Sunt două entități pereche, opuse în existenta lor, precum sunt multe astfel de „perechi”, ca de exemplu, iubirea și ura, frumosul și urâtul, sinceritatea și nesinceritatea și multe altele, care își au realitatea în existența umană și sunt în trăirea acesteia. În „confruntarea” din această „luptă a contrariilor”(!) sunt implicate persoane, care uită sau nu uită – mai mult sau mai puțin – din cele ce au trăit și, este important, care este obiectul acestor uitări sau neuitări. În prezența sau lipsa acestora, se pot produce disconforturi în viață, dar și situații de mare gravitate, cu nuanțe de mari diferențe, în derularea vieții, așa cum fiecare și le poate exemplifica. S-ar părea că acestea ar avea la bază doar memoria și nu este așa. Într-adevăr, memoria contribuie mult la concretizarea lor, de unde și denumirea de „uituc” pentru unii cu puțină ținere de minte. Dar sunt multe alte componente, de natură genetică, psihologică și exersare ce concură pentru a le fixa, dezvolta sau reduce. În timpul studiilor și în orice altă profesie se exersează în mod firesc memoria, spre neuitare, fiind aici o preocupare activa în acest sens. Anumite evenimente extreme, în bine sau în rău, se fixează adânc în AND-ul persoanei și nu se mai uită până la închiderea definitivă a ochilor. Se cânta într-o romanță: „te voi uita, căci și uitarea, e scrisă-n legile omenești”; este amarul exprimat din iubirile în separare, care se produc din atâtea motive. Cred că acest cuplaj de iubire și ură, în înțelesul lor general, este unul din cel mai complex al vieții și afectează profund mediul social, cu toate cele legate de el. Iubrea și ura influențează mult și „neuitarea și uitarea”, în multe situații. Aceste entități își pot shimba existenta dintr-una în alta, dar se face cu trecerea de la rău spre bine sau invers, așa cum ușor se poate constata. În general e bună străduință de a uita evenimentele neplăcute peste care ai trecut, ceea ce duce, încetul cu încetul, la refacerea tonusului de viață mai optimist, mai confortabil, reușind poate, în toiul altor preocupări plăcute, să ajungă în uitare totala a lor; o autoeducație a uitării răului. Multe evenimente curente, simple, repetitive, neimportante, se pierd în consumarea timpului. Depozitul enorm al celor trecute și petrecute, nu-ți poate rămâne în memorie decât selectiv, așa cum spuneam, o mulțime le consumă timpul în trecerea lui și dând acesta înapoi, nu le mai regăsești, s-au uitat, mai ales cu vârsta. Aceasta pentru mulți amplifică fenomenul uitării, vorbind de stări normale și excluzând de aici anumite afecțiuni cu uitare totală. Dar sunt evenimente, de bine sau de rău, de mare efect, pe care nu le uiți și-ți rămân în memorie țoață viață și, din când în când, mai ales noaptea în nedormire, treci pelicula acestor imagini „vii”, prin fața ochilor, în neuitare, în retrăire. Am să fac referire la un subiect care „s-ar părea” că n-are legătură cu tema în discuție, iar în stadiul actual de percepție din lume, pare cu totul secundar: „Lumea bătrânilor”.

Să ieșim din largul acestei teme, cu atât de multe ramificații, de care se ocupă specialiștii, medicii, mai ales. Bătrânii au o existență trăită undeva, într-un anume loc, la o „acasă” a lor, cu activitățile și obiceiurile care le-a pătruns toate fibrele organismului. Acestea nu se uită. Când devin mai în neputință, au nevoie de puțin sprijin din partea copiilor sau a altcuiva. Poate copiii sunt în altă parte, unii sau toți și dacă-i duce careva la ei, după puțin timp vor spune: „vrem acasă”, oricât de bine ar duce-o acolo, ei vor la ale lor, unde au trăit o viață; nu se mai pot obișnui în altă parte, cu altceva, în scurtimea vieții ce le-a mai rămas. Nu mai au timp s-o ia de la început. La țară, bătrânii stau la un copil, în mod obișnuit la cel mai mic, unde este îngrijit, până trece în alte lumi, ce-l așteaptă. În neputința acestei îngrijiri, mulți sunt duși la „Azil”, la un loc cu personaje ce nu se cunosc, unde trebuie să-și abandoneze trăirea și locul cu care erau obișnuiți, simțindu-se acuma că într-un mediu „cazon”, cu toate la ordin, la comandă uniformă, pentru toți. Acest „Azil” este „un fel de închisoare” a bătrânilor și, duși în acel loc, trebuie să o accepte, în neputința lor. Dar sigur, acolo se vor stinge mult mai repede. Se mai aude printre copiii mici o amenințare la adresa bunicilor, dacă nu le fac pe voie: „o să vă ducă părinții la azil !” Este o sperietoare. Copiii nu trebuie să uite că mulți ani au trudit părinții lor și i-au înconjurat cu toată grija și dragostea, pentru a fi ceea ce sunt și ei vor să se stingă acolo unde au trăit. Dacă sunt cu toții plecați de acasă, se poate angaja o persoană să-i îngrijească și să vina la ei să-i vadă, din când în când și pentru potolirea dorului.

La țară, la noi, nu se folosește această „ducere” și bătrânii se sting pe patul lor, ducând cu ei o ultimă imagine a vieții, acolo unde au trăit-o. Se practică mai ales la oraș, unde unitatea familială slăbește mai repede, în ritmul de viață mai accelerat și mai complex, mai cu griji, serviciu, cu mai puțină solidaritate umană și mai multă înstrăinare… În privința aceasta sunt de lăudat italienii, care-și țin părinții acasă (și la vârste foarte înaintate) și angajează o persoană să aibă grijă de ei, la casa lor, cu toate, până se sting. O mulțime de românce ocupă aceste „servicii”, cu masa și în jur de 1000 de euro pe lună. Evident, mai sunt și de alte naționalități și s-ar părea că sistemul este generalizat acolo. Facerea de bine și îngrijirea e păcat și necuviincios să fie uitate! Bineînțeles, uitarea și neuitarea se pot aborda mult mai larg, cu diferite specificări. Noi am venit la Rodica, în USA, de 14 ani, la început pe câte 6 luni anual, s-o ajutăm cu nepoțelul, iar de 5 ani avem rezidență și ne-am obișnuit, oarecum. În prezent ne ajută ea pe noi, foarte mult. Eu am multe părți de viață de pe unde am venit, urâte și grele, pe care le-am îndurat, care nu-mi place să mi le reamintesc și de care am dorit să mă îndepărtez, căutând ajutorul altor locuri, pentru a le uita. E un fel de a zice, pentru că anumite trăiri, de un fel sau altul (nu pot fi numai rele, ci apar, din când în când și porțiuni de cer senin), legate mult de ceea ce ai trăit, rămân cu tine, oriunde te-ai duce, te însoțesc ca o „umbra vie”. Omul nu poate fugi de el însuși, trecutul și prezentul sunt mereu cu tine și cu viitorul, cât va fi, în așteptări. Nu poți învinui memoria, dacă o ai bună, pentru reținerea lor. Se deschide un anumit canal al retrăirilor, destul de frecvent, la culcare, mai ales în nedormire, sau în situații meditative, unde ți se prezintă imgini din unele trăiri, ca într-un film, doar al tău, care te bucură sau te întristează. Și așa „curg” zilele și nopțile, câte le mai ai, în tristeți sau bucurii, uneori în adormire târzie, cu întrebarea: de ce? A apărut această pandemie și acuma, cu vârsta, nu știm dacă vom mai putea merge „acasă”, pe ulițe, dealuri și împrejurimile comunei Săliștea de Sus, pe unde, în neuitare, să ne contopim cu trăirile de acolo și de prin alte locuri, așa cum au fost ele pe atunci.

Apele sunt întinse, drumul greu și lung…

Gheorghe Bărcan,
Minneapolis, Mnnesota, USA

În „Raiul” nostru strămoșesc,/ Toate și peste tot erau un „har”./ Un singur lucru nu părea „firesc”/ Și șarpele făcu din el un „dar”.
Adam și Eva au fost alungați din „Eden”, pentru încălcarea unei porunci a „Creatorului” și toți au fost pedepsiți și alungați pe „Pământ”: șarpele, „femeia” și „omul” (Geneza, cap. 3). Unde au ajuns, strămoșii noștri au avut copii, mai întâi pe Cain, care s-a ocupat cu agricultura, apoi pe Abel, care avea turme de oi. Odată, mergând aceștia pe câmp, împreună, Cain l-a omorât pe Abel, crezând că darurile duse de acesta Creatorului, îi plăceau mai mult.
Se vede cum omul, de la începuturile lui, a fost neascultător, apoi, „coborând” pe Pământ, au adus cu ei bunătatea și răutatea, binele și răul, invidia și ura, care au mers până la omor și altele, așa cum simbolic le prezintă Biblia, în Geneza. Acestea au continuat, cu mari dezvoltări, cu trecerea timpului.

Apoi au devenit tot mai mulți, o lume, în care oamenii se iubeau, se ajutau și se apărau. Alături de acestea și în același timp, au apărut și răutațile, disputele și certurile, însoțite de lupte, în toate variantele lor. Cu pumnii, cu trântele, cu pietre și bâte, apoi „progresiv”, cu sulițe, cu săgeți, mai târziu cu pușca, cu care suprimai adversarul doar cu un deget și o privire. Ce bine era dacă acest exploziv rămânea doar pentru binele societății, a lumii, cu dezvoltările uriașe ale lui, care în prezent are atâta forță, încât le poate fură Pământul de sub picioarele lor și să-l arunce în spațiu, pe bucăți, care să plutească prinrte aștri, împreună cu populația lui.
Din păcate, orice invenție ce se obține, trece mai întâi în posesia și folosința armatei ca „rezervă” pentru „apărare” și apoi în utilizare civilă. Astfel, folosind armament tot mai perfecționat, s-au dus lupte pe spații diferite ale lumii, izolate, „motivate” prin lipsa de resurse, prin lărgirea și uniformizarea spațiilor aglomerate și alte interese. S-a ajuns apoi la coaliții largi, care au cuprins aproape în întregime spațiul lumii, producându-se cele două războaie mondiale, de fiecare dată cu împuținarea semnificativă a populației de pe Terra.
Îndată după aceea au început dezvoltările ideologice în lume, a căror impunere a dus la revoluții civile, apoi la conflicte militare, cu victime în progresie. După primul război mondial, a început imediat, în Rusia țaristă, impunerea prin forță a revoluției bolșevice, pentru întronare în societatatea rusească a marxism-leinismului. Corifeii acestei ideologii neobișnuite au fost Marx, Engels și Lenin, acesta din urmă fiind și ideolog și conducător al acesteia, suprimându-și adversarii, după obiceiurile timpului și a bolșevismului, așa cum mai apoi i s-a întâmplat și lui. Comunismul, concretizarea acestei ideologii, necesita cheltuieli pentu fixarea și organizare lui, iar Rusia a ieșit slăbită și fără resurse din război. Dar au avut la îndemână „Tezaurul României”, lăsat pentru păstrare și „siguranță” acolo, înainte de război. Reprezenta o bogăție enormă, cu zeci de mii de tone de aur, coroane regale, mulțime de bijuterii (Cloșca cu pui, renumitele brățări dacice s.a.), picturi de mare valoare și Arhiva Statului, pe care nu le-au mai restituit. Din aceasta, cu siguranță au dispărut cercetările istorice care priveau mulțimea de năvaliri ale rușilor peste provinciile românești, cu atâtea victime și prădăciuni. S-au recuperat de pe piața externă câteva bijuterii vândute și câteva brățări dacice. Rusia, de ieri și de azi, este țara care încalcă cu atâta brutalitate normele, drepturile și legile internaționale, așa cum se vede și acuma. Cuvântul de ordine la ei a rămas „davai”.

A început si Hitler cu ideologia lui „nazistă”, dezvoltată și condusă de el, determinând al Doilea Război Mondial, cu distrugeri uriașe, umane și materile. Au învins puterile aliate, America, Anglia, Franța, Rusia s.a. În fruntea Rusiei era Stalin, apărătorul comunismului și unul din cei mai mari criminali ai lumii. S-a finalizat acest război prin folosire bombei nucleare, atunci în Japonia, teama lumii de efectele ei fiind și în prezent.
America era singurul stat ce poseda arma nucleară, în acele vremi. În Rusia sistemul și ideologia comunistă erau fixate și stabilizate și au ajutat la dezvoltare acestuia și în Asia. Se cunoștea că este tot un sistem totalitar, cu atâtea ucideri în masă. America și alte state nu trebuiau să-l lase să se dezvolte și trebuia schimbată conducerea, orientarea, cu una democratică, chiar prin forță; atunci se putea. În acest caz au înlocuit doar o ideologie totalitară, cu alta totalitară și mai agresivă. Mai mult, le-au dat în dezvoltarea și supravegherea lor și o parte din Europa (România 90%), ca să se „îngrașe”, comunizând mai multe state și constituind „sistemul comunist”. Șiind ce pericol reprezintă aceasta armă, trebuia blocată cu multă atenție producerea și dezvoltarea acesteia, având și cel mai puternic sistem de informații din lume și să distrugă chiar prin forță laboratoarele în care ar avansa aceste cercetări, pentru a nu ajunge pe mâna unor dezaxați, care pot produce atâtea nenorociri. În prezent mai multe state, mai mici sau puternice o dețin și fac lumea să tremure, în care Rusia prezintă cel mai mare pericol.

Nu știu din ce cauză se produc în lume atâția „mutanți”, unii creând monștri. În societatea umană au fost destui, în clase mai de jos sau în societatea înaltă, care au făcut lumea să se înfioare de nenorocirile ce le-au provocat. Au fost destule și în societate românescă. Cum spuneam, în lume a venit cu omul și binele și răul, frumosul și urâtul și… cu atâtea varietăți ale lor. Mai grav este când acești mutanți au loc în cazul „elitelor”, care, având și putere de decizie, pot determina și au determinat catastrofe umane. Nu numai răul, dar și binele poate avea dezvoltări de toată frumusețea, care pot merge până la eroism. Amintesc în cazul românilor pe domnitorul Brâncovenu, care merge cu sentimentul patriotic, până la sacrificiu și alții atâția.

Mai relatez un caz mai „de jos”, de pe la noi, cunoscut cred. Puhoaiele au luat trei copii și un bărbat, care intuind pericolul iminent, pentru copii, dar și pentru el, sare în apă să-i salveze. Îl prinde pe unul și-l pune pe mal, apoi pe al doilea și se afundă să-l găsescă și salveze pe al treilea. Dar nu-l mai găsește și a rămas și el în apă, „tot căutându-l”. Mai târziu au fost găsiți amândoi, mai departe, agățati de un mal, înfrățiți, eroul și copilul fiind trecuți în veșnicie și grija Domnului.
În prezent, lumea este deosebit de învolburată, într-un mare pericol. În acest război dintre Rusia și Ucraina, atrocitățile sunt fără precedent și sunt cunoscute. Putin, președintele pe viață (? !) al Rusiei, vrea să-i fie auzită și ascultată doar vocea lui, sub amenințarea atacului nuclear, pentru toată Europa, pentru Lumea întreagă. Urgiile produse în Ucraina depășesc orice imaginatie; acolo se ucid copii, bătrâni, civili, se dezmembrează familii la frontieră, o mare mulțime luând calea refugiului. Ei nu respectă legile umane elementare nici în cazul nenorocirilor, cum sunt războaiele, înțelegând că doar trebuie să ucidă și să-și consume enorma cantitate de armament, realizată și pregătită în zeci de ani și să șantajeze. Populația acestei țări cotropită a dat și dă dovadă de un curaj și spirit patriotic rar întâlnit. Îi susține și sprijină o lume întreagă, prin ample manifestații și ajutoare. Cu mândrie se poate afirma că România se află aici pe un loc fruntaș, mai ales prin societatea civilă. „Filozofic”, afirma Putin că va folosi atacul nuclear doar în „cazul existențial al unui pericol”, el singur știind ce înseamnă aceasta. Răspunde tuturor cerințelor de pace a liderilor lumii cu multă nepăsare, cu o motivație falsă și nesimtire, bine cunoscute. Întebarea ce și-o pune oricine: cum se va încheia oare acest conflict? Masa de ruși cinstiți ar putea interveni, pentru a opri dezastrul și pentru șara lor, cu un pericol nuclear mai mare și pentru ei, dacă Putin nu se oprește și va determina o catastrofă mondială.

Au fost și sunt „oameni mari” care merg până la sacrificiu pentru a salva lumea și pot exista și „monștri” care să sacrifice lumea, pentru a viețui ei, în conceptul lor de viață. Sunt „personalități” care, în cazuri critice, rămân cu lumea în care se află și care i-a produs și, din păcate, pot fi și au fost, „personaje” care vin din întunericul existenței lor și pot să ucidă lumea care i-a găzduit sau îi mai găzduiește, personaje care aparțin altei lumi, lumea tenebrelor.

Când eram copil, auzeam bătrâni care spuneau că au citit undeva și au interpretat că vor sosi vremuri când va fi mare bucurie la întâlnirea unui om cu altul, în marea raritate a pământenilor. Se vor întâlni, probabil, doar cei care au fost în prizonieratul bungaloavelor ani de zile, până când efectul iradiațiilor va trece, dacă se va întâmpla și dacă vor mai apuca și vor rezista.
Până la urmă, după un anumit număr de ani, în mod firesc sau nefiresc, omul părăsește locația lui pământească, din spațiul și timpul limitate și se îndreaptă, oricum, spre veșnicie, așa cum și-a pregătit-o spiritual fiecare.

Gheorghe Bărcan
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA

În viață, pe de-a întregul ei, ți se pot întâmpla multe lucruri, cu totul diferite de felul cum te-ai gândit să fie ele, în firescul lor, venite cu totul peste neașteptări. Oricine își gândește viața oarecum așezată, în zbuciumul și liniștea ei, firești. Și câte nu se aștern peste ea, cu totul și cu totul surprinzător, dorit sau nedorit, așteptat sau neașteptat, care uneori te pot descumpăni.

Am trecut peste copilăria frumoasă și, lipsită de mediul jucăriilor și jocurilor, mă distram cu diferite activități casnice, apoi din ce în ce mai grele. Le făceam de bună voie, de cele mai multe ori din proprie inițiativă. Acestea erau jocurile și jucăriile mele. Mă bucuram când în zilele călduroase puteam da fuga la o scaldă, în râul Iza. Mai mergeam uneorit și pe la deal, cu mici comisioane, apoi încet, încet, de la împrăștiat brazdele și strâns pologul, jocul cu coasa, tot mai accentuat, prin care îmi plăcea apropierea de cei mari. La 13 ani, împreună cu Ion, fratele de 17 ani, am cosit singuri peste 20 ha de suprafață de fânaț, brazdă la brazdă, cu Florica, sora noastră mai mare, ajutor la polog și pregătirea meselor, tata fiind concentrat în armată. Cositul e greu precum înotul, cu toate componentele corpului în acțiune. La această vârstă, de copil, erau mult prea devreme decât vremea lor.

Încă de mic, Postul Mare îl respectam cu toată familia, în sistem bizantin și încă de la vârstă fragedă am deprins și ajunul de vinerea, cu o masă, apoi ziua întreagă. Mai apoi, în trei ani consecutivi, am făcut ajunul mare: din seara de Joia Mare, până în Dumineca Învierii, când venea tata, dimineața, cu „Pasca” de la biserică. La făcutul fânului, în multe zile ne trezeam la orele 4, luam o cană de lapte nesmântânit și intram în brazdă, la coasă. Se întâmpla uneori ca vremea, instabilă, să ne zorească cu pologul, cu căpițele și clăile, iar următoarea masă să fie seara, înainte de culcare. Nu știam atunci că aceste renunțări la jocuri, la trăirea copilăriei în normele ei, era ca o premoniție. Educarea severă a foamei, formarea unui fizic sănătos, cu mușchii numai fibră, cu dezvoltarea capacității de a răbda și gândi bine, cu starea moral religioasă trăită, m-a ajutat atât de mult în detenția ce a urmat, unde înfometarea, munca de exterminare și confiscarea atâtor condiții firești de viață erau meniul zilnic. Fără această pregătire, alături de credință, rezistența de acolo era aproape sigur pierdută. Iată cum am fost un învingător peste „înfrângerea copilăriei”, cu ale ei trăiri, învingător în cerințele lui, fiind un elev conștiincios, cu dragoste de carte, de învățătură, mereu premiant. Gimnaziul l-am petrecut cu mari greutatăți, cu întreruperi, cu fugitul la școală și lipirea mea de bancă, la fără frecvență, în gazdă la un săliștean, cu alimentele de acasă, puțin pe la internat, cu unele drumuri făcute pe jos, în toate anotimpurile. În anul școlar 1948/1949 am ajuns elev în clasa a IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-am părăsit pe 01.04.1949, definitiv, urmărit de Securitate. În întregul gimnaziu am fost învingător, peste atâtea „înfrângeri”, cu insistență.

Intervenția securității s-a făcut pentru faptul că a venit în „vizita” la noi un inginer, Pop Mihai, pentru 2-3 zile, trimis de unchiul, învățător, prin vicleșug, acesta fiind urmărit de Securitate, pentru manifestări împotriva desființării cultului greco-catolic. El a venit la noi în data de 08.09.1948, dar și-a făcut un adăpost în casă și a rămas 3 ani o lună și o săptămână. A luat legătura cu preotul gr.catolic, V. Trif , aproape de noi, făcându-i 2-3 vizite/ săptămâna, pentru cele spirituale, inginerul având o trăire spiritual-religioasă deosebită. Știau mai multe familii de prezența lui la noi. În data de 01.04.1949, au descins la noi și la preotul V. Trif, a cărui casă era „supravegheată”!, securitatea și miliția. Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit, iar la preot erau atunci trei studenți: doi au sărit pe geam doar cu arma în mână și milițienii lasati de pază afară au tras „strâmb” (?!). Pe unul l-au prins în bucătărie și multe a îndurat (dosar CNSAS). Au venit ei întâmplător, chiar în prezeța studenților acolo, la o casă supraveghiată?! Mira-m-aș. După această „vizită”, Mihai tot nu voia să plece, iar în familia noastră lipsea spiritul predării, al trădării. Eu cu tata am rămas ascunși, vara pe câmp, pe dealuri, iarna în casă, pe același adăpost. Îi tot spuneam să plece și el nu voia și am rămas în voia destinului. Dar destinul a sosit: fratele mai mic, Dănuț, făcea 9 ani și încă n-a mers la școală. Era periculos să mai rămână, îl vedea zilnic, puteau urma cercetări și alte consecințe grave. În 16.10.1961 a plecat, dus pe drumuri ocolite, de cel ce l-a și adus în Săliște. Noi am astupat adăpostul din casă și am lăsat pentru „omologare” adăpostul de rezervă, construit într-un șopron plin cu paie, în curte, bine căptușit și a fost „admis” de securiști. Ne-am prezentat apoi la Securitatea din Vișeu de Sus și după 2 zile l-au luat pe tata, apoi m-au dus pe mine dar tatăl meu nu mai era acolo. Îmi spune:
– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău.
M-am bucurat mult că tatăl meu e liber. Condiția era: să intre în CAP, un agricultor extrem de priceput și influent.
– Să ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe! îmi cere mie.
– Eu sunt aici și voi răspunde dacă o să mă găsiți vinovat, La fel și el va răspunde pentru faptele lui, când îl veți prinde. Dar nu vreau să fiu liber cu piciorele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării! îmi răspunde.

Deci eram în fața unei alegeri: temnița sau libertatea, prin compromisul de a colabora cu securitatea! Am ales detenția, refuzând compromisului de colaborare cu chinuitorii și ucigasii de oamani. Un informator este un securist sub acoperire, deci un serviciu pe care nu erai obligat saă-l accepți. Am făcut 29 de luni de detenție diabolică, pentru acest refuz, fără a fi fost judecat sau condamnat. „Idealul” de detenție nu-l aveam în proiect, dar, fiindu-mi impus, l-am realizat într-o mare „bucurie”, în cinste și necompromis, în demnitate deplină. O învingere totală, peste aparențele acelei grele „înfrângeri”.

Prin toate acele suferințe și chinuri, cu dinții strânși, am tăcut și tăinuit totul. Un copil de 17 ani a învins acele brute peste tot, în anchete, în suferințe și n-au aflat nimic, le duceam toate cu mine, chiar dacă mă suprimau. Am salvat însă de chinurile acelor detenții mai multe persoane și la 3-4 viața, în mod sigur, ceea ce mi-a produs „o bucurie sufletească” enormă, de necomparat cu nimic, „o bogăție spirituală”, peste toată lumea. Ceea ce de fapt mi-a dat și forța morală și credința de neînvins, s-a fixat în toate fibrele ființei mele, în „mușchi”, în os și măduvă, în inimă și suflet, în gîânduri, în toate… și care nu se puteau destrăma, deși eram doar un schelet de numai 37 kg. Pot afirma că bucuria și bogăția morală enormă, câștigate, erau mult peste suferințele îndurate, erau deasupra și nu în josul lor.
Ar părea paradoxală afirmația: câtă „bucurie” mi-a produs închisoarea! Un sacrificiu salvator pentru atâția oameni, de atât de grele detenții și vieți umane. Libertatea o prețuiești mai mult când ești lipsit de ea, în toată intensitatea ei profundă. Am avut un proiect de anchetă și a reușit: să nu manifest frica deloc; nu eram încadrat politic și mă afirmam practicant religios, condamnâdu-i pe ei, pentru discriminare, pentru ceea au făcut, ceea ce-i bucura, pentru că în acest fel mă învinuiam și îmi dădeau crezare în ceea ce voiam să tăinueasc de fapt și a fost o reușită deplină.

M-au eliberat în 04.03.1954. Dar, chiar în vara eliberării, în lunile iunie, iulie și august, am realizat o reușită de excepție: am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitatea, prin sesiuni integrale la fără frecvență și am reușit să promovez și examenul de admitere la Facultate, armata fiind atunci efecutată în cadrul facultății. Cu memoria și moralul puternic ce le aveam, cu somn f. puțin, cu plimbări în piciorele goale prin roua dimineții și, uneori, cu picioarele în apă rece, le-am trecut cu bine, în termen și deosebit de onorabil, pe toate, în acele trei luni. A fost un mare succes.
Deci Liceul a fost o învingere peste așteptări, peste toate „înfrângerile” ce le-am purtat. La 01 octombrie eram student, în sălile de curs și amfiteatre, la cursuri și seminarii, cu examene, într-un mediu diferit de acela trăit, precum iadul de rai. Am urmat cursurile anilor I-III, fiind unul din cei mai buni studenți din ani, cu marea majoritate a notelor de 10, câteva note de 8 si nici una sub 8. În anul IV, ultimul de studiu, am fost dus la securitate și ținut 24 de ore, în toate insultele cunoscute și necunoscute, cu cerința:
– Ești un student bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să colaborezi cu noi.
– Sunt student bun pentru că am muncit; dar ceea ce faceți este un santaj. Însă rolul de cățeluș folosit de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț”.

A urmat o bătaie brutală și avertismentul: „ai să zbori din facultate, banditule!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Deci aceeași metodă brutală și ilegală, în încercarea de a te face un informator, securist sub acoperire. Practic, prin prima renunțare, le-am pus la dispoziție chiar viața, prin a doua o profesie, atât de conștiicos pregătite. Le-am pus la dispoziție toată această lume, dar am refuzat colaborarea, n-am admis compromisul! Au urmat și 5 ani grei, cu locuri de munca refuzate și m-am așezat pe șantierul Brazi-Ploiești, muncitor necalificat, de unde, în august 1962, am trecut cu medie mare admiterea la Institutul Politehnic București.

Dar am mai încercat o dată revenirea și am reușit prin Instanță să demolez minciuna Securității cu condamnarea, pentru exmatriculare, de către Minister, prin refuzul reabilitării de Tribunal, ca fiind fără obiect, eu fiind fără Cazier Judiciar. Mi s-a aprobat continuarea studiilor. Deci și studiile superioare le-am realizat prin mari și târzii învingeri de multe și mari greutăți, aparente „înfrângeri”. Le-am terminat la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. M-am fixat la Liceul din Vișeu de Sus, mai aproape de ai mei, unde am funcționat până în 01.09.1990, când m-am pensionat, la 59 de ani, cu afecțiuni cardiace foarte grave și permanente. Între timp, am fost numit dir. adjunct, cu impunere, fără a fi membru de partid. Am plecat dupa 5 ani, prin demisie. Dar „corbii” au apărut iar, solicitând o discuție „discretă”. I-am refuzat din nou, chiar înainte de a-și expune „vrerile” și i-am și deconspirat; eram și obosit de atâta hărțuială. Așteptam acuma urmările. M-a chemat la dânsul edilul administrativ și politic al orașului, Grigore Hontău, profesor de română, care-mi spune direct: te faci membru de partid, imediat. Nu se poate, i-am răspuns; am fost închis și am alte concepții. Te faci (!), e musai și n-o să-ți cerem decât prezența la ședințe și plata cotizației El ne era prieten și ne-a fost și naș de cununie.Toate erau deja pregătite și în 2-3 zile eram membru de partid, formal. Mi-a spus apoi: era singura modalitate să evităm scoaterea ta din învățământ, cerută de Securitate. Acuma ar trebui să te excludă întâi din partid și cine ar vota?! Deci o „mare și neplăcută învingere”, peste o „înfrângere” nerealizată.

M-am căsătorit cu o colegă de an, din a doua parte a facultății, Tăut Maria, un alt ideal propus a fi realizat, în condiții de respect, credință și fidelitate, totale. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor – Gheorghe. O altă latură a acestui ideal familial, pe lângaă cele amintite, era buna lor creștere și pregătirea cu o instrucție solidă, până vor fi pe picioarele lor. Cu mult efort, în lumea de atunci, am reușit, prin colaborarea deplină a noastră și o preocupare prioritară. A urmat activatea școlaraă cu o detașare didactică în Maoc, cu copiii, pe 6 ani, 1974-1978 si 1982-1984, admiși pe baza unui text de limba franceză, urmând să predăm la Liceu matematicile în limba franceză. Câștigul mare este că au învățat copiii să vorbească fluent limba franceză și englezaă, atât de folositoare. Am fost sfătuiți să nu intrăm în aglomerații, fiind mulți bolnavi de TBC, boli de ochi și să nu facem baie în râuri, anual fiind cazuri de holeră. Trebuia să ștergem bine clanța de la ușă, la intrare. Apa la robinet era potabilă.
Toate acestea mă tulburau și afectau mult. Trebuia să-i respectăm și să nu ne amestecăm în anumite intimități specifice lor și să ajungem sănatoși acasă. Și drumurile spre casă și înapoi, vara, aveau riscul lor, eu intrând pe trasee extrem de aglomerate și necunoscute din Europa, având doar 1000 km la bord, în primul drum. Toate acestea îmi creau stări de mare neliniște, „frumusețile, obiectivele turistice” fiind mult depărtate de mine. Au mai fost și alte murdării, obișnuite românilor, de toate felurile, redate cu alte ocazii, în nesiguranța și nestatornicia lor. Așa cum a fost si cu încercarea murdară a unui român de a supralicita și a-mi lua un apartament central caștigat, foarte bun.
Dar au trecut toate, cu bunele și relele, cu frumusețile și grețoșenia lor, fiind mulțumiți că ne-am întors sănătoși acasă și fără niciun compromis, deși am fost odată la o secundă de a ne pierde viața doi români, cu mașina.

Dar inima mea, supusă atâtor presiuni și situații rău făcătoare, s-a îmbolnăvit și, la un control medical, aveam tensiunea de 220/120, urmând tratamente intensive. Cu toate acestea, la 6 ani după sosirea din Maroc a trebuit să mă pensionez, în 1990, la 59 de ani, afecțiunile evoluând în fibrilații periculoase, cu multe flatare și internări. Am fost internat la terapie intensivă 10 zile și repectiv 6 zile. Odată, cu pulsul de 300 bătăi /minut, mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, inima fiind în mare pericol (nu știu cum a rezistat!). Eram pe punctul să-mi „părăsesc familia definitiv”, de mai multe ori, în situații din acestea rele, ce apăreau în serie. Durerile și disconfortul cardiac, se uneau cu durerile extreme sufletești de a nu mai putea „rezista” să nu-i „părăsesc definitiv ”pe toți și mă puneau deseori în această situație cumplită, cu copiii încă în formare, cu pregătirea neîncheiată. Abia făceam față cu o pensie, indemnizația mea și un salariu, așa cum erau și cum s-ar fi descurcat Măriuca singură. Îmi era atât de milă de copii și așa cu cheltuieli minime. Pot spune că durerile de inimă și suflet, de acuma, comparate cu chinurile fizice ale închisorii de atunci, compensate cu bucuriile și bogăția morală enormă a inimii, cu fibrele ei, m-au salvat și au făcut să reziste pe cea mai grea de acuma, așa lungă perioadă de timp; dar nu se pot compara, pentru că au obiective diferite. Inima nu mai era cu mine, mă durea și nu mă bucura, ca în cele 29 de luni de închisoare de atunci, cu situația de peste 10 ani, atât de grea și cu atâtea suferințe de acuma. Acestea de acum nu aveau nimic compensator, pentru că și viața trăită în exterior era deosebit de grea, Le-am „învins” pe amândouă și din partea II-a. Copiii au fost și ei un sprijin în rezistență. În țară au refuzat să mă opereze, din cauza vârstei și m-am operat în Franța, unde lucra deja Victor, ca specialist. Copiii, pregătiți la nivel universitar, cu o remunerație de batjocură, au plecat din țară.
Acuma Victor fiind în Londra, informatician-programator, bucurându-ne cu două nepoțele neîntrecut de drăgălașe, Rodica prin căsătorie în America și ne-a bucurat cu un băiețel foarte capabil, în clasa a VIII-a, foarte bun la învațătură și cu o voce excelentă. Noi ne aflăm cu Rezidență la Rodica în SUA și ne îngrijește foarte mult. Nerezistând răului mai din urmă și „părăsindu-i” forțat de durerile de inimă și moral-sufletești, copiii nu erau în mod sigur ceea ce sunt azi. Au servicii bune, bine remunerate, familii și gospodării foarte bune. De-a lungul vieții mele, de multe ori, păream peste tot și cu toate „înfrânt”, dar toată viața am ieșit în fapt peste tot învingător, vertical, demn și fără compromisuri și mi-am finalizat toate idealurile de bază propuse, ultimul fiind cu copiii, solid pregătiți, cu pregătire pentru viață, cu toate încercările de „înfrângeri”. Eu, la peste 90 de ani, privesc senin în urmă la tot ce am realizat, în lupte grele, demn și fără compromisuri și, la fel, la tot ce a mai rămas din viitor, bucuros că răului nu i-am permis nici să se lipească de mine și să nu mă „înfrângă”, ieșind din toate situațiile grele, învingător, din proiectatele „înfrângeri”. Cu soția, la peste 80 de ani, privim cu bucurie și mândrie spre copiii noștri, o componentă importantă din idealul familial realizat, în disprețul urât al părții de viață, care era opozantă prin chinuri, înfometări, munci de exterminare și alte ticăloșii, „înfrânte”. Mulțumim și îngenunchem în fața Domnului, pentru sprijin și ajutor.

Gheorghe Bărcan

05 iunie 1931—05 iunie 2020…

“Astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot…/ Unde ești copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot ? “
(M. Eminescu – “O, rămâi…”)

Aceeași întrebare s-ar putea pune, cu aceleași răspunsuri și pentru Adolescență și Tinerețe, frânte, trecând prin amintiri și trăiri, filă dupa filă, zile, luni, ani după ani, mulți… ”

La o vârstă mai mică, în jur de 4-5 ani, eram foarte firav, cu toate “plimbările” mele pe la medic. A decis mama atunci să mă duca la un ghicitor renumit în comună, a Diecuțului. Acolo, după ce i-a
transmis datele mele personale, m-a pus să deschid o carte mare, care se numea “Gromovnic” și, după ce a citit ceva din aceasta, i-a spus mamei: “Copilul va trece printr-o mare primejdie și, dacă va scăpa din aceasta, va avea viață lungă”.

Acești ghicitori, chiar și din mediul restrâns în care se aflau, erau destul de isteți și dădeau un răspuns cu mai multe soluții, inteligente, pentru orice solicitare, din care una să se realizeze, un fel de “Oracol” al comunei.

Viața s-a derulat în condițiile specifice de la țară, de atunci, eu în creștere, urmându-mi școlile, cursul primar și gimnazial, cu peripețiile descrise, până în clasa a II-a de liceu, clasa a IX-a, când ele au fost întrerupte cu brutalitate. A urmat apoi alungarea mea din școală, urmărirea de către Securitate timp de peste 2 ani, arestarea, anchetele și detenția cumplită, în pesecuții și schingiuiri inimaginabile, în temnițe și lagărele muncilor de exterminare, la Canal și în alte locații, după cum am relatat cu alte ocazii, totalizând peste 5 ani, cu alți ani “pe afară”.

Era imposibil să precizez care erau pe acolo pericolele, primejdiile cele mai mari și să stabilesc întâtietatea, mărimea, pentru că fiecare în parte și toate la un loc amenințau decisiv viața, zi de zi și scăparea de ele a fost un adevărat miracol; Domnul m-a ajutat. Dând crezare “Gromovnicului”, trebuia să mă aștept la o viață lunga; s-a “dovedit” că a avut dreptate și ea se va împlini!

După eliberare și o lună de spitalizare, și refacere, după un serviciu mai ușor, de 2 luni, aprilie-mai, cu fizicul încă un schelet, m-a prins teama de armată ce mă aștepta, de peste 2 ani, tot la muncă, deși altfel de muncă și am pornit într-un iureș, venit dintr-o disperare optimistă, despre care oricine ar fi spus: stai liniștit, ia-o încet și lasă aventurile; pentru că aventura părea să fie. Îmi propuneam ca în cele 2-3 luni rămase până la încorporare, să promovez cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale, la fără frecvență, în continuare examenul de admitere la Facultate și, începând din 01 octombrie, să devin student, unde armata se desfășura în cadrul facultății, o zi pe săptămână, într-un an; “visul meu, dintr-o noapte de vară”. Cu o determinare totală, un somn de 1-2 ore/zi, pentru “întreținere”, cu plimbări dimineața prin roua rece, înviorătoare, sau cu picioarele în lighianul cu apă, câte puțin, cele două clase au fost “învinse” și încă onorabil, cu felicitări la unele obiecte. După reușita parțială, deja o mare victorie, trebuia să atac și ultima redută, facultatea, fie și numai în cinstea acestora, chiar dacă nu reușeam, iar întregul nu devenea total “întreg”, ci știrbit. După maturitate am plecat direct la Cluj, într-o mulțime de 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste 3 candidați/loc; îmi încercam și eu șansa. Probele scrise la limba română și matematică le-am trecut foarte bine, credeam eu, iar la probele orale, am luat la limba rusă 3/5, (doar în vară învățam alfabetul), iar la fizică am primit 4/5. La acest examen, s-a produs un amuzament: am adormit pe bancă, pregătind subiectele și, trezit, am fugit spre ușă, pentru a prinde trenul; profesorul m-a oprit, rostind: la tablă! Aveam speranțe, poate, poate, cine știe? Doamne, ar fi posibil ?! După 5 ani de întreruperi, în așa mari și grele îndurări în care i-am petrecut, cu toate uitările și neuitările lor, să salt deodată așa de sus! Am plecat apoi la cămin și am dormit un somn lung, peste toate nedormirile, greutățile, cu emoțiile și supansurile lor și, după câteva zile, când rezultatele au fost trecute pe afișier, mulțime de candidați se înghesuiau să vadă și ieșeau cu mâinile sus, sau cu ele la ochi. Eu nu aveam nici puterea, nici mare îndemn de a mă înghesui; apoi, într-o rariște făcută, m-am îndreptat și eu acolo și am început să parcurg tabelul și, de la început, după fiecare nume trecut, speranța scădea și îndoiala creștea, când, deodată, privirea rămâne blocată hipnotic pe cifra 60, cu numele meu după ea, care tot apareau și dispăreau, într-o palpitație continuă. Am pus mâna pe geam și am lipit aproape ochii de sticlă, când am văzut mare de tot și stabilizat numele meu, reușind în prima treime și am strigat puternic 60!, de parcă aceasta era media. M-a cuprins o emoție puternică, îmi tremurau picioarele și, nestăpânit, obrajii s-au umezit. Era a doua mea mare victorie, după cea caștigată, cu detașare, în anchete, în detenția de grele suferințe, administrate de torționarii vremilor. Mi-am mobilizat toată priceperea, memoria și logica, toată puterea de sistematizare și “aventura” a devenit realitate. A fost, totuși, un succes de excepție. Rezultatele din primul an de studiu, în care, din zece examene, am promovat opt cu nota 10 si două cu nota 8, la limba rusă și științe sociale, ceea ce arăta că succesul n-a foast un cadou.
Dacă înainte am trecut prin catedrale și m-am rugat, cu atât mai recunoscător și fierbinte am făcut-o acuma. Megeam mai ales la Catedrala Franciscanilor, cu o intrare mai discretă.

Am început viața de student, cu amfiteatrele, sălile de cursuri și seminarii pline, primitoare, călduroase și luminoase, audierea plăcută a cursurilor, în dezbaterile de la seminarii, în acea atmosferă de bunătate, prestigiu și respect uman, care te făcea să te cutremuri prin comparația cu acelea prin care am trecut; era ca un refugiu, din “Iad spre Rai” și parcă nu din temniță, ci dintr-o scurtă vacanță de vară am ajuns pe acolo.

Am avut un început și un parcurs al studiilor foarte bun, până după primul semestru al anului IV, ultimul an de studii, cu nicio notă sub 8, majoritatea notelor fiind de 10 și cu o medie generală în jur de 9,5o, fiind unul din cei mai buni studenți din an. Cu toate acestea, sunt luat de pe sradă și dus la Securitate, unde 24 de ore am fost insultat continuu și bătut, apoi aruncat în stradă cu avertismentul: banditule, “ai sa zbori din facultate!” și am zburat în scurt timp, fiind exmatriculat, de peste tot, abuziv și ilegal. Motivul: refuzul meu categoric de a colabora cu securitatea.

După un stagiu ca muncitor necalificat pe un șantier și o admitere la Institutul Politehnic București, cu o durată de 6-7 ani, am renunțat și am reușit să-mi continui studiile, oarecum tot prin Instanță, după 5 ani și le-am încheiat onorabil, în 1964, după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, continuarea având același trend.

M-am stabilizat la Liceul din Vișeu de Sus, un orășel mic, de munte, cu păduri frumoase (atunci) și multe sălbăticiuni, cu ape cristaline, cu renumita “Mocănița”, care șerpuia cu șirul de vagoane, goale sau încărcate cu bușteni, de-a lungul râului Wasser, zeci de km, până spre spre izvoarele acestuia, cu mai multe ramificații.

În această atmosferă și mediu, a venit la un examen de bacalaureat o colegă din ultimii 2 ani de studii de la Cluj, Tăut Maria, atunci profesoară la Liceul din Cavnic. Ca foști colegi, eram mai apropiați, mai comunicativi și, amândoi fiind singuri, am abordat în discuții și probleme de viață, de perspectivă și ne-am împrietenit, peste statutul de colegi. Prietenia noastră a evoluat, ajungând la bucuria unirii destinelor, având la bază aceleași idealuri familiale. Căsătoria a avut loc în 28 iulie 1968, în Vișeul de Sus, cu o participare mai restrânsă. Nu a influențat-o deloc statutul meu de proscris și, cunoscându-mi istoria, în detaliu, aceasta nu a descumpănit-o în acel demers, ci dimpotrivă, manifesta înțelegere, compasiune, dar și multă simpatie, pentru trăirile mele. ”Nunta de aur” am sărbătorit-o în 2018, la
Minneapolis, într-o biserică românească, oficiată de un preot, care (ce coincidență!) era rudenie apropiata cu Mariuca, de prin Gârbou!

După câțiva ani, am fost detașați într-o cooperare didactică mai mulți profesori, în trei țări africane, în urma promovării unui examen de limba franceză. Eu am stat cu totul deoparte în aceste demersuri, nu credeam în ele și nu mă tentau nici altfel, considerându-le o aventură, neagreată de mine, cu trăirile mele, în locuri străine, necunoscute și, mai ales, faptul că lăsam deocamdată acasă un copilaș de 2 ani, pe Victoraș, care era mai firav, neștiind ce ne așteapta. Măriucăi îi revine tot meritul acestor pregătiri și a plecării, cu toate beneficiile și greutățile ce i-au urmat, în final întorcându-ne cu bine acasă (15 sept. 1974 – 15 sept. 1980 si 15 sept. 1982 – 15 sept 1984); copiii, deși mici, au fost cu noi. Predarea era în limba franceză. S-au încheiat contracte pe 4 ani, cu drepturi și obligații și neefectuarea lor implica sancțiuni severe, sub multe aspecte. În Maroc au aterizat 2 avioane, cu 400 de profesori, altele în Algeria și Zair. Cooperarea cu Marocul a durat 10 ani, cu schimburi și, trendul fiind același, au fost cuprinși cca 4000 de cooperanți. Salariile stabilite pentru noi, prevăzute în contract, au suferi modificari abuzive și ilegale. După câteva luni de activitate, Statul a impus, peste contract, ca o mare sumă de bani, din salariu, să fie predate Ambasadei, sub denumirea perversa de “cotă cedabila” (am cedat-o noi benevol, nu-i așa?). Astfel, fiecare cooperant aducea în visteria țării zeci de mii de dolari. Eram bine “ambalați”. Toată perioada am funcționat în același oras, Meknes, de mărimea Clujului, la două licee mari, din centrul orașului, aducând de pe acolo o interesantă experiență didactică. Menționez că în cei 6 ani de zile de activitate, nu ni s-a făcut nicio observație, în afara uneia, înainte de plecare, când am semnat actele de repatriere: de ce plecam, de ce nu vrem să mai rămânem, că ei sunt foarte mulțumiți de noi! Ne-au strâns mâna cu felicitări, ca și ai noștri, în mai multe feluri, dar în ușă! Am făcut drumeții deosebit de plăcute prin exoticele zone ale Marocului și prin drumurile anuale spre țară și retur, prin Europa, cu mașina, profitând din mers de superbe vizionări de obiective turistice, artistice și culturale, de toată frumusețea, consemnate. Am dus o viață decentă, fără lipsuri dar și fără exagerări, într-un spirit economic firesc, având astfel vizele dar și mijloacele financiare necesare (merita!). Marocul a fost foarte mulțumit de prestația noastră, ne-a mulțumit și a rugat statul român să mai lase pentru 2 ani profesorii romani, singurii cooperanți rămași pe acolo. România a aprobat, dar cu dublarea salariilor, care ajungeau în jurul a 3 mii de dolari/ profesor/ luna, unele dintre cele mai mari salarii din Maroc (în ultima parte statul încasa salariile și noi primeam diurna!). Marocul a oferit o creștere cu 20% a lor, dar n-au cedat șantajului. Plăcuta ospitalitate a marocanilor este bine cunoscută.

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii, Ana-Rodica și Victor Gheorghe, pe care i-am îngrijit cu toată dragostea, fiindu-le mereu aproape, în toate demersurile lor, în prezent bucurându-se de o solidă pregătire pentru viață. Pe lângă latura profesională, amândoi vorbesc curent franceza și engleza. Am profitat că în Meknes, unde am fost repartizați, exista o “Misiune Franceză”, unde am înscris copiii la școală și acolo au deprins vorbirea curentă, în franceză și engleză, folositoare mai târziu; în mod sigur, este cel mai mare beneficiu al detașării.

Copiii au crescut, aveau locuri de muncă doar că aveau salariile în țară așa de mici, încât noi le plăteam chiria, din pensii. La un moment dat, a sosit o echipă din Franța, pentru a recruta informaticieni, înainte de a fi intrat în UE și, într-o lună, băiatul nostru a fost angajat cu contract și a plecat în Franța, la Paris unde a fost foarte apreciat și cu salariul conform eforturilor. A fost cadru universitar și are doctoratul în domeniu. Nu peste mult timp a dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, licențiată în Română-Franceză, cu masterat. “Ei au fost cu noi”, la noi, tot timpul și au plecat, rămânând singuri. I-am vizitat însă și stăteam pe acolo mai ales iarna și în timpul marilor sărbători; acuma eram “noi cu ei”, la ei, aproape mereu. Eu având afecțiuni cardiace grave, am efectuat în Franța două operații pe cord, în 2007 și 2010, la Nantes, medicul chirurg fiind domnul Andronache Marius, foarte cunoscut în toată Franța, suportul fiind a lui Victor.

Rodica a cunoscut un american și, în scurt timp s-au căsătorit și a plecat în America, Minnesota, având un serviciu foarte bun. Ea a adus pe lume un baiețaș, de toată frumusețea, Samuel, chiar în 28 septembrie, un frumos cadou pentru Măriuca, care ne-a bucurat enorm; a crescut mare și cuminte. Acum e în clasa a VI-a, învață bine, face sport, mai ales baschet; are 1,84 m și ne privește de la “înălțime”.

Victor a cunoscut o fată din Iași, medic în Anglia și în scurt timp s-au căsătorit, plâcându-se foarte mult. S-a stabilit și el cu serviciul în Anglia, cu multă ușurință, pentru pregătirea lui, unde lucrează și în prezent.

Am rămas singuri în Cluj și, an de an, făceam naveta de la unul la altul, mai mult fiind pe la ei. Din 2015, am primit rezidența în America, pe 10 ani (!), beneficiind și de toate măsurile de protecție socială, cu costuri formale. În drumurile dus – întors în țară, treceam pe la Victor, cu ședere mai scurtă (10-14 zile), neavând asigurare medicală acolo și, în caz de nevoie (fiind înaintați în vârstă), costurile erau foarte mari.

Victor ne-a adus și el o enormă bucurie, familia lor fiind binecuvântată cu două fetițe, de o drăgălășenie ce ne întinerea, Grace – Victoria și Joy – Georgina, chiar în 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, un frumos cadou! Prima fetiță, curând, va împlini 4 ani, iar cea mai mică a depășit de curând 2 ani. Se joacă împreună, dansează, cântă, vorbesc deja engleză și puțină română, și întrețin o atmosferă fericită, de mare bucurie, tot timpul. Dovedesc multă perspicacitate și inteligență. Marea bucurie directă am avut când am stat pe la ei, câte 2 săptămâni, în 3 ani la rând.

În anii precedenți, fiind fără ocupații, în afara celor casnice, familiale, am profitat și am vizitat locuri de o deosebită frumusețe de pe unde am călătorit sau am locuit, obiective de artă și cultură, turistice. Nu pot să nu amintesc Parisul, mereu în intersecții, mult timp capitala lumii, unde copiii au muncit în jur de 10 ani, sau minivacanța în “Walt Disney”- Florida, ori cea din Arizona, cu “marele ei Canyon”, o minune a lumii. Poate că aceste bucurii enorme petrecute singuri sau cu toții împreună, în atât de minunate locuri văzute și trăite, le pot considera, în bunătatea Domnului, ca o compensație a răului atât de mult îndurat, în mare nedreptate.

Cu acestea închei rezumativ “turneul” retrospectiv făcut, reținând că, la un moment dat, eram cu un picior pe linia orizontului, iar cu celălalt în gol, “dincolo”, făcând echilibristică; un curent Divin m-a ajutat și am căzut “dincoace”. Am fugit instantaneu în urmă, mult departat de aceea linie separatoare de lumi, de unde m-a preluat apoi “covorul vieții”, în rulaj continuu și m-a dus, implacabil, spre același orizont, aflându-mă din nou aproape de el, acuma fără putință de întoarcere. Am împlinit deja 89 de ani, deci o “viață lungă“, “Oracolul Săliștea” fiind împlinit, coincidența și realitatea fiind obligate să-și dea mâna. De-acuma voi coborî treptat “dincolo”, atenuat, în firescul vieții, dacă nu voi fi îmbrâncit brutal,
mai devreme, de virusul ticălos. Oricum, distanța între cele două puncte de aterizare, eventuale, neputând fi depărtată.
La un moment dat, toate au un sfârșit, se încheie, cu satisfacții și regrete, într-un anumit amestec, specific fiecăruia, prin care se închide o altă ușă, definitiv, după cea care a fost demult timp deschisă.

Minneapolis – SUA, 07  Iunie 2020

Bărcan Gheorghe
fost elev al Liceului “Dragoș – Vodă”, Sighet

Ceva despre care n-ar trebui să vorbesc, eu fiind atât de departe de tehnica acestui gen literar. Îmi exprim totuși câteva gânduri doar ca cititor, ca beneficiar al acesteia, care îmi place foarte mult, mai nou și, sper, prin aceasta, să nu produc niciun disconfort creatorilor ei.

Poet manifest e doar acela ce are înclinație, are acest „talent”, pe care-l trăiește și îl dezvoltă cotinuu. Poezia se produce într-o mare restricție în cursivitatea exprimării gândurilor, cu o tehnică de ritm, rimă și altele, pe care trebuie să le respecți și să le „așterni” peste diferitele ei variante. Aceste „versuri”, cu cadența lor, trebuie să vină din conținut, să fie un ambalaj al acestuia, lipite și crescute odată cu el, așa după cum și conținutul trebuie să fie înnobilat și exprimat prin ele, iluminat și, împreună, trebuie să formeze o unitate, un tot. O poezie în care se simte greutatea versificației, introducerea unor cuvinte inexpresive, doar prentru a o realiza, este o fractură, ceva greu de suportat și abandobezi lecturarea ei. Se poate ca și frumusețea, muzicalitatea versificației să te fure, să te despartă de conținut, în gândirea lui, să fii neparticipativ, o neglijență și pagubă mare. Trebuie să admitem, totuși, cu admirație și fără recurs, poezia versificată a marilor noștri poeți: Radu Gir, poetul închisorilor, Andrei Ciurunga, poetul Canalului, Eminescu, luceafărul poeziei românești, Păunescu, care poate fi contestat, probabil, în mai multe, dar nu în poezie, cu o legatură între conținut, viața de atunci și versificația trainică, adâncă, specifică, Coșbuc, Goga, Alecsandri și alții atâția, la care versul rezultă firesc din conținut și conținutul este, oarecum, o reflectarea a versificației. Toți aceștia sunt o mândrie națională și creația, poezia lor, nu poate fi nicicând trecută în „rezervă”. O notă aparte face poeta și scriitoarea, D-na Ana Blandiana, o ilustră creatoare a acestui gen de poezie, a „versului alb, liber”, dar care excelează și într-o profundă și diversificată creație în proză, în paginile căreia parcă se aud sensibilități poetice. Această poezia „modernă”, sau „post modernă”, în „vers alb, liber” cu iluștrii ei reprezentanți, domină genul poetic actual. Avantajul ei este, în concepția mea, eliminarea “strânsorii” clasice, lăsând imaginația liberă, descătușată de aceste „tare”, care pot să creeze și crează o poezie de o rară frumusețe, „o poezie a poeziilor”, cu atât de profunde și multiple semnificații, cu simbolismul ei în care nici un vers nu rimează în aceasta. În plus, beneficiarii ei, nu o pot folosi într-o parcurgere accelerată, modestă și sărăcăcioasă, fiind obligați să gândească, să fie participativi, să deslușească, în lecturarea ei, ecourile secvenței ce urmează din cele precedente, iar acestea, la rândul lor, să inducă și justifice cele următoare, în întregul lor logic, să unească componentele, părțile, într-un întreg, care să reprezinte fidel, în profunzime, gândurile poetului. Cu alte cuvinte, lecturarea acestor creații literare „îl face și pe cititor, puțin, poet”, se duce cu acesta pe firul creației acestui gen de poezie.

Exemplific aceasta prin poemul publicat de tânăra, frumoasa și admirata poetă, Sebastiana Joicaliuc, creatoare a acestui gen de poezie, în ziarul electronic „Salut, Sighet!” (PoetikS – Homesick/03.11.2019), „Dorul de acasă”, din care am să și citez și să analizez un fragment. Acest poem m-a impresionat în mod deosebit, prin sinceritatea lui cuceritoare, care dă noblețe sufletului și inimii, caracterului, gândului și cuvântului, vieții însăși, în trăirile ei. În acesta se exprimă o concepție amplă asupra acestei entități denumită „acasă”. Ea nu prezintă viața între cele 4 ziduri, de sub un acoperiș, ci cu totul altceva, care este peste tot, oriunde și oricând, „unind” peste vremi cele trei dimensiuni convenționale ale timpului, în mod admirabil, prin profunde imagini, pe care le exemplific în următoarele rânduri. Astfel: „Mi-e dor de acasă/De acasă de atunci când eram mică și bunica și toți/Și mulți…/Și o curte cu un nuc bătrân/…/ Acasă-i casa plină/ Și niciodată nu-s singură/…/Acasă e liniște și un canische/Și mama/Care mă ajuta la teme /… / Acasă e la 200 km de casă/Acasă au fost vreo trei case/…/Acasă e sfaturi bune și nopți albe/…/Acasă e eu+1/De ceva timp/…/Acasă e o mână caldă lângă mine noaptea/Și dimineața/Și oricând/…/Cu timpul mi-am făcut mai multe case/…/Parcă niciunde nu mai e ca acasă/Și, sincer/Nu mai știu încotro să mă îndrept/Decât înăuntru.”

E un singur tot, o singura „strofă”, un singur gând, larg, despre „acasă”, cu un singur punct, cu care se încheie. Un final parțial în tranzitul vieții, mereu în evoluții și transformări, în drumuri spre alte multe „acasă”, cu alte cerințe și obiective, din așteptările și speranțele, împlinite sau în împlinire, din tumultosul parcurs al vieții. Desigur, acel „înăuntru” din final, nu se referă doar la cei patru pereți de casă, de sub un acoperiș, ci și de pe „afară”, este și înăuntrul ei și, mai ales, în interiorul personal, aceea întindere mare a „eului” propriu, laboratorul unde se „trăiește” în amintiri trecutul, se înfruntă prezentul și se ancorează viitorul, în liniște, cu tine însuți.

Dar din șuvoiul acestor îngrămădiri, de amintiri, de faceri și perspective, din mersul acesta în toată zburdălnicia lui, trebuie să faci vreo două opriri, să ridici capul sus și să separi ce necesită separat, pentru că nu este totul un amalgam. Este primul parcurs, acela al vieții de micuț, perioada de „acasă” a „copilăriei”, în nobila nevinovăție și cumințenie, când faci primul pas, rostești primul cuvânt, spui prima dată mama, perioada ce se încheie într-o cerească și nevinovată vrednicie. Urmează apoi „acasă” al „adolescenței și tinereții”, cu visările și idealurile lor, realizate sau știrbite, într-o continuă și energică zbatere a gândurilor spre împliniri, într-un fel de concurs cu tine însuți, drum la care-ți vezi împlinirile sau puținătatea lor, cu bucuriile ori lipsa lor. O altă deosebit de importantă și lungă perioadă este aceea „acasă” când treci în maturitate, cu obligațiile ei profesionale și altele, printre care se impune, prioritar, acel „acasă familial”, când copii mici, de altă dată, devin ei înșiși mama, tata, bunicii,… , așteptând de-acuma să vină la ei, „acasă”, copiii, nepoții,…, cu noi bucurii, poate și noi case, portițe, un alt nuc, cu alte „acasă”. Toate aceste drumuri însă, cu toate casele și “acasele” lor, trebuie să fie așternute pe un fond de trăire “acasă” în „credință și spiritualitate”, pe toată lungimea lor, o îmbinare plăcută, în firescul uman al ducerilor spre veșnicia cerească. Acestea se întamplă însă, acuma, în pragul unei viețuiri „acasă” în casă, în „izolare”, în prezența pandemiei planetare.

Deosebit de sugestivă și mobilizatoare este aceea imagine cu căsuța, cu aceea „acasă” umblătoare, prezentă mereu, cu ineriorul ei, al tău, pe toate drumurile, popasurile și staționărilor de viață, nu contează pe unde și în care loc; tu ești acolo mereu cu tine însași, un concept fundamental de reușită, toate celelalte, case, castele și alte detalii fiind “pavoazări” pe drumul vieții, atâta cât este el, elaborate de omul însăși.

Mi-au făcut mult bine aceste reflexii de viață, în interpretare indusă, având și eu mulțime de drumuri și locații „dinspre acasă” ori „spre acasă”, cu atâtea locații cu multe “acasă”, atât de grele, pe unde nu mi-am dorit deloc să le petrec, dar le-am îndurat în progamul diabolic de distrugeri umane al acelor timpuri, orânduiri sociale. Mi-au răscolit, de pe acolo, dorul multor ani  de „acasă”, cu cele dimprejur, mai pe aproape sau pe mai departe, unde mă așteptau părinții, sora și frații, nucii din grădină, poarta de unde cațelușa „Volga” mi-a săltat în brațe de bucurie, de îndată ce m-a privit, după 5 ani de absențe, făcând naveta de la mine, la ușa casei, cu „vestea”. Diferența, “acasă” din acele diferite „locații” și „acasă” de acasă, era „Iadul” și „Raiul”. Au urmat apoi libertăți ciungite, formale, fiind și eu cu o mână ruptă de două ori, tot în acelaș loc și, mai târziu, plutirea în spații largi, de libertate neașteptată, peste zări, peste mări și oceane, peste continente, întâmpinați acuma însă de aceeași periculoasă pandemie, planetară. Nu scapi de un rău și dai peste altul, tot cu o criminală inversunare împotriva oamenilor. Prin „lume” trebuie tot să te „strecori”, oricum sau de oricare ai fi sau ești, într-un fel de ametec, până se lasă cortina peste tot amalgamul acesta nedorit.

O deosebit de plăcută prezentare, de mai multe ori citită și care, cu permisiune, o voi mai parcurge, cu satisfacție, spre aduceri aminte și cu multe mulțumiri. Felicitând autoarea pentru acesta deosebită realizare, cu mult respect și prețuire, mă retrag la „acasele” mele, atât de departe și totuși mereu atât de aproape de mine și cu mine, pe ori pe unde sunt ele, spre „acasă” al copilăriei, cu alte atât de multe „acasa“ ale „Adolescenței și Tinereții Frânte”, cu o maturitate atât de dușmănos tot „amânată”, în care, până la urmă, s-a regăsit „acasele familial”, așteptat, liniștitor și întremător, sub binecuvântarea, peste toate, al „acasei în credință și spiritualitate”, a toate împlinitor, „unificator și separator” a celor doua lumi.

                  Minneapolis (SUA)/ 27 mai 2020

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș – Vodă” Sighet, pe unde mă simt oricând „acasă”, în nostalgiile mele.

Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

Semne de primăvară (II) – Maria Tirenescu

***
Zăpadă pe munţi –
în vale înfloreşte
liliacul alb

***
Se lasă seara –
pe mormântul vecinei
flori de liliac

***
Târziu în noapte –
cărăbuşi zburând
în jurul lămpii

***
Dimineaţă caldă –
urmărind primul fluture
cu privirea

***
Un fluture
dă târcoale cănii de ceai –
zi senină

***
Cuib de rândunici
sub balconul blocului –
răsare luna

***
Zori fără nori –
cinteza îşi face cuib
în mărul bătrân

***
Nuc înmugurit –
un piţigoi îngână
alt piţigoi

***
Zi ploioasă –
pe lespedea de piatră
mâţişori de nuc

***
Plouă peste-oraş –
guguştiucii clocesc
fără umbrelă

***
Pisoiul agaţă
ghemul bunicii –
flori pretutindeni

***
Mijloc de mai –
pianista ascultă
sunetul ploii

***
Banchet de absolvire –
florile de mac
fără petale

***
Iaz în pădure –
iedul de căprioare
surprins de-o broască

***
Dublu curcubeu –
ei cu picioarele goale
în ploaia de mai

***
Apa reflectând
umbrele colorate –
singură pe mal

***
Tremurătoare
imaginea teiului –
seara lângă lac

***
Mama şi fiul ei
sub teiul înflorit –
liniştea serii

***
Teiul plin de flori –
pe banca bunicului
numai o frunză

***
Teiul bătrân –
pe singura creangă vie
doar o floare

***
Zori în cimitir –
se scutură florile
de iasomie

***
Cer fără nori –
cicoarea stăpâneşte
vechiul cimitir

***
Înflorind din nou
salcâmul plantat de mama –
azi pentru nimeni

***
Salcâm în floare
sub ploaia ce se cerne –
nici o albină

Nota redacției: însoțim – azi – „buchetul” de haiku-uri creat de doamna Maria Tirenescu cu urările noastre, dedicate doamnelor și domnișoarelor care ne citesc (sau nu!), dar care iubesc Sighetul (sau nu?!), urându-le să-nflorească mereu precum mult așteptata și proaspăta primăvară!

*Lecturând cartea universală a lumii, Biblia, în toate cele 4 Evanghelii ale apostolilor, referitor la patimile lui Isus, nu se aminteşte nicăieri cine I-a bătut piroanele în mâini şi picioare, cine I-a pus cununa de spini pe cap sau cine I-a străpuns coasta cu suliţa. În schimb, în toate Evangheliile se pomenesc două nume: Iuda şi Pilat, informatorul, trădătorul şi judecătorul. De ce numai aceştia sunt amintiţi în Evanghelii? Pentru că ei au determinat toate suferințele Mântuitorului, I-au pus în spate Crucea, cu toată desfăşurarea cumplită a chinurilor ce au urmat până la răstignire, până la moarte. Acest nărav urât s-a revărsat peste veacuri, în continuitatea lor şi, ca neghina, ca sămânţa cea rea dusă de vânturi, a prins rădăcini în manifestările umane, producând alte atâtea suferinţe semenilor lor. Acest „Iuda” şi acest „Pilat” au format o unitate în răul profund ce l-au facut, umăr la umăr. S-a răsfrânt blestemul acestei sinistre unități și în vremurile trăite de noi, când turnătorii și magistrații au determinat adevărate tragedii umane. „Profesia” de informator este veche de când lumea și reprezintă conținutul celei mai abjecte practici umane, este mâna murdară de care s-au folosit „cumpărătorii”, pentru a produce răutăți profunde. Aceasta a determinat multă suferință, multe ucideri și din acest motiv s-a consfinţit şi adoptat numele de „Iuda”, pentru un informator, delator.

* La începutul acestui lanţ al torţionarilor erau aceşti informatori, le aparţineau lor, aflându-se în orice grup social închegat: ascultători, provocatori, denunţători, recrutaţi prin şantaj sau remunerație; unii cu nume conspirative. Nu fac referiri aici la cei ce au făcut mărturisiri în anchete, în cazne ce nu le mai puteau suporta. Chinurile groaznice la care au fost supuşi au avut pentru unii o limită a suportabilităţii. Poate ei au vrut să moară pentru a nu face dezvăluiri, dar nu puteau sau nu erau lăsaţi să moară. Au fost mulţi care s-au stins în demnitate, alţii au cedat mai greu sau mai uşor, au scăpat și au ieşit și cu sănătatea compromisă (Piteşti, Gherla, Canal etc); sunt care au rezistat până la capăt, la fel cu sănătatea zdruncinată, dar cu conștiința curată. Martirajul primilor este de sfinţenie iar celorlalţi nu li se pot face reproşuri; unii dintre ei şi le vor face singuri cât vor trăi, dacă leziunile de pe conştiinţă le va permite.

*Elitele ţării, din toate domeniile, erau cunoscute, ieşiţi la rampă în spaţiul public. Ei au fost de îndată capturaţi, duşi la închisoarea din Sighet, mai ales, sau în alte locuri din ţară. Câţi au fost aceştia? 10000, …, 20000? Dar victimile regimului sunt evaluate la 1,5 milioane, 2 milioane şi chiar 2,5 milioane. Aceştia erau necunoscuţi şi cum au ajuns la aşa mari necazuri? Aici esta truda informatorilor, „meritul lor”. În statistici, numărul acestor informatori este evaluat la 800000, sau peste acesta. Din cauza lor, a fost o mare greutate în organizarea clandestină, subversivă a unor acţiuni împotriva regimului ce se instala la noi, cu sprijin sovietic. De aceea, datorită acestor informatori, arestările se făceau în masă, în grupuri mari, organizaţii întregi, cât şi individual. În rapoartele securităţii aflate în Dosare am găsit referiri precum: „omul nostru din grup…”. Ei credeau că se mai aranjau cu o descurcăreală de viaţă, că sunt oarecum colaterali atâtor persecuţii îndurate de români. Dar sunt în inimile lor, a torţionarilor, o formațiune de „elită”a acestora!

*Dacă cineva omoară un om care mai putea trăi ani, zile şi chiar ore, este considerat şi încadrat ca şi criminal: a stins o viaţă înainte de sorocul ei! Informatorii sunt complici în stingeri de vieţi în detenție, în drum spre casă sau mai apoi, prin împuţinarea zilelor de trai din cauza greului suferinţelor îndurate, continuate şi în aşa numita libertate, întru-un fel sau altul. Deci, într-un grad mai mare sau mai mic, aceştia pot fi numiţi criminali prin complicitate, individual sau în serie. Îmi amintesc de un caz când eram în lagărul de exterminare de la Capul Midia; a venit un arestat direct în acest lagăr de muncă, după o scurtă anchetă. Motivul a fost acuzaţia că a criticat şi vorbit de rău un membru marcant de partid, pentru comportamentul şi activităţile lui. Avea nu ştiu ce situaţie mai deosebită pe acasă, că nu s-a putut deloc acomoda cu viaţa de prigoană şi munca de acolo. Nu prea muncea, având aproape o poziţie de contestatar. I s-au suprimat mese, a fost bătut şi torturat şi se vedea cum se stinge încetul cu încetul, deşi la sosire avea un fizic robust. În mai puţin de 3 luni, s-a dus, a plecat la cele veşnice şi a rămas definitiv pe acolo; „a murit trăind”. Oare nu şi informatorul era părtaş la această crimă? Şi câţi n-au mai fost care au trecut prin anchete şi chinuri groznice, mulți sfârşind la fel, din cauza acestor colaboratori; au fost sute de mii, multe sute de mii, pe umerii cărora s-a pus atâta caznă, iniţiată de aceşti trădători. Mărturisirea mai târzie a delaţiunii, în cine ştie ce condiţii, nu schimbă esenţa problemei. Ea poate avea efect spiritual, în faţa preotului, pentru cele veşnice, dar nu-i poate da înapoi viaţa celui ce i-a pierdut-o, nu i-o mai poate prelungi nici celui ce i-a împuținat-o şi nici nu-i poate alina suferinţele ce le-a îndurat. În acest fel, ei reprezintă o verigă de bază în lanţul torţionarilor, au bine conturată amprenta lor şi, oarecum, cu sprijinul lor au pornit caznele.

*Sunt unii care au căutat sau acceptat diferite funcții de onoare, cum ar fi „Cetățean de Onoare” al unor localități sau alte „onoruri”, în loc să stea în anonimat și să reflecteze că onoarea și delațiunea nu pot avea loc pe aceeași medalie, că n-au niciun punct de aderență, precum lumina și întunericul, virtutea și păcatul, precum viața și moartea. În acest fel s-a înnobilat delaţiunea cu atributul de „onoare”; dar, de fapt, „onoarea, demnitatea politică” diferă mult de cea real umană. Promisiunea eliberării mai devreme sau anumite avantaje şi oportunităţi „de afară” i-au motivat pe unii și în detenție pentru astfel de „decizii”, de colaborator al securității; multe alte situaţii s-au manifestat în acest spaţiu vast al trădărilor. După fractura din decembrie 1989, mulţi dintre ei au fost recuperaţi şi redistribuiţi în marile structuri, urmând trendul torţionarilor cărora le aparţineau, cu toate beneficiile, într-o protecţie reciprocă.  Foștii deținuți politici care au practicat afară delațiunea, reprezintă cea mai degradantă pervertire umană, care a așternut peste ceva atât de nobil, altceva atât de murdar. Rezistența, prin suferința enormă, la toate procedurile de chin și schigiuire, dau în schimb bucuria enormă a unei conștiințe curate, a unei demnități depline, un briliant de neprețuit, purtat în existența rămasă sau dusă cu ei „dincolo”. Deci s-a manifestat existența unor alegeri și au ales destui. Diferit!

De ce „Federaţia” acestora? Printre ei au fost tineri şi vârstnici, oameni simpli sau cu pregătire înaltă, bărbaţi sau femei, din viaţa laică sau clerici din toate confesiunile, de o naţionalitate sau alta ş.a., o adevărată adunătură din toate sferele de existenţă umană, având ca patroni şi îndrumători de „meserie” securiştii, organizați în evidența lor, formau astfel o „comuniune” cu aceste blestemate năravuri, oarecum o „Federaţie”.

* Această murdară „ocupație” a pătruns în cele mai intime structuri sociale, de cunoștințe, de prietenie, de serviciu, de rudenie, chiar și în familii; s-au găsit delațiuni între frați, între părinți și copii și chiar între parteneri de viață. Astfel, unul dintre ei putea lua drumul caznelor, a pătimirilor și să nu se mai întoarcă din pribegie sau temniță, dezvăluindu-se o cumplită realitate: constatarea că persoana pe care o credeai cea mai apropiată ție, a devenit dușmanul tău cel mai mare, de moarte, de viață! Au compromis, au dezmembrat și distrus  familii, instituții de bază, sfinte într-o societate. Copiii celor arestați și cercetați nu puteau urma o școală peste cea elementară, pentru a-și valorifica potențialul intelectual ce-l aveau și pentru a se forma profesional. Părintele, în grija căruia se aflau, era pus în situația inumană de a alege: sacrificarea, lăsarea copilului acasă, fără pregătire, sau divorțul! Au fost parteneri de viață care au acceptat și care au rămas cu această blamă, fie că cel plecat nu s-a mai întors, fie că cel întors acasă nu a acceptat acel compromis, demnitatea „protejării” lui și a familiei nefiind acceptată cu acel preț; se ajungea la astfel de anomalii de viață, la astfel de tragedii cumplite, iar informatorii își semnau prezența și aici. Avem astfel aspectul abject, diabolic al moralei și ideologiei comuniste.

* Dar în afară de acest mare rău, de această enormă vină a delatorilor, simțită direct prin lipsirea de libertate atât de multă, cu chinurile groaznice ce i-au urmat, cu atâtea jertfe și ucideri determinată de această participare a informatorilor la procesul de comunizare a țării, alături de torționari, vreau să mai remarc un aspect al activității lor, la fel de eficient și criminal. Datorită acestor provocatori, ascultători, denunțători și trădători s-a distrus comportamentul de solidaritate umană, de protecție, de salvare, de ajutor, necesare între oameni, au determinat o atmosferă în care nimeni nu mai credea în nimeni, atunci când observau cum dispar dintre ei prieteni, cunoscuți s.a. dintre care unii nu se mai întorceau, ajutând astfel, indirect, la suprimarea libertăților de exprimare în acel regim de dictatură, sub toate formele ei, toate aceastea întemnițând societatea românească într-un comportament uman nefiresc, de supușenie, de turmă, de roboți sociali, contribuind astfel la sprijinul existențial așa de îndelungat a acestui regim roșu, de teroare și ucideri.

*Acest blestemat sistem, cu această enormă mulțime de informatori, a făcut ca numărul celor întemnițați sau supuși la atâtea altfel de forme de prigoană să fie la noi atât de mare, mult peste cel al țărilor vecine dominate de ruși, a făcut ca procesle brutale și ilegale de exercitare abuzivă a realităților socialiste să fie mult mai repede încheiate la noi. Costul a fost cu sute de mii de victime, cu atâtea vieți mutilate după prăpăd, pentru mult timp, aici fiind iarăși fruntași între vecini; toate acestea s-au realizat cu ajutorul semnificativ al delatorilor. Fără această lipsă de solidaritate, astfel determinată, năpasta peste țară n-ar fi fost atât de amplă, lipsa umui comportament social firesc n-ar fi fost atât de profundă. Ieșirea din această situație extrem de grea a fost și ea altfel decât la ceilalți: pe cale sângeroasă, prin diversiune, cu atâte consecințe nefaste, prelungită până în zilele noastre…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

sursă foto: CNSAS

Se pot ține ore la școală la o temperatură de 3 (trei) grade Celsius? Se poate învăța matematica, sau alte materii, în asemenea condiții? Nu e un atentat la sănătatea elevilor și profesorilor?…

Temperatura a fost măsurată de mama mea, Aurelia Vișovan, profesoară la liceul „Dragoș-Vodă”, care a dus termometrul la școală. Era prin ‘86 sau ’87, nu mai știu exact, oricum până în ’89 situația nu s-a schimbat… erau ultimii ani ai „epocii de aur”…

Tatăl meu, Aurel Vișovan, descrie atmosfera în cartea sa „Dincoace de gratii”, rememorând toate frământările de atunci.

„Cu toate lipsurile ce se accentuau din ce în ce mai mult, bucuria Crăciunului era mare. Eram toţi împreună. Bradul, obţinut foarte greu, după multe căutări şi intervenţii în secret, îl aştepta pe Moş Crăciun. Când auzeam pe străzi copii zburdalnici vorbind despre impostorul „Moş Gerilă”, revolta mea izbucnea, întrebându-mă: „Până când, Doamne, până când? Până unde poate merge falsul şi urâciunea sufletească a mai marilor ţării, încât să otrăvească și inimile acestor inocente fiinţe?”.

După sărbători, am intrat în cotidian. Seara, când se lua curentul, aprindeam cele câteva lumânări la care soţia mea corecta caietele elevilor, Marius se adâncea în lecturile lui preferate, iar eu, responsabil cu focul din sobă, cu gândurile dispersate peste atâţia ani, atât de încărcaţi, priveam lung jocul indescriptibil al flăcărilor. Până şi petrolul, „opaiţul” strămoşilor noştri, lipsea.

Afară, un frig ca-n Maramureş: în jur de -20°C. Soţia mea venea îngheţată de la şcoală, spunându-ne că, pentru a putea suporta frigul din clasă, făcea cu elevii, în timpul orei de matematică, exerciţii de… gimnastică. Cât era de frig în clasă?… într-o zi a luat termometrul în geantă, lăsând-o deschisă în timpul orei. La întoarcere ne spune:
– Trei grade! Cum poţi să faci şcoală în asemenea condiţii?
Evident că nu a comentat nici în şcoală, nici pe stradă. Era periculos să discuţi asemenea subiecte. De la tribuna unei mari adunări de partid, preşedintele comunist Ceaușescu ne-a sfătuit părinteşte să mai luăm un pulover în plus… În timpul acesta, elevii scriau cu mănuşi, ţinând caietele pe genunchi.”
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Am relatat acest moment acum, la împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, atât pentru tinerii de azi care n-au prins acele vremuri, cât și pentru unii mai în vârstă care continuă să zică „ce bine era pe timpul lui Ceaușescu”…

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: Peter Lengyel

La sfârșitul lunii octombrie, este prezentă o „sărbătoare”, Halloweenul, care se practică mai ales în America de Nord și Canada. Simbolurile, decorațiile și obiceiurile sunt de natură păgână, invocă ritualuri oculte, antice și crează un mediu sinistru. Este un obicei de a se goli bostani mari, galbeni, în care se decupează o gură, ochii și se luminează în interior, pentru alungarea spiritelor rele. Se muncește în această zi, deci nu este o sărbătoare oficială, ci este în trăire formală, un mod și o ocazie de distracție, probabil un obicei păstrat de la vechii băștinași, o varietate în amplitudinea mediului de viață atât de bogat în toate, prin acele locuri. Și la noi se mai practică, prin diferite părți, unele obiceiuri vechi, oculte.

Dar, contrar acestora, cu toate fantasmele lor, ne amintim de unele evenimente petrecute, văzute și trăite de noi în mod real, în interpretare creștină, lipsite de asfel de zdruncinări sinistre, cu manifestări într-un adevărat miracol.

COINCIDENȚE?

Uneori, te întâlnești în derularea vieții cu situații deosebite, cu totul aparte, neașteptate și-ți pui în mod firesc întrebarea: oare cum s-a întâmplat aceasta, cum s-au aranjat astfel lucrurile, de parcă erau puse de cineva cu mâna, acolo, atunci, în momentul cel mai potrivit?! Am să relatez câteva astfel de exemple.

Mai amintesc faptul că, atunci când eram mic, aveam un fizic plăpând, care refuza să se înzdrăvenească și mama m-a dus la un „ghicitor” din comună, pentru a-i prezice cele ce mă așteaptau. Acolo sosiți și spunându-i dorința, acesta a adus o carte foarte mare, care se numea „Gromovnic”, pe care m-a pus să-l deschid, trebuind mama să-i dea diverse date personale, de identitate. A citit el ce a văzut acolo și după ce le-a interpretat de pe fișierul acela, a spus:

„Băiatul va trece prin mari primejdii, dar, dacă va scăpa de ele, o să aibă o viață lungă”.

Acești ghicitori, asemeni „Oracolului de la Delfi”, consultat la vremea lui de Diplomații lumii, anunțau un spectru larg de posibilități, inteligente, dintre care una se cam realiza, în general. În cazul meu, „Gromovnicul” a transmis adevărul plin: am petrecut multe și mari primejdii, din care am scăpat și viața mea este deja lungă, până acuma!

*Eram elev în clasa IX-a la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet și, în ziua de vineri, 01.04.1949, am mers puțin la biserica romano-catolică din imediata apropiere a liceului; aproape în fiecare dimineață, aveam un interval de timp liber, de cca o jumătate de oră, între încheierea programului la internat și începerea cursurilor. Mă simțeam bine să petrec câteva minute în reculegere și rugăciune și făceam aceasta deseori, mergând la acea biserică. M-am întors și eram pe scările de intrare în școală, la intrarea din față, pentru prezența la cursuri, neavând obișnuința să lipsesc nemotivat de la activitățile școlare. Dar m-am răzgândit instantaneu și am decis să merg la autogară, pentru a afla ora plecării autobuzului pe Iza, a doua zi, sâmbătă, urmând să iau un mic concediu medical, cu ședere acasă, fiind răcit și cu un început de pneumonie. Am plecat deci spre autogară și, trecând pe lângă Securitate, care avea sediul lângă liceu, aproape m-am tamponat cu un grup de 3 securiști ce ieșeau vijelios și se deplasau în sens contrar cu mine; uitându-mă puțin după ei, din mers, am constatat că au intrat la Liceu și mă gândeam dacă n-o să aibă cineva „norocul” să-l întrebe „cum se simte”. Ajung la autogară și autobuzul chiar sosește, oamanii coboară și, printre primii călători, pe cine văd: chiar pe mama (!), care privește speriată în jur și, palidă, mă trage repede de o parte, spunându-mi: în noapte a tăbărât securitateta la noi, au căutat peste tot și au întrebat de Mihai! Speriat acuma și eu, întreb: și ce s-a întâmplat, fiind cu multă grijă? Mihai s-a ascuns și nu l-au găsit; au tras și cu arma, m-au îmbrâncit și tot întrebau: unde-i banditul, pentru că se vede că a fost pe aici. Le-am spus că a plecat de mai mult timp și nu știm pe unde, iar de atunci n-a mai venit pe la noi. După ce au răvășit tot, au plecat spunând: să-i facem o vizită și preotului Trif, de întâi aprilie!

Ne-am depărtat spre marginea orașului, spre Cămara, cumpărând ceva mâncare și am decis să mergem cu trenul, din stația de după Cămara; la autobuz sau în stația Sighet mă puteau căuta securiștii cu ceva elev de-a lor, pentru recunoaștere. Ei au intrat la Liceu pentru a mă aresta pe mine, din clasă, mai spectaculos, așa cum am auzit după aceea; n-au vrut proabil să mă deranjeze din somn mai devreme, la internat! Atunci nu era telefonia dezvoltată și nu se puteau gândi că aș putea fi anunțat așa devreme de cineva și nici nu am fost lipsă la cursuri din acest motiv. Am ajuns astfel cu bine acasă, cu trenul, a sosit și tata de la Sighet și, cu fereală, am rămas ascunși, în urmărirea securității.

Mama a fost deosebit de inspirată, în tot ce a făcut; la întrebarea securiștilor despre tata, ea a răspuns că este plecat pe deal să pregătească lemne pentru foc; parcă ar fi știut întrebarea! Tata era însă plecat la Sighet cu fratele Ion și cu alți flăcăi, cu căruța, pentru încorporare. Dacă aflau acest lucru, legitimau cele 2-3 căruțe întâlnite în drum, spre Sighet, și-i arestau și pe tata și pe Ion, ceea ce mama o fi bănuit, desigur; lucrurile puteau lua o cu totul altă întorsătură, cei doi neștiind ce a fost pe acasă și, mințiți și speriați, puteau fi înșelați și se puteau da de gol cu ceva despre ascunderea lui Mihai și puteau reveni la noi să-l ridice, el fiind acolo, din nou ascuns; putea cădea tot sistemul de protecție, atunci, pentru toți și erau mai multe persoane pe care i-ar fi așteptat mari necazuri. A urmat apoi decizia mamei de a veni la Sighet și lipsa mea de la prima oră, cu plecarea intempestivă la autogară. Dacă mama nu venea la Sighet, eu mergeam la școală la a doua oră și tot eram arestat; aceeași situație dacă mergeam la prima oră. Dacă mama venea la Sighet, dar eu mergeam la oră și nu la autogară, venind mama la Liceu și întrebând de mine, putea fi și ea arestată, după arestarea mea, cu cine știe câte consecințe.

Dacă tata „nu era pe deal”, după lemne, dacă mama nu venea la Sighet, sau dacă eu nu mergeam la autogară, oricare dintre situații dacă nu se producea, era un dezastru. Cineva, anume, parcă le-ar fi rânduit pe toate.

Trei persoane, din trei locuri diferite și depărtate între ele, trei decizii, toate corelate și unite într-un scop unic, esențial de folositor nouă!

* Al doilea eveniment „ciudat” s-a produs la Securitatea din Satu Mare. În celua aceea, în beznă, cu pământ pe jos și plină cu șobolani, în care am fost aruncat în ultimele zile, aveam ca mobilier doar o tablă de scândură,„patul”. Acolo eram la discreția șobolanilor, neputându-mă apăra de ei decât cu mâinile (!). Am fost mușcat de mai multe ori de picioare, atunci când, răpus de somn, mă așezam pe scândură, cu capul acoperit de zeghe, pentru a-mi proteja gâtul. În scurt timp am făcut o febră puternică, cu respirație fierbinte și delir („febra mușcăturii de șobolan”-DEX), cu șobolanii pe lângă mine. Mi-a venit o idee, ca să fie, puteai crede, dar a fost salvatoare. Oare cum mi-a venit? M-am ridicat încet și, împleticindu-mă, m-am deplasat spre ușă, în care am început să bat, să bat într-una! De ce băteam, ce se putea întâmpla? Ușa era blindată, masivă, încărcată de feronerii, prezenta o siguranță totală. Veneau acolo foarte rar torționarii, numai așa cum aveau ei programul. Mă puteam gândi doar că voi obosi în plus și mă va durea mâna, că după un timp nu voi mai putea lovi ușa, urmând să revin pe aceeași tablă de scândură. Totuși n-a fost așa; un gardian a deschis ușa, atunci când eu m-am prăbușit afară și mi-am pierdut cunoștința. Probabil acesta a venit să mă sancționeze, dar nu mai avea pe cine. În mod sigur, bătăile mele în uță făceau mult zgomot, amplificat și de acele tunele subterane rezonatoare, care-i deranja. Când m-am trezit, „uniforma” îmi era schimbată cu hainele de acasă, fără să știu cum și când au făcut această schimbare și eram predat de către 2 civili milițienilor de la Penitenciarul Bistrița.

Deci starea mea de inconștiență a fost de lungă durată, cu toată pregătirea necesară „transferului” și celelalte activități, cu timpul necesar drumului (numai cu mașina se putea face), de la Satu Mare la Bistrița și cred că eram în mare pericol. Șobolanii!

Aceea decizie de deplasare, buimacă și împleticită, care părea fără niciun rost, fără nici-o așteptare, „de pomană”, ca să fie, cred că a fost genială pentru viață, pentru salvarea ei. Dacă eu rămâneam în continuare pe aceea scândură, într-o indiferență specifică unor astfel de stări, iîmi venea și acolo rău, îmi pierdeam cunoștința, venea „leșinul” și în scurt timp eram acoperit de un „strat” de șobolani, care m-ar fi mușcat de gât, de peste tot. Gustul și mirosul sângelui i-ar fi înebunit și ar fi început să mă devoreze încă de viu. Nu după mult timp, torționarii găseau acolo, probabil, un schelet și o „pagubă” de uniformă zdrențuită.

Deplasarea spre ușă, în aparență fără niciun rost, în letargia stării în care mă aflam, a fost totuși un „Miracol”, după cum s-a văzut. Oare cum s-a produs, sub ce imbold?

*Un coleg de la Baia Mare m-a rugat să-l însoțesc cu mașina lui, pentru a-și aduce acasă niște lucruri cumpărate de afară. Drum întins, fără opriri, cazarea, pentru somn și odihnă, suprimate, cu conducere și dormit în mașină; am condus și ne-am odihnit cu rândul. Imediat, la trecerea frontierei în România, a luat el volanul și eu am trecut la odihnă și am adormit, fiind obosit.

Nu știu cum se face, dar prin apropierea Aradului, parcă m-a strigat cineva (în vis), m-a scuturat și, speriat, m-am trezit. Cu ochii deschiși, văd în față un camion mare în staționare, blindat cu tablă albă, picioarele colegului înfipte în accelerație, mașinuța noastră se apropia vertiginos de camion și nici urmă de semnalizare. Toate acestea le-am conștientizat în fracțiune de secundă, de cum am deschis ochii și nu cum le-am descris și, ca la un strigăt al vieții, am prins volanul și am virat forțat stânga, apoi dreapta, manevre rapide, din față sosind, pe drumul lui, un alt autovehicul. Am avut o teamă groaznică că-i prea târziu, caă puteam lovi colțul stâng din spatele camionului, când ne-am fi rostogolit, cine mai știe cum dar am scăpat, la fix (!) și de pericolul din față, strecurându-mă forțat în fața camionului. Abia atunci am rostit primul cuvânt și bine am făcut, altfel cine știe cum se busculau lucrurile. I-am spus colegului să țină accelerația, viteza, eu fiind tot cu mâinile pe volan, până ne-am depărtat la 400 – 500 m de camion. Îmi era teamă să nu vină șoferul de la camion cu manivela la noi; el se afla lângă motor, cu capota ridicată și, sesizând pericolul acroșării în acele viraje scurte și rapide, a sărit peste motor. Am oprit și atunci colegul meu, de viață, palid, ca și mine, transpirat (cred cu picături reci) și încă tremurând îmi spune: am adormit! Eu nu mai conduc!

„Nu te mai gândi la ce a fost, bine că am scăpat”. Am schimbat locurile; eram amândoi afectați gândindu-ne prin ce am trecut și am decis să conduc numai eu, cu multă atenție, să evit orice pericol, pentru că șansele nu vin nici ele pe bandă rulantă. În drum am dat peste o conductă purtătoare de apă, cu o mică fisură, prin care un jet subțire de apă țâșnea cu viteză în sus; mi-am pus obrazul în aceea apă răcoroasă și m-am înviorat.

Ajunși acasă, am stat la masă cu mama și cu fratele lui și, închinând cu un pahar de țuică, el a spus: dacă avem plăcerea să închinăm și să servim un pahar de țuică, aceasta se datorează prezenței lui Ghiță; altfel, trebuia să mergeți prin vecinătățile Aradului, să adunați ce se mai putea aduna după noi; le-a spus întâmplarea (nu trebuia) și am observat că paharele erau bine golite, înainte de a le duce la gură.

Cine m-a strigat, m-a speriat din somn și m-a trezit, chiar atunci, la limită, nu o secundă mai târziu, la frontiera dintre viață și moarte?!

*În anul 1988, D-na doctor Dincă, de la spitalul din Borșa- Maramureș, la un control medical la care m-am prezentat oarecum formal, m-a găsit cu o hipertensiune pronunțată, urmând în continuare un tratament riguros, ce s-a impus. Destul de repede după aceea, au apărut și fibrilațiile și au continuat ani de zile, cu manifestări tot mau grave: flatere, secvențe ventriculare bigeminale, de amplitudine tot mai ridicată. Am solicitat să mi se facă șoc electric sau operație, dar mi s-au refuzat, ca fiind nerecomandate, pentru că erau de amplitudine mare și, pentru refuzul operației, invocau vârsta înaintată. Aveam crize săptămânale, sau de 2-3 ori pe lună. Îmi apăreau imediat când mă enervam, la căldură sau frig mare, sau în caz de oboseală, de efort. Am frecventat Spitalul din Borșa de sute de ori, de 3 ori am fost internat la Baia Mare și de 2 ori la Cluj, câte 2 săptămâni. Din 2000 ne-am mutat la Cluj și prezența la urgențe cardiologie era tot mai freventă, cu staționări de la 2-3 ore, la 2-3 zile, sub perfuzii cu propafenonă. Mi s-a stabilit atunci un program, pentru a evita deranjul cu acel du-te-vino: când apar fibrilațiile, să iau 2 tablete de ritmonorm și, dacă după o oră nu se ameliorează ritmul cardiac, atunci să merg la urgențe – cardiologie. Am urmat acest program ani de zile, cu rezultate amestecate.

Dar, odată, după mai mulți ani, imediat ce a început să se manifeste fibrilația, am chemat un taxi și am plecat repede la urgență, fără a mai respecta programul fixat; asa mi-a venit mie! Așezat pe un pat, mi-au pus acel triunghi pe piept și m-au conectat la monitor, după care D-na Doctor trece repede la un telefon și, vorbind, o aud pronunțându-mi numele. Îndată apar 2 bărbați („rezidenți”), de o parte și de alta a mea, care aruncă diverse cabluri peste mine, iar eu întrebându-mă: dar ce mai vor să-mi facă? Imediat însă am sărit sus de pe pat: șoc electric! Știam că acesta se face cu pregătire, uneori te adoarme; privesc spre monitor și văd pulsul oscilând în jurul a 250 bătăi/minut! Ați avut 300 pulsul și viața vă era în pericol, îmi spune un rezident! Am rămas acolo în tratament și supraveghere, la terapie intensivă, 10 zile! Cine m-a trimis urgent la „urgențe”? Dacă mai rămâneam în așteptare câteva minute, nu o oră, inima mi se făcea bucăți! O operație în Franța (Dr. Marius Andronache), în 2010 și inima s-a liniștit…

Am relatat câteva cazuri din acestea „ciudate” dar au mai fost și altele, care nu te pot scoate din lumea miracolelor, ci te fac și mai încrezător în acestea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet