Până nu demult (în opinia lui Nae Ionescu, lenta și continua decădere moral-spirituală a început cu Renașterea, pentru ca actuala perioadă globalistă să dea întreaga lume peste cap!), omul încă putea fi considerat, între anumite limite și cu mult necesara îngăduință din partea puritanilor, drept încoronarea creației divine, prin alesele însușiri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu la Facere (rațiune, conștiință și grai articulat), dar mai ales prin virtuțile cardinale (prudență, cumpătare, justiție, curaj) și cele teologice (credință, dragoste, speranță), respectiv prin capacitatea/libertatea de a distinge între bine și rău, esențialul proces existențial din care rezultă pentru unii mântuirea și pentru alții (cei mulți) veșnica osândă.

Căci iată opinia gânditorului interbelic Nae Ionescu despre Renaștere, „singurul și adevăratul moment de cotitură din istorie” (firește, adaug eu, după singura și adevărata Revoluție înfăptuită de Mântuitor): „Până la Renaștere, omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există; după Renaștere, Dumnezeu își cere în fiecare zi scuze de la om că există”…

Dacă astfel stau lucrurile (mă rog, sunt destui dintre aceia  – globaliștii și mass-media, politrucii și ortacii lor – care neagă evidența), nu trebuie să ne mai mire că, îndeosebi pe meleagurile noastre și după totalul eșec al statului în cei 34 de ani de atroce postdecembrism, tot mai mulți români nu numai că n-au putința să-l dezmintă pe Constantin Brâncuși („La plecarea din țară v-am lăsat săraci și proști, la întoarcere v-am găsit și mai săraci și mai proști”), dar au  devenit atât de resemnați și nostalgici, încât regretă amarnic perioada ceaușistă (enorm de mult spune despre prezent faptul că se dă uitării sinistra triadă foame-frică-frig!), precum și „pachetul”  cu istoria, școala clasică și cultura mai veche, chit că mereu ei le-au tratat cu indolența ignorantului, dimpreună cu credința, tradițiile și obiceiurile.

Și cum cele trei componente naționale și individuale (credința, tradițiile, obiceiurile) sunt pe ducă în aceste ticăloase vremuri ale globalismului, inclusiv în cele mai „îndărătnice” zone ale României, precum sufocatul Maramureș de mașinism și modernism (a nu se uita că paganus=păgân desemnează locuitorii satelor, mult mai refractari ca orășenii la ofensiva creștină din primele secole), iată-i pe politruci, pe activiștii culturali și pe agitatorii religioși cum se dau peste cap ba să participe la diverse festivaluri de datini și obiceiuri (dar nu oricum, ci – așa ca la recentul festival sighetean – îmbrăcați în aproximative și tendențioase costume populare), ba să fie prezenți la slujbe religioase, aidoma întârziatului (la propriu și la figurat) Marcel Ciolacu, cel care în mod intenționat sau poate inconștient și-a făcut apariția la sfârșitul slujbei de Crăciun din Catedrala Patriarhală (după rugăciunea Tatăl Nostru, precizează Petrișor Peiu).

În pofida agitației pe care o provoacă în lăcașurile de cult, în instituțiile statului eșuat și la tembelizor, de ce oare actualele sărbători creștine n-au nici pe departe farmecul (la modă este acuma termenul „magie”) celor de altădată? Două, zic eu, sunt cauzele majore care au sărăcit sărbătorile de iarnă de miracolul lor îndătinat, miracol mult prețuit și gustat de credincioși (de unii fățiș, de cei mai mulți cu teamă și pe furiș) chiar în păcătoasa perioadă bolșevică, în care – comparativ cu fioroșii ani ai pandemiei – nu s-au închis toate lăcașurile de cult nici măcar în Rusia leninisto-stalinistă:
1) Poluarea tot mai accentuată (sforarii planetari caută să acrediteze caraghioasa idee că vinovate de această pacoste sunt doar… bășinile vitelor!), care – în absența zăpezii și a gerului – aproape că anulează miracolul natural al sărbătorilor de la sfârșitul anului în curs și de la începutul noului an. În luna decembrie a acestul an, de pildă, a căzut extrem de puțină zăpadă (nici pomeneală de ea în perioada Crăciunului și, potrivit prognozelor, tot așa va fi la trecerea dintre ani), iar meteorologii ne fac cunoscut, implicit ne avertizează, că anul acesta  la noi în țară s-a înregistrat cel mai călduros/ neobișnuit decembrie din toată perioada măsurătorilor. În plus, de ani și ani pe meleagurile noastre (și nu numai) nu se mai poate vorbi de cele patru anotimpuri, ci doar de două sezoane: unul fierbinte și secetos, celălalt rece și cu multe precipitații (în principal ploaie și lapoviță, rareori zăpadă).
2) Progresiva decădere moral-spirituală, inclusiv din cauza marilor schimbări ale climei (păi da, căci oamenii sunt minuscule părți ale Totului natural!), face ca sărbătorile să fie văzute de copiii-colindători ca o afacere (acuma se mulțumesc cu lei românești, dar după cum involuează lucrurile, în curând vor pretinde valută), iar de către maturi ca o modalitate de-a împărți cadouri și de-a primi ei înșiși măcar o parte din ceea ce-și doresc de multă vreme. În felul acesta se vorbește în lumea creștină tot mai mult de moș Crăciun/ moș Gerilă (mai nou, în ton cu ascensiunea feminismului, se bagă în seamă crăciunițele) și din ce în ce mai puțin (în țările occidentale aproape deloc) despre Nașterea Domnului. Unde mai punem uriașele profituri realizate de comercianții din întreaga lume: în „luna cadourilor”, cîștigurile ăstora sunt comparabile cu cele realizate în restul lunilor anului…

N.B.: Dar nebunia cadourilor și a înfulecatului pe rupte (foarte mulți dintre acești mâncăi și băutori ajung la spital) se dezlănțuie și în perioada Sărbătorilor pascale, întrucât diferența dintre Nașterea și Învierea Mântuitorului nu este apreciată/ onorată de atâți pretinși creștini – de la noi și de aiurea – cu mintea, inima și sufletul, ci cu… pântecele: știu că tradiția le „cere” ca iarna să bage în ei sarmale și felurite „porcării”, iar primăvara să se îndoape cu miel umplut, ouă roșii și pască.

George  PETROVAI

Sursa foto: Colecția Oscar Dahinten (imagine de la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, Sighet, 1972).

Mass-media de la noi și din toată lumea astă prostită și ticăloșită, se dă peste cap să ne încredințeze (doar teoretico-ideologic, nicidecum faptic) că noi, românii și alte popoare, ieșite în urmă cu peste trei decenii din universul concentraționar al bolșevismului (parțial marxist, integral leninisto-stalinist), am fi acuma beneficiarii democrației și libertății de tip occidental.

De ce „de tip occidental”? Pentru că, mai înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și, potrivit detestabilelor înțelegeri dintre cei trei mari criminali (Roosevelt, Churchill, Stalin) privind sferele de influență (anglo-americane și sovietice), nu numai România, ci întreaga Peninsulă Balcanică (mai puțin Grecia), Europa centrală (mai puțin Austria) și o însemnată parte din Europa nordică (Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au cunoscut, vreme de aproape cinci decenii, jugul de fier al Moscovei și al dictaturii proletariatului, jug instaurat de I.V. Stalin și ciracii lui, întreținut de urmașii săi (cu excepția lui Mihail Gorbaciov) și de sculele alogeno-naționale. Culmea abjecției în acest experiment istoric a fost cunoscută pe meleagurile noastre, prin întinsa rețea de pușcării politice (Pitești, Gherla, Aiud, Poarta Albă, Târgu Ocna, Malmaison, Jilava, Craiova, Râmnicu-Sărat, Sighetu Marmației etc.), prin Canalul Dunărea-Marea Neagră, bandele de torționari (îndeosebi alogeni cu rang politic sau ofițeresc – ruși, evrei, unguri etc) și, desigur, prin atrocele program de reeducare, demarat politic de sinistrul securist Alexandru Nicholschi (Boris Grünberg) la închisoarea din Pitești și pus în practică de fiorosul Eugen Țurcanu, apoi aplicat și în alte închisori din România.

Astăzi, după referențiala întâlnire de la Malta (ce mi-i Yalta pentru unii, ci mi-i Malta pentru alții!) dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic, respectiv în urma aranjamentelor cu bătaie lungă dintre cei doi mahări planetari, nu numai că bolșevismul rusesc și european a primit o atare lovitură politică sub centură, încât de îndată, dar nu pretutindeni și pentru totdeauna (dovadă sfidătoarea continuitate a celui chinezesc și nord-coreean, la întrecere cu neomarxismul de sorginte occidentală), o consistentă parte a lumii a luat-o, în preajma mileniului trei, pe calea postcomunismului: Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Iugoslavia așijderea, cele două Germanii (separate fizic și ideologic de zidul Berlinului) s-au unit peste ruinele acestuia, iar celelalte popoare, sătule până peste cap de marxism și variantele lui naționale (aceeași Mărie, dar cu altă pălărie), de activiști, securiști, milițieni, anchilozatele mecanisme ale economiei ultracentralizată și dezumanizanta triadă foame-frică-frig (îndeosebi pe meleagurile noastre), au început să se îndoape de zor cu democrație și libertate occidentală, fără să mai ia aminte la avertismentul lui Jean-Paul Sartre (vulgul din neștiință, „elita” din calcul politic și interes material) cum că suntem cu toții „condamnați la libertate”.

Cu toții, dar în primul rând aceia care, recent ieșiți din lagărul bolșevic, băgau cu polonicul în ei demonocrație (la noi din cea originală) și libertate aparentă, adjudecate și întărite de gașca alogeno-moscovită a lui Ion Iliescu (alde Silviu Brucan/Saul Bruckner, Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu,  Petre Roman/P. Neulander, Virgil Măgureanu/Imre Asztalos și mulți alții), la început prin ruinătoare măsuri fesenisto-populiste (cumpărarea locuințelor ceaușiste pe bani de nimic – câteva lefuri, desființarea părților sociale și, din această cauză, decapitalizarea industriei, aberanta reducere a săptămânii de lucru la cinci zile, fapt care a încurajat nemunca și inflația), puțin mai târziu prin agresiuni și crime de felul mineriadelor.

Mă rog, unii (ciocoii și beneficiarii postdecembrismului) pot să invoce șubredul motiv că societatea românească de la acea vreme era încă amețită de pe urma discutabilului succes al Decembriadei (cică revoluție), că a greși este omenește (atenție, din totdeauna greșelile politice distorsionează milioane de destine!) și că nicio cârmuire nu numai că nu poate, dar nici nu vrea să se sustragă de sub paralizanta influență a isteriei naționale, pentru că – spun cei în cauză – ar fi anistorică și condamnată la grabnică dispariție, iar noi ceilalți spunem că apele tulburi ale istoriei sunt cele mai prielnice nu numai pentru pescuitul politic…

Sigur că da, toate cârmuirile vrednice și patriotice trebuie să priceapă cursul evenimentelor (de exemplu, prăbușirea bolșevismului în anii ’90 ai secolului trecut) și, cu întreaga lor capacitate, să acționeze în folosul concetățenilor și a țării pe care pretind că o reprezintă, cârmuiri rezultate mai puțin prin neconcludentul vot al alegătorilor și mai mult (de fapt în chip decisiv) prin vrerea globaliștilor, via marile cancelarii ale lumii, și a serviciilor secrete subordonate lor. Nicidecum ca toți ăștia (președinți, guvernanți, aleși, funcționari fără obraz) să fie plătiți regește din banul public, căci toată bătălia politrucianistă se dă (de regulă la noi) pentru înfruptarea lor din buget, iar după înșfăcarea puterii aparente prin promisiuni deșănțate, minciuni sfruntate și pomene nemascate, să se pună – direct sau indirect (prin intermediul șefilor, diplomaților și europarlamentarilor) – în slujba străinilor: guverne și indivizi influenți (Geoge Soros, Bill Gates și alții), trusturi, răhățoase organisme internaționale (OMS, FMI etc.) și organizații supranaționale (Uniunea Europeană, NATO).

De altminteri, cu toții știm că, de peste trei decenii, aleșii și cârmuirile noastre asta au făcut, asta fac și – după toate probabilitățile – asta vor continua să facă: să fure cu legea în mână și să vândă/închirieze/privatizeze tot ce mai mișcă în țara asta pusă pe butuci (pentru ei comisioane substanțiale, pentru statul eșuat cele mai mici redevențe), așa încât neam de neamul lor să o ducă, aici sau pe alte meridiane, mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Dar nu numai la noi, raiul tuturor răufăcătorilor interni (de la consilieri comunali până la primul om în stat) și externi (de la găinari până la marii tîlhari), se întâmplă astfel de mizerii, deoarece nu există nicăieri în lumea asta societăți perfecte, chiar dacă statul Bhutan, de pildă, are un minister al Fericirii (așa ceva pe meleagurile noastre ar fi realmente de râsul curcilor). Dar, mă rog, câte popoare se pot compara cu românii postdecembriști la frecvența și densitatea „descurcărelilor” de tip infracțional ?!…

Nu-i așa că parșivul de Vladimir Putin și sadicul de Kim Jong-un, mai nou prieteni la toartă (Coreea de Nord, săracă lipită pământului, cică ajută Rusia să poarte războiul nimicitor împotriva Ucrainei!) nu puteau să lipsească din lumea asta tot mai imbecilizată (vezi penultimul loc ocupat de elevii României „educate” la testele PISA) și de-a binelea cu gaibaracele în sus? Păi da, căci după generalizarea lor (prin războaie, foamete, droguri, sodomie, ipocrizie, minciună, cruzime, ură, necredință), prostia și ticăloșia se banalizează, adică sunt detectate și condamnate de tot mai puțini pământeni onești și cu discernământ.

                                              George  PETROVAI

Foto: Brîndușa Oanță

Având în vedere cele ce se petrec pe meleagurile noastre de peste trei decenii (nemuncă, minciună, tâlhărie, imbecilizare în masă, ruină economică și socială, depopulare de ordinul milioanelor, spor continuu la datoria externă, impostură, infracționalitate pe rupte), nu poți să nu te întrebi cam care va fi locul acestei nefericite perioade (pentru grosul cetățenilor) atât în judecata generațiilor viitoare, cât și în manualele de istorie națională. Desigur, dacă omenirea nu-și va frânge complet gâtul după căderea de pe creanga existențială, pe care ea singură și-o taie prin absurdități politico-globalizante, lăcomie, risipă, poluare și războaie devastatoare, respectiv dacă va mai fi în uz sintagma „istorie națională”, după actuala răfuială a globaliștilor cu noțiuni precum: mamă, tată, familie tradițional-creștină, credință strămoșească, patrie, națiune, patriotism, naționalism etc. Căci prezentul ultramaterialist și satanist, adică sterp și strâmb pentru esența moral-spirituală a omenirii din totdeauna (a nu se uita nicicând, ne face cunoscut Genesa 1/27, că „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”!), prezentul ultramaterialist, deci, nu promite nimic încurajator, cu atât mai puțin liniștitor-izbăvitor, pentru omul ahtiat doar după bogății pieritoare.

Totuși, imi spun eu în chip consolator, nici în viitorul globalizat și informatizat, omul dresat și desăvârșit sclavizat nu va putea fi ferit în totalitate de atotumana influență a emoțiilor și amintirilor, chiar în varianta că istoria va deveni o componentă a folclorului hipermașinist. De ce? Deoarece și atunci vor fi pui de mame-surogat și din cei „in vitro”, care – aidoma celor din trecut („anacronicii” născuți de mame firești) – n-o să adoarmă până când nu vor auzi de la părintele 1 sau 2 povești adevărate despre „zmeii” mioritici, de exemplu, mereu în luptă cu păgânii și jecmănitorii, întru apărarea meleagului străbun, implicit a ființei naționale, limbii, tradițiilor și valorilor înveșnicie de dor.

Astfel stând lucrurile, încredințarea mea este că ticăloasa și păgubitoarea perioadă postdecembristă va fi plasată în distorsionata istorie a generațiilor viitoare la subsolul acesteia, eventual cu rol de avertisment: Un atare dezastruos experiment (cică revoluție și încă televizată) niciodată să nu se mai repete, dacă România și locuitorii ce i-au mai rămas doresc să aibă un demn parcurs cronologic!…

Revenind la ale noastre (tema anunțată în titlu), indiscutabil că trebuie să ofer cititorilor câteva exemple concludente, care – din păcate – nu îngrijorează pe aproape nimeni și scandalizează pe foarte puțini, dovadă certă că astfel de fapte reprobabile s-au banalizat prin frecvența în timpul nelegiuiților și prin marea lor densitate în spațiul tuturor posibilităților necușere, doar rareori și, deci, total nesemnificativ pentru sănătatea corpusului social (sunt accidentale sau numai de ochii lumii?!), ele fiind sancționate de legile făcute de hoți pentru hoți și/sau cu nerușinată dedicație.

În primul rând noncalitatea morală și politică a nenumăraților aleși (președinți de țară, miniștri, parlamentari, edili, consilieri), arătați cu degetul de presă și opinia publică pentru inepuizabila lor necinste și pentru elocventa îndârjire cu care practică traseismul, mulți dintre aceștia cu acte doveditoare (incompatibilități, neconcordanțe în declarațiile de avere, dosare pe rol, arestări) într-ale traficului de influență și jafului de proporții din banul public. Faimos la acest rușinos capitol general uman și creștinesc (a opta poruncă din Decalogul mozaic și creștin este identică și categorică: „Să nu furi”!), se prezintă în continuare Cătălin Cherecheș (mucaliții îi spun Cerecheș), primarul grețos de năbădăios al municipiului Baia Mare.
De ce spun „în continuare”? Pentru că în urmă cu un mandat a câștigat alegerile (băimărenii care l-au votat aveau orbul găinilor?) și pesemne că a ajuns descătușat în sediul Primăriei, ca să poată jura cu mâna pe Biblie că va respecta cu sfințenie legile în vigoare, totodată că se va pune cu întrega lui capacitate în slujba cetățenilor. Tot cam atunci, acuzat fiind de jaf și luare de mită în formă continuată, cacofonica doamnă Viorica Cherecheș (deja deputat liberal) a sărit în ajutorul fiului „năpăstuit” de invidioși și răuvoitori cu următoarea declarație publică: „Nu-i adevărat că fiul meu a luat mită! Păi n-avea nevoie, întrucât eu însămi i-am dat un milion de euro”…

În ce mă privește, am rămas foarte nedumerit atât de afirmația doamnei în chestie (de unde a scos acest milion, știut fiind faptul că locul eligibil pe listele șparlamentare îl costă nu glumă pe catindat?), cât și de lipsa de reacție a organelor în drept (polițiști, procurori), care aveau obligația profesională să se autosesizeze și s-o ia la întrebări: „Stimată doamnă, cum ați făcut rost de acest purcoi de euro?”

Deși proaspăt căsătorit și cu socrii în egală măsură iubitori (!), avuți și înfigăreți (au încercat să mituiască o judecătoare de la Curtea de Apel Cluj ca să-și scoată ginerele basma curată), situația edilului, maestru în tergiversări până la prescrierea faptelor penale (carevasăzică, lamentabil de inapt să-și demonstreze cu bărbăție nevinovăția), continuă să fie albastră: Sărbătoarea castanelor a fost anulată în acest an din pricina marilor nereguli descoperite de experți în finanțele instituției, tentativa de influențare a procesului a eșuat, șansele de amânare s-au diminuat simțitor, iar primarul aude în somn și în stare de veghe clinchetul cătușelor.

Al doilea set de dovezi în ceea ce privește progresele lor postdecembriste (nicidecum ale noastre, cei mulți și umiliți), le este oferit românilor (și nu numai) de uriașa clică a ipocriților și impostorilor cu aere de patri(h)oți atotștiutori (în realitate niște semidocți puși pe căpătuială). Da, căci ăștia sunt capabili de orice infamie (minciună, nedreptate, furt material și/sau intelectual, trădare de neam și țară) pentru a dobândi funcții, titluri și onoruri nemeritate, respectiv pentru a se menține cât mai mult timp în atenția publicului credul, astfel beneficiind din plin de pe urma naivității acestuia.

De pildă, un fost milițian din zonă (făcut polițist…de uniformă) s-a dat peste cap să-și rostuiască două doftorate la plesneală (unul în istorie, celălalt în filosofie), deși el doar tangentează din când în când cu istoria militară, iar priceperea sa se situează la ani lumină de filosofia consistentă.

Un altul, tot fiu de pomină al zonei, a terminat în perioada antedecembristă ingineria minieră (este știut că aici se oploșeau numai elevii slabi și cei căzuți la facultăți cu ștaif), pentru ca după închiderea grosului minelor din țară, să intre în atotnevrednica politică postdecembristă.  Aici nu numai că, aidoma atâtor descurcăreți cu pretenții, s-a pus realmente pe picioare cu banii contribuabililor și cu relațiile sus-puse, dar și-a procurat și două doftorate: unul în economia noastră, pusă de el și tovarășii lui pe butuci (cu siguranță pentru faptul că-și făcea drum destul de des pe lângă Academia de Studii Economice, că de studii nu avea trebuință), celălalt în știința mineritului fără obiect de activitate, pentru cine știe cât timp de-acu încolo.

În ceea ce privește patalamaua insului în economie, cred că ea nu îndeplinește nici măcar cele trei penibile condiții, pe care N. Grigorie-Lăcrița le menționează în textul Despre cauzele și neajunsurile învățământului superior românesc, condiții necesare și suficiente în cazul „studenților” la, precizează autorul, „universitățile particulare de tip SRL”: „1) înscrierea la facultate; 2) plata taxelor; 3) prezența fizică la examen”.

Chestia cu rostuirea doctoratului, fără a avea la bază studii de economie sau măcar preocupări remarcate de specialiști, seamănă tare mult cu ceea ce i s-a întâmplat unui alt tip descurcăreț, întâmplare care dovedește o dată în plus că realitatea de la noi „bate” orice ficțiune: O instituție postdecembristă scoate la concurs formal un post de economist. Ipochimenul nostru (ăla cu întâmplarea, nu acela cu doctoratul) își depune și el dosarul. După câtva timp primește de la instituție un telefon: „Noi am scos la concurs un post de economist și dumneavostră ați depus la dosar diplomă de jurist”. „Fir-ar al dracului”, răbufnește acesta, „eu le-am comandat diplomă de econnomist și ei mi-au trimis una de jurist”…

George  PETROVAI

Foto: lucrare de Annamaria Antal

Grea întreprindere să scrii despre toţi cârmuitorii răi şi cârmuirile lor nedrepte, căci asta ar însemna nici mai mult, nici mai puţin decât rescrierea istoriei umane, o lungă şi întortocheată istorie a inevitabilelor lacrimi, suferinţe şi suspine ce-l însoţesc ca nişte umbre (de la naştere până la moarte) pe omul puternic şi pe cel slab, pe omul bogat şi pe cel sărac, în sfârşit, o istorie doar vag şi neconcludent străluminată (pentru cei mulţi şi neîncrezători) de singura şi adevărata fericire, acea fericire sui-generis gustată doar de înţelepţi şi aleşi, întrucât calea care duce la ea se cheamă renunţarea la toate acele averi pe care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile”.

Fiind istoria o reflectare a vrerii şi răbdării divine vizavi de om şi de şansa acordată lui pentru ridicarea pe scara soteriologică ce duce înspre istoria celestă, este limpede că ea nu poate fi cunoscută de muritori (oricât ar fi aceştia de înzestraţi) în profunzimile sale cauzale, care ţintesc tainele supratemporale şi transistorice ale întregii creaţii, ci ea poate fi cunoscută doar prin efectele sale, efecte adjudecate de cunoaşterea umană sub numele de evenimente şi procese istorice.

Adică, după consumarea faptelor istorice, vin istoricii (aceşti „mincinoşi privilegiaţi” cum binevoieşte Balzac să-i alinte în romanul său Catherina de Medicis), şi ei scormonesc cu acribia lor prăfuită prin munţii de zgură lăsaţi în urmă de maşina timpului, până ce dibuiesc niscaiva paşi ai predecesorilor, de regulă ai conducătorilor religioşi, politici şi militari, apoi stabilesc un consens al interpretărilor asupra evenimentelor în discuţie, iar acest consens poartă numele – după caz – de paleoistorie, istorie antică, medievală, modernă şi contemporană.

Ca şi cum nişte biete cioburi de oale, ori nişte fragmente ale unor inscripţii ar fi avut capacitatea să încorporeze în trupul lor anemic întreaga pulsaţie a vieţii unor comunităţi şi popoare, iar acum – după minuţioasa cercetare la care sunt supuse de istoricii zilelor noastre – ele au darul să-şi deschidă corolele de taine pentru a delecta cu mirosurile lor de piatră şi mucegai organele olfactive ale preaştiinţificilor, când noi ştim prea bine că evenimente recente, precum Decembriada din ’89, încă n-au dobândit o interpretare coerentă şi unanim acceptată.

De fapt, este un adevărat abuz de limbaj să vorbeşti de unanimitatea părerilor în cazul unei discipline elastice şi aproximative aşa ca istoria, când ştiut este faptul că au existat păreri disidente (desigur, nebăgate în seamă atunci când nu erau sancţionate pentru vina de-a fi deopotrivă autorizate şi intransigente), au existat, deci, opinii contrare chiar şi atunci când dictatori de calibru le-au impus scribilor de curte cum să le fie înfăţişate faptele, astfel încât ei să apară în ochii contemporanilor creduli şi neştiutori, dar mai ales în ai generaţiilor următoare, aidoma unor supraoameni, când în realitate ei erau de-a dreptul odioşi prin ambiţie şi invidie, ori prin cruzimea de care dădeau dovadă.

Cum altminteri poate fi calificată comportarea lui Alexandru Macedon vizavi de Calistene, istoriograful lui oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul profesor al cuceritorului bântuit de imaginea cosmocratorului), atunci când el ordonă crucificarea istoricului pentru dementa culpă că, în loc să i se închine ca unui zeu, a avut îndrăzneala să-l sărute pe obraz?

Iar în vremurile moderne, Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican acest „fiu al norocului”, cum el însuşi se caracteriza) merge mult mai departe cu meschinăria, invidia şi ura, după cum suntem înştiinţaţi de Jacob Burckhardt în textul intitulat Napoleon I, după cele mai noi izvoare: era meschin şi mărginit (întreaga viaţă n-a putut să înveţe ortografia limbii franceze, poseda cunoştinţe mediocre de matematică şi istorie, pe care le vântura cu fiecare ocazie), iubea bârfele şi minciunile, adora linguşeala şi întreţinea cu voluptate o necontenită suspiciune între curteni şi apropiaţi (nu se dădea în lături nici măcar de la desfacerea şi citirea scrisorilor adresate altora!), iar invidia faţă de mareşali precum Masséna, cel care şi-a câştigat galoanele în timpul republicii, pentru ca în războaiele de mai târziu să-şi creeze o binemeritată faimă de comandat destoinic şi viteaz, invidia, deci, l-a împins pe împărătescul caporal ca la o vânătoare să-i scoată mareşalului un ochi cu o lovitură de glonţ. Întrucât importante pentru el erau doar efectele, a devenit proverbială lipsa lui de respect pentru adevăr, fapt care rezultă cu prisosinţă din măsluirea comunicatelor/buletinelor oficiale.

Ce să mai spunem de Hitler, Stalin sau Ceauşescu, despoţi care (fiecare la vremea şi în sfera lui autocratică) au căutat din răsputeri să dirijeze după vrerea lor fragmentul de istorie aflat la îndemână! Prin puterile discreţionare cu care au fost investiţi de jocurile criminale ale politicilor de culise şi ale politicienilor obedienţi, ei chiar au izbutit să-şi atingă scopurile lor condamnabile: să sacrifice milioane de vieţi pentru ca astfel să-şi poată consolida puterea personală, să-şi satisfacă ambiţiile revanşarde şi/sau expansioniste prin jertfirea în războaiele declanşate a zeci de milioane de vieţi, să-şi hrănească visele patologice de adulare şi mărire prin mutilarea a nenumărate destine individuale.

Şi cine dacă nu politica este vinovată de atari derapaje periculoase în istoria omenirii? Căci politica nu este altceva decât o înşelăciune atrăgător ambalată: Omul politic devine de cele mai multe ori un jalnic epifenomen şi toate formele de guvernământ sunt exasperant de imperfecte, mărturie incontestabilă a carenţelor ce cariază temeliile construcţiilor umane. Probă în acest sens este atât căderea spectaculoasă a bolşevismului european, cădere orchestrată chiar din capitala Molohului sovietic, cât mai ales actuala civilizaţie a consumului pe rupte şi a ruperii echilibrului ecologic prin poluare.
Însuşi Winston Churchill a fost nemulţumit de şubrezenia sistemelor (construcţiilor) umane, atunci când a recunoscut că democraţia este o formă de guvernământ grozav de imperfectă. „Dar daţi-mi alta mai bună şi voi crede în ea”, a adăugat el…

În mult mai mare măsură ca alte popoare, românii au avut şi continuă să aibă parte de cârmuitori, dacă nu răi în adevăratul sens al cuvântului, atunci cel puţin neinspiraţi (sau, mă rog, prost sfătuiţi) şi stângaci, într-un cuvânt lamentabili pentru binele, prosperitatea şi fericirea supuşilor, respectivi a celor care i-au ales.

Îndeosebi din Decembrie ’89 încoace, este cât se poate de evident că asupra României nici vorbă să planeze vreo fatalitate căreia vajnicii noştri patrioţi să-i poată cere socoteală pentru starea deplorabilă a drumurilor, precum şi pentru apatia generalizată a cetăţenilor după punerea pe butuci a tuturor sferelor de activitate: industrie, agricultură, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură. Că ne convine sau nu, trebuie să fim de-acord cu ceea ce diplomaţii şi observatorii occidentali ne-o tot spun de două decenii şi mai bine: avem conducătorii pe care-i merităm!

George PETROVAI

Foto: I. Mariș

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut lucrarea „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică), vol. II”, autor George PETROVAI (editor – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika). Volumul II (dedicat lui Ionuț) cuprinde 36 de eseuri/ proză scurtă.

„Cele două volume Exerciții filosofico-sociologice  cuprind  mai multe articole (unele cu tentă politică, altele fără așa ceva), pe care le-am scris în ultimul timp și care, zic eu, era păcat să nu ajungă la cititori sub forma unor incitante luări de poziție, căci sunt inspirate atât de bizara existență a omului actual (a românului postdecembrist în primul rând), cât și de tot mai defectuoasele sale sisteme de organizare statală, suprastatală și planetară.” (George Petrovai)

Salut, Sighet!

M-am bucurat ca nimeni altul când s-a pornit revolta din Decembrie ʼ89. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu (liceul de cultură generală „Dragoş Vodă” din Sighetu  Marmaţiei – 1971), nu numai că am scris la radio „Europa liberă”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.
Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.
În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos, semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.
După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.
Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.
Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria.
Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

George PETROVAI

Nota redacției: în fotografia reprezentativă – autorul articolului, George Petrovai, este al treilea din stânga (în picioare), în balconul primăriei Sighet în Decembrie ʼ89.

Dacă în urmă cu aproximativ două milenii, Marcus Tullius Cicero spunea „Historia magistra vitae” (Istoria este învățătorul vieții), fapt care i-a îndreptățit pe istoricii și gânditorii de mai târziu să susțină că „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete” (Nicolae Iorga), eu zic că i se potrivește și următoarea definiție: Istoria omenirii nu este altceva decât neîntrerupta coexistență a crimelor politice comise de cei puțini și a enormelor suferințe la care sunt condamnați cei mulți”.

Da, căci așa cum afirm în textul Despre stat și democrație, politica este o activitate atât de specifică bipedului fără pene, „încât Aristotel definea omul prin sintagma zoon politikon”. Îndeosebi astăzi, în vremurile de maximă aparență, libertinaj și derută din globalismul biruitor, când se face atâta vorbire despre democrație, pentru ca ea – prin găunoșenia parlamentarismului paralitic și a votului orb – să-și poată urma, cu demențială prostie și îndărătnicie, calea pernicioasă spre demonocrație.

Desigur, neuitând de justa și mereu actuala opinie a lui M. Eminescu: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Adică taman ce se întâmplă acuma la noi (în peste trei decenii de democrație „originală”, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană, cu economia vraiște, o atotputernică pătură de înciocoiți, o datorie externă de aproape 150 miliarde euro, un gol populațional de vreo șase milioane, o sănătate extrem de precară, o educație de-a dreptul catastrofală) și cam peste tot în lumea asta anapoda și tot mai imbecilă: în fiecare oră mor de foame circa 500 de pământeni (200 dintre acești nefericiți sunt copii!) și tot într-o oră pământenii (guverne și țări, de-a valma bogate și sărace) cheltuie/ risipesc cu înarmările peste 100 de miliarde dolari; se pălăvrăgește la nesfârșit despre pace, dar – de la terminarea celui de-al doilea război mondial și până în prezent (aproape 80 de ani) – n-a trecut nici măcar o singură zi fără cel puțin un conflict militar pe micuța noastră planetă (tot acuși-acuși lovituri de stat și războaie civile, cu ani în urmă războaiele regionale din Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie sau Irak, de aproape doi ani invadarea Ucrainei de către hoardele putinisto-muscălești, iar de câteva zile încleștarea israeliano-palestiniană); tot mai multe organisme internaționale (Organizația Națiunilor Unite – ONU, Organizația Mondială a Sănătății – OMS, Curtea Penală Internațională – CPJ ș.a.m.d.) se dovedesc – cu excepția celor financiare (Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială etc.) –  atât de ridicole și ineficiente, încât Rusia, urmașa de fapt și de drept a fostei Uniuni Sovietice, nu a întâmpinat nici cea mai mică piedică din partea membrilor fondatori (mai ales Statele Unite, Marea Britanie și Franța) cu preluarea, în luna aprilie 2023, a președinției Consiliului de Securitate ONU, chit că pe 24 februarie 2022 ea invadase Ucraina și, în mai bine de un an, se făcuse vinovată de agresiune militară și nenumărate crime de război.

De aceea, să ne rugăm bunului Dumnezeu ca războiul israeliano-palestinian, care – la fel ca cel din Ucraina – se anunță de durată, să nu se extindă prin intrarea în „hora morții” (inspirata sintagmă rebreniană) a altor state musulmane din zonă, și astfel să se ajungă la o fatală conflagrație mondială!…

Din mulțimea atrocităților de pe teritoriul devastat al Ucrainei, mai nou din Fâșia Gaza și din teritoriile israeliene învecinate cu aceasta, orice om nepervertit ideologico-religios în esența sa umană, vede și cu ușurință deduce că, în absolut toate conflictele umane, nu marile bestii politice și militare au de suferit (ăștia, îmboldiți de orgolii și interese, doar le pornesc și le întrețin!), ci combatanții și populația civilă (copii, femei, bătrâni, bolnavi), dimpreună cu infrastructura și instituțiile statului pe al cărui teritoriu se duc luptele: locuințe, spitale, școli, centrale electrice, drumuri, poduri etc.

Căci marii criminali politico-militari huzuresc departe de front (cică poartă povara războiului și a cetățenilor pe care-i mint și îndoctrinează cu nerușinare, mai puțin povara atâtor drame și crime săvârșite cu mâinile altora) și în caz de pericol/ bombardament au la îndemână costisitoare adăposturi subterane, iar atunci când înfrângerea se profilează la orizont, tot netrebnicii ăștia au șansa ca, în anumite condiții favorabile pentru ei și ciracii lor (firește, când nu li se impune capitularea necondiționată), să încheie un fragil armistițiu sau acord de încetare a focului.

Păi nu spunea  dihania de Stalin, cu cinismul ce-l caracteriza, că „moartea unui om este tragedie, pe când moartea unui milion de oameni este statistică”? Și el exact așa a procedat în perioada epurărilor: a ordonat și autorizat întemnițarea și lichidarea mai multor milioane de potențiali adversari sau pretinși contrarevoluționari!

Și iată marele paradox al demonocraților moderni: lesne se obișnuiesc cu ideea unui război și cu enormele pierderi umane și materiale provocate de acesta, bașca milioanele de destine frânte, ba mulți dintre ei chiar iau apărarea agresorilor (de pildă, cam câți români sunt de partea muscalilor?), dar se arată foarte afectați sau – funcție de temperament – teribil de indignați de vreo faptă barbară: tâlhărie, viol, omucidere. Ce să mai spunem de crimele cu premeditare, îndeosebi cele în serie, precum (încă) neelucidatele crime ale monstrului Gheorghe Dincă din Caracal, care – pornind de la câteva scrieri ale lui Edgar Allan Poe (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată) – au generat literatura polițistă, astfel înfățișată de mine în articolul Fantasticul și obsesia irealului din 12 septembrie 2012: „Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C. Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale, precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret”.

N.B: În citatul de mai sus, Mihai Eminescu nu-i interesat de erorile politicienilor, care sunt de natură logică, ci de greșelile lor, care sunt de natură morală, deci mult mai grave pentru țară și nație. Iar sodomismul agresiv și ateismul dizolvant al globalismului, conferă citatului o redutabilă actualitate, pe care oamenii vrednici și cu frică de Dumnezeu nu au dorit-o…

La final, iată două idei extrase din cartea mea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, Editura Echim, 2005 (După unii războiul este o artă: arta de-a ucide și schilodi, arta de-a lovi pe cei mulți și nevinovați în dreptul lor la existență!”; „Meritul unor tirani, satrapi, dictatori malefici și benefici consistă în abilitatea cu care au știut să se muleze pe cerințele vremii”), precum și chipurile a doi superahtiați după glorie deșartă și putere personală prin milioane de jertfe umane (războaie și/ sau epurări):
1) Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican), ne înștiințează ilustrul Jacob Burckhardt în textul Napoleon I, după cele mai noi izvoare „nu se jena nicicât să ordone măsluirea comunicatelor oficiale, astfel încât – din proverbiala sa lipsă de respect pentru adevăr – să rezulte două lucruri: pe de o parte, admirația tuturor celor care le citeau față de atotștiința lui (în realitate, el poseda cunoștințe de matematică la nivelul unui ofițer de artilerie, cu istoria nu stătea mai bine, era un călăreț submediocru și, nu în ultimul rând, n-avea caracter: era invidios, iubea bârfele și minciunile, adora lingușeala și întreținea, cu o perversă voluptate, suspiciunile dintre apropiați și curteni), pe de altă parte, din hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale unora dintre mareșali (pe André Masséna îl invidia și-l ura), să contribuie la ridicarea tonusului militar al armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la crearea efectelor scontate în țară și străinătate”;
2) Întrucât o cumnată a lui I.V. Stalin (soră cu Nadejda, a doua soție a ipochimenului) „și-a permis să vorbească cu o oarecare lejeritate ireverențioasă” despre istoria „adevărată” privind revoluția, războiul civil și al doilea război mondial, istorie la a cărei elaborare/ măsluire lucrase – împreună cu un grup de „istorici” – însuși țarul roșu, așa încât „toate meritele izbânzilor se îndreptau spre el ca spre un deux ex machina”, acesta n-a ezitat s-o înlăgăreze ani de zile, nesinchisindu-se de faptul că „femeia pur și simplu îl diviniza pe cel ce, în mintea ei și a altor mulți ruși, întruchipa măreția Rusiei și a noilor idealuri umane”.

Tocmai de aceea fac următoarea afirmație tranșantă la începutul articolului O faimă construită din condei, va fi stimată numai de mișei (15 oct. 2016): „Cred că niciun om cu scaun la cap nu se mai îndoiește de faptul că istoria a fost scrisă și va continua să fie scrisă (astăzi în varianta corporatocratică) după vrerea învingătorilor și la comanda atotputernicilor zilei”…

                                              George  PETROVAI

În imagine: „The Rider of the Apocalypse”, lucrare de Andrzej Szarek (foto – Ion Mariș)

Pentru că am avut şansa să câştig un concurs jurnalistic organizat şi găzduit de revista clujeană Noi, Nu!, redacţia acesteia m-a răsplătit cu două cărţi, ambele apărute la prestigioasa editură Meteor Press: „Executaţi prin înfometare” a lui Miron Dolot, carte care poartă subtitlul „Holocaustul ascuns”, şi cartea Heinrich Himmler (Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului) a cunoscuţilor autori Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel.

După citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv stalinismul şi hitlerismul.
Pe parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.
Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.
Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.
Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.
Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.
Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.
Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!
Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…

Cartea lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu excepţia Führerului, faţă de el.
Asta nu înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de „reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi curajul…”
De altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că „nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.
Ca orice biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de autoritatea cu care a fost învestit.
Transformările moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale germanice”.
Cu toate astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten, Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!
Dar credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai distrugătoare decât animalele.
„Iar el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.
Pentru punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -, milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.
În asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai familiei sale”.
Ba şi mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le făcuse slujind o cauză nobilă”!
Iată de ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult, trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe mii de evrei.
Apoi, după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring), Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă – putându-se contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului.
Dar cum visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se sinucide cu o capsulă de cianură.

George Petrovai

Cam la un an după precedentele alegeri (în 2019 europarlamentarele și prezidențialele, în 2020 localele și parlamentarele) au început analizele, comentariile și speculațiile pe marginea alegerilor din 2024, an în care au loc toate cele patru aflări în treabă (de exemplu, după un singur mandat, devin milionari în lei toți cei 33 de mâncători de… resurse, trimiși de alegătorii români în Parlamentul European!), precum și anul în care chiriașul de la Cotroceni este obligat prin lege să plece și să lase locul altuia, cu nimic mai bun ca toți formalii președinți ai României postdecembriste, atâta timp cât „materialul” moral-spiritual al tuturor catindaților este submediocru, iar țara continuă să rămână o struțo-cămilă (republică semiprezidențială) și cu statutul politico-economic de colonie modernă.
Că așa este pe la noi, îndeosebi în cele peste trei decenii de libertate aparentă, libertinaj consistent și imbecilizare planificată: ne plângem că toate cele-n țara asta sunt politizate și pe urmă (a se citi „inclusiv din această cauză”) temeinic puse pe butuci de impostura și necinstea activiștilor postdecembriști, dar tot cârtitorii (atotneștiutorii jurnaliști și analiști), prin interminabilele lor trăncăneli îi încurajează pe politrucii de la butoanele puterii să aibă în vedere nevoile stringente ale țării și ale cetățenilor numai între acele limite, stabilite de sondajele la plesneală, ce nu afectează în mod ireparabil popularitatea cârmuitorilor și a partidelor din care ei fac parte.

Actuala coaliție pesedisto-penelistă, respectiv stângisto-dreptistă, ne oferă cel puțin două elocvente dovezi în acest sens, deodată ineficiente și grotești: (1) Cei doi tovarăși la secătuirea României (fie din nepricepere, fie – mai ales – din interes personal și de grup), totodată la „eternizarea” cârmuirii lor spre mulțumirea globaliștilor (deja liderii ăstora și-au asigurat stăpânii că la viitoarele alegeri, mai puțin la prezidențiale, vor merge pe liste comune, singura modalitate de surclasare a AUR-iților), cei doi tovarăși, deci, nu numai că se critică și acuză public pentru neîmpliniri și/sau derapaje, dar – atât înainte, cât și după „rotativă” – caută cu disperare ca, independent și deseori chiar în dauna partenerului conjunctural, să pună în practică acele inițiative, care dacă nu le vor spori popularitatea, măcar să nu le-o diminueze; (2) Deși cele două partide, care împreună au majoritatea parlamentară, au promis solemn că vor termina pentru totdeauna cu veniturile nerușinate (bugetari cu lefuri sau pensii de peste 10.000 euro, unii – precum Nicolae Ciucă și Mugur Manole Isărescu – și cu una și cu alta), căci asta cere Uniunea Europeană (UE) de mai multă vreme, însă formula de recalculare, acceptată de stângisto-dreptiști după câțiva ani de analize și discuții, a ajuns în final la Curtea Constituțională, iar cele nouă marionete aulice au decis la unison că procedura avansată de Executiv este neconstituțională (mă rog, doar nu erau nebuni să-și taie solida cracă financiară de sub picioare!), fără să le pese de UE și de următorul paradox: Diminuarea veniturilor este declarată neconstituțională, chiar cu riscul ca România să piardă miliardele condiționate de UE, însă ilogica și ilegala majorare a acestora a fost perfect constituțională!

Ăsta da umanism și patriotism: N-au decât să sufere milioane de români din pricina sancțiunilor impuse de oficialii europeni, că noi (judecători, procurori, securiști, milițieni, generali și alți odioși privilegiați) nu dăm în ruptul capului cioara vopsită din mâinile noastre murdare!

Păi cam tot așa gândea și se comporta hiperegoistul antierou dostoievskian din scrierea Însemnări din subterană, căruia autorul nu-i dă nici nume (a considerat că nu merită) și nici o înfățișare palpabilă (doar că „era scund și pirpiriu”): „Dacă-i de ales: să se dărâme lumea, ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”…

N.B.: În comparație cu Robert Fico (stângistul care de curând a câștigat alegerile din Slovacia și, aidoma premierului maghiar, intenționează să-și împingă conaționalii în siajul kremlinist), măcar alianța pesedisto-penelistă va menține – cu bune și cu foarte multe rele – direcția europenisto-atlantistă. Că doar istoria noastră este plină ochi de secularele „binefaceri” ale muscalilor țariști și apoi ale celor bolșevizați, ca astăzi, cu găunoasele excepții filoruse, românii vrednici și neamnezici să nu se lase păcăliți de subversivele manevre ale putiniștilor, aflați de aproape doi ani în război nimicitor cu „frații” lor ucraineni și într-un interminabil conflict propagandistic cu aproape întreaga lume: din Europa și până în Japonia, din Canada și până în Australia.

Dar cu toate că absolut toți politrucii postdecembriști i-au mințit, furat și trădat pe români, în primul rând pe aceia care i-au votat cu speranța că noii aleși vor fi mai cinstiți și mai pricepuți ca loazele anterioare (iată sumarul catastrofalelor realizări ale ăstora: o datorie externă de circa 150 miliarde euro, un gol populațional de peste cinci milioane, întreaga economie făcută praf, nația așezată temeinic la coada țărilor din UE), și deși celebrul avertisment al lui Mark Twain este mai actual ca oricând („Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”), iar spusa lui George Orwell („Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice!”) se potrivește ca o mănușă pe mâna realității mioritice (principiul „să alegem răul mai mic dintre toate relele propuse de partide pe liste” s-a întors de fiecare dată împotriva naivilor și a tot mărit dezastrul din toate sferele de activitate), totuși, încă mai sunt destui români perseverenți și nemintoși, bașca uriașa masă a trepădușilor și mituiților, care – în pofida neîntreruptei serii de deziluzii – continuă să se autoamăgească, adică să confunde realitatea cu nădejdea și dreptul neesențial de a vota cu obligația prezentării la urne.

Da, căci alde ăștia continuă să creadă și să susțină că „votul este mai tare ca glonțul”. De parcă n-am ști din experiență, n-am auzi mereu și n-am vedea cu ochii noștri cum, după vrerea statului paralel și prin implicarea serviciilor secrete (interne și externe), rezultatul votului este astfel ajustat și pe urmă comunicat cu ifose demo(no)cratice (cică fiecare vot contează!), încât totul să decurgă potrivit aranjamentelor preelectorale, recte după obligatoriile recomandări ale globaliștilor.

Cine a citit Protocoalele înțelepților Sionului, nu va pune nicicât la îndoială afirmațiile mele, deoarece știe că în aceastră stranie și controversată carte scrie apăsat nu numai așa ceva, ci inclusiv ceea ce pe mine m-a determinat să formulez următoarele fraze în articolul Protocoalele înțelepților Sionului – cartea complotului universal evreiesc din 6 martie 2016: „În plus, pentru a avea politrucii lor de paie, ei caută să împingă la președinția statelor «oameni care au pete în trecutul lor». Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ce se întâmplă sub ochii noștri în România postdecembristă”…

Dacă tot am folosit sintagma „dreptul neesențial de a vota”, iată două redutabile argumente în sprijinul acestui punct de vedere:

1. a) În Statele Unite, farul călăuzitor al demo(no)crației și al (in)corectitudinii politice, există necușera suprastructură politico-economică a electorilor (fiecare stat cu numărul său de hiperfătălăi), care – după terminarea numărării voturilor în toate cele 50 de state – se șterg la fund cu ele și, funcție de coterii și aranjamentele de culise, peste capul alegătorilor de rând decid cine va fi viitorul președinte, chiar atunci când între preferatul lor (mai bine spus al globaliștilor) și contracandidatul acestuia există un fleac de câteva milioane voturi (așa a ajuns Donald Trump președinte în 2016 și – zice-se – tot așa a pierdut în fața lui Joe Biden);
2. b) În anul 2009, președintele Traian Petrov Băsescu a organizat un referendum (el, plebiscitul/referendumul, este voința poporului sau esența democrației: demos=popor, kratos=putere) întru transformarea Parlamentului în unul unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300, opt milioane de români au votat „pentru” (reorganizarea forului legislativ însemna totodată o importantă economie) și cu toate astea el n-a fost transpus în practică nici până în prezent.

Este adevărat, între timp numărul șparlamentarilor (senatori și deputați) a scăzut la 466, căci prin anii nouăzeci, numărul aleșilor de pe plaiurile mioritice depășea pe cel al congresmenilor americani, chit că populația Statelor Unite este de vreo 18 ori mai mare ca cea a României!

Indiscutabil că actuala opoziție (și nu numai) are dreptate când vociferează că 466 de parlamentari sunt mult prea mulți pentru trebuințele și finanțele țării, din nou fiind pusă pe tapet formula unicamerală cu maximum 300 de aleși, asta deoarece bicameralitatea îngreunează  simțitor procesul de elaborare și votare al legilor.

Firește, mi se poate răspunde că democrația din România postdecembristă este de-abia în faza prunciei (în 2009 cu atât mai mult) și că din acest motiv se produc anumite derapaje, precum mineriadele, încălcarea Constituției, nerespectarea voinței poporului sau sfidătoarea și repetata încălcare a unor legi de către înșiși făcătorii lor (bunăoară, legea indexării). Mă rog, să admitem că așa stau lucrurile la noi. Dar cum rămâne cu super(ne)democrația nord-americană?…

Având în vedere toate astea și multe altele (la iuțeală vârâte sub întinsul preș al ticăloșiei politrucianiste), eu am scris/propus în mai multe texte ca – atâta timp cât marii răufăcători ai acestei țări nu plătesc decât în mod nesemnificativ pentru fărădelegile săvârșite (nu mă refer la prostie, ea fiind văzută de alde ăștia ca o calitate), căci ei sunt nimenele (nebbish în idiș) care se situează faptic deasupra tuturor normelor morale și legislative – am propus, deci, două tipuri de revoltă națională: greva electorală (grosul cetățenilor să nu se mai prezinte la urne) și cea fiscală (neplata taxelor și impozitelor, atâta timp cât cetățenii vrednici și onești, adevărata și demna coloană vertebrală a nației, sunt în continuare umiliți, nedreptățiți și sărăciți).

Pentru ca lucrurile de la noi să facă un pas concret înspre normalitate, nu numai Parlamentul ar trebui primenit, ci și legea electorală. Adică, respectând proporția micșorării numărului de parlamentari cu mai bine de o treime, noua lege să reducă cel puțin cu acest procent numărul de consilierii județeni, municipali, orășenești și comunali. În felul acesta nu numai că s-ar face economii serioase în toată țara (bani buni pentru atâtea nevoi sociale), dar ședințele ar dura mai puțin și ar fi mult mai eficiente.

Întrucât toate guvernele postdecembriste au fost, sunt și cine știe cât vor mai fi în criză de bani, de regulă ele inventând noi taxe și mărindu-le pe cele existente pentru a-și spori încasările, în afara acestui mijloc de fluidizare a greoiului proces parlamentaro-consilieresc, eu mai văd două mijloace aducătoare de bani la buget printr-o înțeleaptă lege electorală: comasarea comunelor depopulate (asta ar reduce substanțial numărul bugetofagilor) și desființarea funcției de viceprimar, măcar la nivel de comune, orașe și municipii de buzunar (oricum, așa ca la Sighetu Marmației, ăștia nu fac nimic, ci doar se încaieră cu primarul, se plimbă cu mașinile instituției, fac act de prezență pe la diverse evenimente social-culturale și încasează o consistentă leafă nemeritată).

George PETROVAI

Foto: I. Mariș

Poate cineva (mă gândesc la semenii cu un dram de cultură, curaj și discernământ) să conteste justețea și actualitatea opiniilor lui A. Bacalbașa, îndeosebi ale ultimelor două, în ordinea stabilită de mine? Da, istoria culturii și a literaturii universale ne demonstrează fără putință de tăgadă că marii reformatori moral-spirituali ai omenirii (artiști, poeți, gânditori, călugări, cercetători) au fost atât de ancorați în viață și atât de receptivi la realitățile sociale din vremea lor, pe care le-au reflectat cu exemplar curaj și inegalabilă măiestrie, încât mulți dintre ei și-au susținut convingerile cu prețul vieții, astfel dobândind binemeritatul rang de poeți naționali și de scriitori referențiali în cultura universală: George Byron, Alexandr Pușkin, Adam Mickiewicz, Petöfi Sándor, Mihai Eminescu.
Aceasta fiind din totdeauna și pretutindeni starea de lucruri din cultură, merită să-i punem față în față pe vulcanicul Victor Hugo și pe placidul Théophile Gautier, chiar dacă Charles Baudelaire îi dedică celui de-al doilea Florile răului, o dedicație extrem de elogioasă („Poetului desăvârșit, neîntrecutului magician al literelor franceze, scumpului și veneratului maestru și prieten”), și chiar dacă acela ce „nu poate fi încadrat într-un curent anumit” (Ovidiu Drâmba), l-am numit pe Baudelaire, în sonetul Corespunderi anunță principiile simbolismului (curent literar apărut în Franța pe la 1880), ce este văzut de eminentul culturologul român „ca o reacțiune împotriva poeziei prea retorice a romanticilor, precum și împotriva impersonalității reci a poeților parnasieni”.

Cât privește a șaptea opinie, cred că toți românii vrednici sunt de acord că dezastrul României postdecembriste se datorează conlucrării dintre doi factori malefici pentru țară și grosul cetățenilor: pe de o parte moștenirea și încurajarea metehnelor bolșevice (securiști deghizați, foști activiști și turnători puși pe căpătuială, nepieritorul homo sovieticus demonocratizat și imbecilizat); pe de altă parte, alarmanta înmulțire a falșilor culți și a analfabeților funcționali (peste 80.000 de doftori la plesneală și nicio universitate românească între primele 1000 din lume), a lingușitorilor descurcăreți și a infracțiunilor de toate tipurile. Căci este arhiștiut că legile postdecembriste sunt făcute de regulă spre huzurul netrebnicilor (cu ștaif și de rând – găinari, tâlhari, violatori, criminali), nicidecum spre folosul și siguranța celor cu frică de Dumnezeu.

Concret, dacă în perioada bolșevică exista oribila și temuta tagmă a lozincarilor, porecliți activiști (un fel de factotum cu gura, botezați de Cinghiz Aitmatov „oameni-ziar”), precum și cea a culturnicilor de nădejde (Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și mulți, mulți alții), cu toții răsplătiți ciocoiește pentru pupatu-n dos a partidului-stat, și care – după Decembriadă – au căzut în picioare și de îndată s-au instalat, ca stângiști sau dreptiști, în fruntea mesei cu bucatele națiunii, astăzi realitatea și-a schimbat întrucîtva forma (democrație aparentă, libera circulație a forței de muncă și a tăietorilor de frunză la câini etc.), dar conținutul a progresat mult într-ale ticăloșiei: majoritatea cetățenilor sunt resemnați sau de-a binelea idiotizați și cam toți jurnaliștii au auzit doar de caracter (câți dintre ei se mai conduc după principiul care susține că „adevăratul gazetar trebuie să fie mereu în opoziție”?), iar găunoșii postmoderniști se fac luntre și punte ca, în cercul lor strâmt și nimuric, să se impresioneze ei înde ei cu înșiruiri de vorbe goale (rari sunt cei care mai vomită câte o figură de stil izbutită!), acele construcții coșmarești în care logica, adevărul, estetica vie și gramatica sunt realmente puse la zid.

Însă, cu toate că după parcurgerea unei atari bizarerii (poezia transformată într-un minieseu haotic și submediocritatea eseului ridicată la rangul de poem), cei mai mulți cititori rămân buimaci („Oare ce naiba o fi vrut să spună făcătorul ăsta și eu în ruptul capului nu pricep?”), inclusiv pentru faptul că în mod frecvent Dumnezeu a fost coborât la statutul bolșevic de „dumnezeu”, alde ăștia organizează tot acuși-acuși festivaluri naționale și/sau internaționale, la care este cu neputință să nu fie invitate autoritățile arogante și semidocte (ce mai, petec după sac!), unde se iau la întrecere să se laude unii pe alții și se aleg cu premii (de la cel de excelență și pentru întreaga operă, până la felurite mențiuni) taman cei mai neînzestrați dintre participanți, potrivit cutumei tovărășești: „Astăzi mie, mâine ție”.
Dar mai mult, deoarece astfel de aflări în treabă (insipide și aproximativ artistice) nu deranjează câtuși de puțin globalismul și politrucianismul (național și local), autorii lor sunt răsplătiți cu sinecure, decorații și titluri, toate la fel de urât mirositoare ca opera lor (funcție de sex, doctori hormonis pauza sau hoinaris causa, respectiv cetățeni de dezonoare ai localității, județului, țării și – dacă n-ar fi o certă dovadă de demență din partea tuturor – ai planetei, ai Galaxiei și ai Universului). Păi tătucul Stalin n-a fost cetățean de (dez)onoare al României?…

Mă rog, ca să nu fiu acuzat de rea-voință în ceea ce privește postmodernismul și „capodoperele” lui, redau două mostre culese de pe internet: „Viitorul prevestește aceeași poveste totul în jur dispare într-un vârtej/ Rănile cicatrizate reapar la fel cum au dispărut în lunile dinainte/ Durerea revine, neîncrederea cuprinde”; „pe străzile de pluș și resturi umane, salahor anonim pe șantier, Cel care a inventat taberele de refugiați și dragostea ca formă de apărare pe linia întâi. Strânge gloanțele ce au penetrat toate straturile de carne, spală sângele în găleți cu apă apoi o transformă în seva trandafirilor sălbatici de pe marginea drumurilor umblă desculț, dezbrăcat și flămând în mijlocul oamenilor lucrând minuni de neînțeles în autobuze între scheletele celor vii și în particular în toate spațiile de mântuire spitale, închisori, aziluri, orfelinate, la locul accidentelor, rămânând singur la morgă când se închid ușile”. Și încă multe fraze dezlânate și agramate (sau ce naiba or fi), în aceeași notă delirantă a „poeziei” fără formă și fond.
Iată de ce, a vorbi în asemenea cazuri de „artă pentru artă” se cheamă o necuviință (cum poți să compari acest dezmăț verbal cu rafinata poezie impersonală a lui Gautier?), ba chiar un abuz de limbaj. Nu doar că niciun copil nu-i în stare să memoreze așa ceva, dar mă întreb cam câți actori cu experiență ar dori și ar putea să o facă, sperând că-i vor emoționa pe ascultători…

Cândva (asta a fost cu mai mulți ani în urmă) am primit de la un bucureștean hipermodernist o scrisoare și un colet cu două dintre cărțile lui (se încăpățâna să le spună romane). În depeșă, după firitiselile de rigoare (scria ilizibil că a citit cu încântare mai multe articole de-ale mele), mă ruga să-mi spun părerea despre cărțile lui, asigurându-mă că are maximă încredere în corecta mea judecată.
Am vrut să-i fac pe plac, dar n-am izbutit. Motivele acestui eșec, dacă se poate numi așa, le fac cunoscute celor interesați în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii: „Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevrând să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile.
Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului!”

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș