Trăim sub apăsarea neîndurătoare a politicilor şi mai mari şi mai mărunte, dar politicienii se dau de ceasul morţii să ne convingă că nu, dragi cetăţeni şi conpământeni, nu-i ceea ce vouă vi se pare, ci-i ceea ce noi vă spunem, că doar voi vă conduceţi după simţuri şi senzaţii, care se ştie prea bine ce curviştine sunt – azi aşa, mâine taman pe dos, pe când noi ne călăuzim ba după împrejurări, ba după interes, dar cel mai adesea după nemuritoarele învăţături ale lui Niccolò Machiavelli, cel care prin Principele său şi-a dobândit rangul de fondator al ştiinţei politice, chiar dacă pentru aşa ceva a trebuit să afirme cât se poate de răspicat că moralitatea este totuna cu a fi activ. Căci spunea el: „Principele să fie în stare a face oricând binele, dar şi a intra în sfera răului, când este nevoie”, dovedind astfel – spre încântarea unora ca Julien Benda – că după el, răul tot rău rămâne, chiar şi atunci când este slujitorul politicii.
De subliniat că în acest nod gordian al gândirii politice, Machiavelli vine în contradicţie atât cu gânditorii antici, cât şi cu realiştii moderni, aceşti adevăraţi moralişti ai realismului, pentru care – ne spune Julien Benda – „răul care slujeşte politica, trece din sfera răului în cea a binelui”.
Astfel, dacă Platon susţinea că morala determină politica, Machiavelli era convins că politica n-are nimic de-a face cu morala, pentru ca gânditorii moderni să susţină sus şi tare că politica determină morala! Însuşi Hegel considera că în politică practicul este moral şi că este imoral ceea ce se opune practicului, chiar dacă toată lumea îl apreciază pe acesta ca fiind moral…
Mai aproape de vremurile noastre s-a acreditat ideea că forţa este singura morală, fapt care l-a îmboldit pe istoricul şi teoreticianul german Treitschke să facă apologia raţiunii de stat, iar aserţiunea: Dreptul este politica puterii bine înţeleasă, să se constituie în coloana vertebrală a celebrei sale cărţi Politica, publicată în anul 1899. De altminteri, el, care timp de 20 de ani la Universitatea din Berlin a glorificat politica militaristă a „cancelarului de fier” (Otto von Bismarck), nu s-a sfiit să afirme: „Statului îi revin două funcţii: să facă dreptate şi să poarte război. Dar cu mult mai important este războiul (subl. mea, G.P.)”!
Chiar dacă s-a făcut observaţia că Machiavelli sacrifică pe individ statului până la punerea în circulaţie a conceptului de statolatrie, adevărul ne obligă să-i acordăm gânditorului florentin ceea ce i se cuvine de fapt şi de drept, anume că – ne încredinţează Alexandru Balaci în Prefaţa la Principele – pentru el „scopul politicii este acela de a crea şi consolida statul”, întrucât în concepţia lui „politica este o mare realitate autonomă, iar raţiunile ei pot fi legi determinante pentru acţiunea umană”.
Parcă aud cum vreun grangur dintr-ăștia se adresează locuitorilor planetei cu „Noi, făcătorii politicii mondiale din multitudinea de politici naţionale şi regionale, vă cerem să nu daţi crezare acelor rău-voitori, care forţează o nepermisă apropiere între «Regele a murit, trăiască regele» şi «Tirania a murit, trăiască tirania»! Ca şi cum politica ar fi o respingătoare tiranie, iar politicienii nişte unelte dezamăgitoare ale acestei forţe oculte şi strivitoare…”
Păi da, că dacă ăsta ar fi adevărul, pămîntenii s-ar dovedi oribil de nerecunoscători faţă de eforturile sisifice ale politicienilor, înşiraţi pe firul timpului ca mărgelele pe aţă. Totuși, întreb eu cu nevinovăție, chiar crede cineva că pustiitoarele încercări la care a fost supusă atât de des omenirea, precum cele două conflagraţii mondiale şi atrocele experiment bolşevic, ar fi fost cu putinţă fără jocurile de culise ale politicii mondiale?!…
E drept, suferinţele omenirii n-au luat sfârşit odată cu globalizarea „bunelor” intenţii politicianisto-demonocratice: războaiele şi actele teroriste continuă să secere vieţi omeneşti, foamea şi bolile incurabile îşi iau tainul lor anual de alte câteva zeci de milioane de vieţi, poluarea a devenit atotputernică şi tinde să ne dea planeta peste cap, iar criza şi-a înfipt colţii în trupul vlăguit al economiei mondiale şi – după toate probabilităţile – n-are de gând să-şi ia tălpăşiţa cu una, cu două.
Dar cine, mă rog, poate pretinde că întreaga responsabilitate pentru aceste teribile încercări ale omenirii de azi, ca şi pentru cele mult mai devastatoare de mâine, trebuie să revină doar politicienilor? Fără intenţia de-a justifica enormul eşec al actualei civilizaţii umane, merită să medităm mult mai des pe marginea afirmaţiei tranşante a lui Dostoievski: Toţi suntem vinovaţi pentru toate! Iar în plan moral-spiritual, vrând-nevrând trebuie să fim de-acord cu cealaltă celebră zicere dostoievskiană: Nici cele mai înalte idealuri ale omenirii nu preţuiesc cât lacrima unui copil chinuit fără de vină!
Pentru că, în definitiv, marea problemă a omenirii nu este criza economică, de materii prime sau alimente, nu este nici măcar omniprezenta criză ecologică, ci ea se cheamă criza moral-spirituală a fiecărui individ în parte şi cea a raporturilor interumane. Iar rădăcinile acestei crize de identitate umană sunt adânc înfipte în solul actualei civilizaţii: comoditatea şi confortul au generat lenea moral-spirituală în unele cazuri, trufia şi nerecunoştinţa faţă de Cel ce ne dă viaţă în alte cazuri, iar din ambele direcţii a rămas de făcut un pas mic până la totala nepăsare vizavi de semeni, mai apoi unul şi mai mic până la ură şi cruzime faţă de aceştia.
N.B.: Cu toate astea, peștele de la cap se împute, iar politrucii se cred capul omenirii…

George Petrovai

A da cu o mână și a lua cu cealaltă sau  erori legislative în acordarea indemnizației membrilor uniunilor de creație. (Errare humanum est…)

Da, ne face cunoscut Cicero în urmă cu 2000 de ani, „a greși este omenește” (de fapt dictonul ciceronian susține că „Orice om poate să greșească, dar numai prostul stăruie în greșeală”)! Prin urmare (cu necesara distincție dintre eroare și greșeală: eroarea este de ordin logic, greșeala este de ordin moral), doar la nivel politic erorile devin grave greșeli sau păcate față de cetățeni și țară, deoarece – ne încredințează Mihai Eminescu în scrierile lui politice – „Greșelile politice sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se frânează dezvoltarea unei țări întregi și se afectează, uneori pentru zeci de ani, viitorul ei”.

Vasăzică, fiind erorile inevitabile pentru condiția umană din totdeauna și pentru totdeauna (cu dreptate se spune că „Numai cine nu muncește nu greșește/ nu face erori”), iar instituțiile fiecărui stat sau conglomerat de state (UE, NATO), cu calitatea lor de factori decizionali, fiind formate din indivizi mai mult sau mai puțin capabili și din relații interumane mai mult sau mai puțin fructuoase pentru cei mulți (nu intră în discuție acei necușeri „descurcăreți”, care pretutindeni ba driblează, ba sfidează legile!), singura modalitate prin care erorile politico-instituționale sunt împiedicate să devină greșeli cu apetit genocidar o reprezintă statornica aplicare în practică a mereu actualului sfat confucianist din urmă cu aproape două milenii și jumătate: „A guverna înseamnă a rectifica”.

Riguros adevărat, deoarece este știut faptul că nicio decizie sau acțiune umană nu este perfectă, ci doar (la un moment dat ori într-o anumită conjunctură favorabilă) măsura cea mai potrivită, deseori cu speranța că este cea mai rentabilă, pe anevoiosul drum înspre perfectibilitate.

Desigur, rectificarea (mă rog, chiar recunoașterea publică a erorii săvârșite în mod neintenționat și nepremeditat) este absolut necesară atuncea când feedbackul/ avertismentul sistemului social al României postdecembriste, cu pretenții democratice, vine în anul electoral 2024 din partea unor membri valoroși ai celor nouă uniuni, legal constituite și cu personalitate juridică (UZPR – Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Uniunea Teatrală din România, Uniunea Cineaștilor din România, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România, Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, Uniunea Arhitecților din România), care prin Legea nr.8/2006 sunt îndreptățiți să primească o indemnizație egală cu 50 % din pensia lunară.

Atâta doar că, ne înștiințează domnul conf. univ. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița în irefutabilul articol (și nu numai) Probleme și soluții privind cuantumul indemnizației stabilite prin Legea nr.8/2006, cuvenită de la 1 septembrie 2024 (între timp, domnia-sa a trimis petiții la toate organele abilitate), această indemnizație a rămas la nivelul lunilor anterioare datei de 1 septembrie 2024 (data majorării, în unele cazuri chiar cu 100 %), adică nu a fost adusă la nivelul pensiei din luna septembrie, ceea ce – conchide distinsul autor – constituie deodată o ilegalitate și un abuz!
Ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru orice om cu discernământ, îndeosebi pentru factorii decizionali din această țară, domnul profesor demonstrează printr-un exemplu și un calcul elementar că, în cazul celor cu pensia dublată de la 1 septembrie, legiuita indemnizație nu mai reprezintă 50% din venituri, ci doar… 25%!
Pentru a trezi cât de cât simțul umanitar al actualilor cârmuitori în ceea ce privește ridicolele venituri ale atâtor artiști remarcabili, domnul N. Grigorie-Lăcrița dă cutremurătorul exemplu al longevivului și inegalabilului Gică Petrescu, care a avut o carieră întinsă pe aproape șapte decenii, a încântat generații de români cu melodiile și cu vocea sa și a locuit într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, iar la bătrânețe, cum nu putea să se descurce cu pensia de mizerie ce-o primea, a trăit o bucată de vreme din mila vecinilor săi…

P.S.: Ca să nu fiu bănuit, ba chiar acuzat de unii cârcotași că aș urmări anumite foloase personale, eu, autorul prezentului articol, fac precizarea că nu sunt membrul niciuneia dintre cele nouă uniuni, lucru care în – opinia mea – îi garantează materialului obiectivitate și-i conferă maximă credibilitate.

George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Nu știu cum stau treburile politice pe alte meleaguri (presupun că, pe coordonatele globalisto-demonocratice, ele sunt pretutindeni cam la fel!), dar pe plaiurile postdecembrismului mioritic sunt privite, tratate și răsplătite ca cele mai de frunte activități umane, chit că, în peste trei decenii scurse de la lovitura de stat, beneficiarii acestei hiperprofitabile aflări în treabă (politruci, ciocoi și fripturiști/ descurcăreți de diverse culori ideologice, strâns uniți în nelegiuri și trădări) au așezat România la coada țărilor din Uniunea Europeană prin catastrofe (unele ieșite din  prostie, cele mai multe din ticăloșie premeditată) de felul următor: întregul complex economic antedecembrist pus pe butuci, jefuirea și continua sărăcire a țării cu legea-n mână, fragilizarea sistemului educațional și medical, un exod populațional de peste cinci milioane (nici pomeneală să fie stopat!), un spor natural negativ, o datorie externă de peste 150 miliarde euro etc.

Păi, mi se va răspunde, cu aproximativ aceleași probleme sociale se confruntă cam toate țările europene și de mai departe, îndeosebi acuma când resursele naturale scad dramatic (petrol, gaze, rezerve de apă potabilă și de hrană necancerigenă, minereuri, păduri, suprafețe arabile), populația planetei tot crește în țările emergente și subdezvoltate, iar datoriile și dependențele de organismele financiare internaționale au luat-o pe drumul dinspre inevitabil către sufocant. De pildă, datoria Statelor Unite, prima putere economico-financiară și politico-militară a lumii, deja este de ordinul trilioanelor, de fapt „în ton” cu a unor țări ca România, care au Produsul Intern Brut (PIB) de ordinul sutelor de miliarde. Paradoxal, însă (evident, din considerente patriotarde și/ sau populisto-demonocratice), nici măcar cele mai nevoiașe și îndatorate state ale lumii nu sunt dispuse să-și reducă treptat cheltuielile cu aberanta înarmare, respectiv să-și educe cetățenii în spiritul consumului moderat, cu adevărat dătător de sănătate pentru indivizi, societate și economie.

Dimpotrivă, cei peste opt miliarde de pământeni sunt necontenit îndemnați pe toate „canaliile” mass-media, principalul instrument de imbecilizare a naivilor și nătăfleților, să consume și să risipească din ce în ce mai mult, asta deoarece numai astfel vor spori uriașele profituri ale tâlharilor interni și externi, după cum tot în acest chip vor deveni la iuțeală dependenți de medicamentele contrafăcute și, prin bonusurile primite pentru necumpătare de la comercianți, își vor consolida rampa de lansare spre obezitate și necruțătoarele boli însoțitoare.

Dar iată cea mai concludentă și mai revoltătoare dovadă a consumului pe rupte, care în toate țările (mai ales în cele putrede de belșug și imoralitate) este considerată coloana vertebrală a actualei civilizații mașinistă, ultrapoluantă și aculturală: deși populația Statelor Unite nu reprezintă nici măcar 5% din cea a Terrei, totuși americanii consumă circa un sfert din resursele planetei! Firește că în aceste condiții, flagrant inechitabile pentru grosul pământenilor (jecmăniți fără milă de yankei și ciracii/ clienții lor), toți americanii cu mic cu mare sunt, pe ansamblu,  mulțumiți atât de politica internă a aleșilor lor, cât și de sforăriile acestora pe plan mondial…

În ceea ce privește strict politica, „mama” tuturor relelor de pe Pământ (războaie, lovituri de stat, foamete, înfiorătoare suferințe pentru muritorii de rând, bunoară așa ca în Ucraina și Fâșia Gaza), trebuie făcută precizarea că aflători în treabă sau politruci ahtiați după puterea aparentă, faima de-o clipă și bogățiile pe care „le mănâncă moliile” nu sunt numai în spațiul carpato-dunărean, ci pretutindeni în lumea asta răsturnată (vezi sodomia legalizată și „oficializarea” acesteia prin parodia blasfemică din programul de deschidere a Olimpiadei pariziene), o lume unde își dau în petic tot mai mulți cârmuitori (de state, conglomerate multinaționale, organisme internaționale), fie bolnavi la minte și la trup, deci extrem de dăunători prin neputință biologico-intelectuală sau din cauza înclinațiilor dictatoriale, fie corupți și puși pe căpătuială, adică tot contraindicați să pună mâna pe funcțiile decizionale prin care pot să influențeze (de regulă în rău) destinele a zeci și sute de milioane de semeni.

Astfel stând lucrurile din totdeauna și pretutindeni în această lume prost condusă, în special de omul modern, cu alegeri sau numiri ce au permis ba apariția unor lighioane de teapa lui Stalin, Hitler, Putin și Kim Jong-un, ba accederea la puterea supremă a unor americani realmente bolnavi (de pildă, Franklin D. Roosevelt, Donald Trump, Joe Biden), ba hidoasa afirmare într-ale imposturii, necinstei și trădării a atâtor români și alogeni postdecembriști, eu spun că se impune ca toți aspiranții la funcțiile decizionale din state sau din structurile supranaționale (ONU, OMS, Uniunea Europeană, NATO, FMI, Banca Mondială ș.a.m.d.) să fie testați de medici la trup și de cetățeni merituoși la indispensabilele cunoștințe de ordin general: literatură, artă, istorie, geografie, filosofie, logică, științele naturii, politologie.

Însă, așa cum discutam zilele trecute cu un ilustru medic sighetean despre această variantă mult îmbunătățită a politicii, este de presupus că cei mai mulți dintre ipochimenii de la noi (și nu numai) s-ar da peste cap să-și „aranjeze” testele, doar astfel izbutind să se apropie cât de cât de recomandarea dictonului latin: Mens sana in corpore sano. Cu toate aceste prealabile aranjamente de culise, pentru români ar fi un deliciu să vadă cum se agită, se screm, transpiră și dau din colț în colț toți aceia care țin morțiș să continue penibila și păgubitoarea tradiție prezidențială postdecembristă, cu „telectuali” ca Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu, Mircea Geoană, George Simion și alții !…

În sprijinul celor afirmate mai sus (mă rog, să nu rămână unii cu falsa impresie că am exagerat), redau un convingător citat extras din romanul Plăcerile vieții (Editura Univers, București, 1990) a celebrului scriitor englez W. Somerset Maugham: „Un bărbat care e socotit «om politic» la patruzeci de ani, ajunge «om de stat» la șaptezeci. Abia la această vârstă, când ar fi mult prea bătrân ca să mai poată fi angajat conțopist sau grădinar sau polițist, iată că e tocmai copt pentru a guverna o țară”. Puțin mai jos, autorul completează: „(…) nu e nevoie de cine știe ce capacitate mintală pentru a conduce o națiune”!

La rândul său, parcă intuind oribilele derapaje ale prezentului, scriitorul german Stefan Heym scrie la finalul romanului Relatare despre regele David (Editura Univers, București, 1978): „(…) într-o lume de eunuci, nu merită să te porți ca un bărbat”.

                                           George  PETROVAI

În sfârșit, după îndelungi și penibile dezbateri, din care n-au lipsit amenințările de „divorț politic”, rotativii pesedisto-peneliști au căzut de acord: cele două tururi ale alegerilor prezidențiale vor avea loc pe 24 noiembrie și 6 decembrie 2024, iar parlamentarele taman pe 1 decembrie. Asta demonstrează cât se poate de clar că, pentru actualii și viitorii rotativi (vor să continue „concubinajul” după parlamentare), contează doar calculele și agenda lor de sforării, nicidecum minimum de respect față de alegători și confortul acestora, deși 1 Decembrie este sărbătoare laică (Ziua națională), iar 6 Decembrie o mult îndrăgită sărbătoare creștină (Sfântul Nicolae).
În plus, este lesne de înțeles că pe actualii cârmuitori nu-i interesează numărul de participanți la vot (pe K. Iohannis și mai puțin), dovadă că, așa cum se zvonește, cărțile demonocratice deja au fost făcute/măsluite de păpușarii interni (desigur, cu încuviințarea globaliștilor și a serviciilor secrete de la noi și de mai departe): președinția să fie în continuare a resturilor liberale, iar puterea legislativă și executivă să revină pesediștilor.
Cică numai în acest chip se asigură stabilitatea politică în țară, implicit în flancul sud-estic NATO, singurul lucru care contează pentru alde ăștia, îndeosebi acuma când chinezii și nord-coreenii au trimis trupe în ajutorul rușilor (zice-se pentru „manevre comune”, un eufemism echivalent cu „operațiunea militară specială” din Ucraina), iar Ungaria se dovedește parcă mai rusofilă de când deține președinția Consiliului Uniunii Europene (vezi „turneul de pace” efectuat de premierul Viktor Orban la Kiev, Moscova și Beijing).
Toate celelalte stabilități interne (economică, financiară, cultural-educativă etc.) trebuie să se subordoneze acestei priorități politico-strategice, îndeosebi pentru faptul că, nemaiposedând un complex economic național (industrie-agricultură-transporturi-cercetare), România postdecembristă, aidoma unei colonii, a ajuns să depindă ba de oneroasele capricii ale organismelor financiare internaționale (deocamdată avem o datorie externă de peste 150 miliarde dolari), ba de falsa bunăvoință a oficialilor europeni.
Colac peste pupăză, din cinci în cinci ani se organizează cele două tururi (asta înseamnă cheltuială, nu glumă!) pentru alegerea unui președinte de decor, care – condamnat la o trândavă prudență de Constituția noastră ambiguă – n-a făcut și nici nu va face ceva folositor pentru țară și nație, atâta timp cât România este o penibilă struțo-cămilă semiprezidențială (unde în lume mai există o atare dihanie guvernamentală?) și atâta timp cât primul om în statul aparent este o sărmană jucărie a parlamentarilor și a celor nouă judecători de la Curtea Constituțională.
Iar dacă un președinte imprudent se crede atotputernic (cam așa ca în Statele Unite sau Franța) și, în primitiva manieră băsesciană, își permite să se încaiere cu majoritatea șparlamentarilor, el nu numai că nu va izbuti să dizolve forul legislativ al țării, adică ceea ce de curând a făcut Emmanuel Macron, dar – pe motiv că încalcă pocita Constituție iorgovaniană – la țanc va fi luat la refec și suspendat, manevre prin care i se demonstrează negru pe alb că este un neica nimeni în statul mafiot la vedere (în cel paralel cu atât mai mult) și că, pentru a-și putea duce mandatul până la capăt, el are obligația politico-cetățenească (sic!) să nu se amestece în abjectele treburi ale partidelor, clanurilor și dinastiilor, ci să admită/să legifereze cele mai detestabile compromisuri. De pildă, cândva K. Iohannis tuna și fulgera împotriva pesediștilor, pentru ca pe ultima turnantă a celui de-al doilea mandat, pesemne „luminat” de oficialii axei Bruxelles-Washington, el să fie de acord (putea să se opună bietul cârmuitor aflat sub globaliști?!) cu alianța stângisto-dreptistă și cu haioasa rotativă guvernamentală.
Iată de ce Ion Iliescu și-a făcut mendrele de președinte moscovito-bolșevic cu mineriadele (și nu numai), Emil Constantinescu a afirmat la sfârșitul mandatului de patru ani că l-au învins serviciile secrete (doar ale noastre?), Traian Băsescu jubila că, în cele două mandate de zece ani, a făcut meci nul (nici învins și nici învingător) cu foștii lui ortaci din poliția politică, iar Klaus Iohannis, cel mai răsfățat și neiubit turist al țării, nu va spune niciodată vreo vorbă despre deceniul lui de impostură prezidențială.
Ce-i de făcut ca pe viitor lucrurile să se schimbe încet-încet în bine (din pasiv și jucat pe degete, președintele să devină jucător de bază în politica românescă)? Nu-i greu de priceput că trebuie schimbată Constituția, fie întru desemnarea României ca republică parlamentară, caz în care nu se vor mai organiza alegeri (președintele eminamente decorativ, așa ca la nemți sau italieni, va fi „uns” de voința majorității absolute a parlamentarilor), fie ca republică prezidențială, în care președinte dă socoteală doar în fața poporului și, periodic, în fața parlamentului de deciziile luate pe plan intern și extern.
Altminteri, adică nerenunțând la contraproductiva improvizație politică, președintele nostru va fi în continuarea captivul găștilor parlamentare și mulți români vor continua să ceară ajutorul providenței ca să intrăm în normalitate…

George PETROVAI

Foto: Rami Sion

De la 1 ianuarie 2007 suntem în Uniunea Europeană (ca țară de mâna a doua și fără drepturi depline, dovadă inaccesibilul Schengen pentru noi), așa că, după înzestrarea corespunzătoare cu oameni și tehnică (mașini, elicoptere, armament), România a primit de la centru sarcina de-a apăra granițele sale, implicit ale blocului comunitar, de nepoftiții învecinați (ucraineni, ruși, sârbi, basarabeni) și de mai departe, în mod deosebit de armele, drogurile și țigările contrabandiștilor.
Firește, până la primirea ucrainenilor și basarabenilor în lăbărțata UE, România și Bulgaria se situează la extremitatea estică a conglomeratului multistatal, iar polițiștii de frontieră ai celor două state trebuie să apere colosul de niscaiva intruziuni, chit că deja el este plin ochi de musulmani, africani, arme, crime, droguri și sodomiți.
Deocamdată ne mulțumim cu ceea ce primim (refugiați ucraineni, urecheli, promisiuni, bani pentru perpetua umilință, devalizare și necrâcnire politică), uitându-ne cu neputincioasă silă la polițiștii de frontieră, care – aidoma altor „scule” postdecembriste (politruci, ciocoi, sepepiști, jandarmi, polițiști locali, urmași ai milițienilor și securiștilor) – își plimbă trupurile doldora de belșug, aroganță și prostie în mașini luxoase, cu aerul că, fără ei, ar fi vai de nația română, care oricum a ajuns la coada țărilor din UE prin ticăloasa cârdășie dintre tâlharii interni și externi.
Oricum, nu-s prea mulți români care mai cred că alde ăștia (politruci, sinecuriști, bugetari nesimțiți) sunt dispuși să se jertfească pentru țara unde o duc mai bine ca-n sânul lui Avraam, de îndată ce ei realizează că există patriotism, cinste și omenie de-abia atunci când își pierd funcțiile (nu și uriașele averi necușere!), iar Emil Cioran ne asigură în cartea Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990) că, pe aceste meleaguri, fondul românismului a rămas la fel de precar ca-n urmă cu 90 de ani: „Ceea ce spunea un lăutar țigan unui cerc de români: «aveți noroc cu noi, că de nu, ați fi ultimii»”, fapt copios confirmat de actualul proces de manelizare; „Defectul României este că a fost prea multă vreme o potențialitate”, sistematic întârziind „să devină o actualitate istorică”; „Poate că toți românii nu suntem decât niște copii bătrâni”, născuți „din oboseala romanilor și din lacrimile dacilor”?; „Să fie o utopie dacă am crede că România ar putea să se ridice vreodată peste nivelul și fatalitatea culturilor mici”, care cu toatele „apucă pe căi bătătorite”, căci – netrecând prin perioadele ce generează „perfecțiunea istorică a marilor culturi” – „nu cunosc logica stringentă a evoluției”?; Balcanii – „centru de periferii spirituale”, unde „răbufnește ecoul marilor respirații spirituale”; „Țărănimea nu mai poate fi decât rezerva biologică a unei națiuni, o simplă sursă de alimentare”; „Istoria nu cunoaște un popor cu armată glorioasă și repetat verificată, care să nu fi creat și o cultură”; „Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist o substanță”; „Un filozof nu poate fi decât…președinte”; „Ura este virtutea esențială a omului politic” („condimentată”, adaug eu, cu impostură, necinste, ipocrizie și minciună), atâta timp cât ținta/ finalitatea este câștigarea cu orice preț a puterii, deseori cu mijloace flagrant neortodoxe.
Totuși, fiind românii condamnați la năstrușnica libertate de tip balcanic și postbolșevic, fătată de „democrația originală” (într-un asemenea cadru politico-legislativ, orice nelegiuire este cu putință și aproape nimic nu-i posibil din ceea ce este uman, creștinesc și tradițional!), nu-i de mirare că taman ăștia ajung la butoanele puterii centrale sau locale, de câte ori vor mușchii lor (ai dinastiilor hipermafiote).
În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trepădușii ajunși miniștri sau secretari de stat, dar mai ales comandanții de zonă/ de coastă din Poliția de frontieră (toți cu galoane de ofițeri superiori și lefuri astronomice), organizează din când în când conferințe de presă, ocazie cu care își prezintă bilanțul „succesurilor”. Aferim, este dreptul lor…
Atâta doar că țigările de contrabandă capturate de polițiștii frontieriști (mii, uneori zeci de mii de pachete la o acțiune), nu reprezintă decât un mizilic în comparație cu milioanele de pachete din TIR-uri, care fie se îndreaptă spre marile orașe ale țării, fie (desigur, cu acordul vameșilor corupți și nu numai) trec granița spre statele din centru și vestul continentului, unde rețeaua mafiotă are o uriașă piață de desfacere și profit pe măsură, chiar atunci când apar riscuri și pierderi neplanificate.
În aceste condiții (informațiile mi-au fost furnizate de un fost contrabandist, care „activa” numai pe teritoriul României), nu poate fi exclusă ipoteza că „marile” capturi ale polițiștilor sunt în realitate niște momeli pentru naivi, ca nimeni să nu poată spune că aceștia nu-și fac datoria.
Dar iată încă o nostimă dovadă de „profesionalism” din partea tuturor polițiștilor, nu numai a acelora de frontieră. Aleea care duce la Piața centrală de alimente din Sighetu Marmației este realmente flancată de două șiruri dense de tutungii, care-i aprovizionează cu țigări și pe polițiști. Ei bine, atunci când în culise se pune la cale o razie, contrabandiștii mai răsăriți sunt înștiințați din timp, iar ei aruncă în gura lupului doar câțiva amărâți cu câteva pachete de țigări.

N.B.: Cândva l-am întrebat pe un polițist de ce tolerează așa ceva. Mi-a răspuns ca la carte: „Primăria cunoaște foarte bine situația de la intrarea în piață și din interiorul pieții, dar o lasă mai moale fiindcă nu poate să le ofere locuri de muncă…” Iar eu, în timp ce mă întrebam cam câți dintre ăștia ar fi dispuși să trudească potrivit (ne)pregătirii lor profesionale, mi-am adus aminte de următoarea anecdotă auzită cu ani și ani în urmă: „Un șmecher transpiră doar atunci când visează că lucrează”.

George PETROVAI

Cu siguranță că unii cititori vor fi surprinși că am pus termenul democratic între ghilimele. Da, căci el, care reprezintă coloana vertebrală a aparențialei democrații moderne, este în fond o imensă păcăleală pentru cei mulți și o necontenită aflare în treabă pentru catindații, din ce în ce mai numeroși și mai necalificați, la funcțiile decizionale din comunități (comune, orașe, municipii, județe, landuri), state și conglomerate suprastatale de tipul Uniunii Europene.
Mai întâi că democrația sau puterea poporului nu este invenția occidentalilor (englezi, francezi, germani, italieni), ci a minților luminate din orașele-state antice grecești, unde se aplica în mod direct: aspirantul la puterea politico-juridică din respectivul stătuleț (Atena, Sparta etc.) își expunea ideile în auzul concetățenilor din agoră, care pe loc îl confirmau în postul vizat prin aplauze sau, dimpotrivă, îl izgoneau prin huiduieli.
Desigur, marile entități sociale de felul popoarelor și națiunilor moderne, care cuprind zeci și sute de milioane de indivizi, nu pot beneficia de avantajele democrației directe, ci de multiplele dezavantaje (demagogie, minciună, necinste, impostură) ale democrației reprezentative, masele de cetățeni-alegători (și nu numai) fiind prezente în forurile legislative și executive ale comunității (președinți de consilii județene, primari, consilieri) și ale statului la vedere (președintele țării, senatori, deputați, miniștri) prin componenta eminamente cantitativă a împuternicirii dată de votul cetățenesc. Fiind vorba de o delegare pe perioada unui mandat de patru sau cinci ani, se subînțelege că alesul sau împuternicitul politic ar trebui să fie trup și suflet de partea și la dispoziția comunității care l-a onorat cu încrederea ei, pentru că din taxele și impozitele plătite de anonimi, el și familia/ clanul de care ține are/ au parte de un trai pe picior mare: leafă ciocoiască, mașină bengoasă, casă fățoasă, vacanțe pe meleaguri exotice, lanț de aur la gât de taur ș.a.m.d.
Numai că aproape toți ăștia, cu studii la plesneală și incultură direct proporțională cu neomenia parvenitismului, în foarte scurt timp se dau pe brazda mizerabilismului politic: știu doar de drepturile lor și ale ciracilor (noi avantaje financiare și materiale, votate la iuțeală și în unanimitate), însă – până la viitoarea campanie – prea puțin le pasă de drepturile constituționale și trebuințele firești ale concetățenilor resemnați. De-abia atunci își amintesc că nedemnul lor viitor depinde de votul maselor de oropsiți, așa că fac rost de bani ca să le dea niște firimituri, precum la începutul arhiplinului an electoral 2024, când, spre deosebire de „rotativii” liberali, pesediștii le-au dat o parte din ceea ce prevede Legea indexării (creșterea pensiilor și lefurilor cu rata reală a inflației). De altminteri, acest mizilic (evident, comparativ cu nerușinatele venituri ale baștanilor) și promisiunea de recalculare, implicit de creștere a celor mai multe pensii de la 1 septembrie, constituie logica explicație că, la alegerile din 9 iunie a.c., formațiunea pesedistă a înregistrat un semnificativ spor de voturi și trofee politice față de anul 2020.
În pofida acestor lucruri arhidezbătute în presă (chiar eu am scris mai multe texte) și lesne deductibile de tot omul cu niscaiva discernământ, mulți dintre semenii noștri nu numai că susțin cu înverșunare că „votul este mai tare ca glonțul” și că ei, ca exemplari cetățeni (sic!), n-au ratat niciun scrutin postdecembrist (cu rezultatele pe care le vedem, adaug eu), dar – nesinchisindu-se de struțo-cămila rostită (veritabilă contradictio in adjecto) – pretind că votul trebuie văzut și tratat de toți alegătorii ca un drept obligatoriu! Căci, afirmă alde ăștia, din cauza absenteiștilor treburile merg ca naiba pe meleagurile noastre, nicidecum din vina aleșilor mari și mici, care, în cele peste trei decenii, au fost schimbați cu mult zel „democratic”, așa încât boborul să-și poată continua bătuta pe loc. Iar eu spun că la bolșevici prezența la vot obligatoriu (!) a fost întotdeauna peste 90%, însă n-am știre ca treburile să fi mers șnur măcar într-un compartiment de activitate!…
Mă rog, de ce respect față de vot se poate vorbi la noi, când – la referendumul din 2009 – românii (circa opt milioane) au dorit un parlament unicameral cu maximum 300 de aleși, iar voința lor (autoritatea supremă și indiscutabilă într-o democrație neoriginală) nu s-a pus în practică nici măcar după 15 ani?!

Dar iată ce ne spun doi oameni de cultură și doi lideri politici despre vot și democrație:
1) Marele scriitor american Mark Twain: „Dacă prin votul nostru am putea să schimbăm ceva, nimeni nu ne-ar lăsa să votăm”;
2) Filosoful francez Henri Bergson apreciază democrația ca fiind „Singura formă de guvernământ compatibilă cu libertatea și demnitatea umană”, însă cu următorul viciu incurabil: „N-are criterii de selecțiune a valorilor”;
3) Winston Churchill, premierul Marii Britanii, știa că democrația este o formă grozav de imperfectă de guvernământ, dar cerea de la cusurgii una mai bună în care să creadă;
4) Iosif Vissarionovici Stalin: „Nu contează câți cetățeni votează, ci doar cine numără voturile”.

N.B.: Nu-i așa că toate alegerile noastre postdecembriste, cu prezența la vot în jur de 50% și – deci – cu aleși cu o legitimitate discutabilă, se conduc după cinicul principiu stalinist? În plus, alegerile comasate din 9 iunie confirmă zisa cu „Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie” (schimbări formale pe un fond intact).

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Prin intermediul lui Cristi Fernea, librar și pasionat om de cultură, de curând am primit cartea Sfera inteligibilă în tradiția platonică și creștină a lui Viorel Igna, fost profesor de filosofie și logică, în anii ’70 – ‘80, la două licee sighetene, iar din 1993 stabilit cu întreaga familie în orașul italian Perugia.
Întrucât eram în relații cultural-filosofice foarte apropiate (de aceeași vârstă și amândoi în febrila căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul”, prin neobosite lecturi și interminabile dezbateri, deseori sugerate și/ sau supervizate de regretatul Jean Bălin), pot să afirm că-i cunosc marea pasiune pentru anticele și mereu incitantele fundamentări greco-romane în plan moral-spiritual (inclusiv nobila și fecunda influență exercitată de ele asupra creștinismului incipient), cât și pentru formidabilele sincronisme/ interinfluențe greco-orientale (indiene și chinezești), despre care marele indianist român Theofil Simenschy afirmă cu prudență în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978) că „Toți au dreptate întrucâtva; greutatea stă în a deosebi de la caz la caz aceste influențe, a le determina originea și epoca și a stabili până unde merg”.
De pildă, îmi amintesc de furtunoasele discuții pe marginea celor trei mari „vehicole” sau mijloace de mântuire ale budismului („micul vehicol” sau hinayāna, „marele vehicol” sau mahāyāna, „vehicolul tantric” sau vajrayāna), precum și cele despre marii reformatori Nāgārjuna (în secolul al II-lea e.n. a sistematizat doctrina mahāyāna, elaborând un sistem nihilist în care nu există nici eul și nici non-eul, eliberarea dobândindu-se prin conștientizarea acestui vid universal) și Asanga (potrivit mai moderatului său sistem filosofic din secolul al IV-lea e.n., numit „al idealiștilor” sau „al practicanților metodei Yoga”, lumea înconjurătoare nu are existență, dar – la fel ca la Platon – există eul sau gândirea, care zămislește iluzia realității).
Cu câteva veacuri înaintea celor doi gânditori indieni, subtilul dialectician chinez Mo Zi (sec. V-IV î.e.n.) a exercitat o rodnică influență asupra mahāyānismului prin teza iubirii universale: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit și cel ce face servicii aproapelui va fi neaparat răsplătit, iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”.
Dezbăteam, totodată, năucitoarele asemănări dintre Unul plotinian („fără formă și de nimic limitat”, care – prin situarea dincolo de gândire – trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”) și supremul Dao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început sau sfârșit, nu se află sus sau jos, înlăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), implicit cu De, principiu strâns legat de Dao și echivalent în românește ba cu termenul Putere (puterea specială a individului), ba cu Virtute (spontaneitatea tuturor lucrurilor „în sensul elanului bergsonian”), sincronisme sistematizate și ilustrate ulterior de mine (martie 2017) în textul Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism).
Nu în ultimul rând, purtam îndelungi discuții pe marginea oului cosmic (la indieni și vechii egipteni), formă premergătoare a desăvârșitei sfere, deoarece conține „sub coajă” germenele vieții și al existenței (Brahma, ființa supremă și „izvorul tuturor lucrurilor”, nu doar că s-a născut din ou, dar „cu gândul numai” a făcut cerul din jumătatea de sus a acestuia și pământul din jumătatea de jos), treceam în revistă suita sistemelor creaționiste antice („cu gândul” la Brahma, „cu cuvântul” Vac, predecesorul Logos-ului, la zeul indian Prajapati și „din nimicul absolut” la Augustin), neomițând „ideea preexistenței unei materii cosmice primordiale” (am numit apa) la chaldeeni (Apsu sau Oceanul-tată, Tiamat sau Haosul-mamă) și la Thales din Milet, precum și cosmogoniile din cele două versiuni ale Genesei biblice: iahvistă sau jahveistă (sec. al VIII-lea î.e.n.) și elohistă (sec. al V-lea î.e.n.), ambele descinse din vechea concepție chaldeeană.
În paranteză fie spus, concepția indiană a creației „cu cuvântul” a ajuns la Philon, teologul-filosof preocupat să dea un nou impuls Bibliei mozaice (Vechiul Testament la creștini) cu ajutorul filosofiei grecești, datorită faptului că la acea vreme (ultimul secol î.e.n.) Alexandria de la gurile Nilului era un oraș cosmopolit nu numai pentru negustori, ci și pentru învățații din toată lumea, atrași – ne înștiințează Petre P. Negulescu în masivul tratat Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1977) – „de marile înlesniri culturale, de colecțiile de manuscrise mai ales”.
Același autor ne informează cum Philon, adeptul principiilor „Dumnezeu ca Ființă transcendentă, nu poate să aibă raporturi directe cu lumea” și „Unitatea absolută (Dumnezeu) exclude multiplicitatea absolută (lumea)”, se vede nevoit să introducă mai mulți intermediari/agenți între cele două entități disjunctive, concepție preluată apoi de creștinii „încurcați în controverse”, pentru ca de la Sinodul niceean (anul 325 e.n.) să devină temelia Trinității.
Și iată în ce mod. Mai întâi, Philon împrumută de la stoici termenul Logos (rațiune), care la el – cu precizarea că „l-a creat mai întâi Dumnezeu” – are înțelesul atât de „rațiune”, cât și de „cuvânt” sau „discurs”. Însă, fiind Dumnezeul lui Philon mai filosofic, deci mai abstract decât concretul Dumnezeu vechitestamentar, El nu pronunță mai multe cuvinte creatoare, ci doar unul singur – Logos, care „avea în sine tot ce trebuie pentru ca procesul creațiunii să se desfășoare mai departe, fără altă intervenire a lui Dumnezeu” (P.P. Negulescu), căci avea rolul de „organ de concepție”. Numai că, prin natura sa, Logos-ul se situa „prea departe” de lumea ce urma să apară, așa că era nevoie de un alt intermediar, gândit ca un „organ de execuție”, cu scopul de-a transforma ideile generale ale organului de concepție în lucruri particulare. Iar acesta, la fel ca în doctrina stoică, era Spiritul (pneuma).
Din nou distanța fiind prea mare între „tendința generală” a Spiritului și lucrurile materiale ce trebuiau produse (firește, prin prelucrarea materiei informe de început), cascada descendentă a intermediarilor este completată cu îngerii și demonii, ființe spirituale prevăzute cu indispensabilul înveliș material, care le permite să lucreze materia spre „a realiza într-însa ideile”.
Primele trei ipostaze au atras atenția creștinilor și au avut un rol important în orientarea creștinismului spre neoplatonism („coloritul filozofic al celor mai mulți dintre gânditorii creștini, de la sfârșitul antichității și din prima jumătate a evului mediu, a fost neoplatonic”, precizează P.P. Negulescu), întrucât prima ipostază era „Dumnezeul unic al monoteismului iudaic”, a doua (Logos-ul) era numită de Philon „Primul născut”, ba – într-o formulare mai mult familiară decât filosofică – chiar „Fiul”, iar Spiritul (a treia ipostază) devine la creștini Sfântul Duh, astfel născându-se inexplicabila dogmă a Dumnezeului „unic și nedespărțit”, în trei ființe diferite…
Citind mult documentata carte a lui Viorel Igna (atât de încărcată cu citate, încât nu există afirmație fără una sau mai multe „proptele” cu moț filosofico-teologic), m-am mirat că nicăieri nu pomenește de sincronisme și de fascinantele teorii cosmogonice orientale, în mod deosebit de oul cosmic și influența subtilei filosofii indiene asupra lui Philon, a cărui triadă ipostazică – așa cum am arătat – stă la baza Trinității creștine și a orientat creștinismul înspre neoplatonism. Căci sfera inteligibilă a creștinismului, potrivit superbelor definiții diseminate în carte: „Dumnezeu este sfera cu centrul oriunde și circumferința niciunde”, „Imensitatea esenței lui Dumnezeu ia forma sferei”, „Spiritul este sferic” etc., purced din originala concepție a lui Philon, nicidecum din comentariile și scrierile elaborate de Marius Victorinus 300 de ani mai târziu, cu atît mai mult că acesta rămâne un zelos și inspirat filonist atunci când afirmă că „Dumnezeu «este unitatea celor trei potențe – a Ființei, a Vieții și a Gândirii»”, identificând Ființa cu Tatăl, Viața cu Fiul și Gândirea cu Duhul Sfânt.
Din păcate, în comparație cu Marius Victorinus și Augustin, cu neoplatonicienii (Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus, Damascius, Simplicius) și întreaga henologie, cu Pitagora, Xenophan, Parmenide, Zenon și Heraclit, dar mai ales cu Platon și Aristotel, alexandrinul este amintit la pagina 197 doar într-un scurt și irelevant paragraf: „(…) în reformulările lui Philon din Alexandia, care a pus pe primul loc înțelepciunea”…
Și încă ceva. Ignorând complet filosofia indiană și chineză, V. Igna urmează exemplul mult citatului Giovanni Reale, care a scris o enormă istorie a filosofiei greco-romane (la noi a apărut în 10 volume), în mod eronat intitulată Istoria filosofiei antice.
În rest, cartea prietenului Igna merită să fie citită (de inițiați și mai puțin inițiați) pentru pilduitoarea acribie cu care urmărește sfera inteligibilă (cosmică și spirituală) în filosofia antică greacă, „acasă” la neoplatonicieni și la primii teoreticieni valoroși ai creștinismului.

George PETROVAI

Citesc pe internet fel de fel de aberații despre războiul ruso-ucrainean, „enormul” potențial militar al muscalilor și alianța pe multiple planuri a acestora cu chinezii (cică Putinosul ar fi prieten la toartă cu Xi Jinping, pesemne cum a fost Stalin cu Hitler), precum și despre forța economico-militară a BRICS-ului (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), care – prin sprijinul acordat rușilor (cu excepția Chinei, de peste doi ani doar unul vag politico-diplomatic!) – va lovi sub centură dolarul și actuala supremație a Statelor Unite și a întregului Occident (Uniunea Europeană, NATO), instaurând o lume multipolară/ multicefală, în care vor fi mai mulți lideri și mai multe orientări planetare.
Numai că pretutindeni în lumea viului, cu atâta mai mult în comunitățile umane (popoare, națiuni) și în politicile lor internaționale, nu există egalitate și libertate deplină, întrucât egalizarea impusă sau autoimpusă (să ne-o amintim pe cea bolșevică) duce fatalmente la sterilizare și staticizare, iar libertatea cu hurta/ cu polonicul generează haos și imbecilizare în masă, bunăoară așa ca în originala noastră democrație postdecembristă.
Aceasta fiind nedreapta, dar fireasca stare de lucruri în întreaga istorie umană (antică, feudală, contemporană, preindustrială, industrială și postindustrială de tip globalisto-digital), este de râsul curcilor să crezi că cea mai mare putere economică, politică, militară, științifică, sportivă și culturală a lumii actuale (am numit Statele Unite, cu toate păcatele lor privind ipocrizia cârmuitorilor, jafurile întreprinzătorilor și uriașele consumuri ale cetățenilor, cu neomarxismul, satanismul și sodomismul în floare), ar putea să fie detronată sau, mă rog, determinată să se retragă (sic!) de pe poziția de lider planetar, în pofida faptului că are logica susținere a celor mai industrializate state (Germania, Japonia, Marea Britanie, Canada, Franța, Italia) și a altor redutabili aliați (Uniunea Europeană, NATO, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Singapore, Taiwan etc.), numai pentru că niște mastodonți într-ale întinderii (Rusia în primul rând) și numărului de locuitori (India, China, Brazilia) doresc, ba chiar pretind acest lucru în politicile lor confraterno-periferice, dar fără argumente îndestulătoare la diverse capitole: dezvoltare economică temeinică (niciuna dintre aceste puteri emergente nu face parte din selectul „club” al țărilor hiperindustrializate), nivel ridicat de trai, democrație reală, independență juridică, libertatea gândirii, exprimării, asocierilor și întrunirilor (cu excepția Indiei, parțial a Braziliei și Africii de Sud la ultimele trei capitole).
Aminteam mai sus de „prietenia” dintre Putin și Xi Jinping. Deși amândoi sunt niște dictatori (cu notabila diferență că liderul chinez nu este multimiliardar și nu-i susținut de o nesimțită gașcă de oligarhi așa ca muscalul, iar China este realmente o însemnată putere economico-militară), nici pomeneală de sentimente sincere și trainice la acest nivel postuman, nivel născut și cerut de/ din înalte și – deseori – inumane considerente politice. Da, căci jucând constant la două capete (schimburi comerciale avantajoase atât cu Rusia belicoasă, slăbită și nerealistă, cât și cu Occidentul inventiv, prudent și putred de bogat), China promovează o politică asemănătoare cu cea stalinistă din preajma celui de-al doilea război mondial: chipurile dorește încheierea conflictului ruso-ucrainean (însă, cum se constată, una spune și cu totul altceva face), de fapt – prin exponențiala creștere a schimburilor comerciale cu gașca putinistă – ea îl alimentează și-l prelungește, așteptând ca, după slăbirea beligeranților direcți și indirecți, să intervină cu forțele ei intacte pentru a-și impune punctele de vedere – să se întroneze liderul planetei și să-și redobândească teritoriile siberiene ocupate de muscali.
Fiind Putinosul un cârmuitor de tip feudal (corupt până în măduva oaselor, neiubit de apropiați și foarte temut de norodul rusesc, limitat și egocentric, ahtiat după putere și bani, cu o avere evaluată la mult peste 200 miliarde dolari, nu în ultimul rând ipocrit, mincinos, crud și răzbunător, adică o sinistră medie caracterologică între Ivan cel Groaznic, Stalin și Kim Jong-Un), a ordonat pe 24 februarie 2022 atacarea Ucrainei din trei părți nu din dragoste și multă grijă față de soarta rușilor rămași pe teritoriul Ucrainei după destrămarea Uniunii Sovietice și, cică (susține propaganda kremlinistă), teribil persecutați de ucrainenii rusofobi (aceeași retorică a fost întrebuințată de Hitler și ciracii lui întru justificarea anexiunilor teritoriale, ba chiar a declanșării celui de-al doilea război mondial), ci din smintitele considerente ale unuia care crede despre sine că-i providențial, deci care – preocupat până la demență de măreția extensivă a Rusiei – e convins că are menirea să elimine fatalele erori politico-militare săvârșite de predecesori, în mod deosebit cele ale reformistului Mihail Gorbaciov: (a) Refacerea Uniunii Sovietice, strategie prefațată prin invadarea Ceceniei, mutilarea teritorială a Georgiei și ocuparea Peninsulei Crimeea în anul 2014 (neriposta categorică a anglo-americanilor în timpul celor trei agresiuni, adeverește spusa „Dă-i nas lui Ivan și-o să urce pe divan”); (b) Încredințat după aceste ticăloase demonstrații de forță că occidentalii se tem de Rusia militarizată și că armata muscălească este invincibilă, criminalul de Putin (a nu se da uitării suspectele morți ale multora dintre criticii și adversarii săi) nu numai că a plănuit cu ani în urmă invadarea și ocuparea Ucrainei printr-un război-fulger de câteva zile, astfel (la fel ca în situațiile precedente) punând Occidentul în fața faptului împlinit, dar era atât de sigur de rapida îngenunchere a Ucrainei, încât le-a sugerat primelor eșaloane îndreptate spre Kiev să aibă în rucsacuri uniformele de paradă!
Atâta doar că mai mica, dar mai eficienta armată ucraineană (din 2014 antrenată de tehnicieni occidentali și bine înarmată de anglo-americani), dă peste bot invadatorilor (e drept, cu catastrofale pierderi materiale și umane – pe front și în rândul civililor), așa încât, în cei peste doi ani de lupte crâncene, aceștia au pierderi umane și în tehnică de luptă de câteva ori mai mari decât ale sovieticilor în zece ani de război cu afganii (1979-1989): circa 500.000 de soldați morți, inclusiv vreo 10 generali, zeci de mii de tancuri, blindate și lansatoare de rachete, peste 10.000 de drone, sute de avioane și elicoptere, câteva zeci de nave și ambarcațiuni, ba chiar și un submarin.
Dacă la astea se mai adaugă sancțiunile impuse Rusiei putiniste de cele mai multe țări ale lumii, inflația, marile probleme cu care se confruntă industria muscălească din pricina orientării ei spre producția de război, dar mai ales a crizei de forță de muncă (sute de mii de specialiști au fugit în străinătate, alte sute de mii de tineri au fost trimiși pe front), precum și schimburile comerciale extrem de avantajoase pentru chinezi, îndeosebi la petrol și gaze (neavând conducte ca în Europa și alte posibilități de alimentare a mașinii de război, rușii s-au împăcat cu condiția economică, în parte și politică, de vasali ai chinezilor), toți acești factori, vasăzică, plus lipsa componentelor electronice pentru industria de vârf și de înarmare, importate înainte de război de la occidentali și japonezi, au generat un nesfârșit lanț de dificultăți, care în mod necesar se răsfrâng în dramatica scădere a nivelului de trai pentru cei mulți, extrem de redus și înainte de invazie (potrivit unui jurnalist independent, veniturile lunare ale majorității siberienilor erau mai mici de 50 de euro).
Desigur, toate aceste nenorociri, scoase de război din cutia Pandorei, îi afectează pe rușii europeni mult mai puțin, motiv pentru care, în pofida legilor draconice (concepute exact pentru înfricoșarea maselor) și a legiunilor de brute oficiale, înarmate până în dinți, încă n-au pornit marile proteste ale nemulțumiților, iar privilegiații odiosului regim putinist (consilieri, miniștri, oligarhi, securiști, gărzi de corp, înalți funcționari ai statului mafioto-opresiv) nu sunt afectați absolut deloc, căci scopul ăstora nu este asigurarea unui trai decent pentru cei mulți și libertăți cu adevărat democratice pentru toți cetățenii, inclusiv prin reducerea colosalelor decalaje dintre hiperîmbuibați și ultrasăraci, ci să-și mențină pozițiile/ funcțiile și avantajele prin „eternizarea” la putere a unui individ nevrednic și necinstit.
Însă istoria ne face cunoscut că foarte puțini tirani au murit de moarte naturală (după pieirea lui Stalin, marele infect Beria se lăuda că l-ar fi otrăvit!), majoritatea lor fiind trădați sau chiar uciși de apropiați: degeneratul împărat Caligula a fost lichidat prin înjunghiere chiar de șeful uriașei sale gărzi pretoriene, taman acela care-l purta în brațe când era mic, Alexandru Lăpușneanu a fost otrăvit de soția lui Ruxandra, domnitorul Constantin Brâncoveanu (devenit tiranic spre sfârșitul domniei cu membrii în vârstă ai familiei) va fi trădat de unchiul lui, stolnicul Constantin Cantacuzino, gărzile țarului reformist Alexandru al II-lea n-au putut sau n-au vrut să prevină asasinarea sa etc.
La fel se poate întâmpla și cu Putinosul, atunci când – presați de cursul evenimentelor (sărăcie generalizată, furia maselor, nemulțumirea și revolta trupelor) – generalii și consilierii vor decide că trebuie înlăturat, ba chiar lichidat, locul lui fiind luat de un om vrednic și înțelept, devotat poporului și agreat de lumea liberă, chiar dacă paza actualilor kremliniști este asigurată de vreo 50.000 de lachei, considerați loiali și impecabil antrenați. Păi da, că și ei sunt mai mult sau mai puțin oameni, nu niște automate, adică au sentimente și relații, simpatii și antipatii, sensibilități și aspirații, oricât de consistentă ar fi leafa primită de la un stăpân cvasidement și fără scrupule.
Iată încă o dovadă că ăsta-i neomul Putin: la moartea lui Mihail Gorbaciov, părintele glasnostului și perestroikăi (instrumente politice întru salvarea mastodontului anchilozat prin democratizare și liberalizare), noul tartor kremlinist regretă atât de mult dispariția Uniunii Sovietice (mereu afirmă că-i „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului 20”), încât nu numai că i-a refuzat o înmormântare de stat ultimului președinte sovietic, dar n-a participat la modestele lui funeralii…
Tot istoria ne face cunoscute următoarele adevăruri:
1) Toate conflictele militare de după Războiul de independență al coloniilor americane, la care Anglia (singură sau în alianță, îndeosebi cu Statele Unite) a luat parte, au fost câștigate: bătălia navală de la Trafalgar (1805) și celebra luptă de la Waterloo (1815), Războiul Crimeii (1853-1856), Războiul ruso-japonez din 1904-1905, englezii instruind militarii japonezi și furnizându-le armament, Primul război mondial (1914-1918), Al doilea război mondial (1939-1945), lungul război rece;
2) În toate marile lupte purtate de Rusia țaristă în epoca modernă (Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez, Primul război mondial), ea n-a rezistat mai mult de trei ani, păcile încheiate fiind mai mult sau mai puțin umilitoare, iar Uniunea Sovietică, fără imensul ajutor anglo-american (de la tancuri și până la alimente), n-ar fi făcut față nemților, lucru recunoscut de Stalin, mai puțin faptul că tot occidentalii au făcut din mastodontul sovietic o mare putere postbelică;
3) Fiecare înfrângere a Rusiei țariste și apoi a Uniunii Sovietice a fost urmată de mari frământări și prefaceri politico-sociale: după războiul Crimeii, țarul Alexandru al II-lea a demarat în anul 1861 complexul proces de abolire a iobăgiei, iar românii au realizat unirea din 1859; umilirea rușilor de rasa galbenă în 1904-1905 a fost îndată urmată de revolta acestora (unii îi spun revoluție); debandada armatelor rusești din 1917 (bolșevizarea, lichidarea ofițerilor, retragerea de pe front) a culminat cu lovitura de stat leninisto-troțkistă din octombrie (nemeritat numită revoluție), succedată de asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, chit că acesta abdicase cu câteva luni înainte; sfârșitul războiului rece, la pachet cu retragerea sovieticilor din Afganistan (firește, din pricina epuizării mastodontului) a dus peste puțin timp la dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Toate aceste lucruri fiind bine cunoscute de strategii occidentali, ei nu se grăbesc cu aplicarea de lovituri nimicitoare Rusiei (tocmai de aceea, zic eu, încă n-au livrat ucrainenilor avioane de luptă și, îndeosebi, rachete cu rază lungă de acțiune), ci-i lasă pe ruși să fiarbă în suc propriu, să simtă în viața de zi cu zi ce înseamnă jaful putiniștilor și neroadele lor ambiții expansioniste, dimpreună cu izolarea impusă și autarhismul contraproductiv în care țara se complace pe moment, pentru că numai atunci vor renunța la paternalismul anacronic, vor dori democrația reală (aia începută de Gorbaciov) și – după mătrășirea actualilor kremliniști nocivi – își vor alege pe bune niște cârmuitori vrednici.
Motivul pentru care anglo-americanii nu doresc zdrobirea Federației Ruse nu este teama de învechitul ei arsenal nuclear (putiniștii știu prea bine că războiul nuclear nu are învingători), ci acela că ea a reprezentat și continuă să reprezinte „marele stat-tampon” dintre rasa albă din Europa și cea galbenă din Asia. Căci, citându-l pe doctorul Legendre, profesorul Petre P. Negulescu ne informează în tratatul Destinul omenirii (Editura Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „Rusia dacă n-ar exista, ar trebui inventată” și că ea are rolul de „santinelă înaintată a rasei albe, a civilizației noastre”.

George PETROVAI

Orice om onest și cu scaun la cap își dă seama că a treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a) Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b) Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți…”; (c) Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!…”; (d) Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează  pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.
Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați…
Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.

Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.
Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.

Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia – țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque…

Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30% (peste 50% dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».
Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte:
1. Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;
2. High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe;
3. Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».
Nota 1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste:
a) Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti;
b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…
Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21 (Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere modestele avantaje ale mașinismului (deplasare rapidă, comodă, confortabilă) și colosalele dezavantaje ale acestuia: hiperpoluare de toate tipurile (aer, apă, sol), mulțimea accidentaților și morților (îndeosebi în transporturile rutiere), alarmanta creștere a numărului de canceroși, cardiaci și diabetici, plus sporul supraponderalilor și obezilor, majoritatea acestora fiind mașiniști atât de înrăiți/îndobitociți, încât nu mai depun niciun efort fizic, nici măcar într-o plimbare pe distanțe scurte ori după ce s-au îndopat (atenție, siesta sănătoasă nu se face în fotoliu sau în pat!).

Marele bai este că alde ăștia își cresc progeniturile potrivit stilului lor dezastruos de viață: cât sunt mici, realmente îi îndoapă cu diverse otrăvuri (dulciuri, lichide carbogazoase, cartofi prăjiți, fripturi cancerigene) și le inoculează disprețul pentru efortul fizic și intelectual (nici sport, nici autentice preocupări culturale de felul cititului, cântatului, dansatului și povestitului, ci doar zgâitul la tembelizor și pe telefonul mobil), iar după ce ajung școlari, de bunăvoie se transformă în taximetriștii odraslelor, chiar dacă sunt numai câteva sute de metri până la școală și o plimbare le-ar prinde bine amândurora.

Și iac-așa ne iese la toți pe nas blestematul ăsta de mașinism (de sărbători când se circulă bară la bară, dimineața cu mersul părinților la slujbă și dusul urmașilor la cursuri, la amiază cu drumul în sens invers, seara și noaptea cu răhățoasele raliuri ale teribiliștilor): poliția rutieră nu este aproape niciodată pe fază (cea locală nici pe-atâta), cu excepția controalelor organizate pentru a-și face planul la amenzi, periferiile localităților te dezgustă cu cimitirele lor de rable (la sate tot a zecea casă dacă mai are câte o vită, însă în fiecare curte se lăfăie 2-3 mașini), iar părinții îngâmfați și nemintoși se miră că pruncii lor, cărora pretind că „nu le-a lipsit nimic” (în afară de mișcare și modelele vrednice, adaug eu), în scurt timp devin supraponderali, leneși, mofturoși și plictisiți.

Principala vină pentru această stare deplorabilă de lucruri din orașele noastre (Bucureștiul, fără centura verde de odinioară, deține tristul record de cea mai poluată capitală europeană) nu este a cetățenilor de rând, ci revine cârmuitorilor centrali și locali. Centralii, prin actele normative de rang național, se fac vinovați de următoarele ticăloșii: (1) Din interes și/sau prostie, au pus pe butuci cele mai rentabile transporturi de mărfuri (în întregime transportul maritim și fluvial, parțial cel feroviar), mutându-l pe niște drumuri supraaglomerate și care rapid se deteriorează (e drept, își spune cuvântul și calitatea acestora) din pricina numărului mare de automărfare; (2) Din aceleași motive, au desființat taxa de poluare, astfel făcând din România patria tuturor vechiturilor europene. Vina edililor (a celor sigheteni, de pildă) constă în aceea că (a) nu s-au construit moderne parcări subterane și supraterane (din când în când se mai fură din puținul spațiu verde al urbei pentru niscaiva parcări terane) și (b) nu toate localitățile sufocate (îmi spunea un polițist că în Sighetu Marmației este una din cele mai mari densități mașiniste din țară!) au parte de mult trebuincioasa șosea de centură.

Tocmai de aceea, în articolul Sighetu Marmației, un oraș de graniță geografică și economică (12 iunie 2022), încerc din nou marea cu degetul: „Iată de ce, încă din perioada când eram consilierul personal al primarului Filipciuc, am propus ca centrul vechi să fie închis pe timpul zilei pentru toate autovehiculele (exact asta se face pe perioada de desfășurare a tuturor festivalurilor) și, în vederea decongestionării lui, să se facă demersurile (astăzi se dau bani de la Uniunea Europeană pentru asemenea proiecte) de construire a unui tunel subteran, care ar rezolva în bună măsură și problema parcărilor”.

 George  PETROVAI

Foto: I. Mariș (lucrarea „Cubul roșu” de Marcel Stanciu)

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut  un nou volum semnat de George PETROVAI: ILUMINĂRI PERENE (editor – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika). Volumul de poezii este dedicat medicului și poetului Irimie Lenghel.

Cartea a apărut cu sprijinul financiar oferit de ing. Gavrilă DRIMUȘ (administrator S.C. ADETRANS S.R.L. Sighetu Marmației),Ioan VANCEA și Laurențiu VANCEA  (medici veterinari, administratori S.C. LAURENVAN S.R.L.) și ing. Liviu Vasile DUNCA (†).

Salut, Sighet!