Încă din adolescență m-am atașat atât de mult de valorile americane (libertate, democrație, nivel de trai, cultură, vestimentație ș.a.m.d.), încât pe la 17 ani, împreună cu un coleg de liceu, am luat hotărârea ca, în vacanța de vară, să mergem la Constanța, unde, ajutați de noroc, să ne ascundem pe o navă (românească sau străină) și astfel să ajungem în mult dorita lume nouă nord-americană. Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește aproape niciodată cu cea din târg, îndeosebi în cazul unor adolescenți necugetați și îndrăzneți, ne-am procurat taman atâția bani cât credeam că ne vor acoperi cheltuielile cu drumul și niscaiva hrană până la mare.
Nu ne-au ajuns (cred că fiecare dintre noi își rostuise cam 100 de lei), motiv pentru care nu numai că de la București încolo am mâncat răbdări prăjite, dar – gândindu-ne de-abia acuma la greutățile ce ne așteaptă în oraș și port – n-am avut încotro și am făcut blatul…
Și iată-ne sosiți trudiți, flămânzi și morcoviți în orașul de pe malul mării, dar nici pomeneală să putem pătrunde în incinta portului, necum să ne furișăm pe vreun vas pregătit de drum, a cărui destinație să fie Statele Unite. Cum speranțele plecării s-au risipit deodată cu ultimii noștri bănuți și cum foamea ne dădea ghes, bașca neplăcuta perspectivă de-a dormi cu frica-n sân pe băncile parcurilor sau în incinta gării, ne-a părut bine când am izbutit să intrăm într-o echipă de zilieri, ce efectua săpături în apropire de Năvodari. Măcar așa ne-am asigurat hrana zilnică, dormitul într-o șandrama de tablă cu paturi suprapuse și desele îmbăieri în mare, plus mizera plată pentru istovitoarea muncă de 10 ore, pe o căldură sufocantă.
Totuși, puținii bani primiți s-au dovedit îndestulători nu doar pentru cumpărarea biletelor de întoarcere (prilej de justificată mândrie pentru noi), ci și ca să ne spălăm obrazul de rușinea plecării intempestive de-acasă, episod ținut secret și, tocmai de aceea, peste doi ani necuplat de securiști cu interceptarea uneia dintre scrisorile adresate de mine postului de radio „Europa liberă”. Lesne de priceput că, dacă anchetatorii ar fi cunoscut această tentativă a mea de-a părăsi țara la sfârșitul clasei a zecea, pedeapsa era cu mult mai grea ca cea înfățișată în articolul Amintiri cu securiști.

În pofida acestor riscante eșecuri personale, încrederea mea în rolul izbăvitor al democrației occidentale (în special al celei americane) n-a slăbit, chiar dacă numeroasele lecturi mi-au demonstrat fără putință de tăgadă că anglo-americanii (mai exact W. Churchill și Franklin D. Roosevelt) ne-au vândut lui I.V. Stalin după al doilea război mondial, supliciu care a durat aproape o jumătate de veac (mă rog, atrocea consecință a împărțirii sferelor de influență între învingători), că filosoful francez Henri Bergson neagă existența criteriilor viabile de selecție a valorilor în democrațiile apusene și că gânditorul german Hermann von Keyserling (născut în Estonia pe 20 iulie 1880, mort în Austria la 26 aprilie 1946) vedea colectivismul american „la fel de dăunător ca cel rusesc”. Unde mai punem la socoteală tulburătoarea mărturie a compatriotului nostru Constantin Virgil Gheorghiu din romanul Ora 25…

Însă, cu toate aceste incontestabile dovezi privind fragila condiție a omului din pricina fanatismului tuturor ideologiilor (atât ale Estului, cât și ale Vestului), în articolul America a fost sfidată de o triadă deocheată din 30 iunie 2018, făceam următoarea afirmație interogativ-exclamativă, justificată pentru conduita politicienilor americani de la acea vreme: „Păi cum să nu fie românii proamericani, când yankeii întruchipează ideea de prosperitate și libertate, când, prin principiile wilsoniene ale autodeterminării popoarelor, ei au contribuit decisiv după prima conflagrație mondială la formarea națiunilor europene libere, așa încât jertfele și aspirațiile noastre legitime s-au putut concretiza în România Mare, și când, în lunga și amarnica perioadă de bolșevizare, cei mai mulți dintre români (eu am fost unul dintre ei) doreau cu ardoare să vină odată americanii și să-i scape de colectivismul rusesc?!”

Dar iată că alegerile prezidențiale din 2024 sunt câștigate de necușerul (are mai multe dosare pe rol), înfumuratul, arghirofilul și necalificatul Donald Trump, despre care se știa încă din primul lui mandat cât este de aberant și catastrofal în negocieri. De pildă, nu numai că acordul încheiat doar de el (fără participarea aliaților) cu talibanii le-a dat acestora mână liberă la atrocități și, în timpul administrației Biden, armata – potrivit termenilor înțelegerii – a trebuit să se retragă în grabă, dar nerecunoscându-și nicio vină, acuma (la început de nou mandat) își acuză predecesorul atât de retragerea precipitată din Afganistan și de dezastrul aferent, cât și de… declanșarea războiului din Ucraina!

Deci nu „țarul” Putin este vinovat de agresiune, distrugeri și curmarea atâtor vieți (civili, bătrâni, femei și copii, dimpreună cu sutele de mii de luptători ucraineni, ruși și nord-coreeni), ci ba Joe Biden, ba președintele V. Zelensky, pe care cu ceva timp în urmă l-a făcut „dictator” (ulterior a negat că el ar fi folosit acest epitet!), iar de curând, cu prilejul vizitei liderului ucrainean la Casa Albă, și-a permis incalificabilă golăneală să strige la musafir și să-l dea afară. Motivele acestui megaderapaj nu sunt fleacurile invocate de partea americană (cică ucraineanul n-ar fi fost suficient de recunoscător, inclusiv prin refuzul de a purta costum până la încheierea unei păci juste pentru țara lui), ci faptul că șeful statului european ar fi pus la îndoială promisiunile rușilor, deci însuși viitorul proces de pace, și mai ales acela că a refuzat ca, fără garanții de securitate, să cedeze jumătate din resursele/mineralele rare ale Ucrainei.

În paranteză fie spus, un nătărău american exclama după nefericitul incident că este mândru de președintele D. Trump, iar alt nătărău din România, se bucura într-o mizerie de text că bravul ucrainean a fost amarnic insultat de primii doi (ne)oameni ai actualei administrații – președintele și vicepreședintele. Păi, nenicilor, rușine fără margini ar trebui să le fie celor doi nesimțiți, care au încălcat într-un mod monstruos legile diplomației și ale ospeției (n-am știre ca în vremurile moderne vreun „ordinar” de cârmuitor să fi procedat astfel!), totul din pricina goanei lor turbate după bani. Or, în anturajul lui Trump, acest lucru este cu putință (sigur se va repeta, ori de câte ori bolovănosul yankeu va întâlni un dârz interlocutor), pentru că niciunul dintre ciracii lui (consilieri, miniștri) nu îndrăznește să-l contrazică și, la o adică, să-i atragă atenția că a luat-o serios pe arătură.

Întrucât toți dictatorii nătăfleți, dar cu aere de atotștiutori, permit să li se spună doar ceea ce vor să audă, nu-i de mirare că Trumpul îl consideră pe Putinos inteligent și-l numește prietenul lui. Desigur, la trăsăturile de gașcă politică (nu trebuie uitat Kim Jong-un, fiorosul lor amic), se adaugă cele de breaslă (foști spioni sovietici susțin că Rățoiul ar fi fost racolat de KGB în anul 1987) și ale firii (yankeul și muscalul sunt amândoi lăudăroși, mincinoși, lacomi de bani, ahtiați după lingușiri, cruzi și răzbunători).

Bombasticul și lungul discurs ținut în urmă cu puțin timp de Trump în fața camerelor reunite ale Congresului, este atât de înțesat cu laude (alți președinți n-au realizat într-un mandat, ba chiar în două, atâtea lucruri câte a făcut el în doar câteva săptămâni!) și atâtea minciuni gogonate (Zelensky nu i-a trimis vreo scrisoare, ci doar a postat un mesaj pe platforma X; Statele Unite n-au ajutat Ucraina cu 450 miliarde dolari, ci cu circa 100 miliarde, un ajutor mai mic decât cel dat de UE; la lucrările Canalului Panama au murit sub 400 de americani, nicidecum zeci de mii; războiul ruso-ucrainean n-a făcut milioane de victime, ci sub două milioane de morți și răniți, cei mai mulți din rândul rușilor; prin ridicarea tarifelor, taxelor și impozitelor, care – avertizează specialiștii – toate se reflectă în costuri, economia americană va înregistra în curând pierderi, nicidecum fabuloasele câștiguri visate de trumpiști etc.), încât nu cred că e nevoie de alte dovezi la acest penibil capitol…

Considerându-se providențial pentru americani, practic pentru întreaga planetă (pesemne că, aidoma lui Hitler și Stalin la vremea lor, se socoate mai îndreptățit ca Putin și Kim Jong-un la Premiul Nobel pentru Pace!), după „eleganța” diplomatică cu care – secondat de slugarnicul și necalificatul JD Vance – l-a tratat în Biroul Oval pe președintele Zelensky, instabilul Trumpov (da, căci modelul lui politic actual este odiosul dictator muscal) a ordonat suspendarea imediată a ajutorului militar și a schimbului de informații pentru Ucraina. Și poate că el, împreună cu lamentabilii lui ciraci (alde Elon Musk), nu s-ar fi sinchisit că, prin această josnică răzbunare, încurajează bombardamentele rusești asupra Ucrainei, dacă tot mai mulți senatori și congresmeni republicani (nu mai vorbesc de cei democrați) n-ar fi criticat măsura cu asprime, cerând administrației continuarea ajutorului militar și umanitar pentru poporul agresat de hoardele putiniste.

Cum Buldogul are nevoie ca de aer de sprijinul politic al tuturor republicanilor, inclusiv pentru utopica șansă a celui de-al treilea mandat (păi de ce, mă rog, să fie dictatori pe viață doar rusul, chinezul și nord-coreanul?), iată motivul pentru care imprevizibilul și inconsecventul lider american, uitând în aceste condiții de tovărășia kaghebistă, de îndată a schimbat foaia și i-a amenințat pe muscali (în opinia lui mai „înțelegători” ca ucrainenii) cu cele mai cumplite sancțiuni economico-financiare, dacă refuză să înceapă negocierile de pace. Numai că putiniștilor prea puțin le pasă de sancțiuni (cică, susțin ei, au trecut teferi și neafectați peste multe altele), atâta timp cât primesc ajutor politic, economic și militar din partea Chinei, Iranului și Coreei de Nord, mai nou (după restabilirea ambasadelor la nivelul anterior) chiar din partea Statelor Unite.

Da, pentru că ticălosul lor scop, neîncetat declarat, scop care are darul să-i alarmeze deopotrivă pe ucraineni și pe aproape toți europenii (mai puțin pe unguri, slovaci și alți proruși înrăiți), nu constituie nici cel mai mic pericol pentru americanii situați peste Atlantic, îndeosebi acuma când administrația Trump este pe punctul să sacrifice tradiționalele și fructuoasele relații economico-financiare și geo-politice cu europenii, în primul rând cu britanicii (cu bune și cu rele, America este creația de vârf a europenilor!), în naiva încercare politică de-a decupla Rusia de China și apoi de-a stăvili expansiunea colosului galben printr-o redutabilă alianță americano-rusă: ducerea până la capăt a „operațiunii militare speciale”, așa încât tratatul de pace să fie în realitate o capitulare pentru Ucraina distrusă și amputată teritorial (în limbaj kremlinist „denazificată și demilitarizată”, adică gubernizată), iar Rusia slăbită economic, însă puternic înarmată și animată de nepotolite tendințe expansioniste, să poată ține în șah întregul continent, în primul rând vecinii (țările baltice, Polonia, Republica Moldova, România) de-abia ieșiți din ghearele sovieticilor.

Nefiind în momentul de față înarmată corespunzător (vorba premierului polonez Donald Tusk: 500 de milioane de europeni așteaptă ajutorul militar al celor 350 de milioane de americani, ca să-i apere de 140 milioane de ruși), Uniunea Europeană este profund îngrijorată nu numai de redusul ei potențial militar, în comparație cu cel rusesc (tocmai de aceea, după recentele semnale neprietenești primite de la Casa Albă, liderii bătrânului continent au decis să aloce în acest scop circa 800 miliarde de euro), ci și de marile concesii pe care Trump, peste capul ucrainenilor și al europenilor, ar putea să le facă rușilor, ceva similar cu catastrofalul acord încheiat de el cu talibanii.

De ce afirm că încercarea lui Trump de-a decupla Rusia de China este o naivitate? Din următoarele trei motive: (a) Spre deosebire de anii ’70 (epoca Mao Zedong), când – din pricina fricțiunilor cu Uniunea Sovietică – China a bătut palma cu SUA, în timpul celor peste trei ani de război s-au strâns atât de mult relațiile pe diverse planuri dintre muscali și asiatici, încât China a devenit principalul partener comercial al Rusiei, lucru care nu poate/nu se dorește să fie schimbat la ridicola dorință a lui Trump, mai ales că acesta a avut proasta inspirație să declanșeze războiul tarifelor cu colosul galben; (b) Atât Putin, cât și Xi doresc o lume multipolară, deci amândoi urăsc Statele Unite pentru poziția lor de lider mondial, pe care caută să și-o întărească necontenit prin toate mijloacele; (c) Nici liderul chinez și nici cel rus nu acceptă să dea vrabia din mână pentru cioara de pe gard, ei știind prea bine că mandatul clonțosului și nesigurului american (dacă și-l va duce până la capăt!) se încheie peste mai puțin de patru ani și că – din motive întemeiate (vârsta înaintată, gafele yankeului) – șansele celui de-al treilea mandat sunt practic egale cu zero.

Apropo de grija Trumpului pentru respectarea principiilor democratice nu doar în România (se spune că, îmboldit de mult dubiosul Elon Musk, își va trimite un emisar ca să constate că „profetului” Călin Georgescu… i-a fost respinsă candidatura la prezidențiale de către BEC), ci practic în toată Europa jignită și aproape abandonată de el, eu zic că ar trebui să se uite mai atent în propria „ogradă” și să realizeze că face de rușine democrația americană și marea ei politică internațională.

Închei cu o foarte profundă și mereu actuală spusă japoneză: „Când puterea are dreptate, dreptatea n-are putere”, precum și cu câteva aforisme ale excepționalului Baltasar Gracián (Oracolul manual, BPT, Editura Minerva, București, 1975), care se potrivesc ca o mănușă Trumpului și ortacilor săi: „Marele August se mândrea că e mai mare om decât împărat”; „Portul omului e fațada sufletului”; „Judecata se retrage în fața sentimentului”; „Trufia a fost totdeauna supărătoare”; „Mintea nu trebuie să stea în șira spinării”; „Omul ciudat rămâne izolat”.

George  PETROVAI

Foto: „Luceafăr stins”, lucrare de Călin Ițoaie

Am scris mai multe articole despre liderul de la Casa Albă. Însă, acuma când face cu nesimțire gafe după gafe, eu spun că atât el, cât și ortacii lui (vicepreședintele JD Vance, secretarul de stat Marco Rubio, șeful Pentagonului Pete Hegseth ș.a.m.d.), ar trebui să citească și apoi, după o mult necesară spiritualizare prin meditație, în continuare să se călăuzească după nemuritoarele spuse/ sfaturi ale lui Baltasar Gracián din cartea Oracolul manual (BPT, Editura Minerva, București, 1975): „Decăderea cugetului e mai dăunătoare decât cea a trupului”; „Fii întâi stăpân pe tine însuți și vei fi apoi și peste ceilalți”; „Ce se face iute, iute se desface”; „Nu te făli necontenit, căci mâine nu vei mai uimi pe nimeni”; „Obișnuita restriște a norocoșilor este că au începuturi foarte prielnice, dar încheieri nespus de tragice”; „Mediocritățile nu sunt obiect al aplauzelor”; „Unora li se strică urechile de prea multă dulceață auzită în lingușiri”.
Să fie conflictele generate de administrația Trump dovada declinului Statelor Unite și al întregului Occident? Căci iată, cartea Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler (primul volum în anul 1920, al doilea în 1922), ne informează Petre P. Negulescu în Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, București, 1939), tratează „Ideea mobilității fatale și a inevitabilei nestatornicii a tot ce există”, o remarcabilă continuare a lucrării dedicată în 1904 (perioada studiilor universitare) lui Heraclit din Efes.
Întrucât, în opinia lui O. Spengler, culturile au un „ciclu vital”, cu durata maximă de un mileniu (cazul culturilor mari, adică cele care și-au parcurs în întregime ciclul lor – egipteană, babiloniană, indiană, chineză, greco-romană, mexicană, căci mai există și din cele care au pierit „mai înainte de sfârșitul normal al ciclului lor” – cazul culturilor hitită, persană, peruviană etc.), și întrucât civilizația reprezintă „moartea unei culturi și agonia perioadei istorice pe care a inaugurat-o ea”, iar cultura modernă/occidentală începe în jurul anului 1000 (de pildă renașterea ottoniană, adaug eu), concluzia gânditorului german este următoarea: După toate probabilitățile, durata ei nu va depăși cu mult anul 2000!
Luând aminte la toate semnele prezentului (devansarea culturii autentice de către civilizația mașinisto-calculatoristă, sporul anafalbetismului funcțional și al abandonului școlar, declinul moral-spiritul al întregii omeniri și cel educațional al tinerilor, totul din pricina goanei nebune după lucruri pieritoare etc.), noi, oamenii secolului 21, constatăm că realitatea depășește cu mult sumbrele previziunii spengleriene. Da, căci cugetătorul german era preocupat la vremea lui de decăderea doar a culturii și civilizației, însă – o sută de ani mai târziu – pământenii cu discernământ observă că lucrurile au luat-o razna pe întreaga planetă și că viața este pretutindeni amenințată cu dispariția (deja au dispărut mai multe specii și altele sunt în pragul extincției), toate acestea din cauza lăcomiei, nechibzuinței și cruzimii omului civilizat și mai puțin civilizat: consum exagerat, risipă, înarmare până-n dinți (inclusiv uriașe stocuri termonucleare), războaie nimicitoare, despăduriri, poluarea tot mai agresivă a solului, apei, aerului și alimentelor.
Sigur, toți muritorii sunt mai mult sau mai puțin vinovați de cumplita năpastă ce s-a abătut asupra casei noastre planetare, odată cu începutul revoluției industriale (startul necinstirii naturii-mamă de către robul banului) și care – tot progresând în timp prin forme din ce în ce mai perfide – astăzi constituie cea mai directă și mai serioasă amenințare la adresa vieții în general, a omului în mod special: unii (industriași, afaceriști, cârmuitori, cercetători) lucrând de zor pentru opulența lor și progresul otrăvit al generațiilor viitoare, alții conștienți de iminența pericolului generalizat, însă prea puțin capabili să schimbe ceva în bine prin avertismente întemeiate și/sau proteste îndreptățite, cei mai mulți inconștienți, ba chiar sfidători în raport cu chestiunile ce nu afectează imediat și în mod direct traiul lor obtuz-larvar, astfel contribuind – prin obediență și indolență – la înrăutățirea stării de lucruri.
Cum altfel se explică perpetuarea milenarei anomalii politico-sociale că o mână de cârmuitori (aristocrați, democrați, despoți ș.a.), cu ajutorul forțelor de ordine anume create (gărzi de corp, armată, poliție, jandarmerie, servicii secrete, justiție clientelară), au izbutit să domine și să exploateze popoare de ordinul milioanelor, pentru ca astăzi să fie prostite și ținute în nedemnă îmbotnițare peste opt miliarde de pământeni, chiar și atunci când sforarii planetari își permit să facă experimente (eugenice, pandemice, nutriționale) cu cei mulți sau își dezvăluie mârșavele planuri de exterminare într-atît de inumane, încât populația globului să nu depășească două miliarde (în variantele atroce sub un miliard)?!…
E clar că cea mai mare vină în toate chestiunile ce privesc sănătatea pământului și a viului revine guvernanților, îndeosebi cei ai statelor întinse și cu un mare număr de locuitori (India, China, Statele Unite, Indonezia, Brazilia, Japonia), respectiv ai țărilor militariste și cu apetit hegemonic (SUA, Rusia, China).
Într-o asemenea complicată situație internațională și potrivit hazardantei promisiuni din campania pentru Casa Albă („Voi încheia conflictul ruso-ucrainean în 24 de ore!”), Donald Trump și-a trimis emisarii în Europa (JD Vance, Pete Hegseth, generalul Keith Kellog) și în Arabia Saudită (Marco Rubio, consilierul Mike Waltz, emisarul special Steve Witkoff). Nu se știe cu exactitate ce a discutat delegația americană cu cea rusă la Riad (cică numai probleme bilaterale, „ciomăgarii americani”, vorba lui Traian Băsescu, fiind jucați pe degete de bătrânul vulpoi Serghei Lavrov), dar se știe prea bine că, respectând dispozițiile primite de la patronul lor, zărghitul arghirofil Donald Trump, și știind diplomație cam până la genunchiul broaștei, ceilalți s-au apucat să-i ironizeze, să-i muștruluiască și să-i tragă de urechi pe toți liderii și oficialii Uniunii Europene.
Memorabil la capitolul stridențe și incongruențe, dar fără să amintească măcar de război, pentru mult timp de-acu înainte va rămâne haoticul discurs al vicepreședintelui JD Vance, discurs pe care nu numai președintele Trump l-a găsit „strălucitor” (mă rog, a fost la nivelul priceperii și „eleganței” lui politice), ci și unii dintre gazetărașii noștri suveraniști, ce-l cred salvatorul României pe ridicolul „profet” Călin Georgescu și-i tâlcuiesc cu devoțiune toate aberațiile. Unul dintre aceștia, nu prididea într-o făcătură să laude logoreea vanciană (desigur, pentru scurta și inexacta referire a arogantului american la anularea primului tur al prezidențialelor de la noi, implicit la necușerul catindat suveranist), ba chiar să-l laude pe acesta că a venit în Europa cu soția și copilul, adică taman pentru ceea ce le-ar imputa oficialilor români („Cum, pe banii noștri îndrăzniți să mergeți în străinătate cu întreaga familie?”), chiar dacă întâlnirea ar avea loc pe bătrânul continent…
Spunea acest fost jurnalist de Ohio (ajuns vicepreședinte prin vrerea unui bătrân limitat și clonțos), printre altele, că primul tur al prezidențialelor din România a fost anulat de guvern, după care (dar asta mai încolo) a arătat cu degetul spre Curtea Constituțională. Vasăzică, informațiile primite de vicepreșeedinte, vagi și inexacte, provin dintr-o sursă colaterală (cel mai probabil de la un prieten sau adept al Georgescului), nicidecum din sursă oficială. La sfârșitul conferinței, același oficial american și-a permis să facă presiuni asupra ministrului român de Externe pentru ridicarea restricțiilor de călătorie în cazul fraților Tate (Andrew și Tristan), care au dublă cetățenie (americană și britanică), îl admiră pe Rățoi și, în anul 2022, au fost arestați în România pentru trafic de persoane, spălare de bani și înființarea unei grupări criminale.
Să vezi și să nu crezi la ce se pretează trufașa administrație Trump, același nezdravăn și mojic președinte care-și trimite ciracii nemintoși ca să le spună liderilor europeni că, pe aceste meleaguri, este ăncălcată în mod grav și repetat democrația, după ce el, marele Rățoi, în urmă cu cinci ani nu numai că n-a recunoscut victoria democratului Joe Biden, dar chiar – caz fără precedent în istoria democrației americane! – și-a îndemnat fanii ciomăgari să ia cu asalt Capitoliul (Congresul).
După cum tot fără precedent este ca un individ cu mai multe dosare pe rol să fie desemnat „nedreptățitul” candidat al republicanilor, ba chiar să câștige alegerile, pentru ca îndată după instalarea la Casa Albă, să-i vâneze cu armata pe imigranți, să-i grațieze pe atacatorii Capitoliului și să-i demită pe toți procurorii numiți de Joe Biden, să emită pretenții teritoriale (la fel au procedat Hitler, Stalin și Putin) asupra Canadei, Groenlandei și Canalului Panama (mai subtil și asupra Fâșiei Gaza), să dea înapoi în cazul Canadei și Mexicului, apoi să declanșeze războiul comercial cu China, India și Uniunea Europeană, pe care o vrea slăbită și dezbinată (pesemne că n-are habar că cea mai strălucită realizare a coloniștilor și misionarilor europeni este America, mai ales Statele Unite!) și să-și dea jos patalonii politici în fața neomului Putin (prin reactivarea sau restabilirea personalului ambasadelor rusă și americană, muscalii ies din izolarea internațională), dar îndeosebi să denatureze cu grosolănie adevărul (pretinde că Ucraina a pornit războiul!) și să-l insulte ca la ușa cortului pe președintele V. Zelensky (actoraș de comedie, incompetent, dictator).
Istoria ne spune că președintele Franklin D. Roosevelt și soția sa Eleanor (ambii sioniști) închinau pahare de șampanie în sănătatea megacriminalului I.V. Stalin și că liderul american, peste capul și (poate) fără știrea aliaților, pe 20 martie 1943 a trimis la Kremlin Scrisoarea către Zabrousky, prin care transmitea propunerile pentru Noua Ordine Mondială (implicit sferele de influență) de după al doilea război mondial. Da, dar a făcut-o fără încălcarea înțelegerilor și fără să uite de aliați, în primul rând de englezi…
Cărui fapt se datorează scandaloasa întoarcere a lui Trump împotriva lui Zelensky? Nicidecum neparticipării ucraineanului la discuțiile ruso-americane de la Riad (a cerut și continuă să ceară ca la negocieri să participe și o delegație a Uniunii Europene), ci cu siguranță refuzului acestuia de-a ceda americanilor, fără garanții de securitate din partea lor, jumătate din pământurile rare ale țării, cu o valoare de ordinul trilioanelor. Or, hapsânul de yankeu s-a simțit jignit că un oarecare fost actor de comedie l-a împiedicat să pună mâna pe această uriașă avere, în schimbul datoriei de război a Ucrainei, mult umflată de afaceristul gerontocrat.
Apropo de discursul vancian, respectul pentru adevăr mă obligă să precizez că singura parte din el, care merită reținută nu numai de români, este avertismentul în legătură cu democrația ce poate fi cumpărată, iar prin aceasta răsturnată cu câteva sute de mii de dolari, dovadă îndestulătoare că n-a fost o democrație consolidată.

George PETROVAI

În decursul timpului (cele trei decenii și jumătate de postdecembrism) am scris sute de articole despre catastrofala politică dâmbovițeană (de la un președinte moscovit și până la săsoiul adormit, de la întâiul premier necușer și până la prezentul mare gușter), politică materializată în următoarele „realizări”: economia pusă pe butuci și nivelul general de trai pe măsură, adică la coada țărilor din Uniunea Europeană (UE); un gol populațional, rezultatul enormelor și neîntreruptelor expatrieri, de peste cinci milioane suflete; o datorie externă ce depășește 180 miliarde euro.
Ce ar trebui să facă guvernanții de azi și de mâine ai României în această alarmantă situație? În primul rând să-și vadă limitele cultural-spirituale (de pildă, neonorarea promisiunilor făcute în campania electorală se cheamă descalificarea celui în cauză ca om, iar ca politician cu atât mai mult!) și, în pofida patalamalelor rostuite pe căi dosnice (licențe și doctorate la plesneală, prin comercializare și/ sau plagiere), să aibă decența și curajul de a-și lua sfetnici mai mintoși ca ei, chiar dacă gânditorul francez Henri Bergson se arăta dezamăgit la vremea lui de viciul incurabil al democrației occidentale – „Nu există un criteriu viabil de selecție a valorilor”, și – desigur – să respecte cu sfințenie legile pe care ei și ai lor le-au votat. Adică taman opusul celor ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple, la modul sfidător, în România postdecembristă: necușeri granguri politici ce mereu cad în picioare, legi (ex. Legea indexării veniturilor) cu nerușinare încălcată de vremelnicii și nepricepuții cârmuitori ai acestei nații oropsite (chiar nu există pe plaiurile mioritice adevărați politicieni, ci doar impostori, demagogi, descurcăreți și leneși, precum cu îndreptățit dezgust afirmă Adrian Porumboiu că un puturos se pregătește să plece de la Cotroceni și un altul, Crin Antonescu, este susținut de coaliția guvernamentală ca să-i ia locul?!), lupii fără frontiere (geografice, legale, demonocratice) ce țin oilor lecții de morală, marii hoți neprinși, care – astfel făcând dovada descurcărelii și a cinstei lor cu cântec – la iuțeală sunt răsplătiți de ortacii-cârmuitori cu funcții și onoruri, deplasata grijă a autorităților față de nelegiuiți (pedepse ușoare, penitenciare aidoma sanatoriilor, drepturi cu toptanul chiar pentru recidiviști, anemica preocupare a decidenților întru recuperarea prejudiciului provocat de ticăloșii cu ștaif) ș.a.m.d.
În al doilea rând, guvernanții ar trebui, potrivit insistentelor directive venite de la UE și atâtor promisiuni făcute în campaniile electorale de absolut toate formațiunile politice, să purceadă la rezolvarea mult inechitabilei probleme a veniturilor nesimțite, respectiv a enormelor decalaje (de 1 la 100 sau chiar mai mari) dintre privilegiații/ oligarhii dâmbovițeni și cetățenii de rând, măcar în virtutea faptului că oficialii europeni condiționează alocarea granturilor pentru Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) prin fireasca soluționare a acestei vechi chestiuni. Dacă nici de data asta nu se rezolvă nimic, deși în joc sunt multe miliarde de euro pentru țară, românii vor avea zdrobitoarea dovadă că actualii coalizați la guvernare (pesediști-peneliști-udemeriști-minorități), pun interesele lor de partid și clan, inclusiv ale statului paralel (magistrați, securiști, sinecuriști, ciocoi) și ale dubioșilor judecători de la Curtea Constituțională a României (CCR), mai presus de interesul național! Ceea ce, desigur, este o indiscutabilă dovadă de trădare, o trădare din familia celor care au pus economia pe butuci (guvernele Petre Roman, Nicolae Văcăroiu și altele), respectiv au secătuit România prin privatizări megafrauduloase (Guvernul Adrian Năstase).
Nu în ultimul rând, cu sau fără știrea actualilor cârmuitori (de teapa „La vremuri noi, tot noi” și „Pleac-ai noștri, vin ai noștri), se impune să se constituie în mare grabă un grup de specialiști (îndeosebi juriști și economiști), care – urmând exemplul Republicii Federale a Germaniei după al doilea război mondial, mai apoi al Greciei, Portugaliei, Irlandei, Mexicului, Nigeriei și Ecuadorului – să demonstreze că, dacă nu toate, atunci grosul împrumuturilor din perioada postdecembristă reprezintă datorii odioase (guvernele au contractat împrumuturi fără acordul cetățenilor, împrumuturile n-au fost făcute spre folosul real al cetățenilor, împrumuturile s-au acordat, deși creditorul cunoștea primele două caracteristici ale tranzacției), astfel încât poporul (actuala generație și următoarele) să beneficieze de corespunzătoarea reducere a datoriei acumulată în timp.
N.B.: Politrucii noștri din nou încalcă legea indexării (cică s-a trecut la politica de austeritate) și fac penibile aranjamente pentru alegerile (semi)prezidențiale din luna mai (la rândul lui, nezdravănul Călin Georgescu debitează aberații cu carul, pe care ba le retractează a doua zi, ba le nuanțează/ edulcorează în năstrușnica sa manieră), pe când clonțosul Donald Trump se răfuiește cu adversarii interni, are în aceste zile convorbiri la Casa Albă cu Beniamin (Bibi) Netanyahu (prima la cel mai înalt nivel de la preluarea mandatului) și duce o politică economică, bazată exclusiv pe amenințări și pe ridicarea tarifelor vamale, despre care profesorul Robert Shiller, laureat Nobel în Economie pe anul 2013, susține că „vor avea efecte negative asupra economiei mondiale”. Mai mult, Donald Trump, prin „ego-ul hipertrofic” și „dorința încăpățânată de-a merge la război împotriva oricărui bun simț”, este comparat de profesorul american cu Benito Mussolini… Și chiar că deja a început un război comercial între giganții lumii, prin promptul răspuns al chinezilor la ridicarea tarifelor vamale (în medie cu 10%) de către Trump, pentru toate produsele chinezești importate de americani: la rândul lor, asiaticii au ridicat cu 10-15% tarifele vamale la mărfurile americane importate.

George PETROVAI

Foto: preluare Digi24

De foarte multe ori am afirmat că democrația modernă este o iluzie inoculată de cârmuitori celor mulți (în realitate avem parte de demonocrație!) și că dictatul este promovat în politica internațională chiar de conducătorii ce se laudă cu avansata (!) democrație din țările lor. De pildă, Statele Unite se consideră un far al democrației de ieri și de azi (prosperitate generalizată, libertate învecinată cu libertinajul sadea, egalitate de tip orwellian – „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale ca altele”), neezitând să intervină în forță acolo unde treburile interne ale altora se abat de la „rețeta” lor, far călăuzitor (sic!) inclusiv pentru faptul că americanii nu reprezintă nici măcar 5% din populația mondială, însă consumă circa 25% din resursele întregii planete.
Sigur că în aceste condiții, majoritatea americanilor se declară nu doar mulțumiți, ci chiar mândri de ambalajul democratic al sfidătorului lor belșug intern, chit că la o adică votul cetățenesc este surclasat până la terfelire de vrerea suprastructurală a unei mâini de electori și chit că Winston Churchill spune că „Democrația este cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte”…
Lesne de presupus că tot mai mulți americani ar fi profund nemulțumiți și tot acuși-acuși s-ar răfui cu aleșii și cârmuitorii, în cazul că lucrurile politico-sociale de la ei ar (re)intra în normalitate: consumurile să fie comparabile cu ponderea populației lor în cea planetară! În plus, prin această logică echilibrare, s-ar face dreptate atâtor țări sărace ale lumii, unde asimetria este în sens invers: o nesemnificativă pondere a consumului în raport cu cea a populației…
Deși într-o autentică democrație, cum nu este mult coafata și trâmbițata făcătură americană, unul ca Donald Trump, cu mai multe dosare pe rol, n-ar fi avut dreptul să intre în cursa electorală, până la soluționarea acestora prin sentințe judecătorești de nevinovăție/ achitare, totuși – susținut de oligarhia tehnologică (alde Elon Musk, Mark Zuckerberg ș.a.m.d.) – el este desemnat candidatul republican pentru Casa Albă, competiție pe care o câștigă, în pofida enormului derapaj democratic din urmă cu patru ani, când, nerecunoscându-și înfrângerea în fața democratului Joe Biden, a dirijat din umbră asaltul fanilor săi asupra Capitoliului (Congresul).
Și iată că, „uitate” fiind de instituții și indivizi toate aceste abateri ale republicanului gerontocrat, din ziua de 5 noiembrie 2024 suntem realmente bombardați (în presa scrisă și vorbită) cu promisiunile făcute de el în campania electorală, precum și cu hazoasele predicții ale pretinșilor analiști (unii lingușitori, alții habarniști) despre planurile președintelui ales, „cel mai puternic om al planetei”.
Dar cum socoteala de-acasă (din campanie) nu se potrivește niciodată cu cea din târg (de după întronare), îndeosebi în cazul unui arogant și abraș adept al nepotismului (și-a înșurubat neamurile în posturi cheie ale administrației sale!) și al afacerismului în cea mai cu moț politică, toate angajamentele și amenințările mai vechi (răfuiala cu adversarii interni) și mai noi (anexarea Canadei, ocuparea Groenlandei și a Canalului Panama, „rușinosul plan”, cum îl numește papa Francisc, de expulzare din State a migranților indezirabili) au devenit la iuțeală cel puțin anecdotice: nu în 24 de ore, ci nici în 2400 de ore nu se va încheia războiul din Ucraina; încercând să pună gabja pe teritoriile străine de mai sus, la început prin ridicarea tarifelor vamale, apoi – dacă presiunile economico-financiare nu dau rezultate – prin utilizarea forței militare, D. Trump se dovedește, sub masca ipocriziei democratice, la fel de periculos pentru pământenii de rând ca Hitler, Stalin și Putin; nonglobalista politică planetară de pace nu poate fi edificată prin amenințări (vezi mitocănia întrebuințată de yankeu în lungul dialog telefonic cu șefa guvernului danez), sancțiuni economice și jocul tarifelor; deși Trump se crede atotputernic, el nu este decât pionul cercurilor cârmuitoare (trusturi petroliere și farmaceutice, oligarhi tehnologici și financiari, armată, servicii secrete, industriași, francmasoni), care urmează linia tradițională de menținere și întărire a Statelor Unite ca lider planetar pe toate planurile (economic, financiar, militar, științific, geo-strategic), inclusiv cu ajutorul dolarului; D. Trump deplânge (pesemne cu lacrimi de crocodil) pierderile de vieți omenești din prelungitul conflict ruso-ucrainean, însă nu se sinchisește (n-a pomenit niciodată în primul lui mandat, așijderea la începutul noului mandat) de faptul că, în lumea noastră ultraipocrită și ultraînarmată, în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni, circa 50% dintre aceștia fiind copii.
N.B.: În articolul Viitorul nu-i ce vrea Donald Trump și clica sa!, scris pe 7 iunie 2017, deci după anunțarea retragerii Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris, printre altele spuneam următoarele: „Toate-s vechi și nouă toate, spunea la vremea lui Eminescu. Adevăr valabil și în zilele noastre. Într-adevăr, căci atitudinea sfidătoare a președintelui american seamănă foarte bine (mai mult în conținut decât în formă) cu cea adoptată de Japonia militaristă din perioada interbelică, mai exact din anul 1933, care – ne spun Constantin Bușe și Zorin Zamfir în Japonia – un secol de istorie 1853-1945 (Editura Humanitas, 1990) – pentru a putea cuceri lumea potrivit Memorandumului Tanaka din 1927, «În ziua de 27 martie 1933 (…) a trimis o scrisoare Secretarului General al Societății Națiunilor, prin care aducea la cunoștință decizia luată la Tokyo de a părăsi Organizația de la Geneva». Pe când scrisoarea lui Trump și a acoliților săi, prin care să anunțe retragerea din ONU? Mă rog, aici lucrurile sunt un pic mai delicate, întrucât sediul central ONU este la New York…”

George PETROVAI

Sursa foto: Internet

Cu opera „nomadului” brăilean Panait Istrati, care – aidoma lui Maxim Gorki – a cunoscut din copilărie colții sărăciei, a terminat doar șase clase primare, a practicat vreo 14 meserii, a călătorit în Orientul Mijlociu, Egipt și Franța (aici a învățat franceza clasică și a început să scrie literatură de calitate), cu opera acestui „nomad”, prin urmare, m-am „întâlnit” când eram elev de liceu, atunci citindu-i scrierile neprimejdioase pentru regim (Ciulinii Bărăganului, Chira Chiralina, Codin, Moș Anghel, Neranțula etc.), precum și cele două volume de Opere alese (Povestirile lui Adrian Zograffi), traduse de Eugen Barbu din limba franceză (Editura Pentru Literatură, București, 1967): Prezentarea haiducilor și Domnița din Snagov.
Chiar dacă Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe faimosul nostru conațional autodidact („Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei”), iar Pamfil Șeicaru, datorită includerii unor pesonaje homosexuale în povestirile Moș Anghel și Chira Chiralina, îl numește pe Istrati „biet poet al șezuturilor deflorate”, eu într-atât am apreciat vraja limbii lui de povestitor și calitățile sale de luptător, încât i-am făcut acest portret literar în cartea Symphonia cuvintelor (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005): „Mai mult ca oricare dintre românii celebri, Panait Istrati a fost un hoinar de mare calibru – din Asia Mică până în Franța, dar și un povestitor neîntrecut. A fost un redutabil luptător (prin străduințe supraomenești și-a însușit o franceză fără cusur), dar și un învins în credință și idealuri, dovada făcând-o Spovedanie pentru învinși, cartea despre brutala năruire a marilor sale prietenii și a speranțelor legate de viitorul comunist al omenirii…”
Da, căci în Cuvânt înainte la Spovedanie pentru învinși (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991), Alexandru Talex, un exeget al operei istratiene, ne face cunoscut că „pe 15 februarie 1929, Panait Istrati sosește la Paris, înapoiat din Uniunea Sovietică”, și de îndată se pune pe scris („La 20 mai 1929, manuscrisul cărții Spovedanie pentru învinși era bun pentru tipar”), astfel încât – editată de Rieder, în colecția Témoignages (Mărturii) – ea apare în librării pe 15 octombrie 1929, dată la care „Partidul Comunist Francez, prin organul său L’Humanité, dă semnalul atacurilor, la care se raliază toată presa de stânga din Occident, urmate mai apoi de trista campanie mercenară a lui Henri Barbusse, cu văditul scop: asasinarea morală a scriitorului nostru”.
Convins că „arta are o morală”, că – adică – este „un soldat al Libertății și dreptății sociale” („Frumosul înseamnă lupta împotriva mârșăviilor și crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâșie. Nu mai cred în niciun «crez», în nicio idee, în niciun partid, în niciun om”), „scriitorul cetățean Panait Istrati” (Al. Talex) nu numai că n-a trădat și n-a făcut compromisuri (în inspirata exprimare a prefațatorului și traducătorului: „Nu și-a sulemenit condeiul pentru chivernisire personală”!), dar s-a situat printre primii formatori de opinie (scriitori, jurnaliști), care a dezvăluit lumii întregi opulența nomenclaturiștilor, în timp ce poporul era cu nerușinare mințit, terorizat, asuprit și înfometat.
În plus, fiind un curajos om de opinie și gândind necontenit în perspectiva timpului, la acuzația că-i fascist, Panait Istrati a răspuns cu „viguroasa confesiune Omul care nu aderă la nimic”…
De ce Istrati susține că nu (mai) crede „în niciun om”, afirmație care pe mine m-a determinat să aplic tușa „brutala năruire a marilor sale prietenii” pe portretul lui de mai sus? Deoarece, ne informează același Alexandru Talex, după ce scriitorul nostru publică în La Nouvelle Revue Française (1 octombrie 1929) capitolul Afacerea Rusakov sau URSS de azi în Spovedanie (Rusakov este prototipul evreului comunist căzut în dizgrație, pe care compatriotul nostru îl cunoaște foarte bine și-l apară din toate puterile, convins fiind de nevinovăția lui), scriitorul și bolșevicul Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1915), ripostează: „Nimic din tot ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea dușmanilor ei înrăiți, nu i-au făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini. (…) Doresc ca pe viitor să nu te mai ocupi niciodată de politică; nu ești deloc făcut pentru ea”.
E drept, până la moartea lui P. Istrati (16 aprilie 1935), „prietenul” R. Rolland a păstrat tăcerea, chit că nu s-a simțit prea confortabil după îndreptățitul reproș al românului: „Nu-ți voi ascunde deloc mirarea de-a te vedea devenit un sovietic, atât de oficial”.
Fără să aprecieze dârzenia compatriotului nostru de-a spune lucrurilor pe nume, bunăoară așa ca Ernst Bendz în 1948 („Această carte marchează splendid ruptura sa cu viața de până atunci, cu frații de luptă și de clasă, cu credințele sale cele mai scumpe, cu speranțele sale cele mai deznădăjduite”) sau ca Joseph Kessel în 1972 („Pentru această revoltă l-am iubit pe Istrati”), totuși, Romain Rolland se pronunță în Jurnalul său (1934-1935) „împotriva execuției publice a unui prieten”, iar în interviul acordat lui Vézelay, chiar ia apărarea tardivă a lui Panait Istrati: „n-a trădat pe nimeni, (…) i-au lipsit prietenii credincioși, capabili prin afecțiunea lor să-i dea reconfortarea de care avea nevoie”.
Indiscutabil că i-au lipsit prietenii adevărați (gura păcătosului adevăr grăiește), de îndată ce pretinsa prietenă Madeleine Paz, cea care, făcând recenzia cărții Casa Thuringer (ne informează autorul în Omul care nu aderă la nimic), încheie cu „ordinul” agreat de toți amicii politici: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!”
Cât privește cuvintele lui Rolland, ne avertizează Al. Talex, în ele se simte întrucâtva „amărăciunea propriilor remușcări”, nicidecum enorma durere provocată de execrabilul mod în care s-a comportat cu un prieten sincer și devotat…
Nu în ultimul rând trebuie făcută precizarea că, acuzându-l pe Henri Barbusse de minciună (scriitorul român n-a fost niciodată fascist sau de partea asasinilor!), Partidul Comunist Francez, prin intermediul cotidianului L’Humanité din 21 aprilie 1978, a recunoscut „rolul glorios (dar ingrat) de pionier” al lui Panait Istrati în lupta „ pentru o omenire mai bună și mai dreaptă”.
Dar iată câteva citate elocvente din Spovedanie pentru învinși:
1) „Nu suntem comuniști”, îi spune scriitorului o inteligentă țărancă basarabeancă, nu atât pentru că „la drept vorbind nu știm ce înseamnă asta”, cât pentru faptul că „acești consomoli trec cântând și scuipă în ferestrele casei părintești, insultă bătrânii și se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari”;
2) „Pe la jumătatea lunii iulie, încep să am bănuieli serioase despre moralitatea regimului revoluționar”;
3) „De-o parte muncă puțină, prost retribuită, șomaj, privațiuni, persecuții; de alta favoritism, alesul pe sprânceană, abuz, sinecuri, deturnări de fonduri, turnătorie, politicărie”;
4) „Dacă vei fi cu noi, te vom susține, iar dacă ne vei ataca, te vom nimici” îi spune Agranov, șeful GPU-ului și mâna dreaptă a lui Stalin, la sfârșitul unei întâlniri ce durase „de la zece seara până la patru dimineața”, acesta fiind răspunsul zbirului bolșevic la întrebarea lui Istrati: „Ce trebuie să fac, înapoiat în Occident?”;
5) „De la un cap la altul al împărăției – puși cu botul pe labe de măciuca fascismului roșu – siberiile gem de Rusakovi, de Ghezzi și încă de alți oameni pe care fascismul roșu i-a folosit mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i apoi în închisoare”.
La legitima întrebare: „Ce reprezintă această carte în ansamblul operei istratiene?”, ea fiind rodul moral-spiritual și atotuman al invitației făcută scriitorului de-a participa la sărbătorirea unui deceniu de bolșevism, totodată al lungilor călătorii făcute în cele 16 luni de ședere în URSS, inclusiv călătoria la Atena în tovărășia scriitorului și prietenului Nikos Kazantzakis (împreună cu Soviete 1929 de Victor Serge și Rusia fără mască de Boris Suvarin, ambii scriitori ruși dizidenți, scrierea După 16 luni în URSS a apărut în colecția Mărturii a editurii Rieder sub numele generic Spre altă flacără, toate cele trei cărți purtând temporara semnătură a lui Panait Istrati, ca să „le asigure difuzarea în librării”), la legitima întrebare, deci, Alexandru Talex răspunde că este „Cartea de vizită” a mult înzestratului și nedreptățitului nostru compatriot.

George PETROVAI

Articolul 1 din Constituția iorgovaniană a României postdecembriste (cu certitudine după modelul tuturor constituțiilor moderne, inclusiv cea românească din 1923) începe cu următorul alineat fundamental: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”! Toate celelalte articole se subordonează acestui paragraf/ alineat, pe care – funcție de rolul atribuit – îl afirmă și-l confirmă (direct sau indirect)…
Dacă celelalte atribute ale statului nostru (național, independent, unitar, indivizibil), deocamdată nu dau naștere la dispute, interpretări și răstălmăciri, chit că în această fază globalisto-corporatistă fie sunt rău văzute conceptele de naționalism și patriotism de către sforarii planetari, fie că sunt ignorate de către gloate, iată că suveranismul a devenit în ultimii ani un vijelios curent politico-social, care – alimentat cu forma declarațiilor din campania prezidențială a lui Donald Trump, nicidecum cu conținutul atotamerican al acestora (Statele Unite au fost, sunt și trebuie să rămână cea mai mare putere planetară!) – s-a răspândit ca o molimă, îndeosebi în Europa, cu văditul și păgubitorul scop de fărâmițare economico-politică și militaro-stategică: eșuarea în autarhism, după defăimarea și, în final, ieșirea din conglomeratele suprastatale de felul Uniunea Europeană (UE) și NATO.

Iar acest contraproductiv recul în toate compartimentele de activitate își zice cu neghioabă mândrie suveranism și, în ultimii ani, a devenit „modă” politică pentru statele mici și cu un precar nivel de trai în ceea ce privește grosul cetățenilor (Ungaria, Slovacia, mai nou România), țări care, neputând în ruptul capului să reducă decalajul dintre ele și cele puternic dezvoltate (dimpotrivă, acest decalaj se tot mărește în zonele producției, educației și cercetării), lesne cad în plasa suveraniștilor autarhiști, cu insidioasele lor promisiuni și „rețete” populiste: ba că guvernele și companiile străine (a se citi „occidentale”) n-au alt scopt decât să fure pe rupte din țările cu capetele plecate, ba că națiunile sărace vor cunoaște în scurt timp prosperitatea generală prin renegocierea angajamentelor internaționale (în primul rând cele din UE și NATO), ba că fiecare țară oropsită este capabilă să-și producă cele traiului (de azi pe mâine), ba că (re)orientarea lor spre Est (China, Rusia) și aderarea la BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) ar rezolva în chip mult mai mulțumitor marile probleme ale prezentului cu investițiile, combustibilii/ energia și piețele de desfacere.
Atâta doar că toți ăștia (demagogii păcălitori și cetățenii păcăliți) nu vor să țină cont (primii din calcul politic, ceilalți din naivitate sau îndârjire) de următoarele dovezi ale trecutului și prezentului:
1) Aproape totdeauna influența occidentală, în principal cea anglo-americană (pentru noi: Mica Unire din 24 ianuarie 1859, Marea Unire din 1 Decembrie 1918, căderea bolșevismului în anul 1989; pentru alții: formarea națiunilor în Centrul și Estul Europei după primul război mondial, potrivit Principiului de autodeterminare națională al președintelui american Woodrow Wilson, Planul Marshall pentru țările afectate de al doilea război mondial în Vestul și Nordul Europei, inclusiv pentru Japonia), aproape totdeauna, deci, influența occidentală s-a dovedit benefică, pe când cea orientală (tătaro-turco-muscălească) a fost în toate cazurile devastatoare (de pildă, între 1711 și 1821, ne informează istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, pe teritoriul Principatelor românești, disputate și de austrieci, „au fost nu mai puțin de șase războaie, dintre care unele au ținut câte cinci-șase ani de-a rândul”, nereturnarea până în prezent de către ruși a celor 93,5 tone aur, jaful material și cultural la care s-au dedat staliniștii după a doua conflagrație mondială, plus deportările, întemnițările, torturile și crimele ordonate de ei și săvârșite de lichelele autohtone);
2) Suveranismul a fost experimentat nu numai de Federația Rusă (acuma, cu sancțiunile economico-financiare impuse de Occident și aliații săi, este condamnată la izolaționism și autarhie), ci și de alte țări (Coreea de Nord, Cuba, Venezuela etc.), toate având o asemenea inflație și un nivel de trai atât de scăzut, încât majoritatea trăitorilor în ele sunt la propriu muritori de foame (venitul lunar al majorității siberienilor este sub 50$, iar „suveranistul” Kim Jong Un i-a livrat confratelui Putin circa 12.000 soldați pentru orezul ce-l vor înfuleca ceilalți nord-coreeni);
3) La o populație de aproximativ 19 milioane, Produsul Intern Brut (PIB) al României „desuveranizată” de NATO, UE și companiile occidentale este de aproape 400 miliarde $ (cu șanse reale ca anul viitor să fie peste 450 miliarde), pe când Coreea de Nord, cu cei aproape 27 de milioane locuitori, are un PIB de vreo 11 ori mai mic ca al nostru.

Mă rog, pentru cei interesați de „avantajele” suveranismului, mai adaug două comparații:
(a) Cu o populație puțin peste 17 milioane, deci cu vreo patru milioane mai mică decât cea a Moscovei (plus suburbiile), Olanda are PIB-ul aproape de un trilion (1000 de miliarde), deci comparabil cu al întregului mastodont muscălesc, a cărui populație depășește 140 milioane;
(b) Nu numai că nu am știre ca, în afară de câțiva dictatori (ucraineanul Viktor Ianukovici, sirianul Bashar al-Assad), cineva demn, onest și cu mintea întreagă să părăsească Occidentul pentru „belșugul” oferit de Rusia, China sau Coreea de Nord, însă tot omul corect informat și bine intenționat știe că mulți dintre ortacii lui Putin și-au trimis progeniturile (e drept, mai înainte de invadarea Ucrainei) în „putredul” Apus, unde își cumpără locuințe luxoase, depun în bănci bani albi pentru zile negre și, la o adică, se refugiază chiar ei, atunci când simt că mâna lungă și necruțătoare a fostului mic kaghebist este gata-gata să-i împingă la „sinucidere”.

Cum spuneam, de ceva timp și pe meleagurile noastre bate vântul rusismului de tip AUR-ist și SOS-ist (oleacă întețit de POT-iști), iar odată cu necușerul independent Călin Georgescu, s-a pornit strania furtună a ruscismului (fascismul stalinisto-putinist), care, dacă nu era oprită la timp prin anularea primului tur al prezidențialelor, pesemne că ar fi spulberat tot ce s-a edificat în cei aproape 20 de ani de NATO și UE.
Nimeni nu tăgăduiește că, în toată perioada postdecembristă, țara a fost cârmuită de mulți politruci răufăcători, necalificați și aroganți, așa că electoratul anului 2024, sătul până peste cap de clanuri, dinastii și coterii sfidătoare, a fost perfect îndreptățit să-i sancționeze prin masivul vot dat altora (independenți, formațiuni recent înființate sau dintre cele mai vechi, dar încă nedistorsionate până în măduva oaselor de guvernările scârbavnice).
Eu însumi am scris sute de articole despre alde ăștia (de la iliescieni și până la iohannieni), iar în textul Năucitorul progres al jefuirii României din 8 octombrie 2017, afirm, printre altele, acest adevăr dureros pentru truditorii onești ai țării: „După redresarea economică din perioada ceaușistă, în cei aproape 28 de ani de postdecembrism, numai prin transnaționale s-a furat de 3,3 ori mai mult decât în 530 de ani, adică 46.000 tone aur, ceea ce reprezintă echivalentul a circa 2000 de miliarde euro”!
Dar una este ca alegătorii să lupte cu ajutorul votului împotriva impostorilor, corupților, descurcăreților și ipocrților sus-puși (prin sforării la vedere sau manevre de culise) și cu totul altceva este ca procesul de votare să fie influențat de actori statali neprieteni (ex. Rusia), respectiv de grupuri/ organizații insinuant-intimidante (influencerii tictok-iști, neolegionarii și mercenarii din spatele lui C. Georgescu, foarte posibil și din spatele formațiunilor suveraniste), astfel încât votul la grămadă al cetățenilor fără discernământ să ducă la schimbarea calului pe măgar.
Da, căci – în pofida furtișagurilor și a marilor erori politice – toți românii (îndeosebi captivii tictok-ului) trebuie să conștientieze că avem un PIB de 11 ori mai mare ca al Coreei de Nord și că putem călători și munci pe tot continentul (de la începutul anului viitor vom putea intra în Statele Unite fără viză!) tocmai datorită faptului că suntem parteneri de nădejde în NATO și UE. În altă ordine de idei, dacă aceste organisme ar fi oprimatoare și jecmănitoare (România primește doar pentru Programul Național de Redresare și Reziliență câteva zeci de miliarde euro!), adică așa cum le prezintă lamentabilii noștri suveraniști (care, fie vorba între noi, intenționează să ne readucă în catastrofala sferă de influență rusească), atunci de ce atâtea țări (Turcia, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Serbia, Albania etc.) depun eforturi considerabile să intre în cele mai mari, mai selecte și mai sigure „cluburi” occidentale?!…
Despre C. Georgescu, căruia i-am „dedicat” articolul Suveranismul tictok-ist al lui Călin Georgescu (5 dec. 2024), de data asta doar atât: Fiindcă este agronom și – zice-se – specialist în dezvoltarea durabilă, m-am așteptat să spună în campania electorală (și nu numai) că rampa de lansare a agriculturii noastre muribunde o reprezintă refacerea și extinderea sistemelor de irigație pe zeci de milioane de hectare, nicidecum să susțină inepția cu „Omul și pogonul”…
Închei cu două admirabile spuse, întrucâtva înrudite, care se potrivesc ca o mănușă pe slăbănoaga mână politică a României de azi: „Înțelepciunea și prostia se țin de mână pe muchia cuțitului” (Bufonul în Actul III din marea tragedie shakespeariană regele Lear); „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”.

George PETROVAI

Sursă foto: Sebastiana Joicaliuc

Despre extrem de „ciudatul” personaj Călin Georgescu, fost aflător în treabă la ONU și la Clubul de la Roma, cel care tocmai a intrat ca independent (totuși, are în spate POT – Partidul Oamenilor Liberi) și – susține el – fără cheltuirea vreunui ban în turul doi al prezidențialelor, mai știam câte ceva din scremutele lui afirmații pe la televiziuni de mâna a doua. De fiecare dată el bătea mai mult sau mai puțin câmpii, căutând printre poticneli și suspensii să creeze impresia că ar fi nu doar în posesia unor mari secrete umane, ci chiar a unor miraculoase rețete divine, că adică el și numai el va putea salva această nație de la dezastrul provocat după înglobarea noastră (sic!) în NATO și Uniunea Europeană, dezastru alimentat, zice-se, prin necontenita îndepărtare de valorile tradiționale (doar acest pământ generos, fără Vest și Est) și, desigur, prin succesive cedări de suveranitate.
Cu toate astea, pe-atunci izbutea, cu modestele lui mijloace moral-spirituale, să fie suportabil, iar pentru unii români să prezinte niscaiva interes. Nu la fel a fost văzut de fostul președinte Traian Băsescu, care – după cum relata recent într-un interviu televizat – l-a mirosit de la prima întâlnire pe ins că-i un șarlatan, așa că nu l-a acceptat de premier, deși propunerea venea de la un apropiat (nu i-a spus numele).
La rândul lui, Mircea Geoană se arăta, acu câteva zile, uluit de schimbarea radicală a prezidențiabilului Georgescu, căruia în urmă cu peste două decenii, în calitate de ministru al Externelor, îi dăduse scrisori de acreditare la ONU, tocmai fiindcă la acea vreme era proeuropean, deci prezenta încredere pentru țară și oficialii ei.
Dar iată că, după o ședere îndelungată în Viena și împrejurimi (unii vorbesc de două decenii), necușerul Georgescu revine în România cu întreaga familie, se înscrie ca independent în cursa pentru Cotroceni și termină turul întâi pe primul loc, cu câteva procente peste catindații cu un mare partid în spate (bunăoară Marcel Ciolacu), pe care absolut toți (ne)pricepuții caselor de sondaje îi vedeau în finală.
N.B.: Dorind să pară modești, ba chiar săraci (păi așa ceva nu strică niciunui candidat, cu atât mai mult unuia cu hazoase ifose mesianice), doamna Georgescu s-a apucat să le îndruge românilor, cu un mult necesar ton smerit, că ei ani la rând au fost chiriași, de-abia acuma izbutind să-și cumpere o „căsuță”. Neîncrezători, jurnaliștii de investigație le-au luat urma la Viena, unde – cu ajutorul actelor – fac dovada că „sărmanii” soți Georgescu au cumpărat o primă locuință cu sute de mii euro, pe care, după ceva timp, au vândut-o cu aproape un milion, și că, repetând de câteva ori această operațiune, au pus la teșcherea suficienți bani albi pentru zile negre. Sau poate că invers: bani negri pentru zile albe…
Mă rog, dacă asta ar fi singura minciună a lui Călin Georgescu, deși a noua poruncă din Decalogul mozaic și creștin cere „Să nu mărturisești strâmb împotriva/ asupra aproapelui tău” (evident, interdicția de-a minți intră tot aici), iar în Proverbe 12/22 se spun următoarele: „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului, dar cei ce lucrează cu adevăr, Îi sunt plăcuți”.
Dar ce te faci când pretinsul salvator al românilor naivi și al fanatizaților de „nimbul” misiunii sale (extraterestre), ba se contrazice de la o zi la alta, ba pretinde că n-a cheltuit niciun ban în campania electorală (da, alții au pompat zeci de milioane), ba cere „boborului” să stea liniștit în casă, timp în care neolegionarii se antrenează de zor în tabere și întocmesc liste cu dușmanii interni (deocamdată cu jurnaliștii băgăreți), ba se laudă că va aduce prosperitatea generală (un leu litrul de benzină!) prin nerespectarea în prima fază, apoi prin dârza renegociere a tuturor angajamentelor României față de NATO și UE, ba susține că este un desăvârșit patriot, urmașul în linie mistică a lui Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, deși declasificarea/ desecretizarea documentelor CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării) demonstrează legăturile lui cu Kremlinul, precum și implicarea sa și a principalilor colaboratori, foști spioni și securiști, în războiul purtat de actori statali (Rusia, China) împotriva României și a altor țări neprietene, inclusiv împotriva Statelor Unite?!…
Din totdeauna și pretutindeni în lume, astfel de fapte se cheamă trădare, iar trădarea nu poate să rămână nepedepsită. Cu toate astea, C. Georgescu ține morțiș să fie primul om în statul nostru eșuat (ce-au făcut în toți acești ani instituțiile de profil?), vasăzică nu realizează că devenind președinte în aceste nefirești și nefericite condiții, trădarea lui se transformă automat în înaltă trădare.

George PETROVAI

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut lucrarea „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică), vol. III”, autor George PETROVAI (editor – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika). Volumul III (dedicat doamnei Anuța Gorzo) cuprinde 32 de eseuri/ proză scurtă.

* * *

„Al treilea volum din seria Exerciții filosofico-sociologice (cu și fără tentă politică) oferă cititorilor interesați atât modele vrednice din trecut și prezent, cât și concludente dovezi nu numai din ceea ce-i de dorit să nu fie urmat, ci chiar trebuie de îndată pus la stâlpul infamiei de către semenii onești, curajoși și cu discernământ.” (George Petrovai)

Salut, Sighet!

Din patru în patru ani pentru alegerile locale și parlamentare și din cinci în cinci ani pentru prezidențiale și europarlamentare, românii din țară și străinătate (diaspora de peste cinci milioane suflete) sunt chemați/ ademeniți/ mituiți de partide și catindați să se prezinte la urne, ca să-i voteze pe cei care se agită cel mai mult (afișe, întruniri, „băi” de de mulțime, nenumărate apariții în presa scrisă și vorbită), care bălăcăresc cel mai mult trecutul, prezentul și viitorul adversarilor ideologici, care promit cel mai mult (chit că majoritatea promisiunilor sunt minciuni sadea) și care – în consecință – cheltuie cei mai mulți bani și cea mai multă energie. Cum altfel, când orice promovare politică (de la consilier comunal la parlamentar, ministru și ambasador) necesită nu numai consistente cotizații bănești (sute de mii de euro pentru un loc eligibil pe listele cu europarlamentarii formațiunilor politice!), ci mai ales succesive compromisuri și cedări de demnitate ?…

Astfel stând lucrurile în peste trei decenii de postdecembrism, plin ochi de demo(no)crație originală, nu trebuie să ne mai mire că (semi)președintele este din start captivul atotputernicilor interni (statul paralel) și externi (globaliști, servicii secrete, trusturi transnaționale), încât – aidoma lui Emil Constantinescu – poate spune la sfârșitul mandatului/ mandatelor că „am fost învins de serviciile secrete”, respectiv că aleșii mari și mici își fac făcutele prin jafuri, trafic de influență și nepotism (clanuri), precum și prin încălcarea legilor în vigoare și elaborarea de legi cu dedicație (numite de marele necușer Băsescu „legi făcute de hoți pentru hoți”).

Păi da, că „patriotul” care bagă atâția bani pentru iluzoriul bine al boborului, va căuta din răsputeri nu doar să-i recupereze prin felurite descurcăreli sau învârteli curat murdare, ci și să-i sporească, pentru ca obrazul de toval mereu să fie pe val…

Dar astfel de treburi reprobabile în politică și societate sunt din totdeauna și (probabil) pentru totdeauna, dacă locul democrației de-acuma („o formă imperfectă de guvernământ” în opinia perfidului democrat Winston Churchill) nu va fi luat de mult mai umana și mai eficienta demofilie sau dragoste de popor. Da, căci înțelepciunea japoneză ne avertizează că „Atunci când puterea are dreptate, dreptatea n-are putere”, iar gânditorul P.P. Negulescu ne face cunoscut în Scrieri inedite, III (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972) că „(…) înțelepciunea populară susține, cu scepticismul ei naiv, că nimic nu este absolut bun și nimic nu este absolut rău, pentru că binele și răul se amestecă pururea, cu o inevitabilă și inexplicabilă fatalitate, în tot ce se întâmplă pe lumea aceasta”.

Și cum „adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului” (P.P. Negulescu în Problema ontologică din volumul mai sus menționat), iar democrația occidentală deseori tangentează cu dictatura orientală (de pildă, Donald Trump și V. Putin sunt prieteni la toartă inclusiv prin faptul că fiecare își are oligarhii săi, cu ai căror bani păcălesc masele, câștigă alegerile și se mențin la putere), e limpede pentru orice pământean cu discernământ că ocârmuirile ar trebui să renunțe pe viitor la toate formele de deținere a puterii absolute în stat (democrație, dictatură, autocrație, tiranie) și să urmeze drumul mult mai corect al iubirii tuturor concetățenilor, ba chiar al tuturor semenilor.

Evident, atunci n-ar mai fi nici actuala polarizare statală (țări bogate – țări sărace), nici furibunda înarmare de-acuma (de exemplu, Coreea de Nord se laudă cu mulțimea soldaților și a armelor de distrugere în masă, deși PIB-ul ei, la o populație mai mare decât a României, nu reprezintă nici măcar o zecime din cel românesc) și nici etern dezumanizanta goană după averi pe pământ, „unde le mănâncă moliile și rugina, și unde la sapă și le fură hoții” (Matei 6/10).

Sună total nefiresc în urechile înfundate ale practicului și hapsânului om modern, îndeosebi în aceste amarnice vremuri ale globalismului, neomarxismului, sodomiei și (in)corectitudinii politice, când tot mai mulți occidentali (și nu numai) se declară atei, adică venerează doar banul/ vițelul de aur, și tot mai multe țări bogate se decreștinează, iar lăcașurile lor de cult (vechi și remarcabile biserici) fie sunt abandonate (neîntreținute de autorități, deci nevizitate de enoriași și/ sau turiști), fie sunt vandalizate sau chiar incendiate, fie mai nou (de când migrația afro-asiatică a devenit un coșmar pentru apuseni) sunt cumpărate de musulmani pentru a fi transformate în impozante moschei?…

Cu toate astea, așa cum eu însumi ilustrez în cartea Confesiuni esențiale (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2007), nu trebuie uitate admirabilele realizări practico-demofilice ale primelor comunități creștine, cu sute și mii de ani mai înainte de apariția utopiilor, falansterelor și, desigur, a statelor bolșevice: „După modelul mai mult decât probabil al sectelor eseniene, viața în interiorul comunităților creștine, comparativ cu cea din afara lor, a înregistrat frumoase realizări: punerea în comun a bunurilor și judicioasa lor repartizare după nevoi, iubirea semenilor, îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea dintre oameni și dintre comunități etc. Însă cea mai prețioasă realizare a comunităților creștine, prin care, de altminteri, creștinismul s-a impus pretutindeni, a fost ieșirea din cadrul strâmt și nedrept al sclavagismului și statornicirea în interiorul lor a deplinei egalități între membri, indiferent de sex și poziția socială, în felul acesta, pentru prima dată în istorie, femeia devenind efectiv egala bărbatului și sora lui moral-spirituală, căci pe acele timpuri, toți adepții lui Hristos erau frați și surori”.

Tot aici, puțin mai jos, arăt esențiala diferență dintre comunitățile creștine de început și cele comuniste: „În mod eronat s-a pus semnul egalității între comunism și primele comunități creștine. Da, în plan teoretic se pot face speculații, chiar și apropieri. Dar practic? Comunismul s-a dovedit (și, în țări precum Coreea de Nord și China, continuă să se dovedească) criminal, sterilizant și – mai repede sau mai târziu – falimentar, pe când acele celule inițiale ale iubirii faptice, au dovedit nemurirea adevărului promovat, căci ele au transpus în practică principiile divine ale egalității tuturor oamenilor și ale iubirii atotcuprinzătoare, în definitiv forma cea mai evoluată, totodată cea mai eficientă a relațiilor interumane. Conducându-se după o ideologie anticreștină, falimentul comunismului era inevitabil…”

Dezicându-se în fapte de credință, iubire și morala cumpătării, tot falimentară în plan practic (în cel spiritual cam de la rivoluția iacobină) este și actuala lume globalisto-neomarxisto-sodomistă!

Este posibilă demofilia la nivel național, supranațional (conglomerate de felul Uniunii Europene) și planetar? Categoric da, dacă se ia ca model micuțul stat Bhutan de la poalele Himalayei, unde de ani și ani există un… Minister al Fericirii cetățenilor.

Lesne de înțeles pentru orice om cu scaun la cap, mai greu pentru avizii de putere, bogăție, plăcere și slavă deșartă, că rampa sigură de lansare spre autentica și generala fericire o constituie mult necesara înțelepciune a celor cu harul cârmuirii, o înțelepciune din care nu poate să lipsească simplitatea, cumpătarea, credința, cultura, destoinicia, corectitudinea și, mai ales, sincera iubire a semenilor.

                                                           George  PETROVAI

Foto: Ayun Samir

Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane).
N.B.: Apropo de trupele de ocupație, ne informează Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”. În paragraful următor, marele istoric adaugă că de-abia în vremea împăratului-filosof Marcus Aurelius (161-180), „crescând amenințarea barbarilor germanici înspre granițele de nord-vest ale Daciei, a fost adusă o a doua legiune, legiunea V Macedonica, așezată până atunci la Troesmis în Dobrogea de azi și mutată acum la Potaissa (Turda)”. Făcând necesara precizare că circa 5000 era numărul soldaților dintr-o legiune romană și că cel al modernilor mercenari din marea bază de la Mihail Kogălniceanu este peste 10.000, avem nu numai material îndestulător pentru o comparație temeinică între cele două situații politico-militare, ci și rampa de lansare spre diverse speculații…
Revenind la chestiunea datoriilor odioase (odious debt în limba engleză), trebuie spus că ea devine concept de drept internațional, după ce Alexander Nahum Sack (jurist rus, fost ministru al țarului Nicolae al II-lea, profesor de drept financiar internațional la Universitatea din Sankt Petersburg, până la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, apoi la mari universități din Europa și Statele Unite) elaborează în anul 1927 Teoria datoriilor odioase, care înfățișează următoarele caracteristici ale acestora:
1) Guvernul contractează împrumut fără acordul cetățenilor, acord obținut în urma unui referendum;
2) Împrumutul nu este făcut în folosul real al cetățenilor (al tuturor cetățenilor, adaug eu, nicidecum doar în folosul descurcăreților, așa ca în strâmbul nostru postdecembrism, sau al nomenclaturiștilor, activiștilor și trepădușilor bolșevici în sinistrele distopii antedecembriste, respectiv în cele globalisto-neomarxiste din prezent și viitor);
3) Împrumutul se acordă, deși creditorul este conștient (are știre) de existența primelor caracteristici ale acelui împrumut.
Dar iată ce scrie chiar Alexander Nahum Sack despre o asemenea situație: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.
Mă grăbesc să arăt că acest principiu n-a rămas doar la stadiul de spectaculoasă teorie, ci chiar s-a concretizat/ materializat de-a lungul timpului în mai multe țări, care au știut (au avut voința trebuincioasă!) când și cum să-l pună la treabă: Grecia (după criza financiară din 2007, face dovada că doar 8% din banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul – sub o formă sau alta – ajungând de îndată la creditori, precum și că acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu flagrante încălcări ale Constituției), Portugalia, Irlanda, Mexic, Cuba, Nigeria și Ecuador (după seria președinților trădători), dar mai ales Statele Unite în cazul Irakului (fără a menționa caracterul odios al datoriei, obțin de la Clubul parizian o anulare, în trei rânduri, de 80% a datoriei irakiene) și Germania federală, care – potrivit Acordului de la Londra din 1953 și cu sprijinul multor state (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania, Grecia etc.) – obține reducerea cu 62% a datoriilor acumulate „atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii Tratatului”.
Se subînțelege că această consistentă clemență internațională în ceea ce privește „datoriile odioase” (firește, dimpreună și în fecundă legătură cu mentalitatea teutonică și Planul Marshall) a contribuit în mod decisiv la refacerea economiei Republicii Federale a Germaniei, respectiv la lansarea Germaniei reunificate (de după căderea Zidului Berlinului) între cele mai dezvoltate țări ale planetei (PIB-ul pe locuitor o situează după SUA și China).
Datoria externă a României postdecembriste a ajuns la peste 150 miliarde euro. Cum toată această datorie s-a făcut fără consultarea cetățenilor și cum numai o mică parte din acești bani au ajuns la cetățenii de rând sub forma mascată a mitei electorale (firimituri azvârlite angajaților și pensionarilor în interminabilele noastre campanii), căci grosul lor se regăsesc în veniturile nesimțite și în averile necușere ale bugetarilor de lux (politruci, sinecuriști/ descurcăreți, foști și actuali securiști, magistrați, polițiști, ghinărari ș.a.m.d.), e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina „datoriilor odioase”, dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor.
Dar voința politică dâmbovițeană în acest sens este la fel ca aceea de-a desființa sinecurile și privilegiile sociale, respectiv ca mult discutata micșorare a enormului decalaj dintre veniturile bugetare sfidătoare („academicianul” Mugur Isărescu-Manole, de pildă, încasează lunar peste 100.000 lei) și cele minime (cică legal nu pot să fie mai mici de 1200 lei).
Că, de, dacă într-adevăr s-ar dori politic acest lucru drept și logic, atunci am asista mai întâi, cu îndreptățită satisfacție, la confiscarea atâtor averi necușere și la exemplara pedepsire a tâlharilor cu ștaif, nicidecum la amețitoarea tărăgănare a proceselor cu greutate și, în final, la prescrierea celor mai ticăloase fapte de corupție.

George PETROVAI