Vreau să relatez câteva evenimente legate de un săliștean, despre care s-a păstrat o tăcere nepermisă, deși acesta a luptat eroic cu regimul de teroare încă de la instalarea lui, îndrăzneală ce a plătit-o cu viața.

Eu am amintit despre el în cadrul grupului celor trei partizani ce s-a format în Săliștea de Sus: Pașca Gheorghe, Iuga Dumitru a lui Anuță și Vlad Gheorghe a „Împăratului” (nu știu de ce avea acest adaos la nume). Au început acest „protest” din 1945-1946, fiecare cu motivația lui, justificată, s-au reunit în grup armat și au luat drumul codrilor. Împreună se puteau proteja și supraveghea mai bine, rezistând o lungă perioadă de timp, dar până la urmă au fost eliminați toti prin împușcare, fără somație.

Primul căzut a fost  Iuga Dumitru, prin trădare, fiind toți trei la o famile de la marginea comunei, mai pe deal. Se pare că era puțin băut și a fugit direct spre ei, fiind inpușcat de securistul Ardelean, care a ajuns în partea finală șeful Securitătii din Baia Mare. „Merita!” După el a urmat Vlad Gheorghe, ucis pe dealurile comunei Romuli, și el prin trădare (o calitate parcă specifică românilor; au fost multe sute de mii cu astfel de „calități” și practici), unde se pare că era cioban la oi, împușcat fără somație. Ultimul a fost împușcat și desfigurat Pașca Gheorghe, tot prin trădare, tot prin zona Romuli; el, care cunoștea toate cărările și potecile pe dealuri și munți, pe unde tot umbla la vânătoare, a și condus micul grup de partizani. Au hotărât cu toții să nu tragă în urmăritori, decât în caz de pericol, ceea ce au și făcut. Pașca Gheorghe, înainte de a fi eliminat, a fost descoperit și înconjurat de securitate într-o mare „scobitură” a pământului, cu dublă intrare-ieșire, unde s-a  instalat „familial” și pentru a scăpa a doborât de acolo câțiva securiști, ofițeri și subofițeri, apoi a fugit.

Cât timp au acționat împreună, mai coborau prin comune și potoleau zelul celor mai înfocați activiști, făcând cu ei exerciții la sol. I-au cam ascultat, pentru că au lăsat avertismentul: dacă nu vă potoliți, când mai trecem pe aici nu va fi nevoie să vă mai ridicați de la sol!  Oamenii îi și protejau, le dădea sau îi lăsau să-și ia mâncare de pe unde aveau. Securitatea și miliția erau mai cu rezerve în a ieși pe dealuri după ei, având teamă de pușca cu lunetă a lui Pașca și de precizia lui extraordinară.

În aceste condiții, cei doi care erau cu Pașca erau mai „puțin văzuți”, fiind dominați total de personalitatea acestuia, prin curajul si colaborarea lui cu mai multe grupuri de fugari, elevi, studenți, țărani, fiind și armurier și având un „depozit” de armament din care îi aproviziona.

Pentru Vlad Gheorghe necazul a pornit de la alegerile din 1946, la care s-a furat cel mai mult din istoria tuturor alegerilor. Comuniștii ilegaliști, doar 800 de inși, la care s-au mai putut adauga câteva „racolări” au câștigat alegerile, făcând parte din „Blocul  Democrat”, în centru cu acel mic grup de comuniști cu racolările lui și garanția succesului dat de prezența Armatei Roșii în țară, care-i proteja. Un cetățean din comună, a furat urna întreagă cu voturi (se fura cu urna nu cu votul, izolat sau în serie!) și a fugit cu ea, urmărit de Vlad Gheorghe, neînfricat și cu spirit de dreptate, împotriva  acelui fals grosolan. S-a ascuns și nu l-a prins, dar el a intrat în vizorul securității, fapt semnificativ deosebit de relevant prin acestă acțiune plină de demnitate și curaj, dar care i-a pus informatorii pe urme, până când a căzut eroic, travestit în cioban. Prin această fermă si periculosă acțiune, Vlad Gheorghe și-a câștigat dreptul de a fi pus la un loc cu eroii și martirii acestui neam, aici pe pământ, în Ceruri având locul lor toți cei ce au luptat până la sacrificiu pentru dreptate, credință și neam, în răsplata Domnului.

În aceeași luptă eroică neînfricată au fost și Iuga Dumitru, pe care l-au fost „alergat” până la exterminare, datorită unei dispute mai agresive cu secretarul de partid comunal și Pașca Gheorghe care nu s-a putut despărți de arma lui cu lunetă, primită cadou de la nemți ca vânător neîntrecut, altfel un om pașnic, cinstit și demn.

Vlad Gheorghe a fost obligat să fugă pentru a-și proteja viața, în primă instanță, fiind acuzat că a devoalat și compromis grav procesul electoral în noul regim, „hoțul”, acum în demnitate publică, era și el pe urmele lui.

A rămas fără sprijin familia, soția lui fiind obligată să se descurce singură cu mare greutate în administrarea gospodăriei, având în supraveghere și creștere cei trei copii și suportarea persecuțiilor murdare ca soție a unui fugar politic primejdios. El nu o putea sprijini cu nimic și chiar atunci când „funcționa” ca cioban, decontarea „serviciului” se făcea o singură data în natură, la sfârșit (haine, un animal sau două) în luna octombrie, de „Sâmedru” și nici aceasta nu a prins-o, fiind împușcat.

Desigur și celălalt „hoț-erou” a fost răsplătit, fiind înscăunat primar al comunei, unde n-a stat mult în fotoliu, păstrându-și „năravurile”. A exercitat căsătoria unui cuplu sau două sub statut de bigamie (cred că nu pe gratis) și a sustras din cerealele adunate prin cote, făcând din acestea „țuică”. A fost condamnat la ani de închisoare unde la fel n-a stat mult, oameni cu astfel de apucături fiindu-le necesar și i-au folosit din plin „calitățile”.

                                                             Gheorghe Bărcan
Minneapolis Minnesota USA

Foto: Ion Mariș

Providența dumnezeiască ne oferă, în anul de grație 2023, bucuria și privilegiul să mai avem printre noi mărturisitori ai idealului creștin și național, pătimitori în închisori dar și luminători ai societății, oameni de mare caracter, repere obligatorii ale reconstrucției morale a națiunii române (ne referim în special în acest articol la cei legați direct de Maramureșul istoric, dar ne exprimăm respectul pentru toți românii care mai sunt în viață și care au dat mărturie de jertfă în rezistența anticomunistă și care sunt omagiați oficial la 9 martie în fiecare an). După ce imensa majoritate a generației lor a plecat deja spre veșnicie, cei rămași – puțini dar luminoși – sunt ultima noastră legătură cu un trecut eroic care ne legitimează în fața lui Dumnezeu și a istoriei.

Odată cu aniversarea – tot azi 9 martie – a celui mai tânăr dintre ei, domnul Aurel Vlad din SUA (născut la 9 martie 1933 la Dragomirești și implicat cu generozitate în multe proiecte ale memoriei inclusiv două frumoase  monumente ale eroilor din localitatea natală), toți foștii deținuți politici maramureșeni au depășit 90 de ani, trecând de cele două praguri biblice de 70 și 80 de ani (prevăzute în Psalmul 89) – care reflectă longevitatea naturală a omului. Care este rolul lor acum în planul lui Dumnezeu pentru neamul românesc? Fără îndoială supraviețuirea lor până azi are și o explicație evidentă, aceea de a mai putea oferi tinerelor generații informații cu valoare istorică și morală din experiența lor personală, de a da românilor de azi șansa unei întâlniri directe cu eroii luptei anticomuniste.

Dar mai există, în opinia mea, și o altă explicație. Pentru ca oameni cu tinerețea și sănătatea distruse în închisori, supuși la foame, frig și torturi ani de zile (plus șicanele și privațiunile de după aceea) să ajungă să trăiască mai mult decât majoritatea celor liberi cu o viață normală, aceasta nu se poate explica decât prin asistența directă  a lui Dumnezeu, printr-un har cu totul special. Prin viața lungă și împlinită a nonagenarilor noștri, Domnul ne amintește că numai El este Atotputernic! Numai El este Stăpânul vieții și al morții! Avertizare serioasă pentru toți dictatorii, tiranii și torționarii care s-au amăgit crezând că au în mână destinul omului și al națiunilor… (Țurcanu la Pitești, Goiciu la Gherla, Koller și Crăciun la Aiud, Maromet la Jilava, Stern și Retezaru la Sighet și Baia Mare, au avut comportamente efectiv diabolice!) dar și reconfortantă consolare și încurajare pentru cei care se încred în Dumnezeu și devin instrumente ale lucrării Sale, după cuvintele psalmistului David: „Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” ( Ps.22) și ale apostolului Pavel: „Dumnezeu toate le îndreptează spre binele celor care-L iubesc” (Romani 8,28).

Cei opt nonagenari ai noștri, în ordine cronologică sunt (în paranteze localitatea de origine din Maramureș, domiciliul actual și anul nașterii): Melania Rițiu (Săpânța – București, 1925), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța, 1925), Nistor Man (Șieu -Tg Mureș, 1929), Ioan Pop Arvinte (Breb -Timișoara, 1931), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet, 1931), Gheorghe Bărcan (Săliște – SUA, 1931), Ioan Dunca (Ieud  -Vișeu de Sus, 1932), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA,1933).

Să le dea Domnul sănătate, iar nouă bucuria și responsabilitatea de a le duce mesajul mai departe, în comuniune cu cei deja ajunși în Patria cerească, cu toți martirii și eroii neamului românesc!

preot prof. Marius Vișovan

Milostivirea este o însușire nobilă cu care a fost înzestrat omul, care este atât de frumoasă pentru a nu fi nicicând abandonată. Chiar și în Biblie, când Isus îi învață pe apostoli, le spune  „Fericirile”, de la 1 la 10. La Matei 5, punctul 7 se afirmă:  „Ferice de cei milostivi, că aceia vor avea parte de milă”. Cât de frumos se îmbină aici, frumusețea și dărnicia umană din viața curentă, la nevoi, cu caracterul ei spiritual, care apare  ca în spiritul unei rugăciuni, a unei porunci.

Aproape la tot pasul ai ocazia să dai viață acestei însușiri, mai ales în vremile de azi, când întâlnești pe drumuri oameni cu diferite nevoi, lipsuri ce se văd, se observă, chiar dacă nu se exprimă printr-o mână întinsă. Acestea sunt mai mărunte, câțiva bani, o masă oferita celui înfometat, o haină celui ce are nevoie de ea ș.a.

Dar sunt deseori pericole mari și multe, de viață, care reclamă ajutor, milostivire de urgență pentru a salva vieți în mare pericol. Așa sunt inundațiile, care fac în atâtea țări ravagii, cu mulțime de victime ce n-au reușit să reziste furiei apelor. În aceste situații intervine, pe lângă oamenii milostivi și sprijinul din partea statului, a statelor, dar uneori nu se poate ajunge la cei în pericol, ori se ajunge prea târziu. În asfel de cazuri, mulți oameni sunt cuprinși de milă și-și manifestă ajutorarea, chiar cu riscul vieții, care în anumite situații se și produce. Casele distruse, pagubele enorme se refac în timp mai îndelungat, cu ajutor și sprijin. Multe familii primesc în locuințele lor pe cei rămași pe drumuri, chiar pe perioade mai lungi, într-un spirit de milostivire profund.

Așa a fost și cu puternicele inundații de la noi, din 1970, când ploile masive, în neoprire zile în șir, au determinat pe străzi și în multe localități, ape adânci, un adevărat  „potop”. Case, animale, mașini și mulțime de alte bunuri au fost luate de furia apelor și duse cu ele, în drumul lor nesfârșit. Sute de mii de persoane au fost evacuate, folosind și elicopterele. Suprafețe agricole întinse au fost compromise, distruse unități economice și, din păcate, destule persoane au însoțit apele în ducerea lor. Au fost pagube enorme și s-au primit și ajutoare dinafară.

Sunt alunecări de teren, destul de frecvente, uneori instantanee, cu multe victime, când se reclamă și se manifestă acelaș sentiment nobil pentru cei scăpați de furia acelui pământ „curgător”, oferindu-le o largă milostivire cu cazarea și multe alte  trebuințe, acest spirit creștin fiind foarte dezvoltat la români. Astfel de evenimente au o frecventă răspândire, mai ales în zonele cu precipitații abundente sau acolo unde pădurile aproape au dispărut. În toate aceste cazuri se manifestă o solidaritate umană între state și o milostivire în cazuri mai izolate, concrete.

Un alt fenomen distrugător, de mare frecvență în timp si spațiu, sunt cutremurile devastatoare. Acestea apar instantaneu, nu sunt previzibile și de aceea lumea este profund lovită de ele, prin suprindere. Așa s-a întâmplat și recent cu cumplitele cutremure din Turcia și Siria, cu multe zeci de mii de morți și atât de multe alte distrugeri.

Cu totul surprinzător au apărut recent în Oltenia 3 cutremure de suprafață, de adâncime între 5 km si 40 km, într-un timp foarte scurt, ultimele două de magnitudine 5,7 pe scara Richter. Cu destule pagube materiale, multe blocuri fiind șubrezite, câteva persoane rănite ușor și populația rămasă în panică în orașe, sub cerul liber. Nu este o zonă seismică, dar totuși ne amintește cu multă neliniște de un cutremur de mică amplitudine în zonă, premergător marelui cutremur din 1977!  Cu peste 200 de replici, câte una la fiecare sfert de oră, cu totul neobișnuit și aducător de multe si mari griji, acestea fiind în avertizare și pentru zona Făgăraș.

Pentru Turcia și Siria s-a manifestat din plin sentimentul de solidaritate internațională, mai ales europeană, cu un profund spirit de milostivire, în urma acestora. România a trimis mai multe echipaje de salvatori, medici și alte materiale atât de necesare în asfel de nenorociri. S-au produs și adevărate minuni, copii sau bătrâni find salavați după peste 100 de ore dintre dărâmături. Și probabil vor mai fi cazuri. Pot exista victime în golurile dintre dărâmături unde cu puțină aerisire acestea pot să mai reziste, să fie salvate.

La fel a fost și la noi cumplitul cutremur din 1977, care a făcut pagube enorme, cu multe vieți distruse, mulțime de suprviețuitori fiind scoși de printre dărâmături. A fost puternic afectat Bucureștiul, unde mulțime de persoane de mare valoare și îndrăgite de public și-au pierdut viața, deși orice viață are valoarea ei. Zimnicea a fost aproape în întregime dărâmat. S-a primit și sprijin extern, așa cum se obișnuește în astfel de catastrofe, în baza solidarității umane mult manifestată, evidențiindu-se și în aceste cazuri un profund spirit de milostivire: oferirea unui spațiu de locuit și ajutor de întreținere și de refacere a daunelor, acolo unde locuințele au fost distruse sau avariate, chiar pentru perioade mai lungi de timp. Efectele distrugătoare depind de intensitatea lor, de adâncimea la care se produc și de infrastrustura existentă. Sunt zone unde acestea se produc cu mare frecvență, populația fiind mereu în alertă și s-a adaptat o infrastructură  prin construcții antiseismice. La noi, marele cutremur s-a produs în zona Vrancea și mai ales de acolo au venit în timp numeroase semnale de „tremurare” a pământului, cu intensități mai mici. Se crede că acestea sunt avertizări pentru un nou mare cutremur și de aceea Statul intervine cu reparația urmelor celui petrecut și ia și alte măsuri protectoare suplimentare, dar nu cum și cât ar trebui.

Pe întinse zone se produc „tornade” de mare forță, acel „con masiv”, cu vârful spre pământ, rotindu-se cu o mare viteză și forță, distrugând totul ce prinde în drumul lui, case, construcții, mașini, ridicând de la pământ greutăți enorme. Se determină locul de producere a lor și traectoria „preferată” și se fac evacuări, se iau și alte măsuri de protecție din timp. Și în acest caz se produc victime umane și multe distrugeri pe  care acest suflu puternic a vântului în răsucire le prinde pe drumul lui. Sentimentul de solidaritate umană și de milostivire se manifestă și în aceste catastrofe.

Un mare și periculos fenomen sunt și „incendiile”. Unele sunt mai izolate și în aceste cazuri intervin pompierii și populația din apropiere pentru stingerea lor, salvările fiind și cu jertfe de sacrificii. În destule cazuri nu pot fi salvați bătrânii și copiii, în neputința mișcării lor, și sunt asfixiați de fum până la sosirea salavatorilor. Se manifestă și în acest caz spiritul de solidaritate umană cu promptitudine și cel de milostivire, mai ales după stingerea acestora. Sunt frecvente și la noi, în diferite locuri, de mai mică sau mai mare amploare. Mari și multe tragedii s-au produs la unele cluburi, în plină activitate, cu mulțime de victime. Sunt însă și incendii de mare amploare și cuprindere, mai ales în zonele cu vegetație uscată sau forestieră, de durată, amenințând și afectând orașe întregi, stingerea lor fiind cu  greu realizată, cu participarea mai multor state. Pierderile diferite sunt uriașe, multe persoane de intervenție pierzându-și viața sau cele pe care focul le-a cuprins în interiorul lui și cu multime de bunuri și animale pierdute. Toate acetea se produc în unele locuri predispuse la aceasta, din negligență, adormirea cu surse de incendiu nestinse, cu ieșirea la iarba verde, pot fi determinate și de fulgere, sau chiar puse cu intenție criminală și multe alte cauze.

În toate aceste cazuri cu multă durere se reclamă imperios spiritul de soldaritate umană, cu dezvoltarea frumosului spirit de milostivire. Este o vorbă de avertizare: „Să nu te joci cu focul”!

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota – SUA

O stare psihică nepalpabilă, pe care oricine o simte, mai mult sau mai puțin, într-o formă sau alta, specifică fiecăruia. Este o realitate pe traseele vieții, cred greu de așezat într-un contur și dacă specialiștii ar prezenta-o, aș vrea mult să văd cum se manifestă ea.

Nu voi face referiri la aspectul ei general și nici nu aș avea dreptul și competența să o fac, ci voi  „dezbate” doar unele stări despre cum am simțit-o eu în zilele și anii timpului, pe unde am fost, pe unde am umblat. Ca motivație amintesc doar cele 10 luni de anchetă, tot timpul singur, în celulele mai mari sau mai mici, mai calde sau cu aerul „înghețat”, în semiobscuritate sau întuneric beznă, cu mulțime de șobolani în jur, urmată de împlinirea celor 29 de luni de detenție, cumplite, în nevinovăție, fără condamnare, doar pentru refuzul de a colabora cu securitatea.

Omul este o ființă socială și numai în nesingurătate poate face față provocărilor pe care viața i le pune în față. Dar acest aspect general se referă  doar la prezența fizică a altora din jurul tău, neglijând cu totul aspectul foarte important al simțirii tale interioare, a eului tău, în trăirea moralității creștine și spirituale, profunde, al nesingularității proprii. Poți avea în jurul tău mulțime de persoane, dar dacă nu sunt în empatie cu tine, nu ai cu ei interferențe, rămai singur fizic, de parcă ceilalți ți-ar instala acest fel de singurătate și atunci faci apel la bogăția moralității tale interioare, care te scoate din aceasta. Dacă ești în empatie cu ei, se adaugă și aceasta, nesingurătatea se întărește și sporul este mai mare, uneori peste așteptări.

Pe de altă parte eram singur fizic în spațiile celulelor, dar în realitate nu eram singur, ci în rugăciuni și în dialog cu mine însumi, trecând prin față pelicula amintirior, cu multele izbânzi și aveam în preocupare analiza „dialogului” cu anchetatorii: ce mă vor mai întreba, ce trebuia să le răspund pentru a-i „bate” în toate situațiile? Eram cu  preocupări continue și nu eram singur, ci mă luptam cu mulțimea torționarilor și în lipsa lor. Într-o posibilă variantă, ca cea amintită, are loc un paradox: „Când nu eram singur, eram singur și când eram singur, nu eram singur.”

În spațiul muncilor de exterminare, eram tot singur fizic și tot cu mine însumi, în nesingurătate. Excepție făceau doar mersul în turmă spre vagoanele marfă, cu care ne duceau spre „odihnă” în barăcile cu atmosfera sufocantă de spațiul extrem de redus, cu  lipsa condițiilor igienice minime, fără aerisire și iluminate palid. Acolo, în acea strâmtorare, ne odihneam pe cele două rânduri de priciuri, etajate, „într-o dungă” și ne trezeam dimineața devreme, amețiți.

Aveam ca obiectiv de muncă grămezi de piatră, din care să sparg zilnic 4 mc, pentru a realiza „norma”, imposibil de realizat (în viața civilă era de 1 mc). Lângă grămada de piatră eram tot singur între torționari și nesingur, cu mine însumi, cu uneltele ce-mi produceau greul, zile la rând. Pe lângă realizările normei, vedeam în piatră un dușman ce atentează la viață și o zdrobeam cu sârguință și furie, așa cum te lupți cu dușmanii ce te agresează. În felul acesta schimbam obiectivul, orientarea cu norma, în cel cu înfrângerea unui inamic și dorința de victorie mă proteja, mă încuraja, îmi alunga tristețea și pesimismul.

Cum a ajuns criminalul Borcea, de la Capul Midia, să stabilească o astfel de normă aberantă? A adus în acest scop un personaj masiv, de formație herculeană, l-a hrănit bine și l-a pus să spargă piatră zi lumină. Când dădea cu barosul într-un pietroi, acesta se făcea bucăți, bucăți, de multe ori neavând nevoie și de ciocan. S-a stabilt că a zdrobit 4 mc, cu aproximație și Borcea a declarat: „Aceasta este norma pentru fiecare bandit!” Ne-a pus atâta greutate în spate! Dar, începând cu a doua zi, a intrat și el în normele, regimul și meniul deținuților, iar hrana puțină nu era suficientă pentru masivitatea lui. A decăzut zi de zi  și după 2-3 luni s-a stins sub propria-i normă, din păcate ducând cu el mulțime de victime.

Privind în retrospectiva timpului, la zilele, lunile și anii petrecuți în singurătățile cu alții și nesingurătățile mele, cu dorința și hotărârea puternică de a-mi realiza idealurile frumoase, mai de mult gândite, afirm cu mulțumire, împăcare și bucurie, că peste toate relele, am fost într-una învingător, chiar dacă uneori eram culcat la pamânt, sub cizma călăilor. Astfel, în timp, am biruit anchetele, muncile de exterminare, detenția și am ieșit biruitor peste acestea, escaladând toate „zidurile” ce mi se tot ridicau în față, reușind să ies în „libertate” pe una din puținele uși de ieșire, față de cele multe de „intrare” pe acolo.

Am făcut un tur de orizont, în perspectivă și m-a clătinat puțin descurajerea; în toamnă eram încorporat pentru trei ani, evident tot la muncă și nu găseam calea de-a o elimina. Ar fi urmat un destin pe cine știe ce direcții, incerte… Eram într-o luptă și agitație interioară cumplită, între a accepta această situație, care părea reală, fără a găsi posibilitatea de a ieși din ea și a tinde spre reușită; mergeam și veneam într-una… Aceste zbateri ale mele se găseau în conceptul versurilor unui poet al cărui nume nu mi-l mai amintesc: „În jos atârnă în greutate lutul,/ În sus se înalță al insuflării foc./ Se rupe inima în tot minutul,/ Vrășmașii și-au ales același loc”.

Dar dorința, hotărârea pentru idealurile mele nu m-au părăsit și în singurătatea și nesingurătatea ce mă însoțeau și, în direcția acestor gânduri, am pornit bătălia, în liniște, cu hotărâre și muncă enormă, aproape fără somn și cu sprijinul Domnului am realizat succese, rând pe rând. În anul eliberării (martie 1954) am promovat cele două clase de liceu și maturitatea, în mod onorabil, reușind și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, pe locul 60 din peste 600 de candidați, cu 180 de locuri admise. Din octombrie același an eram student, audiind cursuri în aule și amfiteatre largi, într-o atmosferă de confort, respect nobil și competență, care mă entuzismau, făceau să mă văd mai crescut decât eram! Iadul și Raiul! N-o spun a laudă, dar rezultatele erau peste toate așteptările și mă pot felicita, deși modestia mă caracterizează. Seriozitatea și temeinicia acestei pregătiri se reflectă și în  rezultatele din primul an:  din zece examene, opt le-am promovat cu nota maximă, 10, și două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale. Aceasta dupa 5 ani de întreruperi, schingiuiri și uitări! Am urmat același trend până după prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, cu marea majoritate a notelor de 10, câțiva de 8, nici o notă sub 8, cu o medie generală în jur de 9,50, cu bursă de merit continuu.

Dar s-a oprit aici orologiul ce marchează lunile, anii, în derularea studiilor și securitatea a făcut o nouă solicitare de colaborare, urmată de un nou refuz, în recidivă și în scurt timp m-au „zburat” din facultate, de peste tot. Mă consideram biruitor și în acestă situație, cu marele câștig al necompromisului și am trecut biruitor peste exmatriculări, peste restricțiile domiciliare, cu umbletul pe drumuri și localități, în căutarea unui loc modest de muncă, din care eram mereu „exmatriculat”, singur, fără nicio mână de ajutor întinsă, doar cu mine însumi, în nesingurătate proprie. A durat această „alergare” 5 ani, intrând cu brio și la politehnica din București (1962), dar cu teama gândului că aș termina-o la aproape de 40 de ani. Am făcut o ultimă încercare la MI pentru reînmatriculare, unde domnul director general, Turcu, mi-a făcut cunoscute toate minciunile ordinare, toate ilegalitățile legate de condamnare, minciuni scrise de acei distrugători de destine, de vieți umane. Cu o inspirație salvatoare, m-am adresat domnului judecător Ioan Bartoc, care mi-a respins cererea de reabilitare, ca fiind „fără obiect”, eu nefiind condamnat, atașând Hotărârii și cazierul, ce mi-a fost mereu refuzat până atunci, la îndemnul securității.  Am trimis-o la București și din 2 octombrie eram din nou student, în continuarea studiilor, pe care le-am încheiat în același fel după 2 ani, în 1964, la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964 ! Mi-am cerut repartizarea la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu”, din Buzău, azi un renumit colegiu, de unde m-am transferat după un an la liceul din Vișeu de Sus, unde a apărut un post, mai aproape de ai mei și am funcționat aici până la pensionare, 1990.

„Corbii” însă m-au supravegheat mereu și au venit cu o nouă solicitare de colaborare, cu tupeul și „milogeala” lor și le-am administrat un nou refuz hotărât, când i-am și deconspirat. În această problemă eram un „fanatic”! Pentru batjocura ce le-am făcut-o, au cerut scoterea mea din  învățământ, dar edilul administrativ și politic al orașului Vișeu, Grigore Hontău, profesor de română, m-a apărat, m-a salvat, apreciindu-mă mult, dar tot am fost „pedepsit”, altfel… De acuma m-au lăsat în pace, recunoscându-și neputința. Câtă prigoană, câtă luptă, zbateri, pe câte ziduri m-am tot cățărat și le-am escaladat, le-am trecut, cu atâtea greutăți și suferință, dar mereu învingător. La baza lor a stat o nenorocită adunătură de călăi și criminali, care m-au impiedicat, copil și student, să-mi urmez studiile, atât de onorabil petrecute, doar pentru a fi ca ei, cu ei. M-au tot trântit la pământ, cu cizma pe mine, atâta timp, dar nu m-au putut opri.

Mi-am îndeplinit și idealul familial mult visat prin casătorie cu o colegă de an, din a doua perioadă de studii, care cu curaj nu a ținut seama de cele ce ar fi putut urma și nici nu au urmat. M-a părăsit astfel singurătatea din jur, la care am adăugat și nesingurătatea proprie,  realizând unul din cele mai importante idealuri de viață, oarecum la limită, determinat de o conjunctură, pe care eram aproape s-o elimin, având 37 de ani! Îmi era teamă de lumea în care trăiam, cu privire la sacralitatea acestui nobil eveniment. Imoralitatea și decăderea în care se trăia, în lipsa sentimentului moral creștin, a respectului familial, o priveam cu dezamăgire și dispreț și mă îndemnau să renunț. Dar am trecut peste ele și le-am lăsat la locul lor, la „știob”. Împreună cu soția, le-am lăsat în mizeria lor totală, am apărat toate „da”-urile rostite în fața ofițerului de stare civilă și jurământul făcut în fața preotului, la altar. Am avut preocupări continue pentru cei doi copii, cu care ne-a binecuvântat Domnul și le-am purtat mare grijă, i-am susținut pentru o pregătire solidă, pe care au realizat-o la nivel universitar, folosind-o acuma pe unde sunt, prin lume. Este una din cele mai mari realizări familiale, dacă nu cea mai mare, care ne bucură mult.

Urmare a atâtor necazuri, suferințe, nedreptăți, care-mi răsăreau mereu în cale și nu le puteam evita, inima a intrat și ea în mari suferințe, încă de timpuriu. Dar, după cum am constatat, cu bucurie, avea o rezistență deosebită, a fost călită, la cald, la rece și la atâtea altele, având două învelișuri de protecție puternice. Primul s-a format prin acele cumplite apăsări, abuzuri, nedreptăți și chinuri, unele scăldate în lacrimi, cât erau de dureroase. Al doilea s-a așternut prin bucuria enormă ce a produs-o ținuta mea în relație cu brutele iadului, prin respingerea fanatică a oricărui compromis. Era greu de perforat cele două învelișuri deodată. A rezistat deselor flatere de mare amplitudine, în fibrilațiile artriale cu secvențe ventriculare, trecând extrem de multe ori pe la spitatele din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca. Nu s-a împrăștiat inima nici la un puls de 300 bătăi, a ieșit și din cele doua internări la terapie intensivă, de 10 și respectiv 6 zile și a rezistat apoi la două operații pe cord, de lungă durată, în Franta (la noi au refuzat să mă opereze din cauza vârstei), fiecare cu scanare  magnetică, urmată de operație. De atunci, din 2010, inima s-a stabilizat, fără probleme, folosind doar o medicație de întreținere. Inima era călită, puternică și rezistentă.

Acuma suntem în America, la fiica noastră Rodica, cu rezidență și, privind în urmă peste atâtea greutăți, suferințe de lungă durată, cu tot atâtea victorii peste ele, aș putea spune că m-au întărit, că am fost mereu biruitor. Toate acestea le-am adus cu mine până la frumoasa vârstă de peste 91 de ani, vârstă ce poate nu o ajungeam în condiții „normale” de viață.

             Gheorghe Bărcan
(fost elev al Liceului „Dragoș – Voda” – Sighet)
Minneapolis – Minnesota, SUA

Foto: Ion Mariș (colaj din lucrările sculptorului Jerzy Fober: The Beloved Disciple și The Finished Sculpture)

Recunoștința este o noțiune care cuprinde o obligație umană, de o deosebită frumusețe. Aceasta exclude recompensele. Obiectul ei este „un ajutor la nevoie”, „o facere de bine”.  „Vă mulțumesc”, e cea mai frumoasă și simplă răsplată, recunoștința, dacă se rostește; o lipsă de bun simț în caz contrar. Mai grav este atunci când nu numai că nu-ți mulțumește, dar cu prima ocazie se înlocuiește această simplă și frumoasă recunoștință cu „facere de rău”. Îl „apasă obligația” ce credea că o are și vrea s-o anuleze. Ea are multiple forme de manifestare. Sunt într-o largă varietate de exprimare, de la unul la altul și cred că nu se pot cuprinde într-un tot, într-un volum, pe toate și, probabil, specialiștii le pun doar într-un cadru general, în care fiecare și le poate cuprinde în cazuri mai semnificative concrete, exemple care n-au trecut în domeniul uitării.

Mai întâi trebuie să ai recunoștință față de Creator, pentru că exiști pe lume, aceasta făcându-se ușor prin rugăciune, smerenie și credință, proprie creștinilor, cu toate aspectele ei. De multe ori El te scapă de mari necazuri, cum au fost și sunt atâtea, deosebit de cumplite; în manifestare concretă în cazul meu, când spuneam : numai o minune mă mai poate scăpa și aceasta se producea. Ar fi cu totul anormal să nu aduci mulțumiri lui Dumnezezeu nici în aceste cazuri.

Este apoi recunoștința față de părinții tăi, care te-au adus pe lume și te-au crescut, cu multe greutăți, ei renunțând la multe bucurii și confort, nopți nedormite, cum au fost în vremurile copilăriei noastre. Crescând mai mărișor, cu războiul apropiindu-se de noi, cu multe bunuri rechiziționate, oameni plecați, și lipsind mâna de lucru, am înlocuit-o noi copiii, peste puterile noastre, tata fiind concentrat în armată. Eu la vârsta de 13 ani, lucram ca un adult la prășit, la coasă, la cărat capițe, când se îndoiau și botele și spatele de greutate. Nu eram forțați și o făceam din proprie inițiativă, alături de sora și fratele meu, mai mari, neputând sta de-o parte. Era și ca o recunoștință manifestată de noi pentru atâtea griji ce ne-au purtat părinții noștri.

Recunoștință îi port soției mele, Măriuca, care m-a acceptat ca soț, trecând peste toate restricțiile ce mi se puteau aplica. Împreună am dus viața pâna la această frumoasă vârstă, biruind greutățile, afecțiunile gave cardiace ce le aveam. Victoria mare a fost  sprijinul și susținerea copiilor noștri, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, cu care ne-a binecuvântat Domnul, ei ajungând la o pregătire solidă, de nivel universitar, care ne-a mobilizat și unit, peste toate greutățile.

Nu trebuie să uităm să păstrăm  recunoștință cadrelor didactice din învățământul primar și universitar (fără nominalizări), care cu multă grijă ne-au îndrumat și ne-au înzestrat cu o excepțională pregătire, care ne-a permis realizarea idealurilor de viață.

O mulțime de comentarii, deosebit de frumoase, plăcute, care mă scot din ceața timpului, prin care foști elevi de-ai mei, azi profesori, ingineri,… își exprimă recunoștința pentru pregătirea ce am făcut-o cu ei și i-am format pentru viațăț (Florica Vlad, soția inginerului Chiș Gheorghe, fost elev de al meu: „mi-a spus soțul meu că de nu predați dvs. matematica, el nu era inginer”!). Le mulțumesc mult și, în revanșă, am toată recunoștința, pentru caldele și atât de frumoasele aprecieri, comentarii, la adresa mea.

În prieteniile sincere, e firesc să se manifeste deseori recunoștințe reciproce, pentru multe situații de sprijin, care se produc în diverse forme.

Cu fratele meu, Bărcan Daniel, medic primar, am avut o înțelegere și un sprijin reciproc continuu, după cum era situația. Cu 11 ani mai tânăr ca mine, s-a stins din viață anul acesta, producându-ne o mare durere și un dezechilibru familial. Regret că nu i-am putut fi alături în momentele grele și nici nu am putut să fim prezenți la trecerea lui spre veșnicie, ci doar de departe am exprimat durerile și omagiul nostru. El a fost un sprijin deosebit pentru cei apropiați lui, pentru atâta lume din zonă și din alte părți, de multe ori  în probleme de viață. Director al Spitalului din Borșa până la pensionare, s-a zbătut mult pentru realizarea unei frumoase și eficientă bază medicală, la inițiativa și preocuparea lui realizându-se un spital de referință în Maramureș, pentru toate specialitățile.

M-a sprijinit în gavele mele afecțiuni cardiace, cu mulțime de internări la spitalul din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca, trecând până la urmă cu bine peste această stare critică. Doamna doctor Ghicu, care m-a supraveghiat peste 15 ani, m-a trimis de două ori la terapie intensivă, de 10 si respectiv 6 zile și apoi m-a dirijat spre operație în Franța de două ori. La noi au refuzat să mă opereze, fiind în vârstă. În Franța m-a operat domnul doctor Marius Andronache, specialist în ablații cardiace, cu costuri minime, ajungând la stabilitate cardiacă și la acestă vârstă. Aceștia au fost îngerii mei păzitori și le voi purta o recunoștință vesnică, de viață.

Mai sunt multe alte situații, fără a le putea enumera, în care mulțumirea, recunoștința pentru faptele bune au fost la locul lor, atunci când ele s-au manifestat.

Am amintit că de multe ori lipsește aceea formă simplă de recunoștință, „mulțumesc”și chiar mai mult. Am să dau un exemplu legat de cele îndurate de mine, pentru a arăta că afirmația făcută nu este lipsită de conținut.

Am salvat pe un tânăr de chinurile detenției și poate chiar de „binefacerile” lui „Țurcanu”, aproape cu riscul vieții, el și tatăl lui fiind cei care aduceau fugarului mâncare, ai mei fiind plecați toată ziua la strânsul recoltei câmpului. Ei l-au și trimis la noi, atunci fiind în aceeași concepție de viață. Dar cu timpul acesta s-a bolșevizat, a „întors-o” și într-o întâlnire cu el la familia acestuia, în timpul „exmatriculărilor” mele, soția lui, pentru care eram o simplă cunoștință, fiind în afara „istoriei” mele, îmi spune: „Tu și cei ca tine nu trebuiau să iasă afară, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei”. Instructaj luat de la soțul ei. Dumnezeule (!), mi-am zis ieșind afară, ștergâdu-mi lacrimile ce mi-au țâșnit din ochi! Ce mutații umanoide! Mai rău și mai crud ca torționarii! Iată pentru cine am suferit atâtea, cu prețul vieții! Dar dacă o singură persoană a meritat aceasta (și au fost mai multe, la trei bătrâni salvându-le viața), sacrificiul n-a fost degeaba.

Uluitor cât de multe modele de viață formează și deformează unele persoane, care se manifestă concret. Omul și Neomul ce-i reprezintă! În zonele noastre, poate și în altele, se reține constatarea: „Facerea de bine se pedepsește” sau „Cui îi dai a si, îți dă a muri„.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (USA)

Nu știu și nu cred că cineva se poate pronunța documentat aupra acestor noțiuni: predestinație și premoniție. Sunt exprimări și de un fel și de altul și de nici unul dintre ele. Și totuși, aproape fiecăruia i s-au întâmplat evenimente mai deosebite, pentru care să nu-și poată da nicio explicație. Se mai vorbește de un al cincelea simț, pe care oamenii de știință îl exclud, mergând pe principiul: pièce touchée, pièce jouée.

Eu am avut o viață cu multe probleme din cele mai grele și din toate am scăpat, rând pe rând, așa cum veneau, fiindu-mi impuse și forțat să le îndur, așa cum erau. A fost o premoniție, o intuiție personală în a le aborda, a le pregăti, o lumină călăuzitoare în bezna lumii sau intervenția divină, care m-au ajutat să trec atâtea praguri, să pătimesc atâtea și să ies, totdeauna, victorios? Nu știu care au fost, dar faptul că am scăpat cu bine, mereu învingător și când păream înfrânt, este o realitate, o minune, pe care o exprim acuma. Mai pot fi, de unele sau de altele, dar sunt rămase în normalul vârstei cu bucuriile sau greutățile ei și se vede sau întrevede sfârșitul drumului, care va pune capăt atâtor vânzoleli pământești, bune și rele, intrând pe porțile acelei veșnicii, pentru noi total necunoscută.

Greutățile mari ce mă așteptau, nu le puteai suporta sau depăși, pe unde am fost, decât printr-o condiție fizică de forță, o educație a foamei, o răbdare peste imaginație și un moral, o credință divină și de jertfă. Intuitiv le-am pregătit, ca pe un „joc”, fără să știu că mă așteptau. Astfel, de mic, o ajutam pe mama la munci din ce în ce mai grele, prin casă, pe lângă casă, unde scoteam apă la vite, le curățam și căram gunoiul, pliveam în grădină, udam florile, adunam multe buruieni din livadă și le căram cu brațul la porci, tăiam lemne pentru foc și altele. Interesant că nu le faceam în silă, ci-mi plăceau și multe le făceam din proprie inițiativă. Poate și pentru că nu aveam jucării sau când am avut le-am confecționat singur, simple, când eram mai mărișor. Când am mai crescut puțin, posteam în Postul Mare și uneori ajunam vinerea, cu toții, iar ceva mai târziu, am ajunat în trei ani cosecutivi ajunul mare, din seara de Joia Mare, până duminică dimineața, când se venea cu Pasca de la Înviere. Ceva mai târziu, când munceam la făcut fân, distanța între mese era neregulată, la intervale mari, funcție de vreme. Uneori ne sculam dimineața la orele 4, beam o cană de lapte pe fugă, apoi treceam la coasă și nu mai mâncam nimic până seara, muncind din greu o zi lungă de vară. Vremea schimbătoare, cu nori gata a-și descărca apele, ne obliga să adunăm pologul, căpițele și să-l facem claie, pentru că ploaia îl strica, gata uscat.

„Erau metode deosebite pentru educarea foamei” și dezvoltarea unei condiții fizice și mi-au fost de bază mai târziu, când foamea, muncile de exterminare erau continue și pe mulți i-a dărâmat. Atunci nu mă durea foamea, ci doar consecințele ei. Era extrem de utilă neglijarea ei, un tonic moral deosebit. Am facut 29 de luni de detenție, spre exterminare, pentru refuzul de a colabora cu securitatea. Relatez un fapt, poate mai amintit, dar e foarte potrivit aici. Servindu-mi „ciorba” de la cazan, într-o zi de muncă, am observat o bucățică de carne cu piele și mult păr, cine știe de pe unde era recoltată. Am aruncat-o jos și am început să mai caut prin gamelă altele asemenea, pentru a putea mânca ce rămânea. A observat gesul meu un milițian, a venit la mine și a spus: „Lasă că te ajut eu să le găsești mai ușor” și, luându-mi gamela, îmi aruncă toată mâncarea jos. „Acuma le poți găsi mai ușor”. Un „ajun” mai mic, cu o „masă” mai puțin. Eu nu cred că se puteau consuma orice ființe animaliere, peste tot ce dădeai și altceva si mult mai grețos, sub presiunea înfometării. Părerea mea, dar poate sunt diferențieri.

Când am mai crescut un pic mă jucam cu coasa, dar ciupeam destul iarba, iar la 11 ani coseam bine, dar nu mă lăsa tata numai câte puțin, pentru că la cosit e greu, precum la înot: toate componentele organismului participă, mușchii, degetele, ochii, tot… La 12 ani eram însă cosaș calificat, iar la 13 ani am cosit peste 20 ha de fânaț, eu, de 13 ani, fratele Ion, de 17 ani, brazdă la brazdă, iar sora mai mare, Florica, ne pregătea masa și ne ajuta la adunat pologul. Tata era concentrat cu caii la pasul Prislop, pentru a scăpa de front. Cositul, vară de vară, adunatul pologului, căratul căpițelor grele, care îndoiau „botele” dar încovoiau și spinarea, au făcut numai fibre de mușchi, la mâini și picioare și în tot organismul. Educarea foamei și condiția fizică excepțională au contribuit la rezistența și salvarea mea din temniță, alături de moralul credinței, pregătirea lor fiind ca o premoniție. Am ieșit de acolo un schelet de 37 de kg, dar numai „fibră” în maduvă și os, în „mușchii” puțini, în inimă și suflet, în gând, în toate.

Cu acest schelet am reușit să promovez, în anul eliberării, două clase de liceu rămase, cu maturitatea și să reușesc și la Facultate, deși o lună am petrecut-o la spital, pentru recuperare și două luni am avut un serviciu mai ușor. M-am eliberat în 04.03.1954, iar la întâi octombrie, același an, eram student. Am fost unul din cei mai buni studenți din cei trei ani și jumătate de studiu, când m-au exmatriculat, pentru un nou refuz, în recidivă, de a colabora cu securitatea.

Toate acestea m-au salvat din chinurile draconice ce au urmat si au ajuns ca o premoniție, aproape renunțând la copilărie, voluntar și de timpuriu, pentru această pregătire, atât de necesară, în necunoaștere. Eu cred că a intervenit și sprijinul Domnului, pe care l-am simțit în multe situații grele, scăpând de primejdii mari, din situații de necrezut.

Pentru mulți, visele sunt un ghid în viață. Cred că de multe ori sunt simple și dezordonate manifestari ale creierului, în organismul adormit. Dar uneori, nu știm cum și din ce motive, unele au o legătura cu viața, în prevestiri, pe care oricât ai vrea, nu le poți nega, elimina cu totul, poate doar selectiv. Și în Biblie se vorbește de vise și alte prevesiri protectoare, pentru magi și altele și au mai fost astfel de predicții. Cei care cred mult în ele au si propriul cifru de dezlegare a lor.

Astfel, mama, când eu eram la închisoare, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără un costum pentru Ghiță, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă mamă să vină, că-i cumpărăm imediat, i-a răspuns Florica, neîncrezătoare. „Acuma du-te!” repetă mama imperativ. În vreo trei zile intru pe ușă, acasă și găsesc costumul în dulap! Nu ne-a spus sau nu-mi amintesc ce a visat. Bunicii după tata nu-i cunosc; aveam în jur de un an când au trecut la cele veșnice. Se respectau și se iubeau foarte mult. Bunicul a murit întru-n accident și bunica era dărâmată de supărare. Mama i-a spus într-o zi tatălui: „Soacra are să moară curând, după cum am visat”… „Vorbești prostii, e supărată, dar cu timpul îi va trece”. În 2-3 zile s-a stins și dânsa și au fost înmormântați în aceeași săptămână, sau în săptămâni apropiate; a murit de supărare. Se poate muri și de bucurii mari și de supărări foarte mari, în afară de greutăți peste măsură. Și în alte dăți ne-a prevestit unele lucruri și trebuia să o ascultăm, pentru că – eram convinși – se împlineau.

În cazul când eu visam împușcături, în scurt timp primeam vești, când făceam baie în „plise” limpezi, curând aveam ceva bucurii mari, iar când visam roșu, sânge, mi se întâmplau răutăți; poate coincidențe. Cum acestea se tot repetau, cu regularitate, am ajuns să le dau o oarecare crezare, ca premoniții. Într-o noapte am visat că eram la cosit și mi-a ieșit un șarpe roșu în drum. L-am călcat, puțin mai departe de cap; el s-a întors rapid și m-a înțepat deasupra ciorapului. L-am zdrobit cu piciorul, dar de la înțepătură se scurgea un fir de sânge. După două zile am fost chemat la cadre, apoi la Securitate și a urmat exmatricularea, din același motiv, refuzul colaborării cu ei, în recidivă. Aceste astfel de „întâmplări”, mi-a fixat acest gen de vise de a le crede, pe unele însă.

Mă gândesc și la cazuri în care s-ar putea face prevestiri. Altfel, la nivelul atins de știință azi, un clic pe o literă este transportat la distanțe enorme, pe liniile câmpului electromagnetic, la destinație luând acolo aceeași formă materială, litere, cuvinte, texte. S-ar putea ca si gândurile supuse ferm unei presiuni mari despre o persoană, să spargă această membrană electromagnetică și pe liniile acestui câmp să ajungă la destinatar, la creier, să-l atenționeze, prin empatie și legături familiale și, în codul propriu de descifrare să-i apară prevestirea, în acele „traduceri”. O problemă complexă și ar fi greșit să le dai mereu o interpretare de coincidență, de superstiție, cazurile concrete dând o negare acestei gândiri. Dar nici să trăiești din vise nu e bine și trebuie să le „cerni”.

Gândindu-mă la frecvența și ordinea în care mi s-au întâmplat atâtea evenimente, fără putință de a mă sustrage lor, dau puțină crezare și destinului, predestinației.

Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Minnesota, USA

Foto: Ion Mariș

Oricând, dar mai ales în timpurile de azi, această manifestare sufletească trebuie să fie prezentă la fiecare cetățean. Dacă nu e momentul să fie în stare activă, atunci trebuie să fie în așteptare tot timpul, fiind gata să se activeze, atunci când situația o cere.

Cel mai edificator exemplu în prezent îl constituie situația gravă din Ukraina. Comunitatea internațională s-a mobilizat solidar, cu puține excepții, a dat dovadă de solidaritate umană, pentru a bloca tragediile și măcelul ce se produc acolo, pe acele pământuri străine rușilor, cu așa mare amploare. S-au trimis ajutoare masive în alimente, medicamente, armament modern, mijloace financiare, tot ce s-a putut, în afară de soldați, pentru că Rusia amenința și cu șantajul nuclear, cu percolul de a se declanșa al III -a război mondial, nimicitor. S-ar ajunge la ceea ce unii bătrâni prevestesc, prin nu știu ce semne ale lor, că peste vremi, se vor bucura oamenii, atunci când se vor întâlni, om cu om. S-au introdus mulțime de restricții Rusiei, dar aceasta sfidează orice solicitare de încetare a focului și de a produce atâtea distrugeri și vieți umane, de ambele părți. Te cuprinde mila și groaza când vezi copii, cu mamele lor, bătrâni, civili sfârtecați de explozii, împușcați sau deportați în spațiile rusești. Zeci de mii și din sodații ruși și-au lăsat și ei corpurile zdrobite pe terenuri străine, departe de casele lor. Armata ukraineană luptă cu mult eroism și sacrificii pentru a-și apăra pământul, bunurile ce le au și cetățenii acestei țări, în așa mare suferință.

România a dat dovadă și ea de multă solidaritate cu o țară vecină, peste granițele ei trecând milioane de ukrainieni, unii rămași la noi alții, mulți, în tranzit spre alte state. Noi suntem un stat sărăcit, dar din puținul avut au fost ajutați cu toate cele strict necesare și pentru tranzit. Se evidețiază societatea de „Ajutor Matez”, condusă de inimoasa profesoară , Luminița Erika-Colopelnic, care a colectat din țară mijloace materiale și financiare; echipele dumneaei îi așteptă la frontieră, cu cele necesare și pentru deplasare în diferite locuri. Nu este o noutate, această organizație intervenind de multe ori și în alte situații de calamități umane. Ukraina și-a manifestat multă apreciere pentru sprijinul României și în cele stabilite la nivel european.

În temnițele și lagărele de exterminare din perioada comunistă, această solidaritate se manifesta în mod deosebit printre deținuți, prin distribuirea alimentelor și medicamentelor colegilor de suferință care aveau mai multă nevoie de ele (atunci când primeam acele pachete de 5 kg, cu alimente permise și medicamente, ca drept lunar convenit). Se primeau însă cu multă greutate și așteptare. Eu, de exemplu, am primit 5 pachete în cele 29 de luni de detenție! Era mare solidaritate și prin credință și spiritualitate, cu sprijinul multor preoți trimiși în detenție.

Prezența și solidaritatea României s-a remarcat și în cazul marilor cutremure, ajutând material și financiar statele lovite, cu tot ce a putut. A trimis oameni și câini dresați pentru scoaterea de sub dărâmături a celor în viață și recuperarea victimelor. Intervenții asemănătoare, cu multă promtitudine, au avut loc și în cazul marilor inundații, incendii etc.

Aceeași manifestare de solidaritate internațională s-a produs și pentru Romînia, în cazul inundațiilor nimicitoare din 1970, ca și în cazul cutremurului devastator din 1977, când mâinile larg întinse de peste tot au ușurat și salvat multe vieți umane, din ce se putea salva. Ne-au ajutat să revenim la o normalitate în defașurarea vieții, desigur cu multe leziuni ce nu se vor putea vindeca, mai ales prin pierderile de vieți umane.

Cel maI strălucit exemplu privind această solidaritate umană, ce s-a arătat lumii îintregi, a fost Revoluția Română din decembrie 1989. A fost prima revoluție transmisă în direct de o televiziune și România s-a bucurat atunci de o enormă simpatie și solidaritate, generalizate. Sprijinul acordat țării noastre a fost masiv, material, financiar, în medicamente, aparatură medicală, internări în spitale din afară a cazurilor grave. Păcat însă că am permis folosirea diversiunii, care i-a schimbat cursul („jos comunismul! „), comuniștii din linia a II-a, „vopsiți”, rămânând pe poziție, producând mii de victime și monstruozități, în desfășurarea Revoluției, Piața Universității, Mineriadele, Ministerul de Interne și multe altele.

Peisajele noastre, atât de frumoase în toate anotimpurile, atrag mulți turiști, români și străini, care se aventurează de multe ori pe traseele periculoase, interzise, sau chiar accesibile, care devin periculoase prin schimbarea vremii, producându-se anual mai multe accidente, unele de gravitate peste putința de salvare. În mai multe locuri cu astfel de posibiiăți s-au organizat voluntar echipe de „Salvamontiști, în scopul salvării turisților aflați în dificultate sau pentru a extrage victimele din prăpăstii.Viața acestor oameni este de multe ori în pericol, fiind ei înșiși victime, manifetând solidaritate umană. Același rol îl au și Salvamarii, în zona Mării.

Războiul de durată din Siria, cu participarea mai multor State, fiecare cu interesul propriu, a făcut milioane de cetățeni să fugă de moarte și să umple lumea. Statele europene și nu numai, aveau repartizați numărul de refugiați pe care să-i primească, fiind țara cu cea mai mare migrație în acest război. Pe locul 2 este România, unde hoțiile au fost un altfel de „război”. Mulți sirieni se foloseau de ambarcțiuni nesigure, altele supra încărcate, ceea ce a determinat multe incidente și naufragii pe traseu, cu mulțime de oameni rămași in ape, departe de țărm. Lumea s-a mobilizat solidar, prezentă fiind și România, în destule cazuri, salvând multe vieți, dar s-au și pierdut o mulțime.

Multe cazuri tragice se produc în atâtea moduri și din multe motive. În unele, din spirit de solidaritate, intervin imediat cei aflați în apropiere, în foc, în ape, cutremure, pentru a salva vieți și, din păcate, uneori se întâmplă ca ei să devină victime (pompierii, salvamarii s.a.). Într-un caz tragic, doi copii au fost luați de inundații și tatăl lor, prezent, s-a aruncat imediat în puhoi, să-și salveze copii. L-a prins pe primul și l-a pus pe mal, a reușit să-l ajungă și pe al doilea și l-a salvat. Însa, de efort, puterile l-au părăsit și nu s-a putut agăța de mal, iar apele l-au tot dus… Un exemplu de solidaritate familială dusă până la sacrificiu. Le-a oferit copiilor viața ce o aveau înaintea lor. În ceea ce privește agresarea fizică, mai ales asupra femeilor, pe drumuri, în parcuri… unii doar privesc, cu lașitate, alții sar pentru a le salva și se mai întâmplă ca ei să fie victime și criminalul să dispară, definitiv sau de moment. Sunt mulțime și frecvente situații din acestea grave și, oricând, solidaritatea umană trebuie să se manifeste, oricât ar părea de mici șansele de salvare și oricât de mare ar fi riscul, nu trebuie lăsat să fie acoperit de lașitate un sentiment uman atât de nobil.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota, USA

O entitate umană cu o foarte largă cuprindere. El stă la baza multor însușiri, pe care le legitimează și le condiționează existența.

Nu putem vorbi de respectul uman, înainte de a-l avea tu insăți, respectul față de propria persoană, adică să fii sincer, altruist, cu respectarea cuvântului dat, să manifești spiritul de solidaritate umană, în baza credinței, să fii sigur că-ți câștigi existența prin muncă proprie, nu prin furt și multe altele.

O societate, un stat, nu pot progresa, dacă în interiorul acestora nu se manifestă respectul uman. Ce respect uman au manifestat guvernanții, care s-au tot schimbat din patru în patru ani, de atâtea ori, când fiecare și toți la un loc au spoliat țara de bogățiile ei și le-au furat bucata de pâine, necesară unui trai decent, oamenilor de rând. Au fost alungați peste hotare o lume dintre aceștia, cu milioanele, pe aceia care i-au ales, pentru a le proteja interesele, în spirit de dreptate. Au înlocuit respectul cu nesimțirea, afișându-se în fața lor cu ceasuri de zeci de mii de euro, cu brățări și șiraguri de briliante, de valoare uriașă, unde fiecare „mărgică” este furată de la unul, de la altul, cu bolizi de sute de mii de euro, care-i și zdrobesc pe șoselele patriei, adevărate morminte. Peste acestea se suprapun conturi de milioane sau miliarde de euro, alături de portmoneul unei bătrâne, ce-l ține strâns în mână, cu câteva bancnote, venitul ei lunar, pentru a-l feri de hoții străzii de la noi. Există o mare mulțime, cuprinsă de disperare și o clică ce înoată în bogății.

Sistemul juridic, magistrații din toate instanțele ar trebui să dea legii respectul ce i se cuvine, ca roba dumnealor, de culoare neagră, să fie sperietoare pentru cei ce nu respectă legile, nu-i respectă pe cei cu care viețuiesc în societate și fac să fie privați de drepturi, de bunuri, să fie privați de respecul celor ce ar trebui să facă dreptate. În destule cazuri percepția este inversă. Mă gândesc la acele pensii speciale, uriașe, care sunt dezbătute aproape de când au apărut. Se cere și se promite suprimarea sau impozitarea lor majoră, apoi se revine și iar începe, făcând din aceasta un „turneu” ce se tot repetă. Totdeauna blocajul era la nivel juridic, pentru că numai acolo se pot apoba sau respinge anumite proiecte de Lege. Deseori, se invocă motivul că un drept câștigat, nu se poate suprima. Dar acesta nu este un drept, ci o hoție curată. Toti juriștii profită de acesta și, pe lângă dumnealor alte mulțimi de categorii de funcționari ai statului, până la primari, gradual, deci toată conducerea societății. De aici neputința acordării pensiilor de drept cuvenite, nespoliate, pentru majoritatea ce au depus bani acolo, la depozit, lunar, unde nu mai sunt, fiind consumați prin tot felul de hoții, care sunt blindate și prin legi. Respect uman reprezintă astfel de practici?! Magistrații au salarii foarte mari (și le merită). Au și pensii speciale  nedreptăti în curtea unde se face dreptate) și, după câte știu, se cere și scurtarea timpului de muncă la 45 de ani! Tocmai acuma, când Instanțele de judecată sunt atât de aglomerate? Când un magistrat are sute de Dosare de soluționat, unele cu mai multe volume de sute de pagini? În asemenea condiții sunt firești erorile, excluzând pe cele voite (și sunt destule). Cred că singura posibilitate este mărirea numărului de locuri la Facultățile de Drept, crearea unei infrastructuri care să conțină spațiile necesare, pentru studierea și judecarea Dosarelor în mod firesc și nu în săli unde să nu vezi magistratul dintre Dosare. Acordarea de salarii mărite pentru cei cu muncă grea, stresantă, periculoasă (magistratura, aviația, poliiția ș,a.). În felul acesta s-ar degaja Instanțele, s-ar încasa CAS-uri mult mai mari și pensiile s-ar mări de doua-trei ori, în logica de drept și nu prin hoțomănie. Nu se procedează așa, pentru că în ape tulburi și haos se dezvoltă și se maschează mai bine fărădelegile.

După respetul credinței și spiritualității, pe locul următor, locul 2, este respectul Instituției familiale, care cuprinde două părti: relația de respect total, între cei doi soți ce formează cuplul familial și creșterea cu mare grijă a copiilor și sprijinirea instruirii lor, solide, după preferință și posibilitați, până vor ajunge independenți, „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi bincuvîntează cu aceștia. În mod firesc, respectul între frati, între soți, între părinți și copii trebuie să fie deosebit, într-o dragoste frumoasă. Dar se întâmlă ca, în destule cazuri, acesta nu numai să lipsească, dar să intre în confruntări de o gravitate, ce nici nu poți să o redai.

Populația lumii este formată și din această mare mulțime de cupluri, la vremea lor, cu mici excepții, este și o „lume a familiilor”. Și de aici se vede cât de important este respectul familial, care induce respect în societate, în cadrul unui stat, între state, ceea ce ar influența mult dispariția războaielor, la baza cărora stă tocmai lipsa de respect a unui Stat, față de alttul.

Am să fac o scurtă remarcă privind respectul în regimul comunist și războiul din Ukraina.

În regimul instalat în țară după sfarșitul celui de al II-lea Războilui Mondial, cuvântul respect uman a fost aproape scos din dicționar, dar oricum, lipsea din vocabularul uzual. Un singur respect se cerea, se admitea, obligatoriu de a-l manifesta: „respectul față de Partid”, care era în toate și peste tot. Îți era refuzat respectul față de toate drepturile civile (libertate, libera exprimare, libera circulație, spiritul de proprietate, dreptul la libera credință, dreptul liber de a fi ales și multe altele). Cei nearestați aveau doar dreptul la circulație internă, în nuanță de turmă. Dar ce e cel mai grav, nu ți se respecta deptul la viață, prin chinurile anchetelor și a muncilor de exterminare. Au ucis multe sute de mii de oameni, din milioane de întemnițați. Nu respectau omul, trăirea naturală a vietii, nu respectau nici moartea, nu respectau viața însăși, o monstrozitate.

Nimeni nu are dreptul să ucidă, peantru că nu omul a creat viața, ci Dumnezeu și fac o mare greșeală Statele în care se aplică pedeapsa capitală, în multe variante. Viața oricărui om nu aparține nimănui, ci Careatorului și nu o poate nimeni suprima. Un om foate periculos social, cu fapte deosebit de grave, poate fi izolat pe viață, cu un tratament mai sever. De multe ori, după 10-20 de ani pot apare probe care să-l declare nevinovat, execuțiile nefiind imediate, în general.

În Ukraina este un măcel. Rusia, cu cele mai întinse spații din lume, nu respectă dreptul Ukrainei la teritoriul propriu, la bunurile ce le conține, la bunăstarea și viața oamenilor și de luni de zile tot distrug, inclusiv atâtea vieți aflate pe aceste pământuri, pe care vor să-l apere, în mod legitim. Mulți prizonieri sunt deportați în Rusia, obicei al acestui Stat, pentru a-și umple golurile spațiale. Sunt și azi mulțime de români prin spațiile siberiene, rusificați. Este responsabilă și pentru mulțimea de soldați ai săi, căzuți în luptă și împrăștie moartea peste tot. O lipsă de respect pentru un Stat, pentru pamântul său, pentru bunuri și oameni, pentru viață și chiar pentru moarte. Pentru nimic !

Se cere și se impune respectul și în caz mai general, în derularea zilnică a vieții. La noi în comună (Săliștea de Sus, acuma oraș, cred și în multe alte localități de pe Valea Izei), oamenii își arată respectul, unul față de altul, prin exprimarea „Lăudat fie Isus” („Laude-se Isus”), cu răspunsul : „În veci Amin”. Prin aceasta își exprimă și unirea în credință, trăirea în spiritualitate. După sărbătorile de Paști și Înălțare, salutul este legat de aceste mari evenimente, pe perioade determinate.

În orașe, oamenii își exprimă respectul la întâlnire prin „Bună ziua” (seara, dimineața), cea mai simplă formă de respect, dar care, în cuprinderea ei largă, cu tot ce ține de bine, reprezintă un profund respect, generalizat. Și cât de simplu se poate folosi, fără efort și timp pierdut, cuprinzând și o apropiere între oameni, în nevinovăție și spiritualitate, așa cum este scrisă și în învățăturile Bibliei.

profesor, Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, SUA, 04.08.2022

Dacă te-ai da deoparte și ai privi lumea din apropiere de ea, ai observa că viața, în trăirile ei, prezintă mulțimi de situații. Nu au un caracter general și de multe ori sunt aleatoare, sunt de durată mai mare, pe viață, de durată mai mică sau, altele, de moment. De aceea, voi exemplifica „povestea” mea prin câteva exemple, auzite, văzute sau trăite.

Doi copii mici, un băiat și o fetiță, locuind în vecinătăți, se jucau împreună cu diferite jucării, de la unul și de la altul, se bălăceau în apele călduțe ale unui râuleț, vara, ori se bulgăreau cu zăpadă pe lângă „omul” de ei făcut, iarna. Se pomenesc apoi mergând la școală cu ghiozdanul sau tășcuța, frumos împiestrițită, iar la intoarcere sunt ambii veseli sau supărați, ori în feluri diferite. De ce oare? Au crescut mărișori și odată, trecând un râuleț peste o punte îngustă, s-au prins de mâini pentru echilibru și, coborând, au uitat un timp să-și lase mâinile, privindu-se apoi cu rușinare. Au urmat studiile și în vacanțe se întâlneau, râdeau, dansau și mergeau acasă fără a se mai lăsa de mâini. Își mai făceau vizite și odată au mers la părinții fetei, prinși de mână și băiatul, timid, a întrebat dacă-i permite fetei lor ca el să n-o mai lase de mâini. Au făcut o nuntă ca-n povești, o familie binecuvântată cu copii, împlinită, fericiți și nu au fost străini unul altuia niciodată. O unire statornică, de-o viață. Au rămas „copii mici”, veseli și iubitori și la maturitate! O povestioară, frumoasă, imaginară dar câte nu se petrec astfel pe întinsul țării, nu prea mică, pe care unii se străduesc s-o facă mai mică, prin asocieri și dezertări ciudate.

Eram odată în mașnă, în Minneapolis, eu refuzând să merg prin magazine, din cauza mersului meu foarte greoi. Am văzut mai în față doi bătrânei împuținați de vârstă, care treceau ținându-se de mâini, liniștiți și calmi, chiar în mers vioi, zâmbindu-și unul altuia, fără a avea nevoie careva de sprijin.
Aveau, cred, peste 80 de ani. Se vedea că această ținere de mâini avea izvorul mai depărtat, din copilărie sau tinerețe, pe care au dus-o cu ei, păstrându-o, până la adânci bătrânețe. Îmi venea să mă dau jos din mașină, să-i îmbrățișez, dar nu-i ajungeam.
Astfel de familii liniștite pe tot parcursul, pe toată trăirea vieții de familie sunt peste tot în lume, fericiți, fără a se plictisi unul de altul. Din păcate, sunt multe familii total opuse, fiind căutători de „noutăți”, unul, altul, sau ambii parteneri, semănând multă suferință în jur, mai ales celor mici, până când viața însăși îi „temperează”.

Când trăiau bunicii după tata, eu eram mic, în jur de un an și nu-i țin minte. Trăiau în mare liniște și întelegere, se iubeau mult și țineau în mod deosebit unul la altul. Bunicul a avut un accident mortal, mergând cu doi boi la târg. Bunica s-a supărat enorm. După două – trei zile, mama i-a spus tatălui meu că mama – soacră va muri; tata i-a spus că vorbește „prăpăstii”. Era foarte supărată, dar în câteva zile se va liniști și-i va trece, cu timpul. Doar că în vreo două zile bunica a murit. Mama a visat că bunicul a venit după ea și n-a vrut să o lase, cu toate stăruințele copiilor, spunând că trebuie să fie împreună, nu singuri și a ieșit cu ea din curte. A murit de supărare. Au fost înmormântați în aceeași săptămână sau în săptămâni apropiate.
Dumnezeu să-i odihnescă și răsplătească, în veșnicia Sa!

Bunicul după mamă a fost primar și a plecat si el pe front. A căzut prizonier la sârbi și pe majoritatea i-au ucis. BunicuI meu, Iuga Ioan, nu s-a mai întors acasă. Cu toate greutățile, bunica a trimis pe băiatul mai mic, Gheoghe, la Școala Normală și a ajuns învățător chiar în comună, locuind cu familia la casa bunicii, urmând ca, pentru îngrijire, să-i rămână casa și grădina frumoasă, chiar lângă șosea. Mama, având sub 15 ani, o ajuta, aducea fân și lemne cu utilajele și doi boi, pentru nevoile casei. S-a căsătorit cu dispensă de vârstă, la 15 ani, cu Bărcan Dumitru, Măran, a mers la casa acestuia, cu părinții lui (bunicii mei), unde a întemeiat o nouă familie. A plecat și el pe front, ducând doi cai, care trăgeau după ei un tun și a ajuns până în Franța, la Verdun, unde s-a încheiat războiul, lăsând orașul scăldat în sânge. Cu mari greutăți și destul de târziu, s-a strecurat și a ajuns acasă la familie. Mai târziu, de supărare și nedreptăți, bunica văduvă a paralizat la pat și mama a adus-o de acolo la noi, cu o îngrijire de mamă, Când plecau vara la lucru, eu aveam grijă de ea: eram de 7-8 ani. A fost înmormântată în cimitirul „de peste apă”, singură, lângă altar, alături de ceilalți membri ai familiei noastre, din „lumea ei”.
Domnul să o răsplătească și odihnească în veșnicia Sa!

Am văzut până în prezent trecerea la cele veșnice din supărare, știm că au fost o mare mulțime răpuși de grele suferințe, prin închisori și lagăre de muncă grea, altele prin naturalețea acestei lumi. Mă întreb: oare dacă se moare de mare supărare, nu se poate muri și de mare bucurie? Amândouă se manifestă în simțirile inimii, aici își au lăcașul. Dacă una din ele depășește capacitatea de rezistență a acesteia, ea face inima „să taca”. Amândouă deodată nu se pot întâlni.

Am redat în articolele precedente situația că am fost alungat din școală, am fost urmărit de securitate și am făcut detenție, fără condamnare, mi-au fost blocate studiile prin exmatriculare, mi s-au fixat restricții domiciliare, toate la un loc însumând aproape 12 ani. Motivul confictului a fost tăinuirea și protejarea la noi în casă a unui fugar, urmărit de securitate, în legătură cu manifestări pentru desființarea cultului greco-catolic. Detenția de 29 de luni, fără condamnare, a fost pentru refuzul meu de a colabora cu securitatea, exmatricularea din ultimul an de studii pentru același motiv. Au mai încercat și a treia oară, când am refuzat și i-am deconspirat. Autoritățile m-au sprijinit în al treilea refuz, pentru a nu fi scos din învățământ.

De venirea lui la noi știau cinci familii, cu 8-10 posibile arestări, unele definitive. Eu eram hotărât să-i protejez, să-i fac necunoscuți și să protejez câteva vieți, cu orice preț, cu ori câtă îndurare. Înainte de a mă prezenta la securitate, m-am gândit mult la aceasta, cum să procedez și, în arest, înainte de a adormi, mă gândeam ce întrebări mi-ar putea pune, ce să răspund, pentru a evita orice contradicție.

De la început mă gândeam că problema pincipală pe care vor insista va fi: cum și prin cine a venit la noi, tocmai la noi. Așa a și fost și aici am dus tot greul. În acest scop am construit o minciunică simplă, din câteva fraze și de aceasta am rămas agățat și „i-am obligat” să o accepte, eu nelăsând-o din „mâini”.
Am adus și acuze pentru discriminare religioasă, că excludeau de la școală copii a căror părinți refuzau să intre în colectiv sau că nu divorța partenerul rămas de cel închis. Ce vină aveau ei? Pentru aceste „obrăznicii” am îndurat consecințe grele și le așteptam, făcându-le cu scopul de a-mi crede povestea neadevărată, salvatoare, manifestându-mă curajos. De două ori, mai ales, am avut viața în grea cumpănă, dar am rezistat și i-am învins eu pe ei, chiar pe linia de separare a celor două vieti, la egalitate între ele de a fi exprimate.

Într-un raport, un anchetator scria: „e băiat inteligent, dar bolnav”; aveam TBC pulmonar. La sfârșitul anchetelor au propus la București să fiu transferat la Penitenciarul TBC, Tg. Ocna, sau să fiu pus în libertate, în supraveghere. Dar de acolo (DGSS), s-a trimis Decizia: „La Canal!” În scurt timp, debarcam la lagărul „Capul Midia”, răpus de oboseală, de somn, de sete, de foame, după străbaterea în noapte a Bărăganului, fără oprire, în vagoane de marfă, înghesuiți ca sardelele, aproape asfixiați. Abia sosiți, la capăt de linie, am fost repartizați în brigăzi și… „la muncă”!

Nu stiu cum, dar pe măsură ce ne îndepărtam de acele zone de chin cumplit, spre altele și mai cumplite, unde muncile de extermare își făceau mai departe treaba, dar în „aer liber” de arșiță vara și de îngheț iarna, pe mine mă cuprindea o bucurie imensă, care tot creștea cu drumul și spre alte zone de chin. Era așa de mare și parcă îmi umfla pieptul. Mă întrebam, oare de bucurie mare, mare, nu se putea, muri, ca si de supărare mare? Ce le producea?

În primul rând Credința nestrămutată cu care i-am înfruntat cu curaj și „atac”; era apoi sentimentul de solidaritate umană, neștirbit, prin care am salvat de la detenție și chinuri multe persoane, la câțiva chiar viața. Am tăinuit totul: prin cine a venit în Săliste, cine l-a trimis la noi, cine-i aducea mâncare în lunile de toamnă când ai noștri plecau la recoltări, de dimineața până seara, că n-a fost o vizită la părinți de câteva zile, plecând apoi nu știm pe unde. A fost o „vizită” de peste trei ani, cu tăinuire și protecție în casă! Au rămas doar cu acea povestioară simplă și neadevărată, cu totul, a mea: „l-am cunoscut când preda pe la școala, l-am întâlnit întâmplător pe șosea, venind cu profeții de la mănăstirea din Moisei, l-am invitat pe la noi pentru câteva zile, vrând să vadă și bisericile din lemn, fiind inginer constructor. Totul era o invenție, nimic adevărat. Eu am plecat în aceeași săptămână la școală, urmând să plece și el curând. Nereușind să găsească altceva, deși am fost supus unor probe de viață, s-au mulțumit cu acea povestioară a mea, cu ce „le-am dat eu”. De fapt cine mai putea să-l cunoască din casa noastră? Un alt motiv care mă bucură, personal, era faptul că am învins toate gradele securiștilor ce m-au anchetat; ei conduceau ancheta, dar eu am dominat-o de la un cap la altul. Și dacă mă doborau, nu-mi puteau lua această bucurie și o duceam cu mine, în alte lumi.

Dupa 29 de luni de detenție m-am eliberat, având 37 de kg în greutate, adăugându-se alte suferințe si bucurii mari, pe care viața, în realitatea ei nedreaptă, mi le-a tot oferit.

Pentru că detenția grea mi-a dat ocazia, pe de altă parte, să trăiesc mari bucurii, mult peste suferințe, ajung la paradoxul să spun că „iubesc închisoarea făcută”, care mi-a dat ocazia realizării unor așa mari bucurii și mi-a mai dat mult curaj și ocazia să iubesc mult studiul, care mi-a adus multe satisfacții și el, deși cu multe blocaje și „lupte”, terminându-l în 10 ani de la începerea lui: 1954 – 1964, desi eram unul din cei mai buni studenți.
Au urmat celelalte ale vieții, cu suferințele și bucuriile ei, așa cum destinul ni le-a repartizat, unele cu mai multă „dărnicie”, reușind să ne bucurăm și de nunta de aur (1968 – 2018)). În anul acesta (2022), eu am depășit 91 de ani, iar soția împlinește 81 de ani.
Aducem mulțumiri Domnului pentru că ne-a învrednicit cu așa frumoasă viață și vârstă, bucurându-ne și cu doi copii, bine educați și instruiți, la locurile lor, mărindu-ne bucuria și ei cu patru nepoței, trei fetițe și un băiat, cuminți și atât de drăgălași, după atâtea îndurări, bucurii, pe care le vom duce cu noi, în plinătatea lor și „mai departe”.
Doamne ajută!

Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Minnesota, SUA

Sinceritatea este o entitate ce-și are locul în relațiile dintre două persoane, în cadrul unui grup social, sau cu o mai mare extindere. Este prezentă și în individualitate, sinceritatea unei persoane față de ea însăși. Ea semnifică o „frumusețe”, o „noblețe” de caracter, de comportament, acolo unde și când o găsești. Minciuna, s-ar putea vedea opusul ei, dar nu este totdeauna așa. În cazul unei stări de normalitate într-o societate, cu viața trăită în firescul ei, lipsită de orice turbulențe, cele două entități ar fi într-adevăr contrare, opuse una alteia. Aceasta ar fi o stare ideală, care nu se prea găsește și nu știu să se fi petrecut vreodată, de când societatea este organizată în tipicul vremilor.

S-ar pune problema dacă ele au un caracter absolut sau relativ, interpretativ. Dar cum absolutul în viață lipsește, cam în toată desfășurarea ei, nu se poate crede că s-ar găsi chiar aici, într-un domeniu atât de sensibil, de care depind atâtea, bune și rele. Din expunerea unor realități, se va putea deduce că ambele sunt interpretative și uneori sunt chiar „prietene”, că e necesar și bine să se sprijine una pe alta, în anumite situații. Depinde de timpul în care ele se produc și de cei de care țin. Îmi exprim câteva păreri personale, în care ar putea apare și unele erori. Acestea sunt studiate, în filozofia și generalitatea lor, de către specialiști, dar și în acest caz se pot prezenta deformate, în funcție de istoria timpului în care se produc, când ce era odată minciună se prezintă ca adevăr și invers. Istoria mai recentă este bine reprezentată în acest domeniu și se poate ușor constata. Am să mă refer la câteva exemple în legătură cu Statul, în relațiile familiale (deosebit de importante în acest domeniu, familia fiind Instituție de bază a societății) si sub aspect general.

Chiar în prezent, în administrație, în domeniul politic, în Instituțiile de bază ale Statului, se aud acuzații de minciună, de falsitatea sincerității, afișate sau declarate și, la o analiză pe fond, se constată, de multe ori, că situațiile sunt inversate, că acuzatorul devine acuzat, sau că ele se află de ambele părți. Se folosește mult minciuna si promisiunile, sinceritatea formală, de către conducătorii societății, pentru a-și aduna enorme bogății din banii și bunurile publice, „unele” dintre ele fiind soluționate prin Instanțe, cu sancțiuni grave și rușinoase. Azi sunt puține „robe” a celor care ne conduc, care să poarte cu ele corectitudinea și demnitatea umană, să fie curate și nepătate. Depind mult acestea de evoluția timpului în care se organizează societatea, de către aleșii noștri, de cinstea și demnitate lor, care atât de mult lipsesc.

Cum am în vedere „sinceritatea” și „minciuna”, ca fenomene în relațiile dintre oameni, acestea nu se pot limita doar la o anumită perioadă, la un anumit regim, izvoarele lor fiind depărtate în timp. Am să dau câteva exemple din regimul nu demult trecut, în prezent dezvoltarea și manifestarea lor fiind în „concordanță” cu noile organizări sociale, la fel cu multe ciudățenii.

În mediul rural, numărul chiaburilor a crescut mult, celor câțiva existenți li se adăugau mulți țărani mijlocași, care se opuneau întovărășirilor și colectivizării. Acestora li se fixau cote foarte mari și dacă nu le puteau achita, le puteau plăti în bani, altfel făceau închisoare între 3 și 6 luni. Unii declarau veniturile diminuate, minciună ce se putea afla uneori și erau acuzați de sabotaj și sancționați sever. Care scăpau, minciuna folosea întreținerii familiei, așa cum, cu toată sinceritatea au declarat la constituirea ei, „până la sfârșitul vieții”. Iată cum minciuna proteja sinceritatea, iar aceasta o motiva.

Dacă așteptau un vițel de la o vacă, trebuia obligatoriu anunțat medicul veterinar și erai obligat să-l îngrijești bine un an de zile, să aibă o anumită greutate, pe care-l prelua Statul, bine crescut, la un preț „oficial”. Mulți oameni, cu familie mai numeroasă și cu copii, luau imediat vițelul și-l asfixiau; chemau apoi medicul veterinar să constate că vițelul s-a născut mort. O minciună care îi permitea să fie sincer față de familie, față de copii, pentru întreținerea ei având nevoie de lapte. Aici sinceritatea și minciuna familiale se protejau reciproc, împotriva abuzurilor si ilegalităților de tot felul. O acțiune fără imputare, pentru nevoile familiei. Este însă dură suprimarea vieții unui tânăr animal.

În regimul trecut, detenția și exterminarea celor închiși era mai multă ca oriunde și ne mângăiam doar cu gândul că am scăpat de el. A continuat însă sub forme diversioniste, la butoane rămânând aceiași torționari sau urmașii lor, cu puține excepții. În aceea situație, „minciuna”, „tăcerea” „sinceritatea” și „solidaritatea umană” trebuiau să fie într-o strânsă colaborare, înlocuindu-se una cu alta, pentru a suprima suferințele, sau pentru a le diminua eventual, pentru cei în curs de a le îndura. S-au înființat mulțime de organizații de elevi și studenți, pentru a lupta împotriva răului si terorii ce se dezvolta, dar au fost anihilate destul de repede, datorită neglijenței sau trădării, la nivel general. Au primit ani grei și mulți de temniță și munci de exterminare, de unde destui nu s-au mai întors. Pentru studenți fiind rezervată închisoare de la Pitești, cu un tratament de o monstruozitate nemaiîntâlnită în lume. De mai lungă durată au fost organizațiile PNȚ si PNL și, mai ales, luptele de partizani, care cuprindeau țărani, elevi, studenți și chiar femei, îndurând o lungă prigoană, destui plătind lupta lor dreapă prin sacrificiul total. Pașca Gheorghe din Maramureș a fost ucis după 10 ani de partizanat, ducând cu el și câțiva torționari.

Conducerile precedente ale Statului erau cunoscute, poate câteva zeci de mii. Dar au fost închiși milioane și aici se vede rodul informatorilor (opt sute de mii sau mai mulți). Afară regimul era criticat de masele de oameni, care-și spuneau unii altora oful nemulțumirilor. Unii erau arestați și condamnați, alții erau închiși și șantajați să spună tot ce au auzit, să trădeze, pentru că regimul voia să cunoască și pulsul societății. Unii rezistau și foloseau minciuna, pentru salvarea celor cu adevărat revoltați de „ordinea” din țară, alții se înrolau în mulțimea informatorilor, aliați ai securității, care făceau ca altă mulțime de oameni să ia calea prigoanei, chinurile anchetelor, pentru alte descoperiri, sau condamnarea, prin instanțe sau în forme administrative. Aceasta tagmă a informatorilor, mărea suferințele celor închiși, sau le sporea numărul lor.

În această situație, tăcerea celor știute, sau minciuna unor activități subversive, la care poate au luat și ei parte, era o obligație morală, trecând peste orice suferințe. Acest comportament proteja sinceritatea, asumată sau neasumată, a credinței si gândurilor tale de mai înainte și prin această ținută se manifesta eroism și demnitate umană. Iată cum „minciuna” proteja sinceritatea, iar aceasta motiva această ținută. Se produceau mulțime de abuzuri, Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, iar lupta ascunsă împotriva acestora, era cu asocierea tăcerii, minciunii și nesincerității, în timp, lupta pe față fiind imposibilă, cu prezența în tară a colosului Armatei Roșii, până în 1958. Nici azi nu s-a terminat procesul de cunoaștere deplină a celor ce au colaborat cu securitatea și au produs atâtea cazne, pentru „arginți”, sau alte favoruri și apar cazuri de mare surpriză și acuma. Multe Dosare au fost distruse, periate și mai sunt și azi destule la „secret”.

Familia, Instituție de bază a unei societăți, are doua componente: relația între cei doi ce formează cuplul familial și buna creștere, educație și instrucție a copiilor, până ajung „pe picioarele lor”, dacă Domnul îi binecuvântează cu această „bogăție”. Într-o familie, sinceritatea totală este de bază, pentru a trăi și a se dezvolta în idealurile frumuseții, bunici, părinți si copii. În fapt, aceasta ar fi ceea ce au promis la întemeierea familiei, sub jurământ, în fața preotului la altar și în fața ofițerului de stare civilă și nu trebuie decât să respecte ce au promis, să fie sinceri.

Dar, din păcate, abaterea de la promisiuni, nesinceritatea familială și în general, cresc de la an la an și prin aceasta aduc familiile în suferință. Unele de la înființare pornesc greșit, punând la bază interesul. În cele mai multe cazuri, acestea se destramă, în suferința copiilor, mai ales. În alte situații intervin părinții, peste dorința tinerilor și multe au aceeași soartă. Este necesară o avertizare, din partea părinților, dar neforțată. În acest domeniu se produc multe situatii cameleonice și tinerii nu le observă. În cele mai multe cazuri intervine imoralitatea societății de azi, când promisiunile și jurământul, de la început, le consideră mulți simple formalități și, evident, acestea eșuează. Printre altele, se promite fidelitatea, respectul, să rămâna împreună și la bine și la greu, până la sfârșitul vieții. Dar mulți se „sfârșesc” și sunt „reanimați” și iar încep cu altă sfârșire si reanimare, de nu știu câte ori. Copiii sunt însă adevăratele victime în acest „joc” de-a familia, traumatizați și aceștia, ca și părinții vitregi și se definesc bine prin exprimarea „vitregiei”, în toate nuanțele ei. Admir pe acel partener care rămâne singur, jertfă pentru susținerea si îngrijirea copiilor, fără a „încerca” alte variante de familii, mai „norocoase”.

Într-un film western, o doamnă spune patenerei sale: îmi place tipul acela și aș dori să fim în relații mai apropiate. Fac apoi o baie mai fierbinte și sunt precum am fost mai înainte, Nu, stimată doamnă (domn)! Chiar dacă ați face baie în apă clocotindă, tot nu veți mai putea fi ceea ce, probabil, ați fost (cândva).

Sunt mulți tineri sau persoane adulte care folosesc mult „mobilul”. El este foarte util în atâtea situații: salvează oameni, descoperă răufăcători, înlesnesc comunicări utile și rapide, în atâtea alte cazuri. Dar dacă o persoană onestă ar auzi la multe mobile „ce aud” ele, „ce răspund”, „ce programează”, mulțime de acte josnice și tragedii, peste toate „sinceritățile” si „bogăția minciunilor”, poate ar cere să se desființeze, pentru că fac mai mult rău decât bine. Este a doua față a lui, cea a lumii reale, în trăirile ei. Nu se știe care este raportul între cele două laturi ale acestuia, cea onestă, foarte utilă, ori cea încărcată de mult rău, cu care produce adevărate catastrofe, atâtea depărtări de firescul vieții și multe alte necazuri și tragedii.

În ce privește sinceritatea în general, ea își păstrează caracterul de noblețe, deși se împuținează și nerespectarea ei duce la înșelătorii, la dobândirea de bunuri necuvenite, la hoții, jafuri și uneori la mari suferințe.

Gheorge Bărcan
Minneapols, Minnesota, USA