Tare plângăcioși au ajuns românii. Îndeosebi de la Decembriadă încoace, de când toate s-au dus pe sfârlă și de muncitori și țărani nu mai are nimeni trebuință după ce fabricile s-au închis, iar supermarketuri s-au tot deschis unde cu gândul nu gândești, de lumea-ntreagă la români privește și-nvață cum totuși consumul poate fi mărit printr-o justă corelare a trebuințelor celor mulți cu sporul disponibilizărilor și al impozitelor, a activului devenit pasiv cu pasivul ajuns catastrofal, a pozitivului aproape inexistent cu negativul omniprezent și omnipotent.
Firește, o asemenea performanță nu este la îndemâna oricui. Ea este opera descurcăreților, acea pestriță și-ntinsă tagmă, care a luat locul defunctelor clase, marea mândrie și masă de manevră pentru regimul bolșevic, și în care intră cam tot ce mișcă-n țara asta – de la vlădică până la opincă, de la ales până la boschetar.
Caracteristica fundamentală a descurcăreților este eminamente reflexivă, căci unii ca aceștia se dau de ceasul morții să se descurce pe ei și ai lor și nici prin cap nu le trece să descurce ceea ce-i cu putință, ori ceea ce scrie-n fișa postului (am în vedere factorii cu putere legislativă, executivă și judecătorească), ci – dimpotrivă – mai tare să-ncurce lucrurile, întrucât ei știu din instinct, din propria experiență și din cea a înaintașilor că mult mai lesne se pescuiește în apele tulburi.
Privite de pe pozițiile moralei, toate sensurile atribuite verbului a se descurca tind cu insistență înspre zona generoasă a nelegiuirii, deoarece toate au foarte puțin din străduințele oneste și foarte mult din îndeletnicirile care merg mână-n mână cu minciuna, impostura, trădarea și hoția.
Dar, chiar dacă fac parte din aceeași familie, poate fi băgat descurcărețul-găinar, cu măruntul lui scop de-a supraviețui prin nemuncă și ciordeală, în aceeași oală cu descurcărețul-ștab, cel care-i oricând pregătit să strângă de gât mii și mii de semeni, doar pentru ca neam de neamul lui să poată huzuri?
Cu toate astea, adică în pofida distanței ca de la cer la pământ dintre cei doi, în cele mai multe cazuri descurcărețul-găinar va fi mult mai lesne dibuit și mai strașnic pedepsit decât banditul cu pretenții și blazon.
E limpede de ce. Pentru că înșiși legiuitorii (apărătorii și împărțitorii dreptății) caută să se descurce cât mai abil și mai profitabil, adică ferindu-se ca de foc să se pună rău cu potentații zilei. De unde decurge cu necesitate concluzia: Ei nu sunt nici pe departe veghetorii și apărătorii dreptății, ci ai impresiei create (de teamă pentru cei mulți și nevoiași, de satisfacție pentru îmbuibați) prin severitatea pedepselor aplicate găinarilor perseverenți.
Ba și mai și. Surprinși de iuțeala cu care unii s-au îmbogățit (practic la întuneric și peste noapte) și de blândețea cu care acționează legile în cazul lor, românii – funcție de capacitatea lor moral-intelectuală – în formulări alegorice de tipul Hoțul neprins e om cinstit, își exprimă fie admirația față de asemenea lichele, fie dezamăgirea vizavi de ineficiența justiției noastre.
…De precizat că substantivul/ adjectivul descurcăreț și verbul a se descurca au făcut o strălucită carieră pe plaiurile noastre, astfel că mereu în pas cu nevoile și năravurile locuitorilor, aceste cuvinte se constituie într-un veritabil etalon al mentalității românești.
Sigur că da, din totdeauna au existat descurcăreți (istoria colcăie de ei), adică aventurieri și impostori de mare calibru, care, înzestrați de la natură și/sau împinși de la spate de noroc, au căutat să exploateze la maximum șansa ridicării în angrenajul social, pe culoarele create prin lărgirea fisurilor din corpusul social.
Unii dintre ei, precum celebrul aventurier Iacob Basilic Despotul, au reușit să se cațere până la vârful piramidei sociale. Mai exact, grecul de care se face vorbire, a ajuns domnul Moldovei cu numele de Despot Vodă, după alungarea lui Alexandru Lăpușneanu cu ajutorul polonezilor.
Dar iată alte două memorabile exemple de acest gen din istoria noastră, cu consecințe devastatoare pentru țară și popor: bolșevicii (mulți dintre ei nevorbitori de limba română, dar aduși la putere de tancurile rusești) și fripturiștii lui Ion Iliescu, de data asta bolșevici cunoscători ai limbii nostre, dar și ei susținuți de străini.

Revenind la termenul descurcăreț (substantiv sau adjectiv), trebuie puse în evidență cele două însușiri esențiale ale acestui termen:
1) Așa cum spuneam mai sus, prima însușire se raportează la sfera sa și la numeroasele conotații care i-au fost atribuite. Un cuvânt obișnuit, care inițial avea sensul bine precizat de a desluși calea justă, altfel spus de a afla soluția corectă într-o chestiune încâlcită, iată că prin denaturarea sa a dobândit sensuri noi, cu iz voit imprecis și derutant și cu un conținut ce înclină înspre etica (sic!) incorectitudinii.
Toată lumea știe în clipa de față că cele două fețe ale verbului în discuție, redate prin diateza activă și reflexivă (a descurca, respectiv a se descurca), își îndreaptă eforturile lămuritoare pe direcția: a ieși basma curată, a ajuta pe cineva să nu se înece (evident, la figurat), a-l scoate pe cel înhățat din ghearele justiției.
Căci, lucru la fel de bine știut de noi toți, cu cât cineva dovedește mai multă nerușinare și cu cât se bucură de mai multă protecție din partea mai-marilor zilei atunci când nu toate capcanele pot fi ocolite (Ex.: Victor Ponta hoț dovedit și mincinos înrăit și cu toate astea prim-ministru, Relu Fenechiu cu dosar penal și totuși ministru, Adrian Năstase pușcariaș și făcut de ciracii săi martir, poate chiar erou etc.), cu atât are parte de mai multă apreciere în ochii confraților săi și despre el se va spune că s-a descurcat ori că știe de minune să se descurce.
2) Substantivul descurcăreț are un destin foarte asemănător cu englezescul gentleman. Întrucât a fost deturnat de la sensul său consacrat (fie acela de șmecher, abil, viclean, lunecos, isteț, fie acela de hoț, pungaș sau escroc), atunci când într-o discuție oarecare se utilizează cuvântul în cauză, cei care sunt mai puțin familiarizați cu frecventele camuflaje din lumea interlopă, se văd nevoiți să ceară lămuriri suplimentare pentru a ști în care grupă să-l așeze.

Este clar că termenul are o încărcătură preponderent peiorativă și de regulă se încadrează în cea de-a doua grupă. Însă se recurge cu obstinație la acest camuflaj, deoarece în consens cu starea psiho-morală a românilor obijduiți, se caută prin trucuri și artificii ieftine ca atenția lor să fie abătută de la sărăcia care-i aduce la disperare și de la cancerul corupției care le macină societatea.
Cum se prezintă lucrurile cu termenul gentleman? La început prin el era desemnat un membru al societății care poseda un blazon și o anumită proprietate funciară. Avea, adică, un anumit rang social și se bucura de respectul semenilor. Pe atunci, când spuneai despre cineva că este gentleman, nu-i făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Tot așa, dacă afirmai despre cineva că nu-i gentleman, nu era o insultă, ci o informație. Și, după cum menționează adorabilul C.S.Lewis în cartea sa Creștinismul redus la esențe, „nu era nici o contradicție în a spune că John este mincinos și gentleman”…
Mai târziu, prin gentleman – și nu doar pe teritoriul Marii Britanii! – a fost desemnat omul distins, manierat, curtenitor cu femeile. Dar a numi pe cineva cu acest sens nou și rafinat al cuvântului, nu mai înseamnă a da informații despre el, ci este o modalitate de a-l lăuda. Tot așa, a nega că cineva este gentleman în noua accepțiune a termenului, înseamnă pur și simplu a-l insulta!
Când un cuvânt, opinează cu justețe C.S.Lewis, încetează să mai fie descriptiv și devine unul laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect, ci transmite doar atitudinea vorbitorului despre acel obiect.
După ce a fost astfel rafinat comparativ cu sensul său brut și concret, cuvântul gentleman nu mai înseamnă decât că persoana vizată prin el este agreată de vorbitor.
Dar, conchide C.S.Lewis, cuvântul gentleman de după rafinare a devenit complet inutil, și asta deoarece în orice limbă există suficiente cuvinte care să exprime admirația noastră față de ținuta și comportamentul cuiva.
Se subînțelege că pentru atâta lucru nu era nevoie de un cuvânt în plus…

George PETROVAI

Cam câte rânduri de campanii electorale și de alegeri demo(no)cratice au avut loc în postdecembrism, mai exact din 20 mai 1990 (Duminica Orbului) până în 2024, an cu de toate (europarlamentarele comasate cu localele, pe urmă prezidențialele și parlamentarele)? Dacă se iau în calcul și referendumurile (pentru trecerea la parlament unicameral cu maximum 300 de membri, pentru demiterea lui Traian Băsescu din funcția de primul om în stat, pentru modificarea neesențială a Constituției), toate având darul să ilustreze că nu voința poporului este supremul argument politico-social în originala noastră făcătură, atunci cu certitudine că mulți dintre îndârjiții noștri concetățeni (cei pentru care prezența la urne este în primul rând o obligație și abia pe urmă un drept raționabil și amendabil) pot să fie mândri că, prin participarea la toate scrutinele, au intrat de zeci de ori în cabina de vot.

Evident, cu rezultatele arhiștiute pentru România și grosul cetățenilor, lucruri care nu-i pun pe gânduri și nu le slăbesc nicicât elanul nătâng:
(1) În pofida imenselor resurse ale solului și subsolului, precum și a redutabilului potențial economico-social din Decembrie 1989 (nu numai fără un cent datorie externă, ci și având de încasat creanțe de ordinul miliardelor de dolari), țara a fost secătuită și statornic așezată de politrucii postdecembriști în coada statelor din Uniunea Europeană (UE), la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai și de educație;
(2) În trei decenii și ceva, România crucificată a ajuns la uriașa datorie externă de peste 150 miliarde euro;
(3)Prin neîntreruptul exod (unii sociologi îi spun dezțărare) din toată perioada postdecembristă (cel mai mare din mult încercata noastră istorie și din orice țară fără conflicte militare), s-a creat un gol populațional de circa șase milioane suflete, proces greu de stopat (cine naiba crede în cacealmaua repatrierii celor stabiliți de ani și ani în străinătate cu întreaga familie?!) după ce însuși președintele Băsescu-Petrov încuraja plecarea incomozilor („Cui nu-i place aici, n-are decât să plece!) și după ce toți cârmuitorii mari și mici n-au realizat mai nimic din ceea ce promiseseră în zecile de campanii (investiții, noi locuri de muncă, trai decent, reducerea birocrației, eliminarea flagrantelor inechități sociale și salariale) întru reținerea în țară a multora dintre cei mai valoroși români: specialiști (cadre medicale, cercetători, profesori, ingineri, economiști, oameni de cultură), meșteri și muncitori harnici, studenți înzestrați;
(4) „Legile făcute de hoți pentru hoți” (T. Băsescu) au impulsionat infracționalitatea de toate vârstele și gradele (de la elevi și până la aleși, de la găinari și până la criminalii în serie), au adâncit până în vecinătatea catastrofalului decalajele dintre îmbuibații fără obraz (politruci, ciocoi, magistrați, ghinărari de doi bani) și imensa masă a sărăntocilor nedescurcăreți (sic!), au devitalizat învățământul și au distorsionat planul moral-spiritual al locuitorilor de pe aceste meleaguri (locul binelui a fost luat de binele discutabil sau chiar de răul sadea, al adevărului de minciună, al respectului de impertinență și mojicie), toate astea contribuind la actuala brambureală politico-socială: cârmuitori necalificați și puși pe căpătuială (de pildă, parlamentari și miniștri certați cu legea, edili de teapa lui Cătălin Cherecheș), indivizi găunoși și cu ifose, relații interumane încordate și nesincere, instituții supraponderale și exasperant de indolente/ineficiente pentru oamenii de rând.

Aceasta fiind detestabila stare de lucruri din România democratizată în stil iliescian, băsescian și globalisto-iohannian, tot ea ne oferă răspunsul (firește, indirect) la sâcâitoarea întrebare: Pe când mult promisa digitalizare generalizată? Mă rog, chestiunea pare a fi rezolvată de cârmuitorii de dreapta și de stânga (mai nou de dreapta-stânga) aidoma atâtor „grandioase” proiecte… pe hârtie: „România lucrului bine făcut”, „România educată”, „România în Schengen”, „Intrarea românilor fără vize în Statele Unite”, votul electronic (promis de Iohannis românilor în campania din 2014), dublarea alocației de stat pentru copii (promisiune făcută în urmă cu trei ani și, desigur, neonorată de primul aflător în treabă din statul nostru aparent și eșuat) etc.

Dar eu spun că treaba asta (mare) cu digitalizarea nu se va rezolva nici curând și nici integral, ci – la fel ca secularul proiect maramureșean cu tunelul pe sub Gutin (în mai puțin de un veac, cam câte megatuneluri s-au construit în Japonia sau Germania, două țări culcate la pământ de al doilea război mondial?) – mulți ani de-acu înainte va fi un inepuizabil subiect de campanii electorale, chit că în momentul de față există total inutilul Minister al Digitalizării (și nu numai), în frunte cu „înzestratul” Bogdan-Gruia Ivan. Din următoarele două motive nu se va face mai nimic concret la acest capitol:
a) Motivul fizic: în România secolului 21 încă mai există câteva sute (poate chiar mii) de cătune și zone mărginașe neelectrificate, situație în care neghiobul proiect, dacă va fi realizat cândva în atari condiții anapoda, ar fi totuna cu așezarea căruței înaintea boilor;
b) Motivul politico-ideologic al tuturor cârmuitorilor din statul la vedere și din cel paralel: ăștia nu doresc ca, printr-o reală digitalizare, tot omul curios sau interesat de pe aceste meleaguri să cunoască harababura din finanțele țării, județelor și primăriilor, cu colosalele cheltuieli ale instituțiilor statului (în mod deosebit ale celor centrale), cu frecventele și sterilele deplasări în străinătate ale ștabilor (președinte, parlamentari, miniștri, alți mulți băgători de seamă) și cu nesimțitele venituri, poreclite „confidențiale”, ale acelora care, indiferent de culoarea cârmuirii, mereu se situează deasupra legilor morale (aleși, magistrați, mulțimea generalilor și chestorilor, sforari nedetronabili ca Isărescu-Manole și Raed Arafat, șefi de felurite comisii, servicii, comitete și comiții).
E clar, scopul acestor ridicoli și păgubitori luptători (cu gura) pe murdarele baricade ale politicii noastre de haram nu este acela de-a veni în ajutorul concetățenilor nevoiași (fac asta fie atunci când primesc ordin de la Bruxelles, fie în anii electorali), ci de-a se înfrupta cu toții (familie, gașcă, partid) din resursele financiare și materiale ale acestei țări, pusă pe butuci de ei și ai lor prin furturi directe (majorarea în regim de urgență a nemeritatelor lor venituri) și/sau indirecte (trafic de influență, privatizări frauduloase).
Prin urmare, la nivel central (președinte, parlament, guvern, agenții, servicii, comisii, autorități etc.) bătălia se dă pentru înșfăcarea sărmanului nostru buget (unul din puținele bunuri naționale neînstrăinate), știut fiind faptul că cei de la butoanele puterii iau partea leului pentru ei și ortacii lor.
„Bine, bine”, vor spune unii, „o fi așa cum spui la nivel central, de unde se face redistribuirea preferențială a banilor publici și a grosului fondurilor europene. Dar la nivel local, ce anume îi îndeamnă pe catindați să se încaiere pentru cele mai cu moț funcții publice (președinte și vicepreședinte de consiliu județean, primar și viceprimar, consilier județean, municipal, orășenesc sau comunal), mai ceva ca hienele flămânde pe un hoit? Că aici toate sunt la scară redusă și la mâna grangurilor centrali: putere, fonduri, lefuri și avantaje materiale. Nu cumva măcar pe ăștia îi mână la lupta politică bunul gând de-a veni, după puterile conferite de lege, în ajutorul comunității din care fac parte?”
Haideți să le luăm pe rând. Sigur că la nivel local, mult mai lesne ca la cel central (aici atitudinile curajoase și discordante nu doar că sunt rău văzute, dar chiar exemplar pedepsite), există aleși care se dovedesc vrednici prin aceea că, pe perioada mandatului, onorează/ concretizează cam toate promisiunile făcute alegătorilor în campania electorală, prin extensie tuturor membrilor comunității. Alde ăștia (precum primarul comunei Ciugud, județul Alba, sau unii din primarii marilor orașe vestice – Oradea, Cluj-Napoca, Arad, Timișoara) sunt rari nu fiindcă fac minuni (mă rog, realizările lor, îndeosebi cu fondurile europene atrase, par minuni în comparație cu crasa nevrednicie a majorității edililor postdecembriști!), ci pentru că s-au devotat trebuințelor localității și cetățenilor ei, promisiunile din campania electorală și problemele locuitorilor constituind fișa postului său de cârmuitor local.

Nota 1: În ce mă privește, eu cred că foarte necesară într-o fragedă și originală democrație, precum cea de la noi, ar fi introducerea/ deschiderea la consilii județene și primării a unor carte, în care să fie înscrise promisiunile președinților, primarilor și consilierilor din campania electorală, ăștia din urmă fie că sunt independenți, fie că sunt membri de partid (se subînțelege, promisiunile formațiunilor politice din teritoriu sunt automat preluate de toți membrii lor cu funcții publice). Pe parcursul mandatului, toate aceste carte să poată fi consultate periodic (să zicem din șase în șase luni) de reprezentanții organizațiilor nonguvernamentale și/ sau de delegații ale comunității, astfel încât toți aleșii să fie verificați, sancționați atunci când se dovedesc ineficienți sau rău intenționați (de pildă, sistematic și fără argumente temeinice boicotează propunerile constructive venite din partea adversarilor politici), iar în ultima instanță chiar să fie demiși fie pentru dezinteres, fie pentru rele practici.
Mai departe. Alegerile locale au avantajele lor, care cu siguranță că-i atrag pe descurcăreții fără scrupule: lefuri consistente, mașină la scară, plimbări în țară și străinătate, relații cu duiumul, trafic de influență, comisioane grase din licitații aranjate. Nu în ultimul rând, funcțiile publice constituie pentru cei mai „destoinici” aleși locali (a se citi „cei mai nedemni și nepricepuți, însă impecabili în raporturile cu șefii politici”) rampa de lansare spre parlament, ministere, diplomație sau parlamentul european.
Nota 2: Nu de puține ori, aleșii locali (în speță consilierii) procedează și votează/ nu votează exact ca șparlamentarii. Cine, mă rog, să-i ia la refec și să-i sancționeze, când însuși liderul județean al partidului le ordonă să nu se prezinte la ședințele care-i dezavantajează? Taman asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă la Sighetu Marmației, unde primarul este pesedist și viceprimărița penelistă, iar relațiile la cuțite dintre ei s-au răsfrâns în mod jalnic asupra urbei și locuitorilor.

George PETROVAI

Motto: Și ce-a mai fost iar o să fie,
cu-aleși școliți în pungășie.

Poate că pe ici, pe colo mai sunt naivi care speră că alegerile locale, comasate cu europarlamentarele (liste separate pentru primele, liste comune pentru eurodeputații „rotativilor”) din 9 iunie, posibil o nouă Duminică a Orbului, vor aduce cu ele niscaiva schimbări. Nu mă număr printre aceștia, nu fiindcă nu le-aș dori (mă rog, ca tot românul amăgit peste trei decenii  cu luminița de la capătul tunelului), ci fiindcă nu le cred posibile pe cele în bine. Și nu le cred posibile, întrucât este lesne de dedus din tot ce mai mișcă-n țara asta temeinic pusă pe butuci, că sforarii interni și externi nu doresc acest lucru: Sforarii interni (ticăloșii vânduți străinilor) pentru că, prin netrebnica lor contribuție, au făcut ca sărăcia și asimetria socială să devină, vorba lui Caragiale, starea naturelă din această țară crucificată; sforarii externi (adevărații păpușari planetari) pentru că numai de formă nu le convine prelungitul circ de pe aceste meleaguri (regula istorică este că o stare prelungită de improvizație politico-economică, generează nemulțumirea care cu necesitate duce la revolte, dar regula este copios contrazisă de proverbiala răbdare romînească!), în fond însă le convine de minune, știut fiind faptul că cel mai bine se pescuiește în apele tulburi.

Or, apele tulburi din politică, economie și starea generală de spirit a națiunii noastre sunt aliații cei mai de nădejde ai lichelelor din lăuntrul și din afara granițelor țării în acțiunea lor conjugată de-a fura mai ceva ca-n codru (dar unde-s codrii de mai an?!) și de-a crea aparențele unei democrații ca la carte. În realitate, însă, o monstruoasă nedemocrație, în care plutocrația (puterea subanalfabeților îmbogățiți peste noapte prin afaceri „curat murdare”) taie și spânzură într-un stat profund corupt, nedrept cu umilul și opresiv cu săracul, un stat-malaxor statornic îndreptat împotriva străduințelor într-ale corectitudinii, atâta câtă a mai rămas (micii datornici sunt executați fără milă prin atrocele mecanism al majorărilor și penalităților, în timp ce marii datornici cu rangul de „clienții statului” nu numai că beneficiază de reeșalonarea datoriilor, dar în cele mai multe cazuri ajung să plătească cu chiu, cu vai doar o mică parte dintre ele).

Doar într-un asemenea stat anapoda, cu legi și instituții pe măsură, poate să funcționeze o struțo-cămilă de felul prezenței obligatorii la vot. Într-un talmeș-balmeș cu drepturi-obligații și obligații-drepturi, nu numai că nici dracu nu se mai descurcă, dar este un desăvârșit abuz împotriva libertății de decizie a individului, ceva foarte asemănător cu modelul de fericire impusă cetățenilor de către strategii și tacticienii bolșevismului, unde – atunci când cineva îndrăznea să cugete cu capul lui și doar oleacă se abătea de la silnica logică a furnicarului uman – îndată i se aplica eticheta de contrarevoluționar și dușman al poporului, după care, potrivit aceleiași logici împotriva firii umane, respectivul rebel era fie izolat (întemnițat, înlăgărat sau închis într-un azil), fie era suprimat fizic.

Vasăzică, nici vorbă ca un drept constituțional să poată fi întărit printr-un act normativ conjunctural, în cazul de față din pricina progresivei neparticipări la vot, care să le impună cetățenilor scârbiți de politică, participarea chiar și fără de tragere de inimă la această penibilă și prelungită farsă democratică.

Nu numai că așa ceva face praf și pulbere libertatea de decizie a cetățeanului vizavi de drepturile sale fundamentale (are dreptul la viață, dar nimeni nu-l poate obliga să trăiască dacă lui i se năzare că viața este o povară; are dreptul la muncă, dar nimeni nu-l va face să lucreze dacă el, conștient sau inconștient, a decis că lucrurile stau altfel; are dreptul la instruire, părinții copilului fiind obligați prin lege să-l trimită la școală, dar nimeni și nimic nu-l poate sili să devină elev conștiincios dacă școala și studiul îl dezgustă etc.), însă avem sub ochi dovada cum jocurile politicianiste și uriașele neîmpliniri postdecembriste s-au constituit în argumente irefutabile împotriva unui drept constituțional devenit rutină și, prin statornica păcătoșenie a cârmuitorilor, preschimbat într-o impecabilă aflare în treabă.

Doriți, nenicilor cârmuitori și făcători de legi, ca scrutinul să fie o sărbătoare a libertății de decizie pentru toți românii cu drept de vot? Păi atunci nu-i nevoie de legi complementare cu caracter constrângător (de felul amenzilor), care să-i împingă pe români spre urne, ci de un cadru tehnico-moral adecvat:
1) Realizări concrete în plan material și spiritual, nicidecum bătuta pe loc pentru majoritatea românilor în mai bine de un sfert de veac.
2) Egalitatea în fața legilor pentru toți trăitorii pe aceste meleaguri, dar nu în teorie, ci în viața de zi cu zi.
3) Candidații propuși, dar mai cu seamă aleșii să se constituie prin fapte în truditori pentru comunitate și în modele pentru tineri. Există așa ceva în societatea noastră distorsionată? Și dacă există, cum pot fi descoperiți, când cugetătorul francez Henri Bergson ne-o spune verde în față că democrația occidentală, democrația în care trăia și pe care o cunoștea, nu posedă criterii pentru selecția valorilor? Iar dacă totuși se ajunge la ei și sunt convinși să intre în politică, adică să se implice efectiv în vasta și anevoioasa operă de redresare a României, ce șanse au să reziste între politrucii îmbătrâniți în rele? Pățania lui Marian Munteanu  este deplin edificatoare în acest sens…
4) Unde-i votul electronic promis românilor de actualul președinte în campania din anul 2014? Nu numai că românii n-au parte de așa ceva, în definitiv o bagatelă pentru nivelul atins de informatică și numărul posesorilor de calculatoare, dar li se bagă pe gât și uriașa minciună statistică cu totalul alegătorilor (aproape trei milioane în plus față de „statistica” bunului simț), adică taman masa de voturi fictive cu care la alegerile parlamentare va fi înclinată cumpăna pe direcția (a se citi în favoarea) deținătorilor puterii efective. Nu spunea Stalin că rezultatul final al scrutinului nu depinde de numărul celor care se prezintă la urne, ci de cel/cei care numără voturile?

Tocmai de-aceea spun că, șansele de schimbare în bine fiind practic nule, tare bună ar fi pentru românii de rând greva electorală. Ceea ce înseamnă aplicarea democratică a Legii talionului  („Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”): Ne-ați mințit cu neobrăzare atâția ani, iată că de data asta nu ne lăsăm păcăliți, stăm cuminți acasă și așteptăm să vedem câte voturi veți aduna de la ciracii voștri!

George PETROVAI

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte
sau nu vor mai fi deloc!

Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi…” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui  (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu  specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno, eminentul gânditor spaniol mărturisind în maniera personală (a se citi paradoxală) participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, că după 40 de ani de profesorat el încă nu ştie ce este cultura!
Explicabil, dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul cultură sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol…
Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale – dezinteres sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.
Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.
Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin rromilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.
Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi.
Iată şi părerea înţelepţilor antici despre ştiutori şi atotştiutori. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.

George PETROVAI

Peste puțin timp (24 februarie) se împlinesc doi ani de când hoardele muscălești, încredințate de stafful kremlinisto-putinist că sunt o superputere planetară, care staff era convins că – taman ca la rapida ocupare a Peninsulei Crimeea în anul 2014 – occidentalii (SUA, Uniunea Europeană, NATO) nu vor reacționa nici de această dată, lăsând barbaria rusească să-și facă mendrele la porțile Europei, că mica armată ucraineană (mică în comparație cu beteagul colos postsovietic) va face pe ea de frica interminabilului cârnat anacronico-moscovit și că totul (ocuparea Kievului și instalarea unui guvern marionetă) se va decide printr-un victorios blitzkrieg, de când, vasăzică, hoardele muscălești au atacat Ucraina din mai multe părți (est, nord, sud), cu ticăloasa intenție să o subjuge și să o includă nu doar în sfera rusească de influență, ci chiar în noul imperiu moscovit, la a cărui (imposibilă) refacere, Putin și ciracii săi visează cu ochii deschiși.

Dar iată că, mai ceva ca în scurtul și furtunosul război finlandezo-sovietic (30 noiembrie 1939 – martie 1940), când micuța și curajoasa armată a mareșalului Carl Gustaf Mannerheim a provocat uriașe pierderi celei staliniste, armata și poporul ucrainean (desigur, cu imensul ajutor logistico-material primit de la occidentali și aliații acestora – japonezi, australieni etc.), nu numai că rezistă de doi ani la haoticele asalturi ale trupelor rusești și la furibundele lor bombardamente (inclusiv cu drone iraniene și obuze nord-coreene), dar – necontenit ajutați, încurajați și instruiți de grosul țărilor NATO, în principal de anglo-americani și nemți – ei toți, trupele regulate și cetățenii cu dragoste de țară, au făcut adevărate ravagii în rândul invadatorilor, ravagii cu mult mai mari ca în cei aproape zece ani (1979-1989) de război sovieto-afgan: circa 300.000 de morți și răniți, precum și distrugerea/deteriorarea a zeci de mii de tancuri, tunuri și blindate (e drept, unele dintre ele din perioada bolșevică), sute de avioane și elicoptere, zeci de nave și ambarcațiuni etc.

Dacă la toate astea mai adăugăm sancțiunile economice, scăderea dramatică a nivelului de trai, exodul milioanelor de specialiști, blocarea conturilor rusești din străinătate și confiscarea fabuloaselor averi ale miliardarilor kremliniști pe toate meridianele lumii libere (păi da, că toți alde ăștia, politruci și afaceriști ultradubioși, își trimit progeniturile, își cumpără proprietăți și-și depun banii în Occidentul „putred”, de regulă în Marea Britanie și Statele Unite, nicidecum în China sau Coreea de Nord!), avem aproximativa imagine reală a situației interne din Federația Rusă și a sporului nemulțumirii maselor, de-abia ținute în frâu de mincinoasa propagandă oficială și de măsurile brutale (legi anume concepute, amenințări, arestări, întemnițări, „sinucideri” și asasinate comandate/ dirijate) luate de autoritățile primitive (a se citi „după chipul și asemănarea Putinosului”) împotriva tuturor adversarilor regimului și a formelor nonviolente de protest public.

Da, căci așa cum prevede arbitrariul oricărei dictaturi (aproape toate dictaturile trecute și prezente au origini asiatice!), demonocrația kremlinisto-putinistă, urmașa celei bolșevico-stalinistă, nu admite diversitatea opiniilor, ci doar uniformizarea și sterilizarea social-intelectuală, consecințe care decurg cu necesitate în toate compartimentele de activitate, inclusiv în cel militaro-strategic, din aplicarea fără crâcnire a „atotștiinței” liderului providențial (sic!), oricât ar fi acesta de neinstruit și absurd, respectiv de nociv pentru națiunea sa (în special) și pentru omenire (în general).

Unde mai punem la socoteală cele două adevăruri istorice:
a) Uniunea Sovietică, cel puțin în faza ei leninistă, s-a ridicat pe ruinele imperiului țarist cu sprijinul politico-financiar și tehnologic al germanilor și anglo-francezilor, apoi al americanilor (electrificare, rețele de căi ferate și drumuri moderne etc.), toți aceștia – ne informează Petre P. Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) – nu și-au urmărit doar propriile interese economice, ci, mai presus de ele și între anumite limite rezonabile, să facă din Rusia țaristă și urmașele ei „marele Stat-tampon dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia”;
b) Federația Rusă este urmașa de fapt, discutabil dacă și de drept, a fostei Uniuni Sovietice, în ceea ce privește teritoriul (cea mai întinsă țară din lume), industria grea, armata și arsenalul nuclear, dar fără redutabilele atuuri care făceau din aceasta o supraputere planetară, dovadă lungul război rece pe care l-a dus cu SUA și întregul Occident, în pofida faptului că masivele ajutoare americane (de la tancuri și până la medicamente) au propulsat-o în învingătoarea Germaniei naziste: o mai mare întindere, populație, putere economică și militară, bașca enorma sferă de influență în Europa centrală și de est, Asia (China, Mongolia, Coreea de Nord, Cuba), Africa și America latină.

Cu toate astea, nefăcând față competiției cu Statele Unite, inclusiv în costisitoarea spirală a înarmărilor ultramoderne (lucru recunoscut de liderul sovietic Mihail Gorbaciov la întâlnirea de la Malta cu președintele american George Bush senior), Uniunea Sovietică se desființează prin Declarația din 26 decembrie 1991 a Sovietului Suprem al URSS, Declarație care recunoaște independența a 12 republici și crearea Comunității Statelor Independente (CSI).

Fără să se sinchisească câtuși de puțin de aceste realități istorice, total potrivnice tendințelor imperialiste ale actualilor kremliniști, Putin – pozând în vrednic urmaș al megacriminalului I.V. Stalin – își consolidează poziția politică prin corupție, șantaj, ipocrizie, minciună, frică și teroare, apoi, în ciuda avertismentelor primite din marea diplomație, el decide că Rusia (cică „mare putere militară și economică” după mintea lui tulburată) este capabilă să refacă sinistrul imperiu de odinioară, astfel el având șansa să devină egalul lui Ivan cel Groaznic, Petru I și Iosif cel Fioros, chiar cu riscul ca nevolnica și depopulata Federație să fie transformată într-un stat autarhic.

Dar, mai înainte de-a scoate sabia împotriva întregii lumi (mai puțin împotriva Chinei și a câtorva stătulețe, precum Coreea de Nord, Venezuela, Ungaria sau Eritreea), trebuia – aidoma Germaniei hitleriste – să-și verifice potențialul agresiv prin neconcludentele conflicte cu Cecenia și Georgia, iar în 2014 prin lesnicioasa și rapida ocupare a Peninsulei Crimeea.

Atenție, nu trebuie omis motivul economic pentru care Crimeea, de drept a Hoardei de Aur, a fost ocupată în anul 2014 de către ruși! Iar motivul economic constă în aceea că, pe platforma continentală a peninsulei, Ucraina a descoperit importante resurse de petrol și hidrocarburi, lucru care i-ar fi asigurat independența energetică, evident, în dauna intereselor poltico-financiare ale mastodontului muscălesc…

După doi ani de război, nimicitor pentru ucraineni și ruinător pentru ruși, la orizont se întrevăd următoarele variante/ strategii de încetare a focului:
1) Printr-un armistițiu, nu pierde și nu câștigă niciuna dintre cele două părți: Rusia își retrage armata din Crimeea și teritoriile ucrainene ocupate, care dobândesc statutul de zonă demilitarizată (ceva asemănător cu zona demilitarizată dintre Coreea de Nord și de Sud), sub administrație ONU;
2) Putin și zeloșii lui ciraci (alde Lavrov, Șoigu, Gherasimov, Peskov etc.) renunță la putere, aceasta fiind preluată de politicieni neconflictuali și capabili să angajeze Rusia pe calea autenticelor reforme democratice;
3) Putin este înlăturat de la putere sau chiar lichidat de reformiști (cam așa cum pretorienii le făceau felul împăraților romani degenerați), caz în care, mai iute ca în celelalte variante, războiul încetează, căci de îndată este aplicată recomandarea lui Alexandr Soljenițîn din Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995): „A reconstitui URSS-ul este calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus, pentru totdeauna”! Iar în Capitolul V al opusculului, scriitorul adaugă (și prin aceasta își întărește recomandarea): „Că nu avem nevoie de un imperiu sovietic și că el a fost pentru noi nefast, este concluzia la care am ajuns în primii ani de după război, când mă aflam internat în lagăr”…

N.B.: Cu cât Putin se cramponează mai mult de putere și în felul acesta, în așteptarea unei victorii răsunătoare, prelungește conflictul ruso-ucrainean, cu atât sunt mai mari șansele ca, printr-o implozie (posibil o revoltă de proporții sau un război civil), Federația Rusă să aibă aceeași soartă ca Uniunea Sovietică și Iugoslavia.

George  PETROVAI

Sursa foto: Internet

Anul 2024 va fi – prin prelungirea războaielor din Ucraina și Orientul Mijlociu – nu numai crucial pentru europeni, nord-americani și multe seminții asiatice, ci și un an al alegerilor cu pretenții democratice în Statele Unite, Federația Rusă și România (posibil și pe alte meleaguri, situate la distanță de sforăriile internaționale și de imediatul interes informațional al nostru). Sintagma „pretenții democratice” nu urmărește să pună semnul de egalitate între dictatoriala parodie a alegerilor kremliniste (după modelul coreano-chinezesc, toți adversarii incomozi ai Putinosului au fost sau urmează să fie scoși din luptă, mai înainte de data fixată pentru mascarada națională) și aparența democratică din Statele Unite. De ce „aparență democratică”? Pentru că în în acest fief al „democrației” planetare, o „democrație” înrobită colosului american și intereselor sale politico-strategice, nu sutele de milioane de alegători desemnează noul chiriaș la Casa Albă, ci – funcție de interesele globaliștilor sionisto-oligarhici – el, peste capul și votul vulgului, va fi declarat președinte (deseori cu mult înainte de terminarea numărării tuturor opțiunilor cetățenești) de către supravotul majoritar (sic!) al zecilor de electori.

Exact ce se întâmplă și în penibila (ne)democrație a Uniunii Europene (UE). În față este Parlamentul European, care nu poate să adopte legi fără acordul prealabil al Comisiei Europene;  cei circa 50.000 de birocrați care formează această monstruoasă Comisie, inclusiv președintele, nu sunt aleși, ci cu toții sunt numiți în funcții și cu toții beneficiază de lefuri și drepturi mai consistente decât ale găunoșilor și păgubitorilor europarlamentari (fiecare din cei 27 de membri UE are dreptul, proporțional cu populația, la un anumit număr de euroaleși, pe care statul este obligat să-i plătească regește, chit că mulți dintre acești profitori pledează și votează împotriva intereselor naționale). Iar în spatele fațadei „democratice” și a Comisiei, stau – nevăzute și atotputernice – trusturile farmaceutice și petrochimice, ale căror recomandări (făcute comisarilor europeni în culise), devin de îndată obligatorii pentru întreaga Uniune, mai obligatorii (!) decât actele emise de inutilii europarlamentari în aceste condiții organizatorico-funcționale.

Păi cum naiba să fie democratic acest conglomerat supranațional, când arhitectul lui a fost Walter Hallstein, proeminent avocat al regimului nazist și apoi, vreme de 10 ani (1958-1967), președintele Comisiei UE, numit în această funcție („primul rege al Europei moderne”) și răsplătit în consecință, inclusiv cu un castel bruxellez, de către „acționarii politici ai Cartelului petrolului și medicamentelor”?!…

Ce să mai vorbim despre jenantele alegeri demo(no)cratice din România postdecembristă, când este răsștiut că minciuna, ipocrizia și frauda politrucilor, îndeosebi ale ălora de la butoanele puterii, fac casă bună cu naivitatea (posibil prostia) acelor alegători, care cred și susțin cu înverșunare că votul este mai tare ca glonțul (orb, adaug eu) și că numai prezența masivă la urne poate să schimbe în bine dezastruoasa stare de lucruri din această țară (încă) bogată nu doar în oameni valoroși și sistematic ignorați/ marginalizați de calpele autorități postdecembriste, ci și în inestimabile resurse naturale (ale solului și subsolului), pe care nevrednicii cu puteri decizionale fie le înstrăinează (milioane de români s-au stabilit în străinătate), fie le vând sau le închiriază pe bani de nimic tâlharilor interni și externi, spre paguba întregului popor și uriașul profit al trădătorilor.

Chiar este necesară prezența masivă la urne? Păi în fatidica Duminică a Orbului din 1990, mulți dintre „democrații” de astăzi au stat ore în șir la rând ca să-l voteze pe Ion Iliescu cu neverosimilul procent de 85%, evident, în dauna „occidentalilor” Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, care – spre deosebire de onctuosul bolșevic și moscovit Ion Ilici – n-au stat în țară ca, alături de cei mulți și duși cu pluta, să înfulece salam cu soia (rețeta patriotismului nerod și hedonist), chit că la acea vreme soia era nemodificată genetic, deci necancerigenă.

În plus, aproape toți ăștia n-au lipsit de la niciun vot în cele peste trei decenii de postdecembrism (mă rog, cu inerentele și total nesemnificativele schimbări de macaz politico-afectiv: iliescieni, feseniști, pesediști, țărăniști, liberali, udemeriști, băsescieni, pedeliști, iohannieni, aldiști, useriști etc.), pentru ca rezultatele acestor lamentabile străduințe cetățenești să se concretizeze în următoarele „realizări”: 1) România este pe ultimul loc în UE la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai, instruire, educație și sănătate, excepțiile contribuind la întărirea regulii; 2) Întreaga economie (industrie, agricultură, transporturi, cercetare) a fost temeinic pusă pe butuci de absolut toți cârmuitorii postdecembriști, doar câteva localități bine gospodărite (Oradea, Cluj, Arad, Timișoara, comuna Ciugud) abătându-se de la cutuma postdecembristă; 3) Ființa noastră națională este grav afectată de expatrierea a peste cinci milioane dintre fiii ei (procesul continuă, îndeosebi în rândul tinerilor înzestrați, chiar dacă pe ici-pe colo se înregistrează timide repatrieri); 4) Execrabil guvernată, țara a acumulat imensa datorie externă de peste 150 miliarde euro.
Iată ce zestre le lăsăm noi, prima generație de postcomuniști, urmașilor noștri prost instruiți (peste 70% dintre cursanți sunt analfabeți funcționali) și nedispuși să înfrunte anumite lipsuri, necum să se jertfească pentru țară sau pentru un scop social înalt!

Și când te gândești că neșcolatul Nicolae Ceaușescu a strâns cureaua națională pentru achitarea unei datorii externe de vreo 16-17 miliarde dolari, deși țara avea la acea vreme un apreciabil potențial economic (de pildă, capacitatea transportului nostru maritim și fluvial se situa pe locul patru în lume!), bașca miliardele din creanțe, neîncasate la timp de la mai multe țări arabe și africane.

Unde mai punem faptul că rezultatul referendumului din 2009 n-a fost pus în practică în aproape 15 ani, că la alegerile din anul 2020, în Sectorul I al Capitalei s-au furat voturile cu sacii (deși există înregistrări, a plătit cineva pentru această megaticăloșie?) și că la noi este în floare atât frauda electorală fățișă (voturi falsificate), cât și cea nițel subtilă (numărarea voturilor à la Pristanda, liste pe care continuă să „voteze” o droaie de morți). De unde lesne se deduce cât de actuală este pe meleagurile noastre cinica spusă a lui Stalin: Nu contează câți cetățeni votează, contează cine numără voturile!…

Mai poate să creadă cineva că alegerile din 2024 (cinci rânduri, căci prezidențialele se desfășoară în două tururi) vor îmbunătăți starea României și a grosului românilor? Eu unul nu cred în ruptul capului. De ce? Deoarece nu-i cu cine, chiar dacă actuala coaliție (rotativă), în urma ordinului primit de la UE de-a limita expansiunea auriștilor și șoșocilor (altfel spus de-a le „tăia macaroana politică”), intenționează să unească europarlamentarele cu localele din punct de vedere legal. Asta ca asta, dar se zvonește pe internet (și nu numai) că deja s-a împărțit viitorul ciolan al puterii: liberalilor le revine președinția (mai ales în varianta că Iohannis își dă demisia pentru o funcție în UE sau NATO, locul lui fiind automat ocupat de exghinărarul plagiator), iar pesediștii vor deține majoritatea parlamentară și puterea executivă.

Dacă astea sunt aranjamentele de culise (în mod cert cu încuviințarea sforarilor din axa Bruxelles-Washington și cu totala implicare a serviciilor secrete), ce importanță mai are câți cetățeni români se vor prezenta la urne și unde vor pune ei ștampila?…

                    George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (măști confecționate de Adela Pop)

Din totdeauna omul a fost un ipocrit, pentru că din totdeauna el a urmărit să pară altceva decât ceea ce era de fapt: pungaşul cu ştaif vroia să apară în ochii celorlalţi ca un etalon al cinstei, mincinosul drept un serv al adevărului, târfa – o doamnă, codoaşa – o femeie cumsecade etc. […]

Nici creştinismul, nici celelalte religii universaliste n-au izbutit să-i dezbare pe oameni de atari metehne. Dimpotrivă, pe măsură ce omul urca pe scara istoriei, ele s-au perfecţionat şi dosit cu atâta măiestrie în firea acestuia, încât mai degrabă s-ar opri soarele pe cer decât grosul semenilor noştri să renunţe la nişte năravuri într-atât de banale, că cei care nu le stăpânesc cu graţia şi eleganţa unor adevăraţi oameni de lume, par a fi nişte neciopliţi şi nişte sperietori în cercurile distinse ale societăţilor moderne.
În definitiv, omul – aidoma unui actor – trebuie să-şi joace cât mai convingător rolul pe care-l are de interpretat pe scena lumii. Unii (cei puţini) o fac în mod firesc, apelând doar la harurile cu care au fost înzestraţi de Creator: curăţenie sufletească, dăruire dusă până la jertfă (pentru ei are valoare doar dragostea-jertfă, nicidecum dragostea-desfătare!), sinceritate care deseori dobândeşte note dramatice, curaj în susţinerea opiniilor şi în apărarea neajutoraţilor etc.
Dar cu asemenea însuşiri, respectivul individ are cel mult şanse să-şi câştige reputaţia de original în anumite medii mai îngăduitoare şi pe aceea de ţicnit în acele medii sus-puse, unde oamenii sunt băgaţi în seamă mai puţin sau chiar deloc după ceea ce sunt ei cu adevărat  (personalitatea dată de inteligenţă, caracter şi temperament). În general, interesul arătat cuiva este în directă şi inseparabilă legătură cu ceea ce are acel cineva (avere, proprietate) şi cu ceea ce înfăţişează sau reprezintă el, respectiv cu modul cum şi-l reprezintă ceilalţi, mod reflectat în onoare, rang şi glorie.
Şi când te gândeşti că lui Aristotel i se datorează această clasificare! Dar cui îi pasă de asemenea marafeturi, când scopul declarat al oamenilor descurcăreți este să parvină cu orice chip, indiferent de mijloacele întrebuinţate: şantaj, mită, turnătorie, slugărnicie, lăudăroşenie, linguşeală şi toate celelalte nedemne arme din vastul arsenal al ticăloşiei şi lichelismului, care – atunci când ajung să se tocească la contactul întâmplător cu ironiile şi sarcasmul cârtitorilor – de îndată sunt reascuţite cu inepuizabila energie morală cuprinsă în maxima machiavelică: Scopul scuză mijloacele…

*

Iar statele au devenit moderne prin aceea că au adus până în vecinătatea perfecţiunii toate acele aparenţe precum democraţia, libertatea şi prosperitatea, care reuşesc să acapareze mulţumirea majorităţii cetăţenilor într-o asemenea măsură, încât ei le asimilează cu priceperea şi bunele intenţii ale guvernanţilor, ba chiar ajung să pună semnul de egalitate între fericire (o iluzorie fericire de ordin strict material) şi bunăstarea definită prin legea celor trei „c”-uri: confort-comoditate-consum.
Nimic mai fals şi mai jalnic decât această păcăleală, dirijată de la centrul de comandă (guvern), argumentată prin cifre cel mai adesea măsluite şi, funcţie de profitul realizat prin raporturile statornicite cu instituţiile guvernamentale, difuzate ca atare şi fără prea multe comentarii, ori – dimpotrivă – criticate uneori de liota fără scrupule a canaliilor de presă.
Căci actuala democraţie nu este altceva decât o glumă în comparaţie cu ceea ce a fost cândva, ea nefiind invenţia statelor moderne, ci a cetăţilor-state din Grecia antică. Ei bine, asemenea state mici, ai căror cetăţeni aproape că încăpeau cu mic cu mare într-o agoră, cu adevărat puteau emite pretenţii la democraţie, adică la acea formă de guvernare în care poporul îşi exprima liber şi direct voinţa, fie prin ovaţionarea favoriţilor, ceea ce era totuna cu votul lor de încredere, fie prin huiduirea dizgraţiaţilor.
Mi se va răspunde că în condiţiile de azi, nici o ţară din lume, oricât ar fi ea de mică, nu poate fi condusă după tipicul antic. Democraţia zilelor noastre nu mai este directă, ci indirectă: cetăţenii cu drept de vot se prezintă la urne şi-şi desemnează reprezentanţii pentru puterea legislativă şi executivă (în unele locuri şi pentru puterea judecătorească) în stat.
Da, dar sub această formă nu se mai poate vorbi nici de democraţie (puterea poporului), nici de demofilie (dragoste de popor), ci eventual de o penibilă combinaţie între plutocraţie (bogaţii care trag sfori) şi ochlocraţie (masele uşor de manevrat prin promisiuni deşănţate şi lesne de cumpărat prin mită electorală).

Dacă astfel de procedee necinstite sunt nelipsite din campaniile electorale până şi în ţările cu vechime în ale democraţiei, ce să mai spunem de sforăriile şi furtişagurile pe faţă din ţări precum România, unde democraţia este cu biberonul la gură?!…
După cum lesne constatăm în aceste vremuri de mare restrişte pentru români, actualul stat eșuat și ticăloşit până-n măduva oaselor, prea puţin se sinchiseşte de democraţie, atât în ceea ce priveşte corectitudinea alegerilor şi legalitatea numirilor în structurile de tip mafiot (numirile se fac de regulă pe bază de relaţii arvunite cu bani grei), cât şi în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor: sănătate, instruire temeinică şi siguranţă în faţa ofensivei tot mai îndrăzneţe a hoţilor şi borfaşilor de toate calibrele şi culorile.
Iar proiectatele disponibilizări din sectorul bugetar, combinate cu desfiinţarea în urmă  cu ceva timp (iepoca Băsescu-Boc) a sute de spitale şi şcoli, nu fac altceva decât să aducă la disperare o parte consistentă a românilor şi să le fure acestora două din drepturile fundamentale de care aminteam mai sus: dreptul la asigurarea sănătăţii fizice (pentru generaţia de azi) şi dreptul la asigurarea sănătăţii moral-spirituale (îndeosebi pentru generaţia de mâine).
Cine-i naivul să creadă că România poate fi salvată de la dezastru (crizele sunt parțial comandate și în totalitate dirijate!) doar prin disponibilizări în sectorul bugetar, adică prin niscaiva economii (dar vor fi cu adevărat economii, acuma în an electoral și cunoscut fiind faptul că numărul „specialilor” tot crește?), când ramurile productive ale economiei naţionale (industrie, agricultură, transporturi, turism) sunt gata-gata să-şi dea duhul, când supraponderalul nostru parlament geme de penali și guvernul de demagogi certați cu cinstea și când privatizările se fac cum se fac, doar pentru că așa dă dispoziții FMI, ori pentru că iresponsabilii români își urmăresc propriile interese?!
Se poate vorbi atunci de libertate? Da, dar numai de acele libertăţi care – nouă,  românilor – ne aduc mai degrabă ponoase decât foloase: libertatea exercitării votului, care de la Decembriadă încoace a avansat fără oprire înspre sărăcirea alarmantă a ţării (datorii de peste 150 de miliarde) şi a majorităţii cetăţenilor; libertatea cuvântului şi a scrisului, care n-a adus şi e de presupus că nici nu va aduce în viitorul apropiat vreo smintire materială sau de imagine a tâlharilor de la guvernare şi a acoliţilor lor; libertatea întrunirilor, care la rândul lor până în prezent n-au dus la foarte necesarele proteste naţionale, cu inerentele căderi de capete ciocoieşti şi cu confiscări spectaculoase de averi tâlhăreşti.
Propriu zis n-ai nici măcar bucuria de-a trăi într-o ţară liberă şi demnă, atâta timp cât perfidul nostru fost preşedinte îi considera indezirabili pe nemulţumiţii cu temeinica noastră ruină şi, cu obişnuita lui lipsă de jenă, pur şi simplu îi poftea să plece, ca el şi ai lui să-şi poată finaliza opera de punere pe butuci a României pentru mulţi ani de-acu înainte.
A mai rămas libertatea credinţei. Dar nu credinţa divizată în nenumărate biserici şi secte rivale, până la efectiva lor încăierare pe poruncile hristice, care cu toate astea li se înfăţişează naivilor curate ca lacrima; nu credinţa păstorită cu cea mai mare grijă de lăcomia preoţilor şi pastorilor, ci credinţa/ speranţa în mai bine. Să ne rugăm, aşadar…
În general, libertatea omului modern este o foarte bine mascată iluzie, atâta vreme cât pe gâtul lui apasă jugul social al actelor şi înscrisurilor de tot felul, precum şi acela al suprataxelor şi impozitelor, bani care (în România, de exemplu) se duc şi se tot duc pe apa sâmbetei. Cu adevărat omul modern este condamnat la libertate (Jean-Paul Sartre) şi la colectivism (Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de dăunător ca cel rusesc”).

Într-o ţară ca România, în care de atâţia ani se dezvoltă doar tâlhăria şi ciocoismul, prosperitatea reală şi cinstită rămâne pe mai departe o iluzie, aproape fără cusur ambalată în legi pretins democratice (comandate de la centrele globalismului politico-militar și financiar-economic). Că doar nu de florile mărului facem parte din casa comună a Europei, iar oficialii europeni se arată foarte grijulii cu banii ce ni-i împrumută şi cu coaja democraţiei.

George PETROVAI

Foto: dr. Sorin Markus

Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu politrucul premier Marcel Ciolacu (pesemne forma actualizată a arhaicului Ciolănaru sau Ciolănacu), se impun două precizări:
1) Făcătorii de politică din toate timpurile și de peste tot, dar mai ales de pe aceste meleaguri binecuvântate de Creator și groaznic necinstite de profitorii cu și fără rol decizional, se împart în patru categorii: cârmuitorii providențiali (ăștia, chiar în istoria omenirii, se numără pe degetele de la o mână), bărbații de stat, politicienii veritabili (născuți, iar nu făcuți peste noapte) și politrucii. Dacă în extrem de agitata și distorsionata noastră istorie oficială, doar Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul – zic eu – tind asimptotic la statutul de providențiali prin amplitudinea spațio-temporală a acțiunilor pe care au avut inspirația și curajul să le întreprindă în plin Ev Mediu, căci până și Alexandru Macedon (cel mai strălucit exponent al providențialismului eminamente politico-militar) nu se poate compara cu acela moral-spiritual al lui Buddha, Confucius, Iisus sau Mohamed, totuși, suferinda noastră istorie nu duce lipsă nici de remarcabili oameni de stat (în trecut: Decebal, Basarab, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, în vremurile moderne și contemporane: Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, mareșalul Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, despre care Petre Țuțea spunea că a fost un mare patriot, scoțând România din feudalism) și nici de înzestrați oameni politici (precum, în perioada premergătoare Marii Uniri și în cea interbelică, regina Maria, Take Ionescu, Brătienii, Iuliu Maniu, Ion Mihalache ș.a.).
Firește, politrucii (aleșii, activiștii, trepădușii etc.) formează marea masă a pretinșilor făcători de politici, care – îndeosebi în campaniile electorale – se dau peste cap ca să-și impresioneze șefii (cică ei creează cadrul democratic al păcălelilor poreclite alegeri corecte!) și din rândul cărora (mai nou al celor mai mari lingușitori și nesimțiți, ba chiar al infractorilor sadea) se recrutează cadrele de nădejde ale formațiunilor politice, viitoarele „componente” ale mașinilor de vot din Parlament și absolut toate consiliile: județene, municipale, orășenești, comunale.
2) Cu excepția seniorilor Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu, tustrei formați în perioada interbelică (primii doi revenind în țară din Occident, după lovitura de stat, cel de-al treilea – fostul secretar și discipol al lui Iuliu Maniu – punând la iuțeală pe roate doctrina și partidul țărănist), cei peste 30 de ani de postdecembrism n-au produs nici măcar un politician autentic, ci doar au mărit până la sufocare numărul aflătorilor în treabă, care își fac mendrele (mint și fură pe rupte) cu legea în mână. Mă grăbesc să adaug că, în această uriașă și amorfă masă politrucianistă, mai există aleși (dacă nu foarte înzestrați și curajoși, măcar cu bun-simț) dornici să facă un dram de bine în folosul celor mulți și aduși la sapă de lemn chiar de ei și ortacii lor. Din păcate nu pot să facă mai nimic (în toată perioada postdecembristă, cârmuirile dâmbovițene nu s-au luptat cu cauzele răului, ci cu efectele lui suprătoare!), atât din pricina mașinii de vot de care aminteam mai sus, cât și din teamă să nu fie luați la ochi că nu respectă linia și disciplina partidului, caz în care riscă să fie marginalizați, ba chiar excluși, adică la viitoarele alegeri vor fi nevoiți să migreze la altă formațiune politică (ăsta-i netăiatul nod gordian al traseismului la vârf), deoarece ca independenți n-au nicio șansă.

N.B.: Fără un program de guvernare și având în frunte un fost ultraș, de la care învață cum să fie cât mai grobieni (să insulte, să înjure, să amenințe, să bruscheze), e limpede că în categoria aleșilor cu bun-simț intră doar câțiva auriști mai cizelați…
Din cele arătate, lesne se poate trage concluzia că Marcel Ciolacu este prototipul politrucilor postdecembriști, care prin bonomie, șiretlicuri și abureli, a izbutit – după căderea lui Liviu Dragnea și izgonirea sărmanei Viorica Dăncilă – să devină nemintosul președinte al pesediștilor, apoi președintele Camerei Deputaților (al treilea om de paie în statul nostru eșuat) și, cu câteva luni în urmă, să ocupe – potrivit rotativei – fotoliul de premier, fotoliu părăsit de exghinărarul plagiator pentru acela de președinte al Senatului, astfel ajungând la țanc neomul numărul doi în statul nostru de pomină.
În articolul Credinciosul și revoluționarul Ciolacu – un șarlatan în fruntea guvernului? (cred că măcar revoluționarul trebuia pus între ghilimele!), Cornel Nistorescu are numai cuvinte de nelaudă la adresa premierului: „Școală puțină, comportament de descurcăreț și mereu în față, speculând momentele, ierarhiile, valorile, performanțele. Undeva pe aproape de psihologia bișnițarului de altădată, care schimba valută pe bulevarde și vindea țigări Kent pe la colțuri și discoteci”. Puțin mai jos completează portretul „cameleonului politic cu apucături de șarlatan”: „Marcel Ciolacu este un hop Mitică. Jonglează și păcălește la greu. Cu promisiuni, cu taxe, cu vizite și declarații, cu ce nu-ți trece prin cap”.

Întrucât M. Ciolacu a cerut statutul de „Luptător cu rol determinant în Revoluție”, iar Secretariatul de Stat pentru Revoluționari (pe-atunci condus de Mihai Dodu), pe baza investigației făcută de Recorder și a adreselor trimise de Parchetul Militar, a respins cererea premierului cu patru voturi la unu, acesta n-a ezitat să acționeze în judecată propriul Cabinet (mai exact Secretariatul cu pricina) și să-l mazilească pe intransigentul Dodu.
Care, mă rog, este miza acestei ambiții ciolăcare, el susținând sus și tare că nu urmărește beneficii? Aceea, ne informează reporterii de la Recorder, că dacă premierul reclamant câștigă procesul, va încasa retroactiv de la stat suma de aproximativ 40.000 euro!
Astfel stând lucrurile cu bravul „revoluționar”, cred că Nistorescu era perfect îndreptățit să întrebe la sfârșitul articolului: „Nu cumva este vorba de un șarlatan de duzină, care se zbate să devină președintele României?!”

George PETROVAI

Foto: captura ecran emisiune TV.

Mult mai numeroși și, în esență, mai oribili decât vânătorii de animale și păsări sălbatice (bunăoară, Ion Țiriac și invitații lui la decimarea mistreților din pădurile ce ne-au mai rămas) sunt vânătorii socio-culturali de putere, funcții plătite regește și tinichele de felul nemeritatelor titluri universitare și/sau obștești (tot mai mulți doftori hoinaris la plesneală și cetățeni de dezonoare la tocmeală), precum și cele de felul onorurilor, medaliilor și răsplăților (inclusiv cacademicieni fără operă, așa ca grețosul bolșevic Alexandru Bârlădeanu, ori dintre cei actuali – turnători dovediți, plagiatori și autoplagiatori renumiți), toate aceste uriașe și neîntrerupte făcături nefiind altceva decât o grosieră ofensă la adresa merituoșilor și a cetățenilor cu discernământ.

Sigur că da, astfel de sforării și manevre jegoase (marginalizarea valorii autentice și grasa răsplătire a nonvalorii descurcăreților) au avut loc din totdeauna și pretutindeni, nu numai în postdecembrism și pe meleagurile noastre. Dar în cele peste trei decenii de nedemocrație (de ce este ignorant în continuare rezultatul referendumului din 2009?!) și de libertate aparentă, la noi au fost atâtea megaticăloșii, trădări și nelegiuiri, încât România nu numai că a devenit colonia cea mai supusă și mai îndatorată din Uniunea Europeană (întreaga economie românească este la cheremul guvernelor și trusturilor occidentale, iar datoria ei externă a depășit 150 miliarde euro), ci și țara tuturor posibilităților mafiote pentru tâlharii autohtoni și din afara granițelor.

Și astfel, grație legilor făcute la iuțeală de hoți pentru hoți (legi cu dedicație) și a indestructibilelor legături dintre răufăcători și pretinșii adversari ai acestora (politruci, judecători, procurori, avocați, polițiști), România a ajuns raiul borfașilor, îndeosebi al aleșilor și ciocoilor, care la o adică fie că o șterg în străinătate, de unde – contra unei șpăgi consistente – nu mai sunt extrădați pentru ispășirea pedepsei în temnițele românești, fie – chiar în pofida probelor – rămân în țară și pe funcții, eventual se pensionează sau sunt mutați pe posturi echivalente, căci ei sunt răhățoasele scule ale atotputernicului stat parallel!…

Revenind la vânătorii postdecembriști de tinichele, eu spun că merită să vedem (firește, doar tangențial și fără vreo șansă reală de schimbare pe viitor în bine) cam cum stau lucrurile în puțina și anemica noastră cultură (mică a fost din totdeauna, de exemplu pe vremea și în autorizata opinie a lui Emil Cioran), indiscutabil că mai afectată ca celelalte compartimente sociale de mulțimea aflătorilor în treabă (foști activiști, securiști și milițieni, actuali politruci, pseudojurnaliști și agramați cu diploma rostuite), care aleargă cu limba scoasă după efemera „nemurire”, avortată de cele mai halucinante mâzgăleli (poreclite cărți, picturi, sculpturi, piese muzicale sau filme), de jenantele festivaluri și concursuri organizate de ăștia și pentru ei, de asociațiile/uniunile, publicațiile, cenaclurile, taberele (cică de creație) și alte multe forme ale fasolelii culturnice (a nu se omite frecventele și inutilele lansări de cărți în neantul banalității), făcături de la care n-au cum să lipsească, căci fără prezența ăstora s-ar prăbuși lumea.

De pildă, recent am văzut pe internet Lista completă a scriitorilor refuzați și admiși în USR (Uniunea Scriitorilor din România), listă – ne informează postatorul – care provine din interiorul USR-ului (deci secretă), care „a fost trimisă către șefii de filiale” și a cărei miză o constituie acel „25% din pensie”.
Ei bine, aflăm din respectiva listă cum talentați și apreciați scriitori (Georgeta Minodora Resteman, Gheorghe Răducanu, Ana Cristina Popescu și mulți alții) au fost respinși de necalificații cenzori useriști din motive realmente idioate (lipsă de valoare literară, veleitarism, receptare neconcludentă etc.), chit că „judecătorii” într-ale scrisului nu ajung la degetul mic al celor trei; mai aflăm cum total necunoscuta Anamaria Nastasă Kovacs, de exemplu, a fost acceptată în filiala Cluj, cum toți cei trei candidați (Botházi Mária, Demeter Zsuzsa, Papp Attila Zsolt) au fost admiși în filiala Târgu-Mureș și cum toți cei nouă traducători au intrat în filiala București (nu fiindcă era vreo nevoie urgent de ei, ci pentru că cerberii useriști habar n-au de limbi străine și traduceri).

În capul listei, postatorul a mai adăugat (oare din ce motiv?): „Maramureșul se respectă  prin Gheorghe Pârja”… Aferim, cu următoarele amendamente:
1) Exagerat de prudentul Pârja știe mai bine ca oricine (mă rog, obișnuința antedecembristă a devenit cea de-a doua natură a sa!) că „o tacă-i cât o vacă”;
2) În textele lui cu tentă politică, Gheorghe Pârja ba scrie la modul general (se ferește ca de foc să-i numească și să-i ia la refec pe atât de vinovații deținători ai puterii de la noi), ba ignoră cu totul subiectele incomode pentru confortul cetățenesc și crezul său jurnalistic (bunăoară, n-a comentat nicicum conduita și fuga din țară a lui Cătălin Cherecheș, de parcă nici n-ar fi fost);
3) Dar tot Pârja devine inepuizabil când se pune pe elogierea prietenilor și pe tămâierea celor cu puteri decizionale, înfățișându-i cititorilor mai curați ca lacrima.

Ajuns aproape de final, nu pot să nu evidențiez hazoasele excese (ca să nu le spun altminteri) ale lui Al. Florin Țene, care în articolul A apărut revista de creație și cultură Bogdania, nr. 113-114/2023, scrie negru pe alb următoarele: „Având membrii de onoare (este vorba de revista Bogdania, compl. mea, G.P.), mari personalități din cultura română, precum: prof. univ. dr. Florin Smarandache, prof. Cristian Petru Bălan, Al. Florin Țene…” Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare la acest amuzant capitol, mai jos întărește: „Iar din cronicile literare remarcăm, în mod deosebit cele semnate de Al. Florin Țene, Maria Petrescu, Ionuț Țene”… Ce se întâmplă, domnule președinte al Ligii Scriitorilor din România (LSR)? Mai nou ați constatat că sunt neîndestulători vechii lăudători și cei din familia dumneavoastră?,,,

Cât privește cărțoaiele cu personalitățile Maramureșului (cele mai multe făcute din pix), iată ce scriam cu îndreptățire în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii din 1 nov. 2011: „ Și când te gândești că în recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei), în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului Vasile Iuga (de Săliște), străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales nenumărați și însemnați contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!
Da, dar cei mai firoscoși dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin  precizarea faptului că sunt neobosiți activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare) sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura și știința locală.
Pesemne că Vasile Iuga a urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate de bibliotecă.

Dar, de, nu poți fi personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume…
De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR… Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție”.

             George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș (lucrare a sculptorului polonez Jerzy FOBER)

Până nu demult (în opinia lui Nae Ionescu, lenta și continua decădere moral-spirituală a început cu Renașterea, pentru ca actuala perioadă globalistă să dea întreaga lume peste cap!), omul încă putea fi considerat, între anumite limite și cu mult necesara îngăduință din partea puritanilor, drept încoronarea creației divine, prin alesele însușiri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu la Facere (rațiune, conștiință și grai articulat), dar mai ales prin virtuțile cardinale (prudență, cumpătare, justiție, curaj) și cele teologice (credință, dragoste, speranță), respectiv prin capacitatea/libertatea de a distinge între bine și rău, esențialul proces existențial din care rezultă pentru unii mântuirea și pentru alții (cei mulți) veșnica osândă.

Căci iată opinia gânditorului interbelic Nae Ionescu despre Renaștere, „singurul și adevăratul moment de cotitură din istorie” (firește, adaug eu, după singura și adevărata Revoluție înfăptuită de Mântuitor): „Până la Renaștere, omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există; după Renaștere, Dumnezeu își cere în fiecare zi scuze de la om că există”…

Dacă astfel stau lucrurile (mă rog, sunt destui dintre aceia  – globaliștii și mass-media, politrucii și ortacii lor – care neagă evidența), nu trebuie să ne mai mire că, îndeosebi pe meleagurile noastre și după totalul eșec al statului în cei 34 de ani de atroce postdecembrism, tot mai mulți români nu numai că n-au putința să-l dezmintă pe Constantin Brâncuși („La plecarea din țară v-am lăsat săraci și proști, la întoarcere v-am găsit și mai săraci și mai proști”), dar au  devenit atât de resemnați și nostalgici, încât regretă amarnic perioada ceaușistă (enorm de mult spune despre prezent faptul că se dă uitării sinistra triadă foame-frică-frig!), precum și „pachetul”  cu istoria, școala clasică și cultura mai veche, chit că mereu ei le-au tratat cu indolența ignorantului, dimpreună cu credința, tradițiile și obiceiurile.

Și cum cele trei componente naționale și individuale (credința, tradițiile, obiceiurile) sunt pe ducă în aceste ticăloase vremuri ale globalismului, inclusiv în cele mai „îndărătnice” zone ale României, precum sufocatul Maramureș de mașinism și modernism (a nu se uita că paganus=păgân desemnează locuitorii satelor, mult mai refractari ca orășenii la ofensiva creștină din primele secole), iată-i pe politruci, pe activiștii culturali și pe agitatorii religioși cum se dau peste cap ba să participe la diverse festivaluri de datini și obiceiuri (dar nu oricum, ci – așa ca la recentul festival sighetean – îmbrăcați în aproximative și tendențioase costume populare), ba să fie prezenți la slujbe religioase, aidoma întârziatului (la propriu și la figurat) Marcel Ciolacu, cel care în mod intenționat sau poate inconștient și-a făcut apariția la sfârșitul slujbei de Crăciun din Catedrala Patriarhală (după rugăciunea Tatăl Nostru, precizează Petrișor Peiu).

În pofida agitației pe care o provoacă în lăcașurile de cult, în instituțiile statului eșuat și la tembelizor, de ce oare actualele sărbători creștine n-au nici pe departe farmecul (la modă este acuma termenul „magie”) celor de altădată? Două, zic eu, sunt cauzele majore care au sărăcit sărbătorile de iarnă de miracolul lor îndătinat, miracol mult prețuit și gustat de credincioși (de unii fățiș, de cei mai mulți cu teamă și pe furiș) chiar în păcătoasa perioadă bolșevică, în care – comparativ cu fioroșii ani ai pandemiei – nu s-au închis toate lăcașurile de cult nici măcar în Rusia leninisto-stalinistă:
1) Poluarea tot mai accentuată (sforarii planetari caută să acrediteze caraghioasa idee că vinovate de această pacoste sunt doar… bășinile vitelor!), care – în absența zăpezii și a gerului – aproape că anulează miracolul natural al sărbătorilor de la sfârșitul anului în curs și de la începutul noului an. În luna decembrie a acestul an, de pildă, a căzut extrem de puțină zăpadă (nici pomeneală de ea în perioada Crăciunului și, potrivit prognozelor, tot așa va fi la trecerea dintre ani), iar meteorologii ne fac cunoscut, implicit ne avertizează, că anul acesta  la noi în țară s-a înregistrat cel mai călduros/ neobișnuit decembrie din toată perioada măsurătorilor. În plus, de ani și ani pe meleagurile noastre (și nu numai) nu se mai poate vorbi de cele patru anotimpuri, ci doar de două sezoane: unul fierbinte și secetos, celălalt rece și cu multe precipitații (în principal ploaie și lapoviță, rareori zăpadă).
2) Progresiva decădere moral-spirituală, inclusiv din cauza marilor schimbări ale climei (păi da, căci oamenii sunt minuscule părți ale Totului natural!), face ca sărbătorile să fie văzute de copiii-colindători ca o afacere (acuma se mulțumesc cu lei românești, dar după cum involuează lucrurile, în curând vor pretinde valută), iar de către maturi ca o modalitate de-a împărți cadouri și de-a primi ei înșiși măcar o parte din ceea ce-și doresc de multă vreme. În felul acesta se vorbește în lumea creștină tot mai mult de moș Crăciun/ moș Gerilă (mai nou, în ton cu ascensiunea feminismului, se bagă în seamă crăciunițele) și din ce în ce mai puțin (în țările occidentale aproape deloc) despre Nașterea Domnului. Unde mai punem uriașele profituri realizate de comercianții din întreaga lume: în „luna cadourilor”, cîștigurile ăstora sunt comparabile cu cele realizate în restul lunilor anului…

N.B.: Dar nebunia cadourilor și a înfulecatului pe rupte (foarte mulți dintre acești mâncăi și băutori ajung la spital) se dezlănțuie și în perioada Sărbătorilor pascale, întrucât diferența dintre Nașterea și Învierea Mântuitorului nu este apreciată/ onorată de atâți pretinși creștini – de la noi și de aiurea – cu mintea, inima și sufletul, ci cu… pântecele: știu că tradiția le „cere” ca iarna să bage în ei sarmale și felurite „porcării”, iar primăvara să se îndoape cu miel umplut, ouă roșii și pască.

George  PETROVAI

Sursa foto: Colecția Oscar Dahinten (imagine de la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, Sighet, 1972).