În toamna anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj pentru activitate anticomunistă, au ajuns pentru câteva zile în închisoarea de tranzit Jilava (lângă București) în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Gheorghe Andreica, cronicar fidel al istoriei grupului maramureșean, relatează atmosfera cu precizie crudă dar și cu umor:

Intrăm la Jilava

Am mers puţin drum în afara Bucureştiului. Duba se opri într-un loc unde, perpendicular pe şosea, se deschidea o alee mărginită cu plopi tineri şi pardosită cu pietriş curat. Aleea cobora undeva într-o pantă lină.- Jos! urlă un caraliu, ţigan sadea, gata să lovească cu bâta numai de dragul lovirii. Toţi gardienii erau la fel. Parcă ar fi fost fraţi. În stânga se vedea o colonie de baracamente în jurul căreia mişunau sute de gardieni. O parte din ei atunci se încolonau. Acolo era şcoala de cadre unde se pregătea în mare grabă „viitorul luminos” al comunismului în ţara noastră.

Am fost strigaţi nominal de pe o listă şi număraţi de mai multe ori. N-am mers o distanţă prea lungă, când deodată apăru în faţa ochilor o poartă pe care scria în formă de semicerc: „Fortul nr. 13 Jilava”. Întreaga curte a fortului nu era altceva decât fundul unui şanţ enorm de mare. Ici colo câte un deţinut de drept comun stătea încremenit cu faţa la pereţii fortului cu zeghea pusă pe cap. În loc de pistoale, gardienii erau înarmaţi cu bâte. În gură aveau fluierători în care suflau ca la foc, ca la o catastrofă de cale ferată. Involuntar m-am speriat, retrăgându-mă în mijlocul coloanei, favorizat şi de statura mea mai scundă decât a celorlalţi, ca la vederea unui şarpe greţos. Fiecare din noi se făcu parcă mai mic, ridicându-şi umerii cu tot bagajul ce-1 avea în spate ca pe un fel de scut de apărare.

Cum am intrat în clădirea propriu-zisă a fortului, începură urlete şi ţipete stridente însoţite de lovituri de bâtă. Strigau gardienii: – Linia!… Linia… Nu călca linia. Nu înţelegeam nimic la început, dar m-am dumirit imediat despre ce era vorba: pe pardoseala de beton erau trase două linii cu var. Acestea marcau locul pe unde trebuiau să meargă deţinuţii. În cazul că depăşeai locul marcat călcând pe linia trasată sau în afara ei, gardienii de pe margini îi ciomăgeau pe deţinuţi strigând cât îi ţinea gura: – Linia !. Linia !… Ni s-a deschis o uşă grea zăvorâtă şi am fost introduşi într-un lavabou enorm de mare în care totul era numai din beton şi macabru orânduit. Din uşă, un gardian ne porunci: – Vă luaţi cu voi un prosop, două cămăşi, un pulover sau pieptar, două izmene, haină, ciorapi, bocanci şi ce aveţi pe cap. Nici o ţigară sau aliment, nimic altceva decât ce vi s-a poruncit. Restul lucrurilor se depun la magazie. Apoi trânti uşa şi paşii i se pierdură prin sinistrele culoare.

Avem colegi noi

Trupei noastre venite de la Cluj i se adăugaseră la Văcăreşti încă câţiva deţinuţi politici: doi mari oameni de afaceri care arătau ca doi sperţari gata de plâns, apoi unul mărunţel, moldovean, arestat pentru că – oarecând în tinereţe – a făcut parte din Mişcarea Legionară. Acesta nu era condamnat și lângă el era un alt bărbat în jur de 30 de ani care venea de la închisoarea Piteşti cu destinaţia închisoarea Aiud, unde urma să-şi ispăşească cei zece ani de închisoare cu care-1 chivernisise oculta comunistă. Acesta era asistent universitar la catedra de istorie a facultăţii din Bucureşti. De la el am aflat regimul de mare stricteţe ce a fost impus studenţilor la închisoarea Piteşti şi recomanda tuturor să nu se declare studenţi pentru că la Piteşti e iadul pe pământ. Vestea ne-a întristat pe toţi căci Aurel Vişovan şi Milu Vlad erau destinaţi acestei închisori.

Asistentul – pe nume Iordăchescu – cunoştea obiceiurile gardienilor din închisoarea Jilava şi ne dase toate sfaturile cele bune, cum trebuie să ne comportăm ca să scăpăm de cruzimea gardienilor: – Nimeni să nu calce porunca gardienilor cu privire la cantitatea îmbrăcămintei.           Să nu încercăm a dosi alte obiecte prin cutele hainelor. Ne povesti cum la percheziţie deţinuţii sunt dezbrăcaţi în pielea goală şi gardianul îţi vâră un deget în dos după care cu acelaşi deget te caută prin gură și alte practici scârboase… Pe mine şi pe încă câţiva ne pufni râsul. El privea la noi blând şi ne zise că ar fi bine să râdem după percheziţie… Omul avea dreptate, dar ce să faci cu noi cei mărunţei care eram la vârsta când râsul te apuca pe nevrute.

Printre cei străini de noi mai era unul invalid căruia îi lipsea mâna dreaptă din cot. Acesta fusese arestat cu doi ani în urmă deoarece numele lui se potrivea cu al unui legionar vestit urmărit de Securitate. Spera că până la urmă se vor lămuri şi securiştii că nu el este cel căutat. Acesta era grozav de speriat. Cei doi oameni de afaceri aveau ţigări şi chibrituri la dânşii. Au împărţit ţigările tuturor şi astfel fumam cu toţii indiferent că aveam sau nu aveam acest viciu… Mai erau şi câţiva politicieni de meserie, oameni în vârstă de peste 50 de ani, jerpeliţi şi ramoliţi nevoie mare.

Percheziţia

Uşa se deschise brusc şi am auzit vocea unui gardian care tuna la noi: – Afară toată lumea! Mişcăăă!…  striga un altul croind cu bâta pe un deţinut care se împiedicase de o pătură ce o ducea în braţe. Aşa ne pomenirăm cu toţii înghesuiţi într-un colţ al culoarului în timp ce vreo zece caralii înarmaţi cu ciomege zdravene se strânseseră în jurul nostru. În dreapta am văzut o poartă uriaşă făcută din drugi de fier groşi cât piciorul din jos de genunchi. În imaginaţia mea înfierbântată de atunci o asemănam cu poarta iadului. Soclul pereţilor acelui culoar era vopsit cu o culoare vânătă până la statura unui om. Era mai mult un fel de mânjeală decât vopsitorie. Deasupra acestei mânjeli executată de vreo minte întunecată, au desenat un fel de semicerculeţe în trei culori: roşu, alb şi albastru. Acest desen dădea întregului cadru un aspect sinistru, inspirator de groază şi spaimă.
– Toată lumea se dezbracă la pielea goală! sună ordinul. Într-o grabă nemaipomenită ne-am dezbrăcat cu toţii, gardienii  trecând la percheziţionarea bagajelor. Hainele toate fură făcute ferfeniţă…
– Cu faţa la perete! a poruncit un gardian. A urmat apoi batjocura de care fusesem avertizați… După semnarea inventarului ne-am încolonat în rând câte patru între cele două linii trasate cu var. În faţă se postă un gardian ce avea un maldăr de chei în mână. În spate şi pe margini ceilalţi, destul de mulţi cu ciomege în mâini. Îi vedeam cum scuipă în palme pregătindu-se… Se făcu o linişte totală, apoi cel din faţă dădu comanda: -Veniţi după mine ! La auzul comenzii, gardienii din spate începură să croiască pe deţinuţi cu toată puterea pe unde se nimerea, strigând: – Ţine aproape! Ţine aproape!... Luaţi prin surprindere cei din spate au dat buzna în faţă şi ne-am împrăştiat în panică trecând peste cele două linii de demarcaţie. Atunci intrară în funcţie gardienii de pe margini lovind cu ciomegele lor noduroase şi cu cozile de mătură. Urlau ca la foc: – Linia!… Linia!… Nici n-am observat cum am călcat în cameră, dus de puhoiul de oameni intraţi în panică. Am avut impresia că oamenii urcă pe pereţi. În realitate intraseră în cameră şi oamenii urcau pe priciuri ca să facă loc celor ce încă mai erau pe culoar. După ce şi ultimul om a trecut pragul camerei, trei gardieni s-au proptit cu umerii ca să poată închidă uşa. Atât de înghesuiţi eram.

Condițiile de „cazare”

În sfârşit, uşa s-a închis. Am scăpat. Era linişte şi vorbeam în şoaptă. Noi am zis că la Cluj a fost mare înghesuială – iată că e posibil una şi mai mare. Priciuri cu două etaje aşternute cu rogojini uzate. Un bec puternic de 500 waţi ne orbea pur şi simplu. Geamurile erau mânjite cu var şi închise ermetic. Această situaţie ne-a îngrijorat deoarece era pericol de asfixiere. Nu era posibil ca să dormim „picioruş” adică unul cu capul la picioarele celuilalt deoarece priciurile erau puţin înclinate. Lângă uşă erau două „tunuri” (hârdaie) pentru necesităţile fiziologice, având o capacitate de 100 litri fiecare.

Câţiva dintre noi care nu suportau căldura luaseră loc la „subsol” la „şerpărie” adică sub prici, direct pe ciment. Noi sighetenii am ocupat parterul priciului. Obosiţi de drum şi de marea tensiune nervoasă, am adormit cu toţii pe o singură latură, altfel nu încăpeam. Eu dormeam lângă Petrică Ulici zis „Ursu”, care în timpul somnului se răsturnă peste mine cu toată greutatea lui de urs aproape sufocându-mă. Cu mare greutate şi disperare, am reuşit să mă smulg de sub dânsul. Apoi mi-am pus toate bagajele sub cap ca să pot respira.

Geamul era deschis în timpul nopţii astfel că o boare de aer proaspăt parcă m-a mai înviorat. Cu timpul, fiecare din noi şi-a rezolvat problema spaţiului încât înghesuiala nu mi s-a mai părut chiar atât de sufocantă ca la început. În cameră era o duhoare de hoit şi urină în descompunere pe care noi nu o sesizam. O sesiza în schimb gardianul când deschidea uşa. Îl vedeam cum se trage într-o parte ţinându-şi respiraţia.

Politicienii

La închisoarea Jilava am zăbovit doar vreo zece zile. Avizi de a cunoaşte cât mai multe lucruri, l-am rugat pe asistentul Iordăchescu să ne ţină nişte cursuri de istorie din cele mai vechi timpuri şi până în ziua de azi. Iordăchescu începu povestea cea lungă a trecutului umanităţii, iar noi îi sorbeam cuvintele şoptite în linişte făcând cu trupurile noastre un fel de paravan în dreptul vizetei, ca gardianul – când ne spiona – să nu-şi dea seama despre ce este vorba, că de auzit era imposibil să ne audă. Mai încolo purtau discuţii cei doi oameni de afaceri, dar discuţiile lor nu ne interesau şi nici nu înţelegeam nimic din ele.

În colţ, pe prici, cei câţiva politicieni puneau ţara la cale. Tocmai erau în curs de formare a unui guvern de mână forte (după sosirea „sigură“ a americanilor) și își împărțeau ministerele… Deodată, unul din ei se ridică precipitat făcându-şi loc cu coatele ca să ajungă cât mai grabnic la tinetă. Nevoile îl presau amarnic… După ce se uşură de prima „tranşă”, forţând-o pe cea de-a doua – îi zise ortacului său din celălalt capăt al camerei cu voce destul de tare: – Mitică, vezi să nu uiţi, mie-mi rezervi externele…

Pe noi cei tineri ne-a pufnit râsul şi nu înţelegeam… Mai târziu, peste ani de zile, de acum oameni maturi, ne-am dat seama ce au însemnat aceste gunoaie politicianiste… în toate închisorile şi mai ales în lagărele de pe întinsul canalului Dunăre – Marea Neagră, aceşti politicieni hodorogi formau de dimineaţa şi până seara sute de guverne…

Martori oculari spun cum la infirmeria unui lagăr unul din aceşti „miniştri” ramoliţi, adormise pe bancă aşteptând să intre la vizita medicală (în fiecare lagăr exista un fel de infirmerie). Deodată doctorul deschise uşa cabinetului medical întrebând dacă mai este vreunul care aşteaptă pentru „interne”. Atunci bătrânul politician care moţăia apăsat de grija postului ce-1 va ocupa (după venirea americanilor), sări ca ars trezindu-se: – Nu domnule, eu sunt la externe…

Despărțirea de Aurel Vișovan

Înainte de plecarea spre Târgșor (închisoarea pentru elevi, din județul Prahova, unde urma să executăm pedepsele la care am fost condamnați) ne-am despărțit de profesorul nostru Aurel Vișovan, care fiind student urma să fie separat de noi și dus la Pitești. Aurel Vişovan, îngrijorat de soarta noastră, ne-a strâns pe toți într-un colţ al camerei sfătuindu-ne – dar mai mult rugându-ne – să stăm cât mai liniştiţi acolo unde vom ajunge, să ne conformăm la tot ce ni se va cere, spre a scăpa întregi şi vii din această încercare a cărei cruzime n-a prevăzut-o nimeni. Conştiinţa şi-o simţea încărcată… se simțea răspunzător de soarta noastră, deși fiecare dintre noi a decis liber să intre în această luptă.

Noi l-am ascultat cu respect şi cu luare aminte… Numai că el zicea una şi noi gândeam alta. Nu mai eram copii…, aveam fiecare propria conștiință și propria mărturie de dat. El n-a ţinut cont că anul greu ce trecuse peste noi ne-a maturizat cu mult mai mult decât dacă am fi fost liberi.

Gheorghe Andreica,
din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”

La sfârșitul verii anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj, erau în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Unul dintre ei, Gheorghe Andreica din Vișeu de Mijloc, relatează foarte sugestiv și emoționant un moment care era să îi fie fatal lui și unui alt coleg, Iosif Andreica din Călinești.

* * *

Moartea ne-a pândit pe cei doi Andreica

Eu şi Puiu Andreica (între noi nu era nici o legătură de rudenie, doar o potrivire de nume) dormeam chiar sub geam. O boare caldă şi plăcută simţeam cum ne mângâie trupurile istovite de foame. Era pe la sfârşitul lunii august 1949. Ne felicitam noi cei doi cu acelaşi nume că am nimerit în locul cel mai potrivit, exact sub geam unde aerul proaspăt ne înviora fără încetare. Chiar şi noaptea dormeam îmbrăcaţi numai cu maieul şi chiloţii spre a simţi cât mai mult din această binefăcătoare boare – una din rarele plăceri ale închisorii Cluj.
Dar într-o dimineaţă am simţit consecinţele acestei plăceri. O febră nemaipomenită îmi cuprinse întreg trupul. Din creştet până-n tălpi mă simţeam ca un rug în flăcări. Celălalt Andreica zis „Puiu” era în aceeaşi situaţie. O diaree puternică ne-a răzbit pe amândoi storcându-ne trupurile şi aşa epuizate de lunga înfometare şi năduful înghesuielii. Mă simţeam ca o zdreanţă. Eram fleoşcăit. Nu mai aveam poftă de mâncare. Aţipeam câte un minut având senzaţia că am dormit o veşnicie.
Îmi trecu prin minte că voi muri. Nu-mi păsa de moarte. Nici un semn de spaimă nu m-a încercat. Nici prin gând nu-mi trecea ce ar fi făcut biata mea mamă când ar fi auzit de moartea unicului său fiu pe care îl iubea atât de mult. În schimb îmi părea rău că la moartea mea camarazii rămaşi în viaţă nu-mi vor putea cânta „Imnul celor căzuţi”…

Aurel Vișovan intervine

Începu să mă doară capul îngrozitor. Aceleaşi simptome le avea şi Puiu Andreica. Dintre cei 17 inşi care eram în aceeaşi celulă numai noi – cei bolnavi – eram singuri la părinţi. Ceilalţi toţi aveau cel puţin un frate sau o soră care ar fi putut să mângâie jalea părinţilor noştri în caz de moarte.
Această situaţie l-a alertat pe Vişovan – şeful nostru. Era de-a dreptul speriat de soarta noastră căci puteam să murim în scurtă vreme. Din punctul de vedere al familiilor întreaga responsabilitate pentru vieţile noastre cădea pe umerii lui. A bătut la uşă cu insistenţă cerând gardianului să fim duşi la vizita medicală. În zadar. Vizita medicală avea loc doar o singură dată pe săptămână şi se rezuma la constatări şi sfaturi. Nici urmă de medicamente. Camarazii din cameră ne-au făcut frecţii, ne-au înfofolit cu zdrenţele disponibile ca să ne treacă febra, dar toate au fost în zadar. Nu s-a constatat nici o ameliorare.
Atunci Aurel Vişovan şi-a ridicat ochii spre cer rugându-se cu înfocare lui Dumnezeu ca să ne salveze. A jurat să ţină post negru timp de trei zile fără întrerupere şi să se roage pentru vieţile noastre. Noi l-am sfătuit să n-o facă deoarece ar putea să-l prindă şi pe el boala năpăstoasă din cauza slăbirii extreme a organismului. „Nu!” a răspuns cu un ton categoric Vişovan. „Am să vă demonstrez că după trei zile de post negru sunt în stare să mă ridic cu picioarele în sus lângă perete sprijinindu-mă în cele două mâini şi moalele capului”. Acesta era exerciţiul prin care Vişovan ne demonstra forţa ce o mai are în trup ca astfel să ne ridice moralul şi să ne menţinem bravi.

Suntem salvați

Au trecut trei zile fără nici o ameliorare. A treia zi spre seară, gardianul deschise uşa grăbit zicându-ne:
– Bolnavii la vizita medicală.
Ne-am ridicat cu greu de pe duşumeaua pe care zăceam întinşi şi sprijinindu-ne de pereţi am ieşit eu primul şi în urma mea Puiu Andreica. Întreaga „aparatură” medicală a infirmeriei era compusă dintr-o măsuţă mică, un scaun taburete şi un dulăpior tip vitrină, agăţat într-un cui pe perete. Deasupra acelui dulăpior se găsea un borcan plin până la jumătate cu dulceaţă de culoarea mierii de albine şi o jumătate de pară conservată de culoare aurie. În rest nimic. Nici urmă de medicamente.
– Spune ce te doare? întrebă medicul. I-am spus. Atunci a luat borcanul cu dulceaţă de pe dulăpior şi cu o lingură mai mare decât cele obişnuite îmi dădu acea jumătate de pară cu sirop cât a încăput pe lângă ea.
– Ia-o şi mănânc-o. Aceasta te va face bine. Am mâncat-o în grabă şi i-am simţit dulceaţa extremă cum n-am mai simţit niciodată. Simţeam cum dulceaţa trecând prin stomac se răspândeşte în întreg organismul înviorându-mă. În câteva secunde am devenit sănătos şi bine dispus ca întotdeauna. Parcă îmi luase boala cu mâna. N-am putut să-mi explic niciodată acel fenomen ce s-a produs atât de brusc. Puiu Andreica a primit acelaşi tratament.
Am intrat în cameră vesel. Râdeam şi primul cuvânt ce l-am zis camarazilor mei a fost:
– Mi-e foame.

Cu toţii eram din nou veseli şi puşi pe glume. Doar Vişovan ne cerceta bănuitor, căci voia să fie sigur că ne-am însănătoşit cu adevărat. Noi cu toţii – fără să ne pese de îngrijorările lui – l-am obligat să se ţină de cuvânt şi să se ridice cu picioarele în sus lângă perete sprijinindu-se în mâini şi în moalele capului precum s-a lăudat. A încercat să ne facă acea demonstraţie, dar n-a reuşit. S-a tot săltat el de dos în sus de mai multe ori tot în zadar. A trebuit să renunţe la demonstraţie în aplauzele noastre care râdeam de dânsul bucuroşi că – în sfârşit – am câştigat şi noi un pariu.

Când a fost la stingere, am îngenuncheat cu toţii cu faţa spre răsărit înălţând o rugă fierbinte la Dumnezeu care a îndepărtat de la noi neagra zână a morţii.

(Gheorghe Andreica – Cu ghiozdanul la închisoare)

Arestați în august 1948 și întemnițați în închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial), tinerii maramureșeni din grupul de rezistență anticomunistă (majoritatea elevi la Liceul „Dragoș Vodă”) au fost mutați toți la venirea iernii în celula 74, de la etajul 2, o celulă mai mare cu 9 paturi, iar ei erau 18 (dormeau doi într-un pat). Frigul, alimentația insuficientă, restricțiile de tot felul și îngrijorarea pentru ce va urma nu au putut stinge bucuria tinerească de a fi toți împreună, într-o atmosferă de solidaritate și comuniune spirituală cultivată încă din libertate dar sudată enorm în anii de detenție. Amintirile lui Gheorghe Andreica sunt pline de farmec…

„Cu post, cu rugăciune, cu repetarea tuturor colindelor zile la rând, învăţând unul de la celălalt tot ce s-a uitat sau ce nu s-a ştiut deloc, am ajuns în seara de Crăciun. Puiu Andreica (cel mai mic din lot, 15 ani ) nu-şi putea imagina să treacă seara de Crăciun fără să plângă când îşi va aduce aminte de alte Ajunuri petrecute cu familia. Era şi normal să cugete astfel. El încă nu trecuse pragul copilăriei. Noi, ceilalţi, chiar dacă nu depăşisem cu mult hotarul – eram măcar cu ambele picioare pe acest prag şi pregătiţi a face pasul următor, spre bărbăţie.
Întreg programul închisorii a fost devansat (încă nu intrase în vigoare noul regulament, de tip comunist, care evident excludea orice sărbătoare religioasă). Cina s-a servit cu o oră mai devreme. Gardienii erau îmbrăcaţi în haine curate şi parfumaţi. Chiar şi moş Tivadar (un gardian mai în vârstă, din Rona de Jos) mirosea a busuioc şi măghiran – parfumul cel plăcut şi sănătos al ţăranilor din Maramureş. Arpacaşul primit la cină era mai gros ca de obicei.
Pe două paturi am aranjat puţină mâncare din pachetele de acasă (care la scurtă vreme au fost complet interzise), aşa cum am crezut noi că ar fi mai cu gust. Am aprins focul şi am aşteptat să iasă fumul. Dintr-o bucată de hârtie rătăcită prin pachete am tăiat 18 fâşii subţiri, care trebuiau să simbolizeze lumânările de pe pomul de Crăciun.
Cum a trecut „închiderea”, am aprins cu toţi aceste mici torţe, iar Nelu Dunca a dat tonul colindelor, începând cu „O, ce veste minunată”. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am cântat în surdină. După ce am terminat de mâncat, am continuat cu toate colindele pe care le ştiam şi am evocat toate obiceiurile din Maramureş.
A fost o seară de înălţare sufletească cum până atunci nu mai trăisem. Ne miram cu toţii, şi mai ales Puiu Andreica, cât de sublimă a fost acea seară în care – după socoteala lui – ar fi trebuit să plângă.
Ne-am culcat târziu, după miezul nopţii, iar în loc de rugăciunea de seară am colindat „Nouă azi ne-a răsărit”… (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

În anii următori, ziua de Crăciun îi va găsi pe tinerii sigheteni la Pitești, Aiud, Gherla, Canal… în împărăția torturilor și a groazei, unde „înghețul se întinde pe suflet, pe oase, pe fier…” iar deținuții păreau niște „strigoi care colindă la geamuri opace…” (cum avea să spună mai tîrziu Aurel Vișovan). Prin comparație, Crăciunul de la Sighet din 1948, chiar petrecut în închisoare, li se părea retrospectiv ca un moment luminos,  de bucurie și speranță…

Emmanuel! Dominus nobiscum! Domnul e cu noi!

Preot prof. Marius Vișovan

Temnița comunistă Sighet, februarie – aprilie 1949… cei 18 deținuți politici din celula 74 (majoritatea elevi ai liceului „Dragoș Vodă”) în așteptarea plecării spre Cluj pentru proces… unul dintre ei, Ghiță Andreica, surprinde atmosfera în memoriile sale.

„Foamea cea cruntă ne ţintuise pe toţi la pat. Tot mai rar câte unul din noi se ridica de pe pat ca să facă câte o rundă de plimbare. Doar Aurel Vişovan – şeful nostru – se plimba în permanenţă îngrijorat de soarta noastră, a „celor mici”… Plimbarea şi-o făcea grăbit, uneori se transforma aproape în fugă. Uşor ghiceam ce se petrece în sufletul său. Începuse Postul Mare. Cu toate că mâncarea era extrem de slabă, iar pachetele s-au sistat, Vişovan ţinea post negru în fiecare zi de miercuri şi vineri. Treptat, unii dintre noi, printre care şi eu, i-am urmat exemplul. Noi ţineam post negru doar până la amiază. N-am slăbit, dimpotrivă, ajutaţi de rugăciune, ne-am întărit.

Şi iată că sosi şi ziua sfântă a Învierii Domnului. Îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun şi mai curat în raniţe, am îngenuncheat, rugându-ne cu înfocare şi cântând „Cristos a înviat”. Parcă sufletele noastre s-au scuturat de teroarea foamei care le mistuise. A trecut programul de dimineaţă… Deodată uşa se deschise şi în cameră intră gardianul Ioan Bizău. Ne-a salutat cu „Cristos a înviat” şi ne-a urat “La mulţi ani în libertate”. I-am răspuns în cor, înveseliţi. Parcă întreaga restrişte s-a spulberat. Cu gândul zburam la anii mai din urmă, gustând parfumul sărbătorilor de altădată. Gardianul ne zise:

– Pentru că azi e sărbătoare mare, ca să simţiţi şi voi dulceaţa ei, am să vă las uşa deschisă. Nu o încui.Vă rog să nu ieşiţi pe coridor, ca să nu mă răsplătiţi cu rău pentru binele ce vi-1 fac.

Am rămas uimiţi. Nu ne venea a crede că este adevărat gestul creştinesc pe care-1 face gardianul. Mai ales că era considerat ca unul din cei mai duri paznici. Atitudinea gardianului Bizău a fost atât de binefăcătoare, încât – pur şi simplu – ne-a stopat senzaţia foamei care ne obseda zi şi noapte. Ziua întreagă am petrecut-o mai mult în rugăciune şi meditaţii.”

Gheorghe Andreica – din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”