Neîntrerupta goană (istorică) a descurcăreților hrăpăreți după avere, putere, faimă și plăcere nu numai că a generat abrupte inegalități sociale între membrii ginților și triburilor primordiale, mai apoi între castele și/ sau clasele popoarelor și națiunilor, dar a stat la baza divizării lumii în țări pașnice, cu adevărat iubitoare de pace (poporul român este unul dintre ele), și cele cu neodihnite tendințe expansioniste, care – prin cotropiri și jafuri – s-au transformat în regate sau imperii atât de întinse și de puternice, încât nu doar că dictau/ dictează în politicile internaționale (imperiul lui Alexandru Macedon, imperiul roman, imperiul carolingian, cele trei reichuri germane, imensul regat spaniol din vremea lui Carol Quintul și Filip al II-lea, întinsul și bine administratul imperiu britanic, sterilul imperiu otoman, mult opresivul imperiu țarist și criminalul său urmaș bolșevico-rus, nu în ultimul rând actualul imperiu american, vizibil incomodat de colosul chinez), ci, având resursele materiale și spirituale necesare (evident, cu excepția mongolilor, turcilor și muscalilor, stăpânitori asiatici în exclusivitate prădalnici și extensivi), s-au străduit să lase în urmă înfăptuiri memorabile pentru cultura și spiritualitatea universală: Macedoneanul a răspândit până în India elenismul și a construit o salbă de Alexandrii (mai dăinuie doar Alexandria egipteană); romanii au difuzat în vastul lor imperiu (din Iberia și până în Palestina, din Dacia și până în Egipt) latina populară, cultura și civilizația greco-romană (mitologie, poezie, muzică, literatură, filosofie, drumuri impecabile, teatre, sculpturi, columne, amfiteatre, apeducte, terme, disciplină administrativă, drept roman etc.); renașterile carolingiană și ottoniană au creat valori referențiale în cele două imperii europene medievale; funcționarii britanici au dus cu ei în colonii nu doar lăcomia, corupția, comoditatea și suficiența burgheză, ci și limba engleză (astăzi principalul vehicul al culturii tehnice și al civilizației mondiale), gândirea empirică a ilustrului Francis Bacon, strălucita cultură anglo-saxonă, rigoarea administrativă, anglicanismul și spiritul inventivo-competitiv…

Întrucât năucitoarea civilizație mașinistă din zilele noastre a luat-o cu mult înaintea culturii la plesneală, căci tot mai mulți pământeni vor să fie la modă, adică cel puțin la fel de pragmatici ca americanii get-beget într-ale gândirii mercantile (unde este Baruch Spinoza cu admirabila lui îndârjire de-a căuta în mod dezinteresat adevărul?!), și întrucât competiția dintre indivizi și dintre state este eminamente de ordin material, iar prin aceasta în totalitate anticreștină („Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” – Matei 6/19), iată de ce cruzimea, necinstea, lăcomia și ipocrizia umană, îndeosebi în cazul cârmuitorilor și ciocoilor cu ștaif (vezi recentul fals în declarații al useristului Ionuț Moșteanu, până de curând ministru al Apărării, după uriașul fals al fostului președinte turnător Traian Băsescu, după plagiatul fostului premier mitoman Victor Ponta, după tâlhăriile ca-n codru ale atâtor politruci și demnitari) a atins nu numai la noi cote nemaiîntâlnite în istorie.

Toate acestea adâncesc necontenit decalajele dintre indivizii bogați și cei săraci (sub 10% dintre hiperavuții lumii dețin mai mult decât toți ceilalți pământeni la un loc, lider absolut în acest clasament al deșertăciunii umane fiind clanul Rothschild!), precum și dintre statele lumii, mai exact dintre Vestul opulent și Estul sărăntoc (mai puțin Japonia, Coreea de sud și, de curând, China), respectiv dintre Nordul avansat (în principal europenii și americanii septentrionali) și Sudul rămas binișor în urmă, un Sud unde, pe arii întinse ale globului, seceta și corupția fac   ravagii, drept urmare, în fiecare oră mor foame peste 500 de pământeni, mai bine de jumătate dintre aceștia fiind copii!

În tot acest timp, fapt care ilustrează paradoxurile prezentului, atotputernicii din țările bogate și/ sau ultramilitarizate (cazul Rusiei) fac tot ce le stă în putință, inclusiv prin încălcarea tratatelor și invazii, să-și tot extindă dominația politico-economică și strategico-militară, întru dobândirea (în general prin propagandă, șantaj, corupție, amenințări și forță brută) de noi surse de materii prime și piețe de desfacere (astfel procedează nu numai Rusia în Ucraina invadată, ci și tandemul asiatic ruso-chinez în Asia, Africa și America de Sud, iar necușerul Donald Trump la rândul lui, a folosit cele mai incalificabile mijloace în discuțiile cu partea ucraineană, până ce a pus gabja pe trilioanele de dolari încorporate în jumătate din pământurile rare ale acestei țări, ba chiar a amenințat Groenlanda și a declanșat războaie tarifare cu aliații tradiționali ai Statelor Unite), mijloace totalitare prin care bogații devin mai bogați și săracii tot mai săraci, căci marile puteri întrețin pe întreaga planetă o politică a urii față de dușmanii lor declarați (bunăoară, democrația occcidentală versus dictatura asiatică), o politică a ipocriziei față de partenerii  tradiționali (fricțiunile dintre Statele Unite și Uniunea Europeană, pe de o parte, dintre Statele Unite și Canada, Japonia, Mexic sau Australia, pe de altă parte) și una a neîncrederii ostile față de concetățenii de altă culoare, confesiune sau ideologie, în general față de toți străinii, astfel că pentru înarmarea globală, implicit a armatelor regulate și a gherilelor din cele mai nevoiașe țări (taman aici răfuielile politice, rebeliunile și războaiele civile se țin lanț!), se cheltuie, tot într-o oră, circa 500 de miliarde dolari.

Lesne de înțeles de către toți muritorii cu discernământ, nu și de cei care încurajează loviturile de stat și – din umbră – coordonează conflictelele militare întru sporirea influenței, puterii și profiturilor (i-am avut în vedere pe cârmuitorii ticăloși, generalii criminali și afaceriștii închinători la banul-zeu), lesne de înțeles, deci, cam ce s-ar putea face pentru întreaga omenire cu sutele de trilioane economisite într-un singur an, dacă toate țările ar renunța deodată la aberanta înarmare până în dinți, care înarmare n-are nici pe departe scopul, rațiunea și capacitatea de-a instaura pacea în toată lumea. Dimpotrivă, prin constituirea de blocuri militare postbelice, continua înarmare și, drept consecință, declanșarea lungului război rece, n-a trecut nici măcar o zi fără conflicte și vărsări de sânge de la a doua conflagrație mondială până în prezent, astfel adeverindu-se din plin atât porunca noutestamentară că pacea sigură și durabilă nu poate să rezulte decât din înlocuirea armelor de toate tipurile cu dragostea sinceră față de toți semenii („Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu, tot astfel să vă iubiți și voi unii pe alții” – Ioan 13/14), cât și înțeleptul avertisment hristic că „Toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26/52).

Dar cine dintre sforarii planetari din umbră (membrii Grupului Bilderberg, masonii, iluminații) sau la vedere (Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin, Ursula von der Leyen, Mark Rutte ș.a.) este dispus să ia aminte la catastrofismul generat de forța combinată a regresului moral-spiritual al omului modern (necredință, sodomie, cruzime, lăcomie, zgârcenie, ipocrizie etc.) și a dementei sale civilizații mașiniste (poluare, consum pe rupte, risipă, comoditate, confort, hrană cancerigenă, educație pe sponci, dependență de mașini, medicamente contrafăcute, scule electronice și tabieturi sinucigașe)?

Primii dintre cei amintiți mai sus se consideră nemuritori și atotputernici, fără ca în realitate și – desigur – din fericire pentru restul muritorilor, să poată deține cele două atribute divine, căci, ignorând sau chiar negând existența Atoatefăcătorului etern, atotputernic, atotștiutor și atotiubitor, ei toată viața caută absolutul în relativitatea avuției și puterii la nivel eminamente uman, deci aparențial, astfel ratându-și șansa soteriologică a jertfei conștiente, iar prin ea a veritabilei fericiri.

Nici ceilalți nu stau mai bine, deși se împăunează cu puterile lor discreționare de autocratori, lucru pentru care sunt invidiați de naivi, elogiați de lingușitori și aspru criticați fie de profesioniștii demni, fie de curajoșii cu bun-simț…

Atât Donald Trump, considerat de sărmanele canoane umane drept cel mai puternic om al planetei (firește, pentru faptul că anul trecut a cîștigat încă un mandat de președinte al celei mai mari forțe economico-financiare, politice și militare din lumea actuală), cât și Xi Jinping sau V. Putin, dictatori de prea mult timp (primul al Chinei marxiste și cu pretenții de pol universal, celălalt al Rusiei nucleare și cu nostalgii bolșevico-sovietice), sunt convinși că au descoperit punctul de sprijin, căutat și negăsit de Arhimede, pentru răsturnarea Pământului (banii și tehnica militară superioară în cazul yankeului, simpla migrație a milioanelor de supuși în cazul chinezului, mătăhălosul și îndoielnicul arsenal nuclear în cazul muscalului), ba chiar susțin cu aroganță că pot să oprească la repezeală războaiele declanșate de ei sau de alții.
Bunăoară, Trumpovul mărginit, ahtiat după bani și arătat cu degetul de serviciile secrete britanice că, aidoma mult nevrednicului său prieten Putinov, a făcut parte din KGB, susținea sus și tare în campania electorală pentru Casa Albă de anul trecut, cum că – după înscăunare – va face pace între ucraineni și ruși în 24 de ore! Dar iată că au trecut de-atunci peste 300 de zile și nici pomeneală de așa ceva, chit că cei doi mari farsori s-au întâlnit în luna august la baza militară din Alaska, iar jalnicul yankeu s-a gudurat pe lângă penibilul muscal și – potrivit codului kaghebist al dezonoarei și totalei nesimțiri – i-a promis că va repeta dezastruosul tratat încheiat doar de el cu talibanii, adică amenințând și somând Ucraina să capituleze!

Noroc cu Uniunea Europeană, adevăratul aliat de nădejde al ucrainenilor, care, întrucât o privește în mod direct, nu este de acord să dea nas lui Ivan (fără cel mai mic ponos după nenumăratele crime săvârșite în aproape patru ani de război cotropitor), ca nu cumva acesta să urce pe divanul europenilor, via Republica Moldova, România, Polonia, Finlanda sau țările baltice…

Netrebnicilor și nestimabililor cu pretenții de magicieni, știți care-i cel mai eficient pacificator? Acela care deține o considerabilă forță militară, dar fără să recurgă vreodată la ea, ci  urmând doar calea diplomației, deoarece inima și mintea îl ajută să priceapă că infinit mai umană este șubreda pace antebelică decât incerta pace postbelică! Altfel spus, ceea ce nu-i în stare să facă nici rusul, nici chinezul și nici yankeul, chit că ăsta din urmă, ahtiat după Premiul Nobel pentru Pace, se laudă c-ar fi contribuit cu autoritatea lui discutabilă la instaurarea păcii în mai multe conflicte militare, inclusiv în cel din Orientul Mijlociu, unde vede toată lumea cu discernământ că funcționează la turația maximă prima dintre cele trei lozinci orwelliene à rebours din faimosul roman O mie nouă sute optzeci și patru: Războiul este pace!

                                                                               George  PETROVAI

Foto (colaj): I. Mariș

Oamenii se deosebesc în chip neîndoielnic (Leibniz era convins că nici măcar două frunze nu sunt identice) prin însușirile lor fizice și, mai ales, prin cele moral-spirituale, astfel încât, pe parcursul vieții și cu mâna destinului, fac ca schița genetică să devină acel unic portret al viului rațional și conștient, pe care ne-am obișnuit să-l numim eu sau personalitate. Însă afurisitele de instincte și cutra de civilizație îi învață pe oameni să fie duplicitari, adică histrioni mai mult sau mai puțin izbutiți. Prin urmare, poate că în intimitate sunt ei înșiși (mitocani și agresivi, într-un cuvânt nesuferiți), însă în cetate depun eforturi considerabile să pară altceva. Iar lucrul acesta este cu atât mai necesar, cu cât individul este mai ambițios și rangul lui social mai înalt. Firește, de la această regulă eminamente umană se abat săracii cu duhul, adică taman aceia despre care Mântuitorul va spune următoarele în Matei 5/3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”. Pragmatismul, anticreștina religie a profitului, susține contrariul: Ferice de cei care s-au descotorosit de conștiință, că a lor va fi efemera împărăție a banului!…

N.B.: Fiindcă am amintit mai sus despre conștiință, respectiv despre „cunoașterea a ceea ce se petrece în propria minte”, iată părerea profesorului american James Trefil vizavi de acest mister deplin în ceea ce privește motivul și modul cum ia naștere în urma proceselor fizice din creier: „Ce înseamnă, în mod exact, pentru om faptul de a fi conștient… este singura întrebare de importanță majoră a științei, întrebare pe care nu știm nici măcar cum să o formulăm”. La rândul lui, filosoful australian David Chalmers consideră conștiința „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței”, care – și asta, vorba lui Lucian Blaga, schimbă neînțelesul într-unul și mai mare – nu-i cu putință să fie dezlegat de către oamenii de știință nici măcar după „cunoașterea în exclusivitate a creierului”.

O altă netă deosebire dintre oameni decurge din scopul pe care aceștia și-l fixează în viață: unii (tot mai mulți), robi ai carnalului, țin morțiș să aibă, alții (tot mai puțini), robi ai spiritului, se zbat să știe. Cum muritorii din prima categorie nu se dau de la nimic în lături pentru a aduna „averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”, este limpede că ei, acționând cu conștientă încăpățânare împotriva spiritului noutestamentar, sfidează sistematic scopul divin al mântuirii și prin aceasta se constituie în propriii și cei mai înverșunați dușmani ai lor. Dar nici scopul truditorilor din cea de-a doua categorie nu coincide întotdeauna cu scopul lui Dumnezeu, motiv pentru care, ne avertizează Petre Țuțea, „fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.

Vasăzică, omul își va dovedi înțelepciunea, iar viața lui va dobândi sensul veritabilei împliniri, doar dacă se va lăsa călăuzit de inepuizabila înțelepciune divină. De-abia atunci (când se va lăsa absorbit cu totul de acest țel îndumnezeitor), el nu va mai fi descurajat nici de spusa socratiană („Știu că nu știu nimic”) și nici de preaevidenta deșrtăciune a tuturor realizărilor umane. Da, căci prin infuzare cu credință și prin pătrunderea în miraculosul sistem divin inspirație-revelație, cunoașterea orizontală va deveni statornic verticală, astfel că respectivul om căutător va putea lesne depăși limitele fizice ale minții sale (se spune că, în timpul unei vieți de durată medie, omul folosește doar 0,0001% din capacitatea creierului), cât și pe cele logico-filosofice (locul cunoașterii aparențial-fenomenale urmând a fi luat de cunoașterea substanțial-noumenală).

                                                             George  PETROVAI

Într-un dialog dostoievskian, deoarece primul personaj se arată foarte mirat că Dumnezeu încă mai rabdă mult păcătoasa seminție umană, celălalt îl lămurește că marea toleranță divină se datorează, printre altele, faptului că încă mai există câțiva drepți pe micuța și urgisita noastră planetă, care se roagă pentru toți pământeni, iar Atotputernicul le ascultă ruga.
La fel de necesară ca rugăciunea sinceră și curată a „profesioniștilor” (pustnici, călugări de rând, preoți, pastori), zic eu, poate chiar mai necesară în acest atroce ev/ prezent al decreștinării și sodomiei, este inestimabila pildă oferită celor mulți de puținii semeni ce se conduc în viață după admirabilul îndemn al unui sfânt părinte din vechime: „Să muncești ca și cum ai fi nemuritor și să te îngrijești de suflet ca și cum ai muri chiar mâine”…
Exact acest îndemn, așezat la baza tainicei teorii a predestinației, constituie esența explicației dată de Max Weber uriașului activism calvin al popoarelor nordice, germenele capitalismului: Neștiind care dintre ei este destinat mântuirii și care canonului, ei cu toții se străduiau (aproape sigur că nu se mai străduiesc în acest chip și astăzi) să câștige bunăvoința divină prin hărnicie, belșug și acte filantropice!
Instruit, dinamic și cu frică de Dumnezeu, adică așa cum îi poruncește redutabilul ADN familial (seamănă foarte bine la fire cu tatăl și cu fratele său Ștefan, amândoi plecați prea repede la cele veșnice), neobositul culturolog Ion Mariș se prezintă la ora maturității depline (născut pe 16 aprilie 1961) drept unul dintre cele mai vrednice repere (atât în plan moral-spiritual, cât și civic-atitudinal) din comunitatea sigheteană și cea maramureșeană: absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” și al Facultății TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini) din cadrul Institutului Politehnic Cluj-Napoca, unde a publicat (ca elev și student) poezie și proză în diverse reviste, ulterior (anul 2001) el devine membru fondator al Clubului Rotary Sighet, coordonatorul Editurii sighetene Valea Verde și inițiatorul/ organizatorul a numeroase evenimente cultural-obștești, publicând totodată mai multe volume de poezie (Vesperare, Ultimul poem, Sentimente neasigurate, Semne, pe_semne, Re_semnat) și de proză (Autostop printre gânduri, Salut, Sighet!, La masă cu președinții etc.), inclusiv un album despre sculptura sigheteanului Ion Bledea, iar în colaborare o carte de interviuri și biografia profesorului de tenis Eugen Mihaljek.
Cu spatele la Centru este cel mai proaspăt volum (a apărut zilele trecute la Editura Valea Verde), cuprinzând 54 de articole, toate – ne informează autorul – publicate în perioada decembrie 2016-mai 2025 pe site-ul www.salutsighet.ro.
De ce acest titlu? Pentru că atenta lectură a textelor confirmă cu brio afirmația auctorială de pe Coperta a IV-a: „Normalitatea trebuie să plece azi, cred, de la noi, nu mai este cazul să așteptăm modele-fetișuri de la… sus-puși. Proiectul nostru, individual, trebuie să ne determine să ne dorim să ne respectăm, să nu ne lăsăm prinși în capcana fake-urilor și să ne construim fiecare universul, făcând abstracție de micimea «păstorilor» politici”.
Da, toți pământenii de azi trăiesc într-o lume răsturnată (vezi goana lor turbată după bani, putere, faimă și plăceri, tot mai puțini dintre ei fiind dispuși să ia aminte la strivitorul preț plătit de întregul viu pentru mașinism, poluare, măcelărirea pădurilor și războaie, respectiv pentru ipocrizia, nevrednicia și cruzimea „democratică” a cârmuitorilor), iar noi, românii, cu atât mai mult, pentru că pe aceste meleaguri postdecembriste toate sunt cu gaibaracele în sus, astfel încât „Hoțul neprins este om cinstit” și „Cine muncește, n-are timp să facă bani”. Atâta doar că, prin treptata repliere în propriul univers, adică așa cum recomandă chiar M. Eminescu în Glossă („Tu așază-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote deșarte/ Vreme trece, vreme vine), apare riscul unei atari compromiteri a relațiilor interumane și a dialogului social (oricum instituțiile noastre postdecembriste s-au „specializat” în catastrofalul dialog al surzilor), încât cei în cauză, vrând-nevrând ajung să calce pe urmele bizarului personaj cehovian din Omul în carapace (Schițe și nuvele, Editura Univers, București, 1971): „Realitatea îl supăra, îl speria, îi provoca o stare de necontenită alarmă, și poate că de aceea și proslăvea mereu trecutul și lucruri care n-au existat niciodată, pentru a-și justifica teama și sila față de prezent”…
Uneori, Ion Mariș întrebuințează cu mult har ironia fină și subtilă, întru ilustrarea stării dezastruoase la multe capitole din Sighetu Marmației, prin extensie din județ și din întreaga țară. De pildă, constatând în articolul Sighetexit că „Uniunea Europeană ne-a oferit numai firimituri” și că nu avem „nicio șansă să ne îmbogățim”, el propune „să ieșim cu Sighetul din Uniunea Europeană”, gest după care turismul realmente ar exploda („lumea s-ar înghesui să vadă minunea din Centrul Europei”), iar locuitorii urbei, în primul rând tinerii, n-ar mai dori să plece, ci ar rămâne pentru „a ne consuma local resursele, fără să cotizăm la «birocratica» Uniune”. Același procedeu stilistic este utilizat în articolul O poveste cu iz… franțuzesc!, din care aflăm că, după Decembriadă, un bogat filantrop francez i-a ajutat ani la rând pe extrem de săracii locuitori dintr-un cătun românesc și că, atunci când i-a anunțat că nu mai poate să le trimit bani, deoarece are trei copii la sudii superioare, aceștia s-au simțit atât de ofensați de către străinul nesimțit, încât au decis într-o ședință fulger „să-l dea în judecată, constatând și invocând că «trădătorul occidental își ține copiii la școală pe banii lor, ai sătenilor patrioți»”!…
De regulă, însă, tonul este fie deosebit de grav atunci când ne prezintă drame individuale (Turul…tomberoanelor, „Badanta” sigheteană) sau tragedii naționale (Un Trabant numit… România, România prost educată, NU AM AER…, Insuportabilul „profesionalism” al sinecurilor), fie devine luminos și însuflețitor atunci când autorul are prilejul să înfățișeze remarcabili sigheteni prin naștere ori mariaj (Ion Bledea este… monumental!, La 93 de ani Maestrul – sighetean – Gheorghe CODREA continuă să picteze!, „Abstractness” în atelierul pictorului „sighetean” Gabriel PRUNDEANU), respectiv prieteni de talia japonezului Miya Kosei (Miya KOSEI și Maramureșul din Centrul Lumii).
Căci dacă despre necalificații noștri conducători susține în Un Trabant numit… România că „n-au nicio treabă cu managementul țării și al poporului”, despre Miya Kosei afirmă cu îndreptățire că „a făcut – altruist – mai mult pentru Maramureș decât multele instituții de stat, implicate în promovarea turismului”.
Nu în ultimul rând, statornica preocupare a autorului față de prezentul și, mai ales, față de viitorul urbei, răzbate din mai multe texte: Spiritul jazzului, la Sighet, Să facem Sighetul… atractiv, Sighetul atractiv… pentru cine?, O „mică” bijuterie abandonată a Sighetului?!, Sunt mândru că sunt sighetean, sunt mândru că sunt ONG-ist!, Construim, construim la Sighet… deocamdată pe hârtie!

George PETROVAI

Cum omul nu este numai o ființă imperfectă, ci încoronarea bestialității din lumea viului (mai exact, singura fiară cu pretenții raționale și democratice, care se delectează cu suferințele provocate semenilor, necuvântătoarelor și plantelor), se subînțelege că niciuna din creațiile sale politico-sociale (comunități, state, conglomerate suprastatale) și cultural-științifice (ideologii, doctrine, sisteme, reforme, invenții) nu ajung în vecinătatea desăvârșitului (W. Churchill definea democrația occidentală ca „o formă imperfectă de guvernământ”), dar – dimpotrivă – toate izvodirile sale de care este atât de mândru (calculatoare, telefoane, mașini, avioane, submarine, sateliți, arme de distrugere în masă ș.a.m.d.), incluse de Solomon în categoria „Ce a fost va mai fi și ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou supt soare” (Eclesiastul 1/9), toate sunt doldora de ticăloșii și murdării umane, dacă nu chiar în văzul și auzul autorilor lor, căci e nevoie de timp până când noile idei prind rădăcini și se generalizează, atunci cu siguranță după moartea acestora.
De pildă, după istorica întâlnire de la Malta (2-3 decembrie 1989) dintre George Bush senior și Mihail Gorbaciov, liderii superputerilor de la acea vreme (Statele Unite și Uniunea Sovietică), bolșevismul european nu mai primește oxigen politico-ideologic de la Moscova și se asfixiază, parțial chiar în patria mamă, iar în România tuturor posibilităților necușere și ale revoltelor/ răscoalelor cu pretenții revoluționare, cetățenii sătui până peste cap de atrocea variantă ceaușistă a comunismului (plin ochi de triada foame-frică-frig, nomenclaturiști, lozinci mincinoase și sterilizare intelectuală), ies cu sutele de mii în stradă, pentru ca mulți dintre ei să fie împușcați și ca, îndată după volatilizarea „teroriștilor” și cu sprijinul serviciilor secrete străine (americane, sovietice, maghiare, israeliene), apoi și al celor interne, să ajungă la putere clica lui Ion Iliescu (ăștia cică „au umplut vidul de putere” apărut după fuga, capturarea și asasinarea cuplului Ceaușescu).
La vremea respectivă și în dârdora acelei rivoluții televizată (sic!) și dirijată de minți criminale (precum hâda minte a bătrânului bolșevic Silviu Brucan), cei mai mulți români (eu printre ei) doreau cu atâta ardoare căderea ceaușismului, încât prea puțin luau seama că se trăgea îndrăcit cu simulatoare, că postul național de televiziune incita la genocid, că gloanțele de război ucideau și răneau de-a valma civili și soldați, sau că – în culise – unii înșfăcau puterea politică (Ion Iliescu, Petre Roman, Alexandru Bârlădeanu, Gelu Voican Voiculescu, Victor Stănculescu, Nicolae Militaru etc.), în timp ce alții, securiștii și ciracii lor, adică aceia care până la Decembriadă răspunseseră de compania Crescent (Dan Voiculescu) și de conturile secrete, puneau gabja pe multele milioane de dolari, lansându-se ca din pușcă în afaceri curat murdare.
Păi cine de la mare distanță să ia aminte la aceste manevre, când noua putere era o gașca de demolatori și trădători (premierul Petre Roman nu numai că a afirmat public și cu tărie că „întreaga industrie românească este un morman de fiare vechi”, dar a și procedat ca atare!), când vulgul exulta de fericire că săptămâna de lucru s-a redus la cinci zile, că poate să cumpere locuințele de stat (case, apartamente, garsoniere) cu 3-4 lefuri și că – după decapitalizarea industriei prin desființarea părților sociale – are buzunarele pline de bancnote, cu o tot mai mică putere de cumpărare din pricina inflației galopante?!…
De-abia mineriadele și crucificarea economiei naționale (industrie, agricultură, transporturi – îndeosebi cele pe apă și pe calea ferată, sănătate, învățământ, cercetare, turism) au deschis cât de cât mințile și ochii multora dintre românii amăgiți și jefuiți de făuritorii „democrației originale”.
Dar era prea târziu, deoarece între timp I. Iliescu ajunsese președinte în Duminica Orbului (20 mai 1990) cu halucinantul scor de peste 85%, șomajul, inflația, sărăcia și expatrierea urmau o curbă exponențială, iar nemunca și corupția deveniseră „sporturi” naționale pentru toți descurcăreții groși de obraz (de-atunci se spune cu nerușinare că „Cine muncește, n-are timp să facă bani!”), mai ales pentru partide și găști (în acele vremuri de coșmar s-a întărit „aristocrația” postdecembristă cu „marchizi” interlopi, „baroni” pesediști și „conți” liberali), care, de regulă, se înșurubează la putere prin propagandă insidioasă, fraudă, mită electorală și sutele de milioane alocate de la buget în acest scop clientelaro-tâlhăresc.
Atât de mult au întrebuințat (și continuă să întrebuințeze) politrucii de toate culorile instrumentele demonocratice de (ne)convingere, încât pentru români a devenit o penibilă obișnuință să-i vadă și să-i audă trăncănind mereu pe alde ăștia la tembelizor, iar în anii electorali (precum arhiplinul an 2024) să se simtă realmente dezgustați de neobositele și deșănțatele lor promisiuni.
Așa cum spuneam mai sus, corupția nu numai că s-a generalizat (indivizi, partide, instituții, clanuri, dinastii, asociații, uniuni), dar teamă mi-i că, după mai bine de trei decenii de „fac cum vor mușchii mei”, ea s-a fixat în ADN-ul acestei sărmane nații, grav împuținată în plan cantitativo-numeric și tot mai săracă în plan moral-spiritual, prin îngrijorătorul spor al neștiutorilor de carte, analfabeților funcționali, impostorilor, semidocților și falșilor culți. Firește, în vasta, profunda și extrem de fecunda ticăloșire de pe aceste meleaguri, mult necinstite de localnici și în bună parte înstrăinate, trebuie făcută o necesară distincție între corupția de sus (parlamentari și europarlamentari, miniștri, secretari de stat, directori, președinți de consilii județene, primari, consilieri, magistrați, polițiști, securiști, medici), care fură cu carul și pretind mită pe măsura rangului socio-profesional deținut, și corupția de jos (escroci și/ sau funcționari mărunți), care fură cu paharul, însă taman găinarii sunt urmăriți cu înverșunare de polițiștii necinstiți și apoi pedepsiți cu asprime de magistrații corupți.
De exemplu, personalul sanitar de la noi (medici, asistente, infirmiere) este de câțiva ani retribuit aproape la nivelul omologilor din străinătate, via Occident. S-a procedat astfel pentru a descuraja plecările specialiștilor (medici, asistente) în țările bogate din Europa și America de Nord… Cu toate astea și în pofida enormelor venituri colaterale (gărzi, cabinete particulare, activități didactice), crede cineva că s-a redus întrucâtva luarea și darea de mită din amarnicul nostru sistem sanitar?! Că de stârpirea din rădăcini ale acestor nedemne metehne, nici măcar nu merită să vorbim în momentul de față și în viitorul apropiat… Dimpotrivă, lăcomia (direct proporțională cu funcția și rangul) a crescut, iar mita pretinsă așijderea.
La final, una din replicile „putredului” Occident la dezastruoasa stare de lucruri din acest important compartiment al statului nostru eșuat. În urmă cu ceva timp, un prieten îmi povestea că se simțea din ce în ce mai rău, deși urma cu sfințenie sfaturile și tratamentele prescrise de medicii români. Întrucât fiică-sa lucrează ca asistentă de ani și ani la un mare spital din Milano, i-a ascultat povața și a decis să meargă pentru un alt fel de tratament în Italia. Da, dar nu înainte de-a pregăti o „atenție” (valută, țuici, vinuri de soi) pentru medicul ce-l va interna și îngriji. Mă rog, așa cum se obișnuiește pe meleagurile noastre și în toate țările corupte… Numai că aflând fiică-sa ce intenționează să facă, l-a avertizat că, dacă îndrăznește să-l insulte pe medic cu așa ceva, riscă să fie de îndată dat afară. Și iată că prietenul tace mâlc, este excelent tratat și… vine acasă cu „atenția”.

George PETROVAI

Foto: I. Mariș

Dacă pe plan intern încă se mai poate vorbi de democrație sau puterea poporului, întru desemnarea aleșilor prin vot universal și menținerea fragilului echilibru dintre puterea legislativă, executivă și judecătorească, cu însemnata contribuție a presei independente (totuși, în Statele Unite, fieful democrației occidentale și planetare, asistăm de câteva luni la răfuiala Administrației Trump cu magistrații incomozi și presa neobedientă!), în politica internațională din totdeauna și – după cum se prezintă astăzi lucrurile – poate pentru totdeauna, nu există decât vrerea marilor puteri, care, prin aranjamente politico-diplomatice scrise sau verbale, fie se concretizează în sfere de influență (interesele germane și sovietice din Pactul Ribbentrop-Molotov, respectiv cele anglo-americane și bolșevico-staliniste de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial), fie degenerează în tensiuni ireconciliabile (lungul război rece dintre Est și Vest), ba chiar în conflicte militare de mari proporții (îndelungatele și îndârjitele lupte dintre muscalii invadatori și ucrainenii patrioți, practic dintre NATO și Rusia cu aliații ei asiatici – China, Coreea de Nord, Iran).
Iată de ce spun că în politicile naționale (britanică, franceză, germană, americană, italiană, japoneză, suedeză etc.) a existat și continuă să existe o democrație mai mult sau mai puțin aparențială (în celelalte state ale lumii de ieri și de azi doar caricaturi „democratice” ale fondului autoritar, ba chiar dictatorial, precum în Rusia și China, nemaivorbind de Coreea comunistă), iar în politica internațională un neîntrerupt dictat militaro-strategic (și nu numai) al marilor puteri, practic al atotputernicilor sforari corporatiști și esoteriști (globaliști, iluminați, sioniști, francmasoni, Grupul Bilderberg ș.a.), dictat care – de la revenirea lui D. Trump la Casa Albă – a dobândit o tot mai agresivă componentă afaceristă (personală, dinastică, statală).
De pildă, îndată după preluarea puterii la începutul anului 2025, Donald Trump a pornit atât atacul la baioneta suveranistă de tip MAGA (Make America Great Again) împotriva globalismului, implicit în dauna clasicelor fundamente ale democrației americane (sfidătoarele răfuieli cu magistrații neprieteni și cu jurnaliștii prea băgăcioși), cât și împotriva ordinei mondiale, stabilită de predecesori și aliați, după cele două conflagrații mondiale și epuizantul război rece: prezența liniștitoare a trupelor americane în cadrul NATO, cel mai redutabil bloc militar al lumii actuale, precum și în bazele lor militare (la noi, cea de la Mihail Kogălniceanu) din toate zonele fierbinți ale planetei.
Atâta doar că D. Trump, demonstrând încă din primul mandat că este un necușer (foști ofițeri KGB susțin că făcuse parte în tinerețe din structurile lor) și un afacerist arogant, cu totul neînzestrat pentru marea politică americană (vezi dezastruosul acord negociat de el cu talibanii, fără participarea aliaților, ulterior decontat de Administrația Biden), în mod normal n-ar fi trebuit, cu mai multe dosare pe rol, nici măcar să devină candidatul republicanilor, necum să câștige alegerile.
Dar cum justiția nu i-a respins candidatura, iar americanii au văzut în el personajul providențial de care uriașa țară avea mare trebuință, n-au mai ținut cont nici de păcatele afaceristului și nici de cele ale politrucului, așa că l-au votat la plesneală și la grămadă.
Și iată-l pe afacerist din nou președintele Statelor Unite (cică cel mai puternic, totodată cel mai inconsecvent pământean cu atribuții politice, chit că în plan moral-spiritual este de regulă detestabil), convins fiind că merge și suta acolo unde a mers mia, că adică, după ce instituțiile statului în declin democratic l-au ajutat să încalce legea și cutumele cetățenești, își poate permite absolut orice vor mușchii lui fleșcăiți de lider suprem: să amenințe Canada, Groenlanda și Panama; să declanșeze războiul tarifar împotriva tuturor (Mexic, Canada, China, India, Japonia, Uniunea Europeană etc.), mai puțin împotriva Federației Ruse (că, de, dictatorul Putin constituie modelul său politic), război din care, prin speculații la bursă, și-a întreit averea; să mintă cu nerușinare Congresul, pe sine prezentându-se cel mai eficient președinte american din seria celor 47; să-i vâneze cu armata pe migranți și apoi să-i deporteze pe unde se nimerește (doar din întâmplare în țara lor de origine); mai înainte de-a înșfăca jumătate din metalele rare ale Ucrainei, cu o valoare de ordinul trilioanelor de dolari, sistematic să învinuiască această țară de declanșarea războiului (cu strâmba lui logică, nu acuză agresorii, ci victimele agresiunii!), iar pe președintele Volodimir Zelenski chiar să-l dea afară din Biroul Oval, declarând cu nesimțire că acesta s-a arătat nerecunoscător pentru ajutorul american de peste 400 miliarde dolari (în realitate un ajutor de 100 miliarde); să devină campionul palavragiilor, ba renegându-și catastrofalele afirmații anterioare, ba susținând în campania electorală, că – dacă era președinte – Putin n-ar fi pornit războiul din respect față de el (sic!), respectiv că-l va încheia în maximum 24 de ore după reinstalarea la Casa Albă; să-și dorească cu ardoare Premiul Nobel pentru Pace, pesemne împreună cu nevrednicul V. Putin, cu toate că în luna iunie a ordonat aviației americane să bombardeze Iranul, inamicul israeliților, adică ceea ce haramul de kremlinist ordonă în fiecare zi hoardelor sale invadatoare și criminale, cică „eroi” în „justele” lupte pentru denazificarea statului condus de… un evreu.

N.B.: Apropo de corectitudinea decernării Premiului Nobel pentru Pace (prin extensie a tuturor nobeliarelor), istoria sireaca ne înștiințează că, în perioada interbelică și imediat postbelică, printre candidați s-au numărat Benito Mussolini (1935), Adolf Hitler (1939) și I.V. Stalin (de două ori: 1945 și 1948)…

George PETROVAI

Foto: lucrare de Annamaria Antal

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut un nou volum din lucrarea „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică)”… volumul IV, autor George PETROVAI (editor – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika). Volumul IV (dedicat domnului Nelu Petrovan) cuprinde 32 de eseuri/ proză scurtă.

* * *

Al patrulea volum din seria Exerciții filosofico-sociologice (cu și fără tentă politică) oferă celor interesați nu numai dovezi îndestulătoare despre netrebniciile politrucilor interni (Progresele românilor postdecembriști într-ale ipocriziei, hoției și imposturii, „Revoluționarul” politruc Marcel Ciolacu etc.), respectiv despre ticăloșiile celor externi/ planetari (Coexistența crimelor politice și a tragediilor celor mulți, Surprizele devastatoare care au pregătit și înlesnit desfășurarea celui de-al doilea război mondial ș.a.), ci și consistente imbolduri întru împlinirea moral-spirituală a oamenilor soteriologici (Afirmarea specificului național prin cultură și, îndeosebi, prin literatură, Limba ce-o vorbim – cea mai măreață catedrală a românilor).  (George Petrovai)

Salut, Sighet!

După lupte/ conflicte politrucianiste care au durat mai bine de o lună (aprige dispute zilnice între liderii formațiunilor pretins proeuropene, de fapt pronicușorene, ce se sfârșeau după mai multe ore în coadă de pește, ba chiar cu amenințările clonțoșilor că se retrag din alianța guvernamentală), iată că de ceva timp avem pestrițul Guvern Ilie Bolojan, din care fac parte reprezentanții (cică cei mai cu moț) ai celor patru formațiuni parlamentare europeniste (PSD, PNL, USR, UDMR), plus codița bleagă a minorităților.
Crede cineva că acest scremut guvern politic majoritar constituie soluția salvatoare pentru foarte îndatorata Românie (o datorie externă de aproximativ 200 miliarde euro) și cu un deficit bugetar de peste 9%? Nicidecum, atâta timp cât pretinșii salvatori de acuma sunt de fapt fie colegii și urmașii celor care, în decursul timpului, au creat actuala catastrofă economico-socială (și nu numai), fie indispensabilii necalificați (precum Cătălin Predoiu), ce – în virtutea rolului și al jocului său politic – își continuă cu seninătate parcursul ministerial, indiferent de coaliția cârmuitoare și de culoarea ideologico-politrucianistă a premierului!
De altminteri, se mai poate vorbi în ultimii ani despre demnitate, pricepere, culoare politică sau principii ferme (nu din cele clamate, ci cu consecvență urmate), atunci când stânga devine dreptistă de câte ori i-o cer interesele, și viceversa (vezi defuncta Uniune Social-Liberală din iepoca Antonescu-Ponta sau „sora” ei mai tânără, moșită de sinistrul cuplu Ciucă-Ciolacu), când traseismul la centru este în floare și tâlhăria legalizată (de regulă în haite – clanuri, dinastii, partide, consilii, autorități, alianțe) este în continuare pe rod bogat?!…
Poate că au fost perioade în amarnica noastră istorie când politica se făcea (și) din plăcere sau cu elan patriotic (de pildă, Alexandru Vaida-Voevod pretindea că a intrat bogat în politică și a ieșit sărac, generațiile de Brătieni n-au acumulat averi colosale din această activitate eminamente umană etc.), însă negreșit că în bolșevism și postdecembrism totul s-a degradat (sentimente, valori morale, funcții, distincții, cultură, educație ș.a.m.d.), mulți dintre (ne)oamenii acestor perioade (alogeni, turnători, răufăcători descurcăreți, oportuniști, impostori, semidocți) pretându-se la ticăloșii ce mergeau până la dezumanizare prin trădare și înjosire moral-spirituală, căci vedeau (cei de azi văd) în politică doar rampa de lansare înspre belșugul ciocoiesc, indiferent de prețul uman plătit de ei și urmașii lor pentru această detestabilă pervertire.
Asta fiind starea de lucruri în profitabila aflare în treabă, poreclită politică, lesne se poate deduce că toți mâncătorii de rahat de pe aceste meleaguri (inclusiv opozanții auriști, potiști și șoșoci) își doresc să ajungă la guvernare. Da, pentru că numai astfel se pot înfrupta pe rupte din buget, unul din puținele bunuri naționale rămase în întregime la cheremul sforarilor de la butoanele puterii.
Atâta doar că actuala coaliție guvernamentală, împreună cu plecații sau exclușii din tabăra opozanților și la țanc absorbiți de PSD, deține o confortabilă majoritate de peste 60%, așa că nici nu vrea să audă de propunerea extremiștilor cu pretenții suveraniste – formarea unui guvern de uniune națională, chipurile în interesul exclusiv al țării și al tuturor cetățenilor…

În articolul Bani pentru România din 11 iunie 2025 am arătat principalele căi de reducere a deficitului bugetar și de achitare a datoriei externe (căi pe care le detaliez cu această ocazie), fără ca pentru asta să fie sporite taxele și impozitele, ticălos mijloc „democratic” la care recurg toate cârmuirile slabe și neinspirate (am spus „democratic”, deoarece prin declanșarea lanțului scumpirilor, după mărirea prețului la curent și hidrocarburi, se ia de la cei mulți și săraci pentru a se da celor puțini și bogați, deci se aplică principiul de bază al demonocrației noastre originale): (a) Economii la nivelul tuturor instituțiilor, printr-o substanțială reducere a numărului de mașini, a cotei de benzină și a deplasărilor în străinătate pe bani publici; (b) Reducerea numărului de funcționari publici  (parlamentari, miniștri, secretari de stat, directori, consilieri de toate calibrele și culorile, sinecuriști de teapa băgătorilor de seamă și ai membrilor consiliilor de administrație etc.), atât prin mult necesara schimbare a Constituție (România să fie republică parlamentară, parlamentul să devină unicameral și cu maximum 300 de aleși, numărul aleșilor/consilierilor la nivelele inferioare – județe, municipii, orașe și comune, să urmeze același algoritm), cât și prin noua împărțire administrativ-teritorială (cel mult 10 regiuni sau provincii în locul celor 41 de județe, comasarea comunelor care încalcă legea prin depopulare, desființarea sectoarelor din Capitală și a inutilei funcții de viceprimar, în prima fază măcar în localitățile mici); (c)Reducerea inumanului decalaj dintre veniturile bugetare minime și cele maxime (raportul, în tot mai multe cazuri, este de peste 1 la 100!), reglementare cu insistență cerută de oficialii europeni, fiindcă nerezolvarea ei într-un anumit termen, se știe foarte bine că poate să ducă la pierderea a peste 10 miliarde euro, bani alocați de Uniunea Europeană prin Planul Național de Redresare și Reziliență; (d) Impozitarea progresivă, adică așa cum se procedează (nu de azi sau de ieri) în absolut toate țările dezvoltate ale lumii; (e) Scutirea României de datoria externă (dacă nu de toată, măcar de cea mai mare parte), prin demonstrarea faptului că împrumuturile făcute în decursul timpului (desigur, fără acordul cetățenilor) intră în categoria datoriilor odioase.

Numai că Guvernul Bolojan, care ține morțiș să devină un uriaș bolovan pentru cetățenii demni și onești ai acestei țări (cu taman cinci vicepremieri  și mai mulți miniștri fără urmă de vocație, ba chiar de-a binelea necalificați pentru noua funcție, precum Alexandru Nazare la Finanțe, Oana Țoiu la Externe și Ionuț Moșteanu la Apărare, ca să dau doar trei exemple stridente), are toate șansele ca, în foarte scurt timp, să devină extrem de impopular prin ajustarea  burselor și mărirea taxelor, îndeosebi dacă – aidoma altor cârmuiri postdecembriste – nu va îndrăzni să se atingă de sfidătoarele privilegii ale baștanilor.

George  PETROVAI

Titlul, anume ales pentru acest articol, ne duce de îndată cu gândul (mă rog, pe cei ce citesc mult și cu folos!) la povestirea (după unii romanul, mai exact miniromanul) Bani pentru Maria a scriitorului sovietic Valentin Rasputin, născut pe 15 martie 1937 în satul siberian Ust-Uda de pe malul râului Angara.

Da, căci la fel cum Kuzma, soțul Mariei, izbutește în trei zile (atâta durează acțiunea micului roman, parte din neoficiala păsuire de cinci zile pe care o acordă revizorul contabil „eroilor”) să facă rost de o mie de „ruble noi” pentru a acoperi lipsa depistată la inventarierea magazinului sătesc, magazin gestionat de Maria vreme de un an și jumătate (în toată această perioadă fără niciun inventar, chit că gestionara l-a cerut de mai multe ori), tot așa viitorul nostru guvern, negociat cu excesivă rigoare și încetineală de cele patru formațiuni pro-europene (PSD, PNL, USR, UDMR), trebuie ca, până la 1 iulie, să se „nască”, să fie „botezat”/ confirmat de Parlament (firește, după nominalizarea premierului de către președintele Nicușor Dan) și să identifice căile agreate de actualii negociatori (restrângerea cheltuielilor, posibil creșterea unor taxe), respectiv resursele financiare disponibile, întru reducerea imensului deficit bugetar (de aproape două cifre), nemicșorarea unor investiții strategice (autostrăzi, modernizări de drumuri, poduri și transporturi feroviare etc.) și încasarea a încă vreo 12 miliarde euro prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), o foarte posibilă pierdere națională, provocată ca de-atâtea ori (și niciodată imputată celor vinovați!) de nepriceperea, orgoliile stupide sau chiar de josnica trădare a unor nevrednici, instalați prin jocul politrucianist de culise, precum ăsta de-acuma, în fruntea mesei cu bucatele țării.

Pe scurt, situația să revină cât mai curând în matca normalului: fără alte împrumuturi externe (de altfel, cu o datorie externă de circa 200 miliarde euro, bașca actuala neîncredere a străinilor cu ștaif în dâmbovițeana bătută pe loc, România fie că uneori nu mai poate să se împrumute, fie că alteori se împrumută cu cele mai mari dobânzi), fără nesimțitele decalaje dintre veniturile minime și cele bugetare maxime (sfidătorul raport de 1 la peste 100), fără sporul șomajului și al inflației, în schimb cu recâștigarea încrederii celor mulți în instituțiile statului, prin respectul arătat legilor, inclusiv Legii indexării, de către făcătorii acestora, nu în ultimul rând prin liniștea comunicată faptic de cârmuitori tuturor cetățenilor, cum că grija lor de căpetenie este aceea să-i apere și să le asigure un trai decent (hrană ieftină și sănătoasă, servicii medicale de calitate, educație temeinică, siguranța zilei de mâine ș.a.), în primul rând prin plata la timp și nedijmuirea  drepturilor cuvenite: lefuri, pensii, alocații de stat.

Principala cale ce ar contribui simțitor și de îndată la însănătoșirea finanțelor României, totodată la reducerea decalajului bugetar, o reprezintă impozitarea progresivă, numită taxa de solidaritate (solidaritate cu cine?) de anumiți politruci dâmbovițeni. Nu numai că acest tip de impozit s-a aplicat și continuă să se aplice în toate țările dezvoltate (au fost perioade, ne informează profesorul Nicolae Grigorie-Lăcrița în textul Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale, când se aplica în Statele Unite un impozit de 90%, ba chiar de 94% în timpul celui de-al doilea război mondial), dar este de-a dreptul inuman ca, prin cota unică, să fie la fel impozitat un venit lunar de 3000 lei și unul de 150.000 lei!

Desigur, la această cale lesnicioasă (a se citi „la îndemâna cârmuitorilor hotărâți și bine intenționați”) se adaugă mult mai laborioasa cale de reducere a cheltuielilor bugetare, respectiv de recuperare a prejudiciilor provocate statului.
Reducerea cheltuielilor și echilibrarea acestora cu veniturile se face de regulă prin disponibilizări și/ sau prin ciuntirea drepturilor salariale mai mult, mai puțin sau deloc cuvenite: prin neaplicarea Legii indexării chiar la începutul acestui an, prin corecta diminuare până la desființarea unor bănoase și fanteziste sporuri (precum cel pentru păstrarea confidențialității și pentru condiții grele de muncă la magistrați!), nu în ultimul rând prin lanțul scumpirilor, după majorarea accizelor și a Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA) la produsele de bază: energie electrică, benzină, motorină, gaz metan.
Întrucât numărul bugetarilor a tot crescut (la o populație de circa 20 milioane, aparatul nostru bugetar numără peste 1,3 milioane de angajați, din care aproape jumătate sunt în Capitală), se subînțelege că trebuie redus nu doar numărul ministerelor, al secretarilor de stat, consilierilor și direcțiilor din toate instituțiile centrale și locale, nu doar numărul parlamentarilor (o singură Cameră, cu cel mult 300 de aleși, adică așa cum au decis românii la referendumul consultativ din 2009, proporțional al tuturor consilierilor județeni, municipali, orășenești și comunali), ci mai ales cel al sinecuriștilor de pretutindeni: Parlament, Președinție, Guvern, Consilii județene, prefecturi, primării, comitete, comiții, agenții, autorități.
Însă calea cea mai generală de reducere conștientă a cheltuielilor la nivel politico-guvernamental, comunitar (județ, municipiu, oraș, comună), familial și individual, cale experimentată la noi strict ocazional, este aceea a economiilor, pe care cei puțini și bine educați și le autoimpun, pe când celor mulți și năbădioși trebuie impuse prin legi, hotărâri, decizii și sancțiunile prevăzute în ele: de la grobianism și agresivitate, până la făloșenie în societate și deplasările în străinătate. Doar astfel noi toți vom vedea în timp rezonabil enormele avantaje ale cumpătării pentru sănătate și civilitate: unii renunțând de bunăvoie la consumul pe rupte și la perfida comoditate mașinistă, alții urmând înțeleptul exemplu dat de primii, cei mai mulți (am în vedere legiunile de angajați din instituțiile centrale și locale) fiind readuși cu picioarele pe pământul patriei după severa diminuare a cotei de combustibil pentru mașinile de serviciu, precum și a celei cu deplasările în străinătate pe banii obștei.

Tot în categoria economiilor ar intra banii rezultați atât din regionalizare (aparatul bugetar al actualelor 41 de județe și al Bucureștiului s-ar reduce la cel strict necesar pentru opt, maximum zece regiuni) și din comasarea comunelor ce încalcă legea prin neîndeplinirea condiției privind numărul minim de locuitori (de exemplu, pe Valea Izei ar fi de-ajuns trei comune, iar pe Valea Marei doar două), cât și din desființarea funcției de viceprimar (în orașele mari sunt câte doi aflători în treabă), care nu numai că nu-și merită consistentele lefuri, dar – fiind de regulă desemnați de votul majoritar al consilierilor din tabăra potrivnică primarului – pe întreaga perioadă a mandatului ei se vor opune din răsputeri acestuia și inițiativelor sale, căci cei patru ani de huzureală sunt transformați de alde ăștia într-o subtilă și neîntreruptă campanie pentru fotoliul de prim edil.

În ceea ce privește recuperarea prejudiciilor provocate statului, apoi la acest capitol România chiar este de pomină prin miile de miliarde șutite de tâlharii interni și externi (peste 2000 de miliarde euro sau echivalentul a 46.000 tone aur în numai 30 de ani!), avere pierdută de poporul român pentru întreținerea infectului belșug al unora dintre cei mai mari patrihoți și trădători de pe aceste meleaguri: Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Adriean Videanu, Gheorghe Ștefan, Dan Ioan Popescu, Radu Mazăre, Elena Udrea și mulți, mulți alții.

Cea de-a treia cale de revigorare economico-financiară a României, în sensul reducerii sau scutirii de o bună parte din datoria ei externă, o înfățișez în articolul Datoriile odioase ale României postdecembriste din 30 octombrie 2024, în care susțin următoarele: „(…) e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina «datoriilor odioase», dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor”.

N.B.: Iată cum explică datoriile odioase Alexander Nahum Sack, părintele doctrinei: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.

                                               George  PETROVAI

Foto: I. Mariș

După primul tur din 4 mai 2025, România ar trebui cu un ochi să râdă, iar cu celălalt, dacă nu să plângă, măcar să fie pregătit pentru așa ceva. Da, căci Crin Antonescu, candidatul cu niscaiva bube în cap, scos de la naftalină de fosta coaliție guvernamentală (PSD-PNL-UDMR-minorități), totodată singurul – zic eu – cunoscător de subtilități politice din cei 11 aspiranți la fotoliul cotrocenist, n-a izbutit să treacă în turul doi, astfel că finala se va disputa între suveranistul (el își spune așa) George Nicolae Simion, președintele AUR, și Nicușor Dan, primarul general al Capitalei.
Mai înainte de consumarea primului tur, obișnuiam să le spun prietenilor și cunoștințelor că, în țara politrucilor orbi, chiorul Crin Antonescu este împărat. Acuma, după misologul și năucitorul vot al maselor în favoarea „suveranistului” Simion (a obținut peste 40%), spun la fel ca Gustave Le Bon, fondatorul psihosociologiei, în celebra lui carte Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991), capodopera politologică pe care președintele american Theodore Roosevelt (laureat al Premiului Nobel pentru Pace) o păstra la Casa Albă alături de Biblie: „Acțiunea inconștientă a mulțimilor, substituită activității conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii noastre” (și a noastră, adaug eu, cu decisiva contribuție a tembelizorului și, îndeosebi, a idiotizantelor rețele internautice); „Evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale unor schimbări invizibile, intervenite în sentimentele oamenilor”; „Nu în consiliile princiare, ci în adâncul sufletului oamenilor se pregătesc destinele mulțimilor”; „Mulțimile acumulează nu inteligență, ci mediocritate” (astăzi, completez eu, acumulează enorma prostie de pe rețelele sociale, de unde necontenitul spor al analfabetismului funcțional); „(…)lipsită de spirit critic, mulțimea se arată de o credulitate excesivă” (atât la absurditățile debitate cu ceva timp în urmă de ciudatul „guru” Călin Georgescu, cât și la gogonata promisiune electorală a fostului ultraș George Simion, discipolul primului, cum că va construi un milion de apartamente la prețul de 35000 euro, iar naivii dădeau năvală să se înscrie pe liste).

Și mai spun că, după ce mulțimile din țară și străinătate și-au astâmpărat oful democratico-patriotic prin mătrășirea lui C. Antonescu cu votul lor antisistemic (un eminamente vot al urii față de înciocoiții postdecembriști și al răzbunării pe toți aceia care, direct sau indirect, au anulat primul tur al prezidențialelor de anul trecut, astfel disprețuind sufragiile câtorva milioane de români și irosind o mulțime de bani publici), ar fi cazul ca, în zilele rămase până la turul doi, să-i analizeze la centimă pe cei doi competitori, precum și (asta mai ales) posibilele consecințe pentru țară și nație a înscăunării unuia dintre ei la Cotroceni prin masivul lor sprijin, atunci când sprijinul electoral decurge, fără urmă de discernământ critic, doar din pornirile afective ale alegătorilor și din debordantul joc al imaginației/ închipuirilor acestora.

Este George Simion omul potrivit ca, pe plan intern, să facă pace, să stimuleze activitatea economico-socială (prin idei constructive care să atragă investitorii străini) și să respecte toate legile, iar pe plan extern să reprezinte cu cinste și folos obștesc interesele țării? Având, aidoma „maestrului” său C. Georgescu, tendințe autarhisto-izolaționiste (ei le spun suveraniste) și impulsuri revanșarde (de pildă, după respingerea de către judecătorii BEC-ului a candidaturii lui Georgescu, iar de Curtea Constituțională a tuturor contestațiilor acestuia, nărăvașul lider aurist a afirmat public că „toți cei implicați în această «lovitură de stat» ar trebui jupuiți de vii”!), iar pe plan extern stând chiar mai rău (privit cu neîncredere de oficialii europeni, având ușa doar nițel întredeschisă la Casa Albă, persona non grata în Ucraina și Republica Moldova), lesne se poate deduce că instalarea lui la Cotroceni ar genera doar crize și probleme pentru țară: permanente conflicte între Parlament și Președinție, căci puterea aparține coaliției majoritare, ostilă extremismului, nicidecum decorativului nostru președinte, ales cu atâta tam-tam mediatic și atâtea cheltuieli (aproape) inutile; recul economic prin drastica reducere a fondurilor europene (poate chiar totala lor stopare în cazul exacerbării atitudinii antieuropene a chiriașului de la Cotroceni) și, desigur, împuținarea investitorilor străini (deja, îndată după câștigarea primului tur de către acest exponent al politicianismului mioritic, unii investitori au căzut pe gânduri, iar leul s-a devalorizat); guvern minoritar (un hâtru ne prezintă pe internet următorul Guvern Călin Georgescu: Bogdan Peschir la Finanțe, Paul Ciprian (opt clase) la Educație, Diana Șoșoacă la Justiție, Horațiu Potra la Apărare, Garcea la Interne, Makaveli la Dezvoltare, Gigi Becali la Sport), adică instabilitate cu carul.

Dar slabe speranțe ca masele indigene și din afara granițelor să-și folosească discernământul critic, pe care cei mai mulți membri nu-l „activează” nici de leac. Că doar de aia fac ce vor mușchii lor… Iar când funia va ajunge la par, foarte mulți dintre „entuziasmații” de azi n-o să-și recunoască vina inerției la aplicarea ștampilei pe buletinul de vot (Grigore C. Moisil spunea că „Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil!”), ci tot ei vor vocifera și vor înjura statul paralel al sistemicilor, că nu-i lasă pe (ne)vrednicii lor favoriți să-și facă treaba (mare)…
Explicația acestor nocive legături între unii lideri malefici și mulțimile turmentate de aura lor pretins mesianică, o găsim în următoarea butadă: „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”…
Și încă ceva. Să nu-și închipuie auriștii și ciracii lor (șoșocii, potiștii) că n-au nevoie de banii Uniunii Europene (peste 100 miliarde euro din 2007, cu ajutorul lor PIB-ul României ajungând la aproape 500 miliarde dolari) și că – după răcirea relațiilor cu europenii – vor fi ajutați de Statele Unite, taman acuma când Donald Trump are o mulțime de probleme interne și externe: cu războiul ruso-ucrainean și al tarifelor, deportarea migranților în țările lor, neîncrederea foștilor aliați (Canada, Japonia, Coreea de Sud ș.a.), protestele îndreptățite ale mai multor state americane (de ex. California), ale instituțiilor, universităților, sindicatelor etc. În brutala manieră ce-l caracterizează, Trump le va spune simionilor că, dacă nu dau ceva consistent în schimb (Ucraina și-a plătit datoriile cu metalele rare), atunci n-au decât să se descurce singuri sau să meargă la naiba…

Aceasta fiind starea de lucruri în România asediată de „suveraniști”, dar neuitând de excepționala mobilizare a maghiarilor cu ficare prilej, precum și de îndemnul Victoriei Stoiciu, senatoare PSD de Vaslui („În astfel de momente trebuie lăsate deoparte toate resentimentele, pentru că important este ca România să urmeze o traiectorie pro-europeană și nu una izolaționistă”), eu zic că Nicușor Dan poate să câștige turul doi. Confruntarea de-acuma dintre occidentaliști și suveraniști, seamănă cu ciocnirile politico-ideologice din anul 2000 între Ion Iliescu și C.V. Tudor (ca să vezi cum se repetă istoria pe spirala timpului). Răul mult mai mic fiind astăzi întruchipat de pro-europeanul N. Dan (mă rog, cu defectele lui), sper să câștige, la fel cum în 2000 a câștigat Ion Iliescu, inclusiv cu voturile liberalilor…
Poate de aceea spunea Simion că pentru el „cel mai dificil adversar în finală este Nicușor Dan”. Știe el foarte bine că nu prea are de unde să smulgă alte voturi după iureșul din primul tur, pe când celălalt va aduna voturile împărțite între C. Antonescu și nefastul Victor Ponta (sociologul Alin Teodorescu susține că reprimirea mitomanului în PSD n-a fost o eroare, ci o oroare!), plus cele primite de Elena Lasconi de la useriști, la care s-ar mai putea adăuga ale unor nehotărâți și ale unor absenteiști în primul tur.

N.B.: Îmi place să cred că actuala majoritate parlamentară va efectua măcar două schimbări în Constituție: (a) România semiprezidențială să devină republică parlamentară (președintele, așa ca în multe țări europene – Germania, Italia, Ungaria etc., să fie desemnat de majoritatea simplă a parlamentarilor); (b) Mandatul președintelui să se reducă la patru ani, adică să redevină ce-a fost înainte de epoca Traian Băsescu și Adrian Năstase.

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Despre fericire am scris pe 7 decembrie 2010 articolul Nevoia omului de fericire, unde – printre altele – spuneam următoarele adevăruri incomode pentru atei și posesorii doar de bogății materiale (exterioare): „Cum simplitatea și cumpătarea sunt condiții indispensabile întru atingerea stării de fericire, urcată până la beatitudine (cu înțelepciune se spune că nu-i bogat omul care dorește tot mai mult, ci acela care, în plan material, se mulțumește cu tot mai puțin”), pe bună dreptate ne îndeamnă Mântuitorul să nu adunăm bogății pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, ci să adunăm bogății nepieritoare”. Se subînțelege că aceste bogății nepieritoare nu pot să fie decât moral-spirituale…
Adaug în textul Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată din 28 august 2016 că ea (fericirea) „se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc”.
De data asta voi înfățișa câteva convingeri referențiale ale filosofilor antici greci (Aristotel, cinicul Diogene, Epicur, Epictet), care se constituie în recomandări pentru eterna chestiune omenească a fericirii, desigur, neuitând că beatitudinea orientalilor (indieni, chinezi, japonezi) este cauționată chiar și în zilele noastre de armonia lăuntrică, stare la care se ajunge prin asceză și exerciții mai mult sau mai puțin înrudite cu Yoga (bunăoară, arta zazen de a comunica, dincolo de cuvinte, „de la sufletul meu la sufletul tău”), că gânditorul iudaic Baruch Spinoza – ignorând crunta sărăcie la care a fost condamnat de rabini și coreligionari – și-a găsit fericirea în „căutarea dezinteresată a adevărului” sau că splendida înțelepciune japoneză continuă să-i avertizeze pe pământeni în legătură cu pericolul acumulării materiale: „Un obiect în plus este o grijă în plus”…
Conștienți de acest lucru, marii înțelepți ai lumii, îndeosebi cei din vechime, încât erau perfect îndreptățiți să afirme că „Tot ce am duc cu mine”!
Sigur că Stagiritul are dreptate atunci când susține că fericirea nu se identifică cu satisfacția, ea fiind rodul unei vieți mereu virtuoasă și al activităților serioase, care contribuie în mod nemijlocit la împlinirea omului ca om.
Totodată, fericirea nu este un joc, asta deoarece – în esența sa – jocul este inconștient (și animalele se hârjonesc și se joacă, puii lor prin joc formându-și deprinderile și reflexele). Însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii, scopul suprem al indivizilor și al societăților din totdeauna și pentru totdeauna, neaparat trebuie să purceadă de la o serie de acte conștiente, mai întâi pentru dobândirea armoniei lăuntrice (omul neliniștit, hapsân și invidios nu cunoaște drumul spre adevărata fericire!), apoi întru formarea unei conduite ireproșabile, rampa sigură de lansare spre starea de recunoștință, implicit de recunoaștere cu maximă bucurie a rarelor și scurtelor perioade de fericire.
Într-adevăr, sub neîntrerupta apăsare a unui timp rău și bolnav, numai de-o asemenea fericire are parte omul în această lume, anapoda în principal din cauza politicilor duse (peste capul miliardelor de semeni îmbrobodiți) pentru sporirea puterii, bogăției, faimei și plăcerilor celor puțini. Cu completarea că în lumea noastră ultratehnicizată și – deci – ultramaterială, tot mai mulți pământeni și tot mai multe comunități umane (familii, dinastii, clanuri, găști, partide, popoare, organisme suprastatale) se amăgesc cu „fericirea” generată de cele patru capcane necruțătoare (bani, putere, faimă, plăcere), deși se știe foarte bine că răul și nefericirea progresează prin esența lor demonică.
După cum viața nu este un scop în sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile, neajunsurile și neîmplinirile pe care zilnic ni le servește, întrucât numai din înțelegerea lor descoperim noi sensuri mobilizatoare), fericirea la rându-i nu poate să fie un scop în sine. De ce? Pentru că scopul în sine nu numai că ar mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri (doar în această superbă ipostază ea rămâne pură și transfiguratoare), dar i-ar distorsiona – prin încurajarea patimilor (orgoliu, egoism, ipocrizie ș.a.m.d.) – și sensul izbăvitor.
Da, căci aidoma unei mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea armonioasă a omului îndumnezeit/ atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu, modest, cumpătat, generos) și alimentează raporturile filiale cu Atotputernicul și pe cele frățești cu toți semeni. Altfel spus, fericirea deplină și transfiguratoare (din bun mai bun) nu poate să fie egoistă, adică edificată pe nefericirea celor mulți, prin minciuni, nedreptăți, jafuri, discriminări, acte teroriste sau războaie de cotropire.
Aidoma lui Aristotel, cinicii (mai ales Diogene) pun virtutea și abstinența la baza fericirii, Epicur așază fericirea pe plăcere și rațiunea individuală, Epictet ne face cunoscut în Manual (mai exact în Fragmente) că „În sărăcie, cineva își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și onoruri e foarte rar fericit” (maxima 133 din cartea apărută la BPT, Editura Minerva, București, 1977), elogiind „menține-te și abține-te” (vorbe care – potrivit celebrului actor grec Favorinus – „tot omul trebuie să le aibă în minte”), iar religiile în general, creștinismul în special, recomandă fericirea izvorâtă din cumpătare și necontenit îmbogățită cu credință, iubire, smerenie și simplitate.

George PETROVAI