremuri, din opusculul lui Max Kaltenmark, intitulat Filozofia chineză (Editura Humanitas, București, 1995), aflăm că gânditorul antic chinez Mo Zi (aprox. 479-381 î.e.n.), întemeietorul moismului și marele rival al confucianismului, era adeptul iubirii universale, susținând că până și iubirea față de semeni va fi condiționată de profitul ce-l poate obține de pe urma ei: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit, cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”. Promovând demofilia (dragostea de popor) ca formă de cârmuire statală și de colaborare între state, Mo Zi face două precizări foarte avansate pentru epoca sa, temă de casă pentru „democrații” zilelor noastre:
1) Condamnă cu hotărâre orice război de agresiune (toate conflictele și războaiele, ne asigură el, la fel ca tensiunile și neînțelegerile dintre indivizi, sunt generate de absența iubirii!), arătând că „pagubele sunt de fiecare dată mult mai mari ca avantajele obținute de pe urma unei victorii militare”;
2) Deoarece podoabele și lucrurile somptuoase duc la scăderea nivelului de trai al celor mulți, după mărirea impozitelor și corvezilor de către stat și aristocrați, marele gânditor daoist susține cu tărie că „iubirea universală trebuie completată cu virtuți”, precum cumpătarea, economia și renunțarea la lux. Dar, exagerând în susținerea acestei idei rezonabile, ne atenționează Max Kaltenmark, Mo Zi „ajunge să condamne toate artele frumoase, îndeosebi muzica cea mult apreciată de confucianiști”…

Și iată recomandarea care-l apropie pe Mo Zi surprinzător de mult de concepția platoniciană: Regele să fie ales dintre cei mai virtuoși cetățeni, apoi să fie ajutat de înțelepți!

                                                 George  PETROVAI

Foto: reproducere după lucrarea „Persistența memoriei” de Salvador Dali.

Și încă ceva foarte important. Fiecare dintre noi are la îndemână trei căi principale de informare corectă, în care cu siguranță va întîlni neîncrederea și nemulțumirea tuturor gânditorilor față de toate formele de guvernământ din istorie – dictatură, democrație, gerontocrație, plutocrație, teocrație etc, singură demofilia (dragostea sinceră de semeni) nefiind experimentată până în prezent:

1) Capriciile conducătorului suprem (rege, dictator, președinte) și vremelnicia celor mai înalte poziții în stat. Deși istoria este plină ochi de așa ceva, din motive lesne de înțeles mă voi limita la sfârșitul lui Thomas Morus (nevrând să renunțe la credința catolică, implicit să-l recunoască pe Henric al VIII-lea capul bisericii anglicane, lordul cancelar este acuzat de trădare, drept urmare își pierde funcția și apoi viața), la teribilul destin al marelui general bizantin Flavius Belizarie (unii susțin că era de origine traco-getică), cel care – în urma uneltirilor generalului pitic Narses – va fi întemnițat de împăratul Justinian I (după eliberare și „reabilitare” devine cerșetor, implorându-i pe oameni cu „Date obolum Belisario”), dar mai cu seamă la năprasnicele morți ale atâtor colaboratori apropiați ai lui Stalin (Kamenev, Zinoviev, Sergo Ordjonikidze, Buharin, Serghei Kirov, Ejov etc,), cu toții (firește, mai puțin obedienții de teapa lui Molotov, Kaganovici sau Voroșilov) fiind ba lichidați rând pe rând, ba obligați să se sinucidă.

2) A doua cale o reprezintă filosofiile politice ale lui Platon (în dialogul Republica el pledează pentru cetățile-state cârmuite de filosofi), Aristotel (în tratatul Politica analizează diverse forme de guvernare după numărul celor ce conduc și scopul urmărit de ei), Niccolò Macchiavelli (adept al cinicului principiu „Scopul scuză mijloacele”, în cartea Principele el susține că în politică pot fi folosite absolut toate mijloacele care contribuie la atingerea scopului propus – șiretenie, minciună, fraudă, trădare, eliminarea oponenților etc.), marele scriitor spaniol Baltasar Gracián (în prima parte a romanului alegoric Criticonul ne înștiințează că politica este „un haos la rațiunii de stat” și că „E un fals politician, pe nume Machiavel, care vrea să le bage pe gât ignoranților aforismele lui calpe”), Thomas Hobbes (în opera Leviathan pleacă de la premisa că natura umană este esențialmente egoistă, adică în concordanță cu „Homo homini lupus est”, și că starea naturală este „un război al tuturor împotriva tuturor”, condiție vulnerabilă care-i obligă pe oameni să încheie faimosul contract social de cedare a drepturilor individuale unui stat, acesta având ca principală obligație să asigure ordinea și securitatea cetățenilor).

3) În fine, dar nu în ultimul rând, cea de-a treia cale se cheamă ideile iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal avansatele idei ale lui Montesquieu (primul mare gânditor care pledează pentru separarea celor trei puteri ale statului – legislativă, executivă, judecătorească) și Voltaire, pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Înclin să cred că, după aceste generoase explicații, se vor pricepe mult mai ușor și mai profund atât apele tulburi interne, unde pescuiește de câteva luni contraproductivul tandem Dan-Bolojan, cât și cele planetare, în care stau la pândă și se agită (a se citi „fac valuri”) greii lumii  de azi (Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin, Narendra Modi, Ursula von der Leyen, Mark Rutte și alții), care-și închipuie că salvează omenirea de la pieire, dacă nu prin îndoielnica lor pricepere, atunci măcar prin autoritatea cu care au fost investiți, când ei de fapt, în cel mai bun caz, nu rezolvă absolut nimic (războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu continuă, poluarea și foametea fac ravagii, nemulțumirile și tensiunile sporesc) nici cu lungile discuții telefonice și nici cu secretoasele întâlniri la cel mai înalt nivel, precum aceea din Alaska, întâlnire analizată de mine, pe 17 august 2025, în articolul Doi farsori s-au întâlnit și nimic n-au isprăvit…

Dar eu spun că nici la o viitoare întâlnire a celor doi necușeri (unul negustor sadea și obsedat de ideea refacerii măreției Americii, celălalt un securist sadea și obsedat de ideea refacerii Uniunii Sovietice) nu se va încheia un acord liniștitor de pace între Ucraina și Rusia, asta deoarece yankeul este și nu prea este interesat de așa ceva (oricum a pus gabja pe jumătate din pământurile rare ale ucrainenilor, în valoare de vreo 500 de miliarde), motiv pentru care nu ostenește să-l laude pe muscal, ba chiar să se lingușească pe lângă el, doar-doar va izbuti să decupleze Rusia de China. Ceea ce sigur nu se va întâmpla, având în vedere un cumul de factori: timpul relativ scurt pe care americanul îl mai are la dispoziție (doar trei ani, pe când rusul și chinezul sunt de neclintit, atâta timp cât doresc puterea supremă), caracterul oscilant și imprevizibil al yankeului (promisiunile nu și le onorează, dispozițiile date din ușa avionului le schimbă după cum i se năzare a doua zi), relațiile sino-rusești, îndeosebi cele comerciale, care se dezvoltă și se întăresc necontenit, astfel Rusia devenind încet dar sigur vasala colosului asiatic.

În ceea ce privește alarmanta situație internă a României bolojăniste (finanțele vraiște, educația așijderea, datorii și nemulțumiri cu carul, colectări la buget și satisfacții cu paharul), nădăjduiesc că am anticipat-o corect pe 8 iunie 2017, în următorul fragment din textul Pentru aleși și-al lor comând, guvernul are bani oricând…: „Dar cum starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului de patru ani, Emil Constantinescu ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un «meci»  întins pe durata a zece ani!
Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa avem explicația logică a pretinsului fatalism,  găzduit în propoziția limită «La noi nu se mai poate face nimic!»: fie că pe aceste meleaguri și în aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie, trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum «Banii n-au miros» sau «Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua»”…

                                            George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Cu sarcasmul său devastator, marele rebel și iluminist Voltaire afirma că „Religia s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul fraier”, adevăr care se potrivește mai degrabă politicii, îndeosebi celei din zilele noastre (internetul face copios dovada în acest sens), și după o sumară ajustare, el devine capabil să definească toate activitățile scandalos de bănoase prin „Economia/ comerțul s-a născut când primul escroc l-a întâlnit pe primul fraier”.

Mă grăbesc să adaug că definiția de mai sus este valabilă nu numai în relația dintre indivizi sau dintre cetățenii unui stat și instituțiile acestuia (cu legătura de la asuprit la asupritor între cele două părți disproporționate), ci și în profund inechitabilele relații internaționale dintre țări, caz în care continuă să se învedereze, deseori fățiș și agresiv (ba prin amenințări și sancțiuni economico-financiare, ba în cele din urmă prin invazii), dictatul celor mari și puternici, în necontenita alergătură după profit material (bani, surse de aprovizionare, piețe de desfacere) și după avantaje strategico-militare.

Mă rog, dacă nu suntem de acord cu această spusă nițel poznașă despre politică, n-avem decât să dăm o raită prin lunga istorie nescrisă a omenirii, prin protoscrierile (mesopotamiene, egiptene, indiene, chinezești, tăblițele de la Tărtăria) din perioada imediat următoare și/ sau prin certele scrieri antice, medievale, moderne și din vremea noastră.

Și astfel (desigur, rulând pe trainicele coordonate comportamentale ale grosului omenirii din totdeauna și, după toate probabilitățile, pentru totdeauna: sete de avere și putere, lăcomie de faimă și plăceri, ambiție învârtoșată cu cruzime, zgârcenie, ipocrizie, lașitate, slugărnicie ș.a.m.d.), logica – ajutată de imaginația rezonabilă – ne încredințează că, după perioada traiului liber în devălmășie (deplină egalitate în bunuri și în drepturi ginto-tribale), prin îmbogățirea unor „descurcăreți” s-a creat acel periculos dezechilibru material și social, care constituie germenele statului nerod și opresiv de mai târziu.

E drept, în decursul timpului (fie dintr-un preaplin creștin, fie din scârbă față de nedreptăți și silnicii) au apărut concepții despre fericirea dobândită prin egalitarism, simplitate și întrajutorare, ba chiar s-au experimentat la scară redusă anumite forme nestatale ale traiului comunitar în deplină egalitate, indiferent de sex și fără constrângeri (prin legi sau dispoziții abuzive, magistrați corupți, forțe de ordine brutale): primele comunități creștine, Platonopolisul imaginat de Platon și neînfăptuit de Plotin, seducătoarele utopii ale lui Thomas Morus și Tommaso Campanella (condamnate de ordinea statal-coercitivă a lumii trecute, prezente și viitoare să rămână de-a pururi în stadiul de proiecte irealizabile), falansterele socialiștilor utopici Saint Simon, Robert Owen, Charles Fourier și Teodor Diamant (falansterul acestuia de la Scăieni, județul Prahova, a fost funcțional în perioada 1835-1836), nu în ultimul rând prin prăpastia dintre găunoasele teorii marxisto-bolșevice, potrivit lozincii francmasonico-iacobine libertate-egalitate-fraternitate (sau moartea, codiță cu regularitate omisă), și fioroasa realitate a statelor edificate prin suprimarea libertății, prin instaurarea dictaturii (la început a gloatelor proletare, pe urmă a conducătorului de tip stalinist), printr-o sfidătoare discriminare (suprastructura formată din nomenclaturiștii cârmuitori și uriașa masă a cârmuiților îndoctrinați), prin înfricoșarea celor mulți până la depersonalizare cu legi anume ticluite întru necurmata întărire a enormului sistem concentraționar (activiști, justiție, securitate, miliție, delațiune, urmărire și intimidare, arestări și schingiuiri, întemnițări și torționari, lagăre de muncă forțată), precum și prin sterilizare intelectuală, în paralel cu sărăcirea și pervertirea celor mulți, atât în urma desființării proprietății private și gâtuirea inițiativei particulare, ceea ce la drept vorbind convenea de minune catastrofalului homo sovieticus și aflării lui în treabă („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”), cât și prin necurmatul spor al cantitativului uniformizant, un cantitativ eminamente bolșevic (în principal fătat de cincinalele reduse politic la patru ani și jumătate), adică rareori competitiv pe piața internațională.

Totuși, în pofida acestor orori cunoscute pe pielea ei de generația mai în vârstă, printre ele atrocea reeducare (mai întâi la închisoarea din Pitești, apoi pusă la treabă și în alte temnițe politice), sondajele de opinie ne înștiințează că circa 60% dintre românii chestionați, regretă „binefacerile” comunismului (da, este adevărat că nu există regim politic care să facă numai rău!), o bună parte dintre aceștia fiind tineri.

Cum profesorul Ion Coja încerca în urmă cu ceva timp să explice nu doar anormala nostalgie a tot mai mulți români după bolșevism, ci și dorul lor bolnav după atotputernicii securiști ai acelor vremuri de coșmar, iată comentariul meu din 12 aprilie 2022 la aceste năucitoare enormități, text pe care l-am considerat pierdut până de curând (întâmplarea a făcut să dau de el): Chiar credeți, domnule Coja, că degringolada din partidele postdecembriste „ne face să ne fie dor de PCR” și că lamentabila prestație a serviciilor secrete de după Decembriadă „ne obligă să le ducem dorul securiștilor de odinioară”? Tare mă tem că afirmați atari enormități doar din politețe față de ofițerii de informații ai fostului regim, care – iată – ne bombardează cu cărți, știri și comparații edulcorate (la urma-urmei, ei cu pensii de colonei și generali în regimurile postdecembriste, picură otrava nostalgiei după „binefacerile” bolșevice, cam așa cum o deșcă sovietică nu poate să nu-l regrete pe criminalul de Stalin) și că acest „dor” este întreținut și dezvoltat doar de amarnicele vremuri pe care grosul românilor este obligat să le trăiască.
Mai vorbea cineva de dor după bolșevismul pecerist și după atrocea Securitate dacă lucrurile la noi ar fi luat-o pe un făgaș normal, cam așa ca în Cehia, Polonia sau Albania?
Dar permanenta frică și nelibertate, la care din anii șaptezeci se adaugă și foamea (mi s-a întâmplat chiar mie ca în Clujul anilor optzeci, neavând buletin de clujean, să nu pot cumpăra o pâine!) nu sunt crime? Dar sterilizarea culturală și moral-spirituală nu este o crimă de proporțiile unui genocid?
Ajunși la ananghie din vina unor tâlhari și trădători interni înhăitați cu sforarii internaționali, chiar la cheremul acestora, iată c-am ajuns în cumplita postură să dăm uitării imensa jumătate goală a paharului bolșevic și să ne extaziem (eu în nici un caz nu, ca unul anchetat și aflat în vizorul securiștilor taman până la Decembriadă!) în fața modestei jumătăți pline a acestui pahar (agricultură dezastruoasă, industrie doar pe ici, pe colo performantă, comerț pe sub mână etc.).
Crime efective ce trebuie imputate securiștilor până la „iepoca” Ceaușescu? Păi toți țăranii care îndrăzneau să fie gospodari destoinici, adică harnici, și toți intelectualii care cutezau să gândească cu capul lor, adică altminteri decât în documentele de partid. Căci toți aceștia au înfundat pușcăriile politice, unde mureau ca muștele din pricina subalimentației și a muncii fizice extenuante.
E adevărat că în „iepocă”, incomozii nu mai erau întemnițați și torturați, în schimb erau săltați și închiși în aziluri de nebuni. Că, de, altele erau vremurile și altele erau metodele de anihilare a contrarevoluționarilor – mai subtile și mai perfide, dar la fel de inumane.

                                                   George  PETROVAI

Fiind băiet, vorba poetului, mi-am format o anume imagine despre Baraba, tâlharul slobozit la cererea iudeilor, pentru ca în locul lui să fie crucificat Iisus, văzându-l ca pe un scelerat fără pereche, o bestie ce trebuia izgonită dintre oameni!
Mai târziu, dezgustul față de odiosul personaj noutestamentar s-a transformat, sub presiunea exemplelor oferite de semeni, într-o certitudine deloc încurajatoare: Spiritul mult hulitului Baraba n-a murit, ci, de la o generație la alta, el a fost preluat de fratele fiului risipitor, inspirata expresie a lui Constantin Noica, prin care gânditorul nostru căuta să definească fariseismul pernicios al indivizilor preocupați doar de gândul de-a părea cât mai demni!
Fiecare epocă, fiecare zonă și colectivitate își are propriul Baraba, un Baraba multiplicat exponențial, pe măsură ce omenirea urcă pe scara civilizației. De fapt, într-o lume ultracreștină și foarte puțin credincioasă, precum cea în care trăim, câți dintre semenii noștri cu stare se sinchisesc de crucea prea grea pe care cohorte nesfârșite de vitregiți o poartă pe umerii lor slăbănogi, într-un urcuș epuizant pe Golgota concurenței fără cruțare?

N.B.: Ei da, ca de fiecare dată, în campania pentru foarte confortabilele fotolii parlamentare (vezi mulţimea penalilor, care nu plătesc cu privarea de libertate şi cu confiscarea averilor furate de la sărmanul popor român, ci sunt răsplătiţi cu pensii speciale!), puzderia competitorilor de toate gabaritele materialului și culorile interesului, încearcă cu disperare să semene speranțe în cugetele și intențiile de vot ale alegătorilor, promițând marea cu sarea, deși ei știu prea bine că toate aceste speranțe se nasc moarte, întrucât sunt rezultatul nerușinatei împerecheri dintre minciună și necinste…

Dacă privim lucrurile din acest unghi, atunci noutestamentarul Baraba ne apare ca un biet mielușel în comparație cu ferocii săi discipoli, lepădați de istorie pe toate meridianele globului, iar de fatalitate pe meridianele și paralele mioritice.

De fapt, ce vină i se poate imputa lui Baraba că a fost preferat de Iudei în dauna Mântuitorului? Era condamnat la moarte pentru faptele mârșave comise și, pesemne, omul chiar se împăcase cu soarta, deși iubea viața. Deodată, hodoronc-tronc, este anunțat că-i liber, iar el observă cu uimire că altcineva, un necunoscut slab, gârbovit, cu fața acoperită de lațele părului său lung, poartă cu greutate crucea ce-i era lui menită.
Sigur că se miră. Ar vrea să știe cine-i condamnatul care i-a luat locul, dar străjile romane îl înjură și-l alungă. Iar afară, lumina puternică a soarelui îi rănește ochii și urletele mulțimii înfuriate îl asurzesc. De-abia într-un târziu se dumirește că lumea n-are nimic cu el, nici măcar nu-l bagă în seamă. Ea are ce are cu acel sărman strivit sub greutatea crucii. Pe el îl înjură și-l scuipă, lui îi cer moartea și, după cum constată Baraba, pe el l-ar sfârteca mulțimea în bucăți dacă gărzile romane nu i-ar curma avântul, lovind în dreapta și în stânga cu săbiile și sulițele.

Deci, ce vină are Baraba, mai ales că Mântuitorul își anunțase moartea și învierea?! În definitiv, Baraba și Iuda nu au fost decât niște unelte oarecare, prin care s-au împlinit punct cu punct Scripturile și s-au adeverit spusele Învățătorului…

Scriitorul suedez Pär Lagerkvist, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1951, prezintă în romanul său Baraba (Barabbas în original), roman apărut în anul 1950, enorma schimbare petrecută în ființa și viața lui Baraba după evenimentul major din ziua Paștelui iudaic.
Într-un cuceritor stil simplu, scriitorul prezintă drama lui Baraba datorită necunoașterii lui Iisus și a misiunii sale. Dorința lui de a se apropia de mesajul cristic, dar nedusă cu fermitate până la capăt, refuzul comunităților creștine de a-l primi după ce el își declină numele („Piei de-aici, blestematule! îi spuseră cu furie”), însingurarea și izolarea în brațele cărora se abandonează, toate acestea îi accentuează posomoreala pe măsură ce înaintează în vârstă, pentru ca la Roma să moară crucificat alături de creștinii nevinovați, dar acuzați de împăratul Nero că au dat foc orașului, după ce el, renegat mai înainte de-a deveni creștin împlinit, fusese cu adevărat surprins de soldați în timp ce incendia, convins fiind că „răstignitul de pe Golgota se întorsese” ca „să pună capăt acestei lumi, (…) să o pună pe foc, așa cum promisese”.
Personajul lui Lagerkvist, magistral înfățișat cu lașitățile, trădările, frica de moarte și obstinația însingurării sufletești și a izolării de semeni prin necunoașterea, mai exact prin neaplicarea mesajului cristic de a iubi, un asemenea personaj mai degrabă stârnește mila decât oroarea.
Deși s-a caracterizat drept „un credincios fără credință, un ateu religios”, Pär Lagerkvist își desfășoară acțiunea romanului pe coordonatele câtorva dintre marile adevăruri ale acestei credințe: în creștinism nu există deșeuri umane, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, fiecare om păstrează în sine și în faptele sale șansa mântuirii…

                                                                            George PETROVAI

Nemulțumit de ceea ce se întâmplă în Statele Unite (cel mai mare exportator de capital și investitor din lume după al doilea război mondial, astăzi a ajuns la mâna japonezilor și chinezilor, care realmente zburdă în economia nord-americană), Donald Trump a promis în campania pentru Casa Albă, cursă câștigată cu discutabilul ajutor venit din partea electorilor (Apropo, cum e posibil ca într-un stat cu pretenții ultrademocratice, câteva sute de voturi ale „celor” porecliți electori să aibă mai multă greutate decât voturile a peste un milion și jumătate de cetățeni?!), a promis, deci, că odată ajuns președinte, va face tot posibilul ca țara mare cât un continent și cu ambiții planetare să redevină ceea ce a fost cândva, adică „tartorul” lumii nu doar în plan politico-militar, ci și economico-financiar.
Numai că una este să vrei și cu totul altceva să poți, chiar și atunci când ești considerat miliardarul cel mai forțos din lume. Așa că, fără a ține cont de lecțiile istoriei, cum că perioada de maximă înflorire a unei civilizații (traco-dacă, sumeriană, egipteană, asiro-babiloniană, greacă, romană, chineză, indiană etc.) este fatalmente urmată de declinul acesteia și cum nu există nicio rațiune ca Statele Unite ale Americii să constituie o excepție de la regulă, Donald Trump caută să dreagă busuiocul prin mijloace care frizează absurdul: ba anunțând cu ridicolul tam-tam ce-i stă în fire că va ridica un gard fără egal de-a lungul întregii granițe cu Mexicul (pesemne replica modernă la Marele Zid chinezesc) și că va curăța țara de mulțimea imigranților fără forme legale de ședere, deși (lucru pe care managerii marilor companii au ținut să i-l readucă aminte chiriașului de la Casa Albă) mulți dintre aceștia contribuie din plin prin munca lor la menținerea faimoasei prosperități americane, ba negând cu înverșunare că poluarea ar cauza primejdioase distorsiuni în clima planetară, iar prin aceasta aducând un grav afront tuturor oamenilor de știință și organizațiilor de profil din întreaga lume.
Drept urmare, pentru a-și putea duce în voie războiul împotriva planetei, el a anunțat recent că Statele Unite se vor retrage în curând din Acordul Global de la Paris privind schimbările climatice.
„Toate-s vechi și nouă toate”, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, „În ziua de 27 martie 1933 (…) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva”. Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York…

Norocul nostru este că nu toți oamenii planetei tac și rabdă așa ca românii: Bazându-se pe dreptul constituțional la o climă care nu pune viața în pericol, 21 de tineri americani au decis să cheme în judecată guvernul și președintele Statelor Unite! Având în vedere precedentul creat în urmă cu doi ani de către olandezi, șansele de câștig sunt de partea reclamanților, cu toate că în momentul de față bătălia aduce cu aceea dintre David și Goliat…

                                                                 George  PETROVAI

Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre potenţialii cititori ai acestui articol, trăitori în ultramaşinistul secol 21 şi foarte mândri de civilizaţia lor eminamente materială (câţi dintre aceştia se sinchisesc de neîncetatul regres moral-spiritual al grosului pământenilor, proces ridicat de omul modern la rangul de axiomă istorică?), cei mai mulți dintre potențialii cititori, deci, fie se vor simți deranjați de un atare titlu cu ifose paradoxale, fie vor ridica disprețuitor din umeri, decretând că aiurelile de acest gen atât de mult s-au înmulțit, încât nu mai e chip de trăit după desfătătoarele principii (nedemne) ale omului descurcăreț. Prin urmare, nici unii și nici ceilalți nu-l vor citi, măcar dintr-o elementară curiozitate…
De altminteri, de ce și-ar irosi timpul cu ceva obositor și neaducător de profit material (bani oricât de murdari, case fățoase, mașini bengoase, gusturi păcătoase ș.a.m.d.), când – în urmă cu ceva timp – Institutul Național de Statistică (INS) ne înștiința că, peste două treimi dintre români, în ultimii 10 ani n-au citit nicio carte (lesne de dedus că nici pe alte meleaguri, îndeosebi în hipercivilizatele țări apusene, lucrurile de acest fel nu sunt mai cu moț ca la noi), chit că, acu două milenii și jumătate, înțeleptul Confucius susținea că „Înlăuntrul nostru suntem toți la fel, cultura e singura care face diferența”?!
Iată de ce, zic eu, după această introducere cu rol de avertisment la anapoda și mult primejdioasa stare de lucruri din vremea noastră (doar interesul material imediat, căci ce-i în mână nu-i minciună, nicidecum binele moral-spiritual general și de perspectivă), se impun următoarele trei precizări:
1) Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca (Ediția a III-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978) ne face cunoscut că termenul primitivism (stare de înapoiere), reflectă caracterul a ceea ce este primitiv (străvechi, de la începutul omenirii, lipsit de civilizație);
2) În Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), Petre P. Panaitescu ne prezintă cele patru perioade din istoria universală (antică, Evul Mediu, modernă, contemporană) și micile abateri ale istoriei noastre, parte din cea universală, de la această periodizare admisă ca referențială (de pildă, antichitatea la noi se termină în anul 271, deci durează „200 de ani mai puțin ca în Apus și Evul Mediu începe tot cu atâția ani mai devreme”, el ținând până în anul 1600 pe aceste meleaguri), neuitând să menționeze preistoria la sfârșitul acestui subcapitol, adică epoca de dinaintea celor patru („epocă din care nu avem urme scrise, ci numai dovezi de cultură materială”) și care, fără alte comentarii ale reputatului istoric, de regulă este numită perioada comunei primitive;
3) În ceea ce privește paradoxul, eu încep articolul Belșugul ciocoiesc provine dintr-o preastrâmbă-ndreptăciune (24 sept. 2015) cu înfățișarea poziției conceptuale a lui Miguel de Unamuno, faimosul gânditor spaniol antiacademic: „Titlul pare o contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), «o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox»”.
Vasăzică, ultramodernii istorici ai zilelor noastre (și nu numai) numesc perioada comunei primitive întinsa epocă despre care au vagi și îndoielnice „dovezi de cultură materială”, deși lucrarea The World of the Old Testament (Lumea Vechiului Testament) ne spune cât se poate de răspicat că arheologia este o știință limitată: „Arheologii sunt mai obiectivi atunci când scot la suprafață anumite obiecte decât atunci când le interpretează, dar chiar și la alegerea metodelor de «săpare» a solului, factorul uman își spune cuvântul. Ei nu pot să nu-și distrugă dovezile pe măsură ce înaintează cu săpăturile în straturile solului, astfel încât ei nu pot să-și verifice niciodată «experimentul» prin repetarea lui. Lucrul acesta face ca arheologia să fie unică printre științe, iar comunicările datelor arheologice să fie o sarcină dintre cele mai pretențiose și pline de capcane.”
Cu toate astea, doar extrem de puțini dintre semenii noștri cu discernământ sunt dispuși să discute și pe urmă să recunoască primitivismul tot mai evident și mai agresiv al omului modern, în primul rând al nedemnilor cârmuitori cu pretenții, deși gânditorul Petre P. Negulescu scrie negru pe alb în volumul II al tratatului Destinul omenirii (Fundația Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că toate puterile totalitare voiesc „să se îmbogățească fără muncă”, că pentru A. Hitler, B. Mussolini și I.V.Stalin „Forța creează dreptul”, ea fiind singura care „trebuie să hotărască în politica internațională” și că „nivelul general al moralității a scăzut, în mod constant, în tot cursul veacului al XIX-lea, la toate popoarele europene”, pentru ca tot el, în Prefața la Ediția a II-a a tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), să abordeze cu responsabilitate și curaj civic atât problema germanismului (care „dinaintea războiului mondial susținea în adevăr că poporul german, fiind un popor «ales», a primit de la natură, odată cu «excelența» sa intelectuală și morală, o înaltă «misiune civilizatoare» și că, spre a o îndeplini, trebuie să poată «dispune» de celelalte popoare”), cât și problema acelui naționalism, care – proclamând „superioritatea indiscutabilă a unor anumite națiuni și inferioritatea celorlalte – „luptă ca să asigure celor dintâi putința de a dispune, după bunul lor plac, de cele din urmă”, situație în care „naționalismul încetează de a mai fi un sentiment respectabil”, asta deoarece „nesocotește justiția și amenință pacea”…
După toate cele înfățișate, mai poate cineva să creadă că politica în general, cea planetară în special (în prezent la cheremul unor hahalere ca Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin și… Kim Jong Un) are ceva în comun cu înțelepciunea și omenia, respectiv că mult (ne)civilizatul om modern (ieri adeptul pangermanismului cu ifose ariano-teutonice, azi al panslavismului cu nostalgii bolșevico-sovietice și pernicioase instabilități trumpiste, dar mereu lacom, mincinos, ipocrit, crud, mojic și arogant) este mai puțin primitiv decât străbunul lui din noaptea istoriei, străbun despre care tocmai de aceea știm așa de puține lucruri certe, însă suntem îndreptățiți să credem că era mult mai natural, iar prin aceasta mult mai puțin pervertit de actualele legi dezumanizante ale interesului și competiției materiale?!
Uitându-mă cu atenție în jur și citind cu o firească îngrijorare despre netrebniciile semenilor de pretutindeni (jafuri mai ceva ca-n codru, violuri, sodomii, acte teroriste etc.), dar mai ales luând aminte la criminala aroganță și/ sau impostură a idioților (cică utili) care trag sforile planetare (ăia amintiți mai sus, plus ciracii lor „suveraniști” din uriașul complex ecnomico-bancaro-militar), care fatalmente amenință întregul viu, dimpreună cu multimilenara cultură umană, eu susțin că – prin dementa goană individuală și națională doar după profit și influență, chiar cu riscul declanșării unui catastrofal război nuclear între blocurile politico-militare și ideologice ale prezentului (Vest contra Est, democrație de fațadă, precum cea trumpistă, versus dictatura asiatică) – susțin, deci, că primitivismul atât de mult s-a dezvoltat și „rafinat” în timp și spațiu, printr-o necontenită modernizare (vezi „revoluțiile” sau tehnicile loviturilor de stat, războaiele civile și fratricide, cele două conflagrații mondiale, lungul război rece, actualele conflicte prelungite din Ucraina și Orientul Mijlociu, reizbucnirea războiului dintre Thailanda și Cambodgia, după șubreda pace încheiată prin intermediul marelui arghirofil de la Casa Albă), încât acesta a devenit concomitent inevitabil și atotputernic.

George PETROVAI

Foto: I. Mariș