Există o mulțime de definiții date omului („Omul este singurul animal rațional”, „Omul este singura vietate care-și fierbe mâncarea”, „Omul este singurul animal care se încalță” ș.a.m.d.), printre care preferata regelui prusac Frederic al II-lea (din evident dispreț, dacă nu față de toți semenii, atunci cu siguranță față de majoritatea acestora), poate și pentru faptul că-i aparținea ilustrului Platon: „Omul este singurul animal biped, fără pene și cu unghii late”. Așa că, zic eu, ce mai contează o definiție în plus, de felul: Dintre toate viețuitoarele pământului, numai omul savurează frumosul și se îmbogățește lăuntric prin cultura autentică?!…

Fără a intra în detalii despre frumos și cultură (am făcut acest lucru în multe articole: Frumosul – cauza și scopul existenței pilduitoare, Considerații despre artă, Legătura inseparabilă dintre artă și religie, Cultura și profitul, Cultura și civilizația – daruri ale Atoatefăcătorului etc.), de data asta voi arăta, cu argumente irefutabile, fundătura gnoseologico-axiologică în care a ajuns omul (mare amator de senzațional/ originalitate și înverșunat căutator de forme fără fond), îndeosebi din pricina făcăturii numită postmodernism.

Dar ce este postmodernismul? În interviul acordat Mihaelei Onofrei și postat pe 5 mai 2019, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, marea doamnă a culturii românești postbelice și – până aproape de sfârșit (5 mai 2006 la mănăstirea Văratec) – a celei postdecembriste, ne spune următoarele: „Se fac tot felul de ciudățenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă (subl. mea, G.P.). E o artă din cioburi – totul este fărâmițat – mi s-a spus”, cu toate că „Spritul are o calitate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim”. Răspunsul la întrebarea „Susțineți, deci, că postmodernismul nu e artă?”, nu-i unul categoric, însă la fel de înțelept prin profunzimea avertismentului lansat: „Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom putea întoarce la Johann Sebastian Bach? Sexul în locul capului”…

Vasăzică, manelele din muzica zilelor noastre constituie echivalentul făcăturilor postmoderniste din literatură, al mâzgălelilor din pictură, al fioroșeniilor din sculptură, al idioțeniilor (cu extratereștri, draci, vampiri, fantome) din filmele doldora de penibile „efecte speciale” și al căsoaielor construite la concurență, unde vor mușchii proprietarului și, firește, fără urmă de simț arhitectonic.

Tot ce se poate ca unii, în primul rând partizanii postmodernismului, să-și închipuie, ba chiar să pretindă că acesta continuă direcția „artă pentru artă”, care se știe că, în secolul al XIX-lea, a pornit lupta la baionetă împotriva „artei cu tendință”.

Desigur, cele două orientări opuse, la fel ca idealismul și materialismul în filosofie, s-au cristalizat și confruntat (mascat sau fățiș) încă din zorii preocupărilor cultural-artistice ale indivizilor și grupurilor sociale: clase și partide, popoare și națiuni. De pildă, din istoria culturii se știe foarte bine că una a fost literatura populară, prima formă de artă cu tendință colectivă (basme, doine, balade, ode, imnuri, poeme de critică și revoltă socială) și cu totul altceva literatura cultă, ulterioară celei populare și deseori, conștient sau inconștient, bazată pe ea, însă nu de puține ori inferioară acesteia în plan aristic. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă celebra noastră Mioriță, care – precizez în prima parte a studiului Folclorul și sferele în care își exercită influența – este, așa cum just susține profesorul Liviu Rusu, „tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia «momentul morții este un prilej pentru a sublinia prețul vieții»”, după cum „baladele haiducești sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieții)”, iar Meșterul Manole „este o culme în ceea ce-l privește pe homo constructivus sau principiul constructiv”.

La rândul ei, literatura cultă promovează „arta cu tendință” atunci când creatorii aparțin oprimaților prin naștere și/sau stare socială, respectiv „arta pentru artă” (intelectualistă, impersonală și detașată de problematica socială), de regulă atunci când direcția este promovată mai degrabă prin străduința teribilistă și exhibiționismul arivist al ambițioșilor neprivilegiați și rareori vizitați de har estetic, decât prin eforturile artistico-filosofice convergente ale răsfățaților de soartă.

Tema fiind intens dezbătută la sfârșitul secolului al XIX-lea și în continuare, iată câteva dintre captivantele opinii expuse de Anton Bacalbașa, părintele literar al lui Moș Teacă, în conferința susținută la Ateneul Român:
1) Minerva, zeița înțelepciunii și a artelor frumoase, se chema la greci Atheni, motiv pentru care aceștia numeau Athenaion templele de cultură, iar romanii le numeau Athenaeum;
2) Théophile Gautier, cel mai înfocat apărător al artei pentru artă, o definește astfel: „Arta pentru artă este pentru adepți o muncă scutită de orice altă preocupare decât a frumosului în sine”, lucru pe care l-a făcut cu imperturbabilă detașare chiar în perioada represiunii Comunei din Paris (1871), adică atunci când „armatele versailleze se dedau la cel mai înfiorător măcel pe care îl cunoaște istoria contemporană”;
3) Da, T. Gautier a fost „unul dintre cei mai mari poeți ai Franței”, însă – „„nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui” – el a ajuns să fie considerat într-o atare măsură „tipul cel mai perfect al omului fără niciun ideal social” (asta deoarece n-a pasionat în timpul vieții decât „un număr restrâns, un cenaclu”), încât la câțiva ani după moartea lui, era citat „mai mult ca o curiozitate literară, ca un exemplu până unde poate merge perfecțiunea formei”;
4) Conferențiarul este atât de convins de necesitatea promovării artei cu tendință („arta nu poate scăpa de influența ideilor ce domină o epocă”), încât nu ezită să întrebe: „Oare frumosul nu este el însuși o tendință?”;
5) „(…) arta pură, arta făcută pentru frumosul în sine, nici nu există, nici n-a existat”, întrucât „îndată după ce opera de artă atinge viața socială, ea trebuie să aibă și tendințe sociale”;
6) „(…) toți artiștii mari, toate naturile alese au fost, în același timp, oameni care nu numai că au înțeles ideile mari ce frământau epoca lor, dar s-au pus în curent cu ele și le-au ajutat”;
7) „În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajând tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulități care să devină predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă”.

                    George  PETROVAI

Oare ce au de spus tot mai mulți români aroganți, îndeosebi dintre aceia care „se descurcă” în țară sau în străinătate, despre versetul noutestamentar „Celui ce are i se va da, dar de la cel ce n-are, se va lua și ce are” (Marcu, 4/25)? Pesemne că nimic sau aproape nimic, fie pentru faptul că cei mai mulți dintre ei (credincioși doar de fațadă și din interes) nu dau o ceapă degerată pe bogăția lăuntrică, fie pentru aceea că alții sunt incapabili să pătrundă sensul profund al acestei afirmații, așa că se consolează și încurajează cu aspectul ei aparențial: celui bogat în plan material i se va mai da, iar celui sărac i se va lua (prin legile tâlhărești ale statului demonocratic) și puținul ce-l mai are!
Și astfel bogații vor fi tot mai bogați, iar săracii din ce în ce mai săraci, căci asta înțeleg toți politrucii actuali, nu numai cei dâmbovițeni, prin nelegiuita „democrație” a sforarilor semidocți: să ia de la cei mulți și amărâți, ca să le dea celor puțini și îmbuibați (vezi intangibilele venituri ale nesimțiților de la noi, a căror recalculare/ajustare a fost considerată neconstituțională de către cei nouă parșivi aulici). Iar pentru un atare țel ticălos, alde ăștia nu ezită să fure pe rupte, să mintă cu nerușinare și – în campaniile electorale – să promită marea cu sarea, chit că România este deja pe butuci: economia vraiște, datoria externă de peste 120 miliarde euro, populația tot mai resemnată și împuținată, educația doar pe hârtie, sănătatea nației pe sponci, cultura în corzi.
Cum asta este esența politicii globaliste și globalizante, prin care se urmărește concentrarea puterii și bogăției planetare în cât mai puține mâini necușere, drastica reducere a populației mondiale (prin avorturi, poluare, foamete în anumite zone, alimente cancerigene în rest, virusuri artificiale, medicamente contrafăcute, războaie nimicitoare, imbecilizare în masă) și – desigur – controlul supraviețuitorilor cu ajutorul nanocipurilor, prezentul ne sugerează la ce trebuie să se aștepte urmașii noștri, dacă omenirea nu va dispărea din pricina exceselor și a nechibzuinței sale: pe de o parte, generalizarea ateismului, neomarxismului (de fapt o combinație marxisto-nazistă), sodomiei și metisajului; pe de altă parte, dispariția puzderiei de state actuale (circa 200) și a celor aproape 100 de teritorii dependente/administrate de Marea Britanie, Statele Unite, Franța, Țările de Jos, Danemarca etc., locul acestora fiind luat de un singur stat planetar, unde populația (în jur de un miliard) va cunoaște două caste distincte: stăpânii (cu puteri nelimitate și averi demențiale, singurii autorizați să gândească) și marea masă a sclavilor idiotizați, cu atât mai bine văzuți și retribuiți de sforari sau de trepădușii acestora, cu cât transformarea lor în roboți joviali va fi mai rapidă și mai eficientă…
În ce mă privește, eu cu mult timp în urmă am fost extrem de impresionat de multe dintre versetele biblice, îndeosebi de cele noutestamentare, motiv pentru care pe 14 decembrie 2015, la finalul textului „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” – cordonul ombilical al condiției umane, făceam următoarea afirmație: „De-aceea zic că strigătul evanghelistului Marcu („Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”) reprezintă şansa respiritualizării noastre prin calitatea sa de cordon ombilical al condiţiei umane. Căci prima parte – „Cred, Doamne!” – constituie bucuria atotumanului, care prin credinţă cunoaşte calea dreaptă spre îndumnezeire, iar cea de-a doua parte – „Ajută necredinţei mele!” – înfăţişează fireasca îndoială a omenescului, care, pentru a putea cunoaşte limanul (mântuirea), imploră ajutorul divin pe drumul anevoios şi înţesat cu necredinţe al îndreptării”.
Deci, dacă astfel stau lucrurile (și e cert că așa stau, deoarece Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, toți cei 40 de bărbați, care au scris-o în peste un mileniu și jumătate, fiind inspirați!), avertismentul evanghelistului Marcu în ceea ce privește datul și luatul, nu este valabil numai pentru indivizi, ci și pentru mari grupuri umane – popoare, națiuni, state.
De pildă, în urmă cu ceva timp, Klaus Iohannis a afirmat cât se poate de clar și răspicat că „Statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii”! Și când o spune cu groază, posibil și cu dezgust, primul om în stat, trebuie să-i dăm crezare în aceste vremuri ale scepticismului și materialismului, oricât ar fi el de indolent (în general) și nemintos (în special). Dacă nu pentru altceva, măcar pentru mulțimea informațiilor pe care zilnic le primește, informații din care doar o parte (și după atenta lor periere/distorsionare de către „formatorii” oficiali de opinii, cu grijă drămuite) ajung sub ochii și la urechile omului de rând…
Atâta doar că nebravul nostru președinte a spus doar o parte din tragicul adevăr despre România postdecembristă (cu sinistre realități de felul: neputinciosul stat la vedere, atotputernicul stat paralel, milioane de români plecați, corupție și tâlhărie generalizate, educație pe sponci, servicii medicale la plesneală etc.), căci dacă-l spunea în întregime („Din pricina prostiei și aroganței, statul român este incapabil să-și îndeplinească funcțiile sale fundamentale: să onoreze sacrificiul înaintașilor și valoarea atâtor contemporani, să-și hrănească sănătos și la prețuri modice toți cetățenii, pe care are obligația moral-constituțională să-i apere și să-i facă fericiți cu venituri decente, servicii ireproșabile, educație temeinică și un fecund cadru social-cultural”), însemna să se autoacuze atât pentru promisiunile neonorate (bunăoară, dublarea alocației de stat pentru copii), cât mai ales pentru parascoveniile de felul: „România lucrului bine făcut”, „România educată”, fără penali în funcții publice, fără „ciuma roșie” (alias Partidul Social Democrat) la guvernare.
Deoarece într-un stat, aidoma ca într-o familie, toate derapajele și compromisurile se intercondiționează (minciuni peste minciuni, promovarea incompetenței și imposturii, legi făcute pentru ticăloși, furturi mai ceva ca-n falnicii noștri codri de odinioară, dubioase și găunoase găselnițe cârmuitoare), în virtutea spusei „Peștele de la cap se împute”, ele astfel au îmbolnăvit și șubrezit componenta moral-spirituală a societății noastre postdecembriste (încă suferindă din cauza unui semiveac de bolșevism agresiv), încât milioane de români vrednici au părăsit țara și alte milioane dintre cei rămași au ajuns la sapă de lemn, infracționalitatea (inclusiv cea juvenilă) a luat un înfricoșător avânt, corupția și trădarea așijderea, iar România este neclintita codașă a statelor din Uniunea Europeană (UE), la absolut toți indicatorii care reflectă nivelul general de trai.
Evident, nu și când vine vorba de uriașele discrepanțe dintre veniturile înciocoiților și cele ele boborului resemnat până la îndobitocire, ori în cazul indicatorilor ce înfățișează neîmplinirile sociale (numărul de români neracordați la rețelele de gaz și apă, numărul de arși și lichidați din spitale, procentajul analfabeților funcționali, sporul înregistrat la drogați, canceroși, cardiaci, diabetici, morți și grav accidentați pe șosele ș.a.m.d.), respectiv acei indicatori care ilustrează starea de infracționalitate (găinării, tâlhării, violuri, încăierări, agresiuni, crime) de pe aceste meleaguri, capitole la care România se situează pe locuri fruntașe în UE.
Iată de ce spun că, nedând lui Dumnezeu ce este al Lui (credință, iubire, simplitate, moderație, bunătate, nefățărnicie, generozitate), ci dând numai Cezarului satanizat ce este al acestuia (ateism, ură, cruzime, minciună, trufie, zgârcenie, sodomie), bogatele țări occidentale și nordice vor simți nu peste mult timp cum – lor, celor ce nu mai au (în plan moral-spiritual) – li se ia treptat din ceea ce au primit în veacurile când predecesorii s-au străduit să fie buni creștini.
Pentru că, deși ignorat de nefericiții atei și anticreștini ai prezentului, următorul adevăr este arhiștiut: Nimic din ceea ce li se pare oamenilor (prin extensie națiunilor și statelor) că posedă, nu este al nostru, ci toate le-am primit – viață, sănătate, gândire, conștiință, dragoste, limbaj articulat! Cu atât mai mult când vine vorba de bogățiile exterioare (bani, putere, faimă), despre care ni se face cunoscut, iar istoria umană confirmă din plin, că „le mănâncă moliile și le fură hoții”…
De aceea, fericit cu adevărat este doar acel creștin care, la fel ca înțeleptul antic grec, poate spune în orice moment că duce cu el tot ceea ce are!
N.B.: Fiindcă mai sus aminteam de respectul datorat sacrificiului înaintașilor (pentru apărarea gliei străbune, credinței strămoșești, limbii, culturii și tradițiilor în veacurile voievodale, apoi pentru întregirea României, modernizarea și afirmarea ei în lume, inclusiv prin participarea românilor la cele două conflagrații mondiale și prin lunga împotrivire a acestei nații la agresiunea bolșevică), întreb în acest jalnic timp, când istoria nu doar că este în continuare intenționat distorsionată, ci la un pas de-a fi cu totul izgonită din programa școlară: Câți dintre elevi, ba chiar și dintre adulții școliți, au auzit și le pasă de eroul comandor Tudor Greceanu (în final, din pricina torturilor la care a fost supus de torționarii bolșevici, i-au fost amputate ambele picioare), precum și de cei peste 100 de bravi generali români (iată câțiva dintre ei: Gheorghe Dobre, Constantin Voiculescu, Corneliu Dragalina, Aurel Aldea), care la întoarcerea în țară după încheierea celui de-al doilea război mondial, au fost arestați și întemnițați de staliniști, jumătate dintre ei murind în lagăre și închisori? Se subînțelege, tot așa au stat lucrurile (deportări, arestări, torturi, muncă epuizantă, hrană cu țârâita) și cu alte categorii sociale, nesigure pentru alogenii bolșevizați: intelectuali de mare prestigiu, politicieni (îndeosebi țărăniști și liberali), ziariști, preoți, gospodari catalogați drept chiaburi.

George PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Orice om cu scaun la cap constată că omenirea (de le cârmuitori și până la boschetari) a luat-o atât de mult razna, încât ceea ce în urmă cu 3-4 decenii ni se părea că este bine și moral (să-ți respecți părinții, bătrânii și pe toți semenii, chiar și atunci când nu simți față de toți prea multă dragoste creștinească, să nu furi, să nu de destrăbălezi, pe scurt, mereu să ai o conduită cuviincioasă), astăzi dacă (încă) nu-i văzut ca fiind eminamente rău și imoral de cei mai mulți semeni, în primul rând de tinerii teribiliști (băuți, drogați, aroganți, semidocți, mitocani, lași), atunci – în cel mai bun caz – acel ceva esențial este tratat ori cu nepăsare, ori cu dispreț. De ce? Pentru că tinerii proveniți din medii sociale extremiste (fie săraci lipiți pământului, adică de mici predispuși la infracțiuni din pricina acestui flagel, fie – dimpotrivă – putrezi de bogați și cu statutul de beizadele, deci cu morbul stricăciunii în sânge, din cauza opulenței și a libertinajului familial), toți acești tineri, prin urmare, sunt privați de cei „șapte ani de acasă” (primii fiindcă sunt abuzați, iar ceilalți prea răsfățați), rampa sigură de lansare a puilor de om spre credința fermă și educația temeinică. La rândul lor, părinții sunt prea ocupați (sic!) ca să nu confunde educația cu dresajul: părinții celor sărmani și deseori abuzați sunt ocupați cu scandalurile și viciile (în principal alcoolul, generatorul absurdității „Eu te-am făcut, eu te omor!”), iar părinții beizadelelor sunt „prinși” cu rostuirea, în țară sau străinătate, de cât mai mulți bani și bunuri materiale, chipurile că astfel ei se achită în mod exemplar (!) de sarcinile parentale, deși în toate cazurile de acest gen, timpul demonstrează că un gram de bogăție lăuntrică (dragoste, grijă, răbdare, sfătuire) face mai mult decât o tonă de bogății exterioare.

Preocupat de atari chestiuni, care privesc viitorul națiunii noastre, prin extrapolare al întregii omeniri, în articolul Trista soartă a unui copil frumos și înzestrat din 5 noiembrie 2022, făceam următoarea afirmație, cu rol de introducere: „În această lume prost cârmuită, nimic n-ar trebui să fie mai important ca dragostea părinților, consistent ajutați de stat, spre folosul nemijlocit și fericirea reală a copiilor de azi, generația de mâine a fiecărei țări de pe micuța noastră planetă. Acest obiectiv fundamental al omenirii se poate atinge doar printr-o educație temeinică și o credință puternică. De aici rezultă rolul esențial al instituțiilor laice (familie, școală, asociații profesionale) și al celor bisericești, dar mai ales al cadrelor didactice (educatori, învățători, profesori) și nu în ultimul rând, al psihologilor și asistenților sociali, în formarea și neîncetata șlefuire a sufletului și mentalității unui popor”. Am încheiat articolul cu detalierea: „ Din păcate, nu numai în România, ci pretutindeni în lume, se comit nenumărate crime împotriva copiilor, inclusiv avorturi, din larga gamă a mutilărilor și distorsiunilor psiho-mentale: lipsa de afecțiune a părinților, brutalitatea și abuzurile (fizice, psihice, sexuale) de care micuții au parte în unele familii (precum insulte, jigniri, ironii, înjurături, desconsiderare, pedepse corporale, durități devenite obișnuințe, pedofilie, violuri etc.), toate acestea provocând celor în cauză enorme suferințe, concretizate cel mai adesea în revoltă tăcută (neîncredere în sine și în cei din jur, interiorizare înverșunată și sfidătoare, neimplicare în activități școlare și de grup, abulie în creștere), alteori în revoltă declarată (încăpățânare, limbaj obscen, accese de furie răutăcioasă și distrugătoare, fuga de acasă pentru a merge în mod intenționat pe căi greșite, abandonul școlar), adică totalitatea formelor de protest ale lui copil împotriva tuturor acelora (familie, școală, comunitate), care sistematic îi rănesc sufletul și/sau fizicul. Evident că aceste stări deplorabile de lucruri nu pot să ducă decât la încordarea relațiilor dintre generații (cică, susțin unii la modul general, «vârstnicii nu mai sunt respectați ca pe vremuri de către tineri»!), conflict care se concretizează în alarmanta creștere a infracționalității juvenile”.

Cât privește anomaliile nerușinate și înverșunata lor mediatizare, ele sunt prezente la tot pasul și aproape că nu mai deranjează pe nimeni, căci lumea zilelor noastre nu aleargă cu limba scoasă doar după bani, triada consum-confort-comoditate și plăceri (circul evidențiat în textul Tinerețea fără bătrânețe a dictonului latin Panem et circenses din 7-8 iulie 2023), ci și după acel divertisment, care-i face să juiseze pe iubitorii de manele, cancanuri și telenovele orientale (turcești, indiene, coreene), iar pentru canaliile difuzatoare se cheamă rating și bani.

Din mulțimea acestor fioroase făcături, ce oglindesc jalnicele gusturi ale pământenilor în general, ale românilor în special, m-am oprit la următoarele două:
1) Fotbalul, supranumit „sportul rege”, de ani și ani nu mai este un simplu joc, practicat din plăcere și spre încântarea spectatorilor/telespectatorilor, ci s-a transformat într-o uriașă și abjectă industrie transnațională, în care – cu știrea, chiar cu directa implicare a autorităților și mai presus de celelalte sporturi (atletism, tenis, gimnastică, înot, volei, handbal etc.) – se învârt/se „spală” anual sume de ordinul miilor de miliarde, deoarece, aidoma gladiatorilor din antichitate,  fiecare  fotbalist și antrenor are cota lui de piață, așa încât cei ajunși la milioane de euro sau dolari, precum atacantul francez Kylian Mbappe, pot să câștige, și unii chiar o fac (Cristiano Ronaldo, Karim Benzema etc.), sute de milioane pe sezon (aproape două milioane pe zi)! Și toate aceste deșănțate sforării se fac la vedere (cică legal) și spre deliciul vulgului imbecilizat, ca și cum pe planetă n-ar exista câteva miliarde de sărăntoci, dintre care vreo 500 mor în fiecare oră de foame… Cum în România postdecembristă toate sferele de activitate sunt practic muribunde, firește că sportul, îndeosebi cel de echipă, nu face excepții (cu adevărat excepții sunt Simona Halep, Sorana Cîrstea, David Popovici, câțiva atleți, caiaciști și gimnaști), iar fotbalul nostru de rahat confirmă din plin această rușinoasă axiomă. Dar iată că, în pofida contraperformanțelor noastre fotbalistice (unde sunt trofeele cluburilor și ale tricolorilor, după ce de atâția ani s-au ratat sistematic calificările la campionatul mondial și european?), fotbaliștii sunt mult mai bine plătiți ca alte categorii profesionale (profesorii, de pildă). Cu toate astea, mulți antrenori și oficiali aruncă vina doar pe fondurile neîndestulătoare ale cluburilor. Dar eu spun că fotbalul nostru n-ar fi mai strălucit chiar dacă ar dispune de fondurile cluburilor și federațiilor occidentale, deoarece mai mulți bani ar genera la iuțeală un spectaculos spor la sforării. Cea mai concludentă dovadă a contraperformanței fotbalului postdecembrist o constituie bătăile luate de tricolori de la naționalele unor țări cu o populație mult mai mică: Islanda (are circa 300.000 de locuitori), Macedonia sau Albania, nemaivorbind de Serbia și Croația.
2) În peste trei decenii de postdecembrism bicisnic, nu numai că hoțul neprins este considerat cinstit și averile tâlharilor cu ștaif n-au fost confiscate (pe cine ajută faptul că unii dintre ăștia ajung într-un târziu după gratii, însă nu se recuperează prejudiciul cauzat de ei?), dar iată că din când în când, parcă la modul sfidător pentru cei mulți și cu scăfârliile proptite în tembelizoare, se fac liste și clasamente ba cu veniturile lunare (de pildă, securistul Manole, poreclit Mugur Isărescu, are venituri lunare de peste 100.000 lei!), ba cu averile necușere ale celor mai mari ticăloși de pe aceste meleaguri.

                                                 George  PETROVAI

O nouă apariție la Editura Valea Verde din Sighet: volumul „Exerciții filosofico – sociologice (cu și fără tentă politică), vol. I”, autor George PETROVAI, editor – Ion Mariș, design copertă & tipar – Aska Grafika. Volumul care cuprinde 31 de eseuri/ proză scurtă este dedicat părintelui Florin Nicolae Marușciac, fiind prima carte a scritorului sighetean publicată la Editura Valea Verde.

Salut, Sighet!