Un arc peste timp. Ne aflam în Cluj, când am primit un telefon de la un fost elev al soției, Oniga Aurel. A foat prima comunicare cu fosta dirigintă a lui, atunci prof. Tăut Maria, după absolvirea Liceului din Cavnic, în anul 1967. Au trecut de atunci 50 de ani și elevul și-a format o profesie și a părăsit zona, diriginta lui s-a transferat la Liceul din Vișeu de Sus, după căsătoria noastră, cu numele de Bărcan Maria, unde a funcționat împreună cu mine, soțul ei, până la pensionare, ca profesori de matematică. Ne mai spunea că el se află în Arizona, în SUA, de mai mulți ani, cu familia, cu soția lui Paulina, pe care nu o cunoșteam și cu trei băieți și o fată, alții doi fiind în țară, cu activități de succes; în componența familiei se mai aflau 24 de nepoți! Dar, surpriză: ne invită să-i facem o vizită în Arizona, că n-o să ne pară rău! I-am mulțumit pentru invitație, fără a ne pronunța în vreun fel și i-am spus că și noi facem vizite pe la copii, anual, în Anglia și în State (Minnesota). În anul următor, am primit un nou telefon, fiind în America, prin care reînnoiește invitația și atunci am decis să o onorăm în acest an și am plecat spre Arizona.

În continuare, dorim să împărtășim câteva gânduri, câteva imagini despre un timp de care ne aducem aminte foarte des și cu mare drag, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenii noștri maramureșeni, într-un mediu familial extrem de plăcut; în vizitele făcute am întâlnit prezențe și imagini de o frumusețe excepțională, magnifice.

În săptămâna mare, între 02 și 07 aprilie 2018, eu cu soția, împreună cu fiica noastră Ana-Rodica și nepoțelul Samuel, am luat avionul și am zburat spre destinație, unde am pus piciorul după trei ore de zbor; am plecat cu ninsoare și frig și am ajuns acolo în noapte, într-un mediu de basm și o atmosferă caldă de +30 de grade C. Ajunși la aeroport, am luat mașina pe care fiica noastră o închiriase mai înainte și ne-am îndreptat spre adresa dată. Din mers, i-am contactat și i-am avertizat: «am sosit!»; răspunsul a fost prompt și hotărât: veniți, vă așteptăm cu drag! În circa o jumătate de oră am abordat strada «Paradise», din localitatea Phoenix, acolo unde gazdele noastre aveau locuința, domiciliul. Ne-au așteptat cu o bogată pregătire: supă, salate și mulțime de alte bunătăți, nelipsind nici sarmalele și nici cârnăciorii, cum numai în Maramureș se fac așa de buni. Toate cele prezente arătau calitățile de atât de bună gospodină a Paulinei; a fost și Aurel complice la aceste preparate, cu mulțime de fructe și sucuri, din grădina proprie. Într-o seară, ne-a oferit și o cină cu păstrăvi deosebit de gustoși și bine pregătiți, recolta proprie adusă din munți. Era o familie așezată, credincioasă, cu relații interumane deosebit de agreabile. Paulina spunea rugăciuni de toată frumusețea înainte de fiecare masă, pe care le repeta și la plecările nostre în drumeții. În această frumoasă atmosferă «familială», plăcută, cu multe istorisiri, orele treceau, noaptea se tot micșora și graba spre odihnă și culcare părea adormită. Ne-am culcat până la urmă și ne-am odihnit confortabil, urmând ca în prima zi să începem vizitarea obiectivelor fixate ceva mai târziu.

Noi plecam «pe teren» de la 10 dimineața și eram duși până spre seara zilei, nesătui de toate ce vedeam. Într-una din seri ne-au invitat să vedem «un colț» al unei camere, unde era expus un «Trei Culori» românesc, alături de prosoape, «talgere» și alte obiecte tradiționale românești, maramureșene; un colț mic, care pentru ei era mare cât întreaga Americă!

Chiar și pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor a înregistrat pe una «Cavnic» și pe alta «Paulina».

«Eram atât de departe de țară și atât de aproape de ea; sunt destui de mulți în țară, care sunt foarte departe de aceasta»!

«O Zonă aridă și secetoasă, prin Vestul Statului». Am văzut locuri de toată frumusețea în cele 4 zile petrecute în Arizona, în prima zi, făcând o incursiune în zona Vestului Sălbatic. Am plecat printre perdele de palmieri maiestuoși, înalți și doar cu o coroniță de frunze la vârf, printre care se vedeau alte multe varietăți din această specie arboricolă cu bogății coronariene, continuând spre zonele mai înalte, aride și secetoase, cu cactuși de toate formele și varietățile diforme, care urcau pe versanții înălțimilor până spre vârful lor, ca adevărate păduri; mulți păreau a fi trunchiuri retezate de copaci, cu una sau mai multe ramuri, îmbrăcați în «spini». Se mai vedeau și alte specii arboricole, dar dominante erau formațiunile de palmieri și mai ales cele de cactuși.

La întoarcere, am vizitat frumoasa Grădină Botanică, cu o largă reprezentare a varietăților de palmieri și cactuși, cu o floră măruntă printre aceștia, de la care câte o păsărică colibri, mică cât o libelulă, părea neobosită în recoltarea nectarului. Am văzut acolo sute de specii de cactuși, de diferite forme, culori și mărimi, dezvoltați pe verticală sau orizontală, în forme sferice, mai mici sau mai mari, unii cu frunze masive, late, groase și ghimpoase, cu flori și fructe, alții fiind dezvoltați în lungime, cu trunchiuri groase, masive, cu două, trei ramuri; erau și prezențe filiforme, unele izolate sau adunate în corciuri, «tufe».

Într-o documentație pe internet («Despre Cactuși») se spune că ar fi până la 2.500 de specii de cactuși; 80% din compoziția lor este apă și au suprafață groasă, ceroasă, iar aceasta, împreună cu spinii lor («frunzele»), împiedică evaporarea apei, conservă umiditatea și favorizează condensarea. Rezistă în zonele aride și secetoase, având rădăcinile adâncite în pământul uscat, la mai mulți metri, iar acestea se dezvoltă și pe orizontală, pentru a «sugativa» apa atunci când plouă. Animalele care mănâncă cactuși (mai mici, filiformi) mor după aceea, spinii lor perforându-le stomacul! Se spune că floarea de cactus este cea mai parfumată, «parfumul» acesteia fiind simțit până la 1 km distanță. Au multe calități terapeutice, folosite în industria medicală, cosmetică, protector împotriva radiațiilor, plantă ornamentală ș. a.

În multe locuri am întâlnit avertizarea că tăierea unui cactus se pedepsește cu până la 25 de ani de închisoare! Probabil pentru protejarea acelor multe calități pe care le au, iar cu umiditatea mare ce o poartă ar putea fi în pericol în zonele lui aride cu secetă prelungită. Cred că motivul principal ar fi, mai ales, puterea lor de stabilizare a solului acelor zone aride și uscate, larg răspândite în Arizona, cu povârnișuri și înălțimi supuse eroziunii și aportul rădăcinilor sale pot împiedica, peste timp, ca spații mari din acest Stat să nu devină un mai extins și mai «Mare Canion».

«Marele Canion». O minune a lumii, cu o peisagistică fără egal, care te lasă fără cuvinte, păstrându-și farmecul peste timp. Pentru a ajunge acolo, am depășit înălțimea de peste 8.000 de picioare, pe renumitul Rout 66, o șosea mereu în urcare și cu avertizarea de protecție a sălbăticiunilor ce ne-ar sări în cale, fauna având aici o largă reprezentare, cu o severă protecție a aceteia în America; am petrecut două zile în vraja imaginilor acestei minunății create de natură. În fața noastră apăreau înălțimi semețe de stâncă, granit și roci de altă compozitțe, cu mulțime de coloane și piscuri, mai înalte și mai joase, după duritatea lor, în dantelării și culori diferite, de parcă un sculptor de excepție le-ar fi realizat, într-o largă extindere, în trepte, cu o prezență arhitecturală de ansamblu de nedescris, pe toată întinderea acestui imens spațiu. Totul părea un vis! În abisul profund în care se lăsau, se observa o linie albastră, care șerpuia prin defileul acesta și care reprezenta «Fluviul Colorado» , vinovatul principal de aceste uriașe săpături, în mai multe milioane de ani (5-7 mil.), aliat cu vânturi, ploi, alunecări de teren și alte intervenții ale naturii înseși. Acesta a transportat în milioane de ani ceea ce săpa în stânci, granit sau alte structuri, ducând acele enorme cantități în apele mari și adânci, încăpătoare, care până la urmă îl absorbeau și pe el, dar care se tot regenera, nu-l puteau înfrânge și a rămas cu aceeași misiune, poate mai potolită. Spre Sud și spre Nord, se întindea acest uriaș defileu prăpăstios, încă în activitate, de o rară frumuseșe, de neexprimat, una din cele 7 minuni ale lumii. În lungime de aproape 500 de km și o adâncime în jur de 1,5 km, are o lățime neuniformă, extrem de variabilă, situată între 400 m și 24 km! (Câteva date «metrice» le-am luat de pe Internet: «Marele Canion»). De-a lungul lui se întinde o șosea excelentă, cu multiple ramificații, cu întinse parcaje și spații de cazare și agrement, lăsând între ea și acea lungă, minunată și enormă «prăpastie» o perdea arboricolă, cu «strungi» din loc în loc spre acel plăcut miracol, la marginea căruia erau mici ziduri protectoare sau maluri stabilizate. Altfel, zona împrejmuitoare era împădurită cu specii arboricole adecvate înălțimilor, îmbogățită cu fauna adaptabilă acestora, cu însemne afișate pentru protecția lor în deplasări. Ne-am oprit de multe ori cu mașina în dreptul acestor «intrări», cu locuri de parcaj provizoriu și am tot privit prin aceste «ferestre», secvențe dintr-o minune a lumii. Dar, de fiecare dată, la fiecare oprire, ni se părea că vedem pentru prima oară această superbă imagine, care era parcă diferită de cea văzută puțin mai înainte, pentru că era într-adevăr o altă prezență din acel ansamblu al Marelui Canion, văzută din alt unghi, în alte culori, cu alte superbe elemente, cu alte profiluri de stânci, ziduri și coloane masive de granit și piatră, crescute parcă din hăul acelor adâncuri și nu scăpate din eroziunea vremurilor, mărturii peste timp, după milioane de ani. Am trecut astfel din extaz în extaz, pe un lung traseu, unde fiecare imagine și toate în ansamblu îți lăsau pe retină, în simțire, ceea ce nu se poate descrie și se poate numai vedea. Am realizat câtă dreptate are Cristina Stoica, absolventă a PR și Turism, când spune: «Marele Canion este imposibil de transpus în cuvinte; este locul în care înțelegi cu adevărat expresia «fără cuvinte».

După două zile am părăsit zona, cu o cazare de o noapte la un hotel din apropiere, zonă în care realizările creativității umane se îmbinau cu ceea ce natura însăți ne oferea spre admirație, această măreață și unică minune a lumii. Am coborât pe un alt traseu, Sedona, la fel de o excepțională frumusețe, parcă o continuare mai lină a ceea ce am lăsat în urmă, parcurgând un defileu lung, între pereții abrupți ai înălțimilor semețe, de forme și dimensiuni diferite, mai înalte sau mai scunde, de stâncă, granit ori alte roci, de mai mică duritate, în nuanțe de culori și sculpturi variate, de o parte și de alta a șoselei, printre care un râuleț își ducea apele învolburate, mereu îmbogățite, spre josurile acestor ținuturi. Pe marginile acestei ape curgătoare se găseau, din loc în loc, spații cu căsuțe pentru cazare, parcaje, precum și case de vacanță mai izolate, printre arbuști. O frumusețe!

Parcul Național «Pădurea Pietrificată». O altă minune a naturii, a lumii, ne-a oferit spre desfătare și acest spațiu, cu exponatele sale unice, magnifice. Tulpini de arbori întregi, sau bucăți mai mici ori mai mari, unele parcă segmentate la «drujbă», erau împrăștiate pe largi spații, în densități diferite; chiar bucățile mai mici aveau o greutate extraordinară, cele puțin mai mari nu le puteai mișca din loc! Nu știu ce le-a putut bătuci, sau cu ce au fost infiltrate pentru a realiza o asfel de densitate, cu așa enormă greutate. Era o avertizare, la intrarea în zonă, care interzicea păstrarea vreunei bucăți, oricât de mică, sub amenințarea controloului și a consecințelor. Probabil proprietarii acestor bogății erau aceia ce stăpâneau și terenurile pe care se găseau aceste «lemne», aceste «păduri» doborâte, cine mai știe când, cine mai știe de unde. Se prespune (se pare că nu sunt documente) că s-au produs ceva catastrofe pe acolo, erupții vulcanice în potop, cu sute de milioane de ani în urmă, invadând o regiune tropicală cu arbori falnici și o faună ce se poate doar imagina; s-au găsit și fosile de dinozauri și urme de existență umană, mai apropiate. Este locul cu cele mai impresionante fosile găsite, de acum 225 milioane de ani! Erupțiile vulcanice au depus un strat gros de noroi și cenușă vulcanică peste arbori, împiedicând carbonizarea lor. Aceștia au fost târâți de aluviuni departe și separați de ramurile, rădăcinile și uneori de coaja lor, motiv pentru care nu s-au găsit fosile ale acestora, așa cum s-au gasit pentru altele, frunze și floră. Îngropați sub aceste sedimente, au suferit în multe milioane de ani, modificări de structură, fiind pietrificați. Oxidul de siliciu, mai ales, împreună cu oxizii de fier, de mangan, cu pulberea vulcanică numită bentonită, cu jaspul (o piatră semiprețioasă) au pătruns în fibrele lemnoase și le-au mineralizat, în nuanțe de culori de la galben la roșu, portocaliu, albastru, negru sau nuanțe purpurii și le-au dat densitate și greutate mare (unele date metrice, de formație și structură, le-am luat de pe internet: «Pădurea Pietrificată»). Toate acestea dau Parcului Național, «Pădurea Pietrificată», aflată în marele «Deșert Pictat», de-a lungul râului Colorado, cu acea mulțime de «lemne» împrăștiate, segmente de arbori pietrificați, o frumusețe brută, aproape extraterestră. Mai erau și pe aici înălțimi, pereți de stânci de mai mică ridicătură, în culori și forme variate, printre ele cu diferite adâncituri, semne și acestea ale unor eroziuni produse în milioane de ani. Am întâlnit pe acolo și mai multe magazine indiene, cu mulțime de produse de fel și fel, specifice locurilor, amintiri, unele la prețuri exorbitante. Ne-a uimit, însă, o mică buturugă lemnoasă din cele văzute, dar finisată și lustruită pe fața superioară, care-i dădea o strălucire și frumusețe rare de culori, expusă spre vânzare. Evident nu se putea mișca din loc, decât cu cine știe ce mijloace și eforturi. Uitându-mă la preț, în dolari, se vedeau pe etichetă una sau două cifre semnificative, urmate de mai mult zerouri; iluzie optică, credeam eu. M-am uitat mai cu atenție, cu ochelarii pe ochi și am văzut cu claritate valoarea: 12 mii de dolari! De necrezut! Îmi ziceam că acea buturugă se putea secționa în mai multe felii, fiecare putând fi adusă la acelaș aspect, miracol. Oricum, nu aveam intenția să ne-o însușim; câteva lucruri am mai cumpărat de pe acolo, ca amintiri, mici ca dimensiune și ca preț. Tot în acel magazin era prezentă o tulpină de arbore mai subțire, la care se vedeau cu claritate în capătul ei acele cercuri care exprimau vârsta copacului în ani. Am mai întâlnit, tot într-un magazin cu vânzări, o bucată de «piatră» neagră, de mărimea unei genți mici, plate, la fel cu o densitate ce o făcea de nemișcat; preț astronomic! Ni s-a spus că este o bucată dintr-un meteorit căzut undeva pe aproape. Simbolisme, relicve de multe milioane de ani! Am vizitat și locul acela, urcând cu mai multe ascensoare și am văzut craterul enorm, circular, de mari dimensiuni, lăsat de meteorit la contactul cu Pământul.

În ultima zi a vizitei noastre, ne-am deplasat în orașul Tucson, unde am vizitat două biserici catolice. Una a fost mai recent construită, o adevărată catedrală, cu arhitectură modernă, extrem de plăcut organizată, în exteriorul și interorul acesteia, interior ce-ți dădea pacea și liniștea cunoscută a acestor locuri de reculegere și rugăciune. M-au impresionat două statuete dintr-o anticameră a acesteia, unde una reprezenta un călugăr ce purta zeghea de întemnițat, vărgată, iar a doua, o călugăriță cu lanțuri la mâini, probabil reprezentând misionari, martiri ai acelor locuri și timpuri, sau evidențiind alte perioade de persecuție ale cultului religios în formare. A doua biserică a fost construită în altă parte, veche din anul 1700, cu băncile și mobilierul uzat de folosință, cu întregul interior foarte plăcut și frumos organizat muzeistic.

De aici am trecut în Old Tucson, unde erau prezente tot felul de construcții și imobile din timpurile vechi, acolo unde se montau scene cinematografice pentru filmele de epocă, western-uri și unde te puteai plimba cu trenulețul sau cu poștalionul vremurilor. O excursie de neuitat!

După 4 zile, pline de minunății, am sosit «acasă» ceva mai târziu și am invitat pe amabilele și primitoarele noastre gazde la un local japonez, pentru o cină de despărțire. Acolo, un meșter bucătar japonez a preparat în fața noastră meniul comandat, deosebit de gustos și îndestulător, făcând tot felul de scamatorii în timpul «activității», amuzante nu numai pentru nepoțelul nostru, dar chiar și pentru noi.

Cu multe mulțumiri și alte discuții, mai scurte acum, ne-am retras pentru odihnă, dimineață fiind trezirea la orele trei, pentru a putea parcurge toate formalitățile de îmbarcare în avion, care pleca la primele ore ale dimineții. Mulțumindu-le mult pentru frumoasa primire și găzduire, ne-am îmbrățisat cu afecțiune și, la drum, așa cum îi stă omului bine. Aurel era plecat la serviciu mai devreme, iar Paulina ne-a condus la mașină, cu rugăciuni așa cum știa ea să le facă și a rămas acolo, între doi arbuști, făcându-ne semn cu mâna, până când depărtarea și întunecimile nopții, încă neîncheiate, au împiedicat vederea; acolo stătea și Aurel, dacă nu era plecat la serviciu.

Rămâneți cu bine și cu sănătate, oamenilor ce ați fost și sunteți atât de buni și care trăiți în sentimentele religios-umane în esența lor și nu le manifestați doar în vorbe, formal! Domnul să vă ocrotească și să vă aibă în pace!

Cu mult drag, familia de oaspeți, pe care ați făcut-o să se simtă atât de bine!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Lieului ”Dragoș Vodă” din Sighet

22. o4. 2019, Minnesota, SUA

Am trăit în toată plinătatea ororile închisorii comuniste, în condiții limită de viață și le-am redat secvențial și concis în mai multe materiale, care mi-au fost publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, doamna prof. Brîndușa Oanță oferindu-mi cu multă bunavoință și înțelegere găzduirea lor. Pentru aceasta îi aduc multe și călduroase mulțumiri, rugând-o în același timp, să transmită mulțumirile mele și colegilor de redacție. M-a bucurat mult publicarea acestora și atâtea comentarii pe marginea lor, deosebite, «intervenții vindecătoare» în toate exprimându-se reprobarea pentru cruzimea persecuțiilor comuniste și, în același timp, respectul pentru cei ce le-au indurat.

«Petrecerile» acelor vremi erau așa de diferite, dense și variate, de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau de-a lungul anilor, cu momentele, surprizele, mediul și psihologia lor, încât le-ai putea prezenta într-un volum pentru orice locație, sau interval mai scurt de timp. Redarea unor evenimente memorialistice, care sunt atât de depărtate de firescul unui comportament uman, sunt mai ușor admise, receptate de public, chiar dacă forma de expunere a lor este mai modestă. Altele, cu personaje și acțiuni create, cu ficțiuni, în cadrul formei literare alese reclama celui în cauză, anumite calități literare, de redare, însușiri care mie nu mi se pot pretinde sau imputa! De aceea, am fost puțin încurajat și am abordat doar evenimente mai ales pe această temă, trăite de mine și expuse în realitatea lor.

Cine a vizualizat articolul amintit, poate observa că anul 1954 mi-a fost foarte dens în evenimente, mult diferite unele de altele; pentru mine, a fost și un an de referință. Temnița, eliberarea, apoi în intervalul dintre un an școlar ce se încheia și altul care începea, am promovat clsasele a IX-a și a X-a, cu Maturitatea, prin examene în două sesiuni integrale, la fără frecvență și am reușit și la examenul de admitere la Facultate, cu un «greu» extrem de greu, apoi începerea în același an și a studenției, care a continuat cu studiul în condiții optime. Ce puteam dori mai mult? Dar, după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, în 08.02.1958, am fost bătut și exmatriculat din Facultate, de peste tot, pentru refuzul, din nou, în recidivă, de a colabora cu Securitatea, deși știam ce mă poate aștepta. O sancțiune extrem de brutală, inumană și ilegală, care mi-a adus aminte că trăiam în «Iadul bolșevic». Acest eveniment a fost «răul» cel mai rău ce mi s-a întâmplat în acea perioadă și, de aceea, doar pe acesta l-am redat, în toată nelegiuirea și hidoșenia lui politică. Au mai fost multe alte persecuții, multe necazuri, în jurul acestei ilegalități (un rău nu vine niciodată singur), multe suferințe, dar acestea nu se pot compara cu cruzimile tratamentului din detenție, cu viața la limită de acolo. «Pe afară» poți să-ți alegi un meniu acceptabil la o masă, decent, să dormi în condiții comode într-un pat, să vezi un spectacol și atâtea altele, cu toate restricțiile impuse. De aceea am să mă și opresc cu relatarile de acest fel, trebuind sa le spun într-un fel «The End», chiar dacă vor mai trece unele secvențe prin această «sită», mai restrânse sau de alt fel, dacă vor fi admise. Trebuie să păstrez puțina legătură cu cine a manifestat așa multă înțelegere și respect în colaborarea avută, când poate v-am și agresat cu prea multe materiale, cu toate corecturile lor, chiar dacă aceasta ar semnifica doar un Salut (!), cu tot respectul, pentru «Salut, Sighet!», site-ul dumneavoastră atât de mult solicitat și respectat.

Desigur, printre materialele reclamate de acest site sunt prioritare mai ales acelea legate de cerințele orașului, de analize economice, cultural-artistice, spirituale, învățământ, legate de infrastructură, reconstrucții, zone de agrement și atâtea altele de care are nevoie localitatea, pentru corecții și dezvoltare, care se și dezbat atât de mult aici. Eu am adăugat la fiecare final de articol:… «fost elev al Liceului Dragoș Vodă din Sighet». Îmi place să spun aceasta, poate prea mult repetată, dar am fost elev al acestui liceu 5 ani, unde m-am simțit extrem de bine, port mult respect profesorilor care ne-au facut educație și instrucție, rămânând cu «nostalgiile» timpului, acesta fiind și singurul loc în care am trăit o mică parte a adolescenței, în libertate, cealaltă parte fiindu-mi arestată, împreună cu tinerețea întreagă. În acest fel sunt oarecum legat de Sighet, care, împreună cu Clujul sunt orașele mele de inimă și suflet. Indirect, materialele de memorialistică publicate au și ele legătură cu Sighetul, fiind solicitări a se face cunoscute opresiunile comuniste, la Simpozioanele de la «Memorialul Sighet». Acest Memorial de la Sighet este așezat de Consiliul Europei alături de cel de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia, prin structura lui fiind primul Memorial din lume dedicat Victimelor Comunismului. Este spre lauda Sighetului că a dat spre construcție și dezvoltare acest imobil, pentru un scop atât de nobil și măreț, din care Doamna Ana Blandiana, împreună cu soțul dânsei, Romulus Rusan, cu sprijinul unor oameni privați, de nădejde, asociații (statul român a «tăcut» mai mult, aici) și, mai ales, cu sprijinul Consiliului Europei, au reușit să transforme acest imobil în ceea ce vedem astăzi, o Instituție de Măreție și Renume național, internațional și mondial, care, împreună cu Cimitirul Săracilor și cu Școala de Vară, formează arhitectura Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. În revanșă, acest Memorial poartă numele orașului Sighet pe toate meridianele lumii!

Vreau să las deoparte cu totul materialul expus, în toate articolele publicate, toată teroarea pe care ele o cuprind, să evadez oarecum dintre acestea și să nu mai amintesc nimic de torționari, de diabolica Securitate, suferințe, de bătăi, înfometare, îngheț, munca de exterminare, celule în beznă, șobolani, afecțiuni grave, garduri de sârmă, toate acestea care-și făceau parcă libertate și viața multiplu întemnițată, ca și cum ele nu s-ar fi produs, petrecut, ca și cum nu le-aș fi trăit. Am să parcurg cu gândul trăirile de viață, fărâmițate atât de mult, așa cum au fost ele, așa cum le-au executat acei torționari nemernici, acuma în lipsa lor totală. În felul acesta, să trec peste toate, în cuprinderea lor succesivă, să le privesc ca spectator pe tot spațiul în care ele au fost prezente și chiar peste acesta, până azi, așa cum s-au așezat peste vremi, în realitățile și rânduielile sau neorânduielile lor, ale timpului. Deci, o evadare retrospectivă cu prelungirea ei în imagini de perspectivă, care să-mi permită ca, în final, să deschid ochii și să pot spune: ce coșmar, ce vis urât a fost, ce bine că nu s-a întâmplat aceasta, că a fost doar un vis! Ar fi, într-adevăr o «Evadare», o curățire a vieții de atâtea mizerii ale ei, de atunci și de mai apoi. Încerc să evidențiez acest fel de evadare prin titulatura și conținutul simplu:

În loc de Epilog. Ca o concluzie, o retrospectivă, un „În loc de Epilog” pentru acele timpuri cu greu „petrecute”, s-ar putea face afirmația că, pe tot parcursul celor trăite de mine, am fost mereu întâmpinat cu verdictul „mai târziu”, foarte rar din motive personale, familiale și altele, dar mai ales din motive pizmașe, impuse de orânduirea rea a „vremii”. Astfel, am început mai târziu ciclul gimnazial, determinat de ocupații străine, terminându-l tot mai târziu; liceul l-am înterupt, fiind alungat din el, și l-am reluat după 5 ani, terminându-l mult peste vremea lui; eliberarea nu mi-a fost nici ea favorabilă, ieșind de acolo după 6 luni de la data fixată, deci tot târzie; facultatea am început-o și am fost obligat să o întrerup, terminând-o după 10 ani de la începerea ei, în loc de 4 ani și, cu toate că eram un student foarte bun; parcă aș fi trecut fiecare an cu repetiție. Datorită acestora și a stărilor de incertitudine, am început viața de familie mult mai târziu, la 37 de ani! (reținere pentru optica și moralitatea vremurilor, teama de nereușită, procese ș. a.). O singură etapă de viață a venit cu 4-5 ani mai devreme, cu un bonus de timp: pensionarea, impusă de afecțiuni cardiace grave, dar nici ea nu mi-a fost spre bucurie; poate organismul nu a fost suficient de rezistent! Cu toate adunate la un loc, până și aceste încercări de scriere, de redare memorialistică a celor petrecute, de mine și de atâția alții, au apărut la o vârstă cand poate interveni incoerența în logică, în judecăți, în exprimări, în continuitatea și corelarea lor, au venit, după cum se vede, tot târziu. În concluzie, toate etapele importante de viață: pregătire, profesie, familie ș. a. au avut mereu avizarea „pe mai târziu”, tot în recuperare. La baza acestora a stat „nepotrivirea” vremurilor!

Cât de mulți ani s-au adunat și s-au pierdut în toate acestea, „pe mai târziu” și cât de mult au obosit!

Insistența mea de a pune realizările, situațiile, acolo unde le era locul la vremea lor, nu se asocia totdeauna bine cu acesta, în formă și conținut, trăind după aceea în alte vremi, cu psihologia lor, o altă psihologie. De aceea se produc uneori neconcordanțe, zdruncinări. Să faci mereu ceva în loc de altceva nu când trebuia, ci altădată, e un fel de a zice că ai recuperat, dar sunt goluri în timp, ocupate mai apoi și ele acolo rămân goluri; întoarcerea în timp nu este posibilă și pierderea este ireversibilă. Adolescența și tinerețea își au locul lor în viață, cu trăirile lor atunci și ele nu pot fi plasate altcândva, când ești adult și rămâne în locul lor doar un regret, pe un spațiu neocupat.

Dar, totuși, victoria enormă si totală asupra „răului” atât de rău, cu un moral de excepție, determinat de cele deja afirmate, a favorizat o tâșnire a mea în perspectivă și, deși slăbit fizic, mi-a dat o forță de neoprit, punând peste cele cotidiene realizările pierdute, rând pe rând, în plinătatea lor, într-o altă perspectivă și speranță nouă de viață, care se și realiza, având uneori senzația că am și depășit poziția ce aș fi avut-o într-o evoluție firescă a ei. Se contrabalansa astfel regretul pentru cele pierdute, cu bucuria deplină și de neînlocuit a celor câștigate și care, parcă, le depășea pe acelea. Îmi vine în minte pilda Mântuitorului, cu fiul risipitor, când reîntoarcerea lui a determinat o bucurie mai mare decât pentru cele prezente, pentru că el „mort era și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Luca, cap.15 ). Deosebirea este că acel fiu, el singur s-a risipit, era ca și mort, apoi a înviat, a fost pierdut pentru că a urmat îndemnurile celui rău, dar s-a aflat. Mie, însă, mi-au fost risipiți de alții, 12 ani dintr-o parte atât de frumoasă a vieții, aproape am fost ucis și am înviat, m-au pierdut, dar m-am regăsit și bucuria a fost sublimă, când am ajuns în același loc, peste lungi perioade de timp, de greutăți. De exemlu, victoria unui pugilist, după câteva căderi la podea, este de mai mare bucurie decât a aceluia ce ar câștiga la puncte cele 12 runde.”Să reușești să te ridici atunci când ești căzut!”, să nu te lași, pentru că în viață pot fi (și sunt) căderi, de un fel sau altul, încercări. Acel trend de viață, acel tempou, s-a imprimat în esența ei. Dar aceasta nu poate continua la nesfârșit, are un punct de acumulare, o limită și viață îi impune oprirea, chiar înainte de linia orizontului, nu poate trece dincolo de acesta.

Acum, la peste 87 de ani ai mei, e târziu, un târziu împlinit, aș putea spune. Astfel că, am ieșit de sub zodiacul acelui tiranic verdict, „mai târziu!” și de aici înainte doar Domnul va stabili, pentru finalizarea traseului de viață ce a rămas: „mai devreme”, ori „mai târziu”…

Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro

Câte nu s-ar putea spune și scrie despre aceste linii separatoare de State, oricum ar fi ele marcate, acestea prezentând extrem de multe aspecte locale, naționale și internaționale, în multe interpretări, forme și conținut, fiind departe de această simplistă denumire statică: „separatoare de state”.

Maramureșul istoric este la margine de țară, râul Tisa separând de el câteva plase cu cetățeni români în majoritate, care au trecut pe rând sub diferite stăpâniri străine. Ce bine ar fi dacă acest fluviu și-ar schimba cursul și le-ar aduce și pe acestea în întregirea țării! În multe situații aceste frontiere separă libertăți depline, de libertăți formale, întemnițate, trecerea lor clandestină fiind însoțită de atâtea tragedii. Oricum, ele împiedică libera circulație pe întinse spații ale lumii. Tot ele pun de atâtea ori problema de reîmpărțire a acesteia, aduc războaie și nenorociri, cu o reconfigurare frecventă a lor, după deciziile celor mari și puternici, ducând lumea într-o altă ordine mondială.

Înainte de 1990, patria noastră se afla închisă de frontiere extrem de meticulos organizate și păzite, cu arături, fluvii, borne, cu multe gherete pe care erau cocoțați la înălțime grăniceri, înzestrați cu tot arsenalul de arme necesar, cu unități mobile de grăniceri de mare răspândire și densitate; deci o libertate de circulație mult sechestrată. Oare pentru a nu fugi de la noi, de rău, sau pentru a nu permite altora o înghesuială la mai „binele” de aici? Cine știe?! Oricum, mulți din temerarii care au încercat trecerea lor au rămas în apele Dunării, înecați natural ori forțați să se înece, sau alții și-au împrăștiat viețile pe marginile lor, ori au completat locurile rămase libere în cine știe ce temnițe. În acea perioadă, treceau fără probleme frontierele doar înalți demnitari de stat și politici, care administrau toată această stare a națiunii, a țării.

În aceste restricții de circulație, am avut și eu o susținere pentru trecerea unor „frontiere”, fără a avea dreptul de a le traversa, deci am fost susținut pe nedrept în acest demers, am fost „favorizat”și trecut peste ele cu dezinvoltură, cu susținere, „clandestin”, de către „protectori”. A trebuit, bineînțeles, să „cotizez” pentru aceasta și am plătit mult, mult de tot. A fost trecerea mea peste „frontierele” detențiilor, m-au trecut torționarii prin 9 filtre, pentru că 9 au fost locațiile de chin și suferința grea ce mi le-au administrat, fără nicio „legitimație”, fără Mandat de Arestare și în lipsa oricărei Hotărâri a vreunei Instanțe de Judecată, pe NV, cum se spune! M-au dus pe atâtea itinerarii ascunse și întunecate, încât era să nu mă mai găsească, să mă lase pe acolo, „pierdut”! Am plătit cu libertatea fizică suprimată, odată cu celelalte componente ale ei, pe timp de 29 de luni, pentru refuzul de a le fi colaboartor, cu toate consecințele grele ce au rămas la discreția lor, ale călăilor care au suprimat atâtea vieți, fiind și eu în acele prevederi ale lor. Chiar după ieșirea din aceste lungi coclauri ale anchetelor și ale muncilor de exterminare, la un nou șantaj făcut de torționari de a le fi „prieten”, când eram cu studiile aproape încheiate, le-am adresat un refuz și mai agesiv, în recidivă, la solicitarea reînnoită de a le fi colaborator, deși știam ce mă așteapta și m-a și așteptat, chiar dacă nu a fost de greutatea consecințelor primului refuz, asumându-mi-le, oricare ar fi fost ele. Mă întreb, oare câți ar fi procedat la fel, răspicat și fără ezitare, cu atât de grele consecințe, într-o fază de pregătire profesională aproape finalizată, conștiincios pregatită? Mi-ar plăcea să cred că toți cei de bună credință, dar poate n-ar fi fost chiar așa. Puteam face un compromis inactiv, să-mi iau apoi concedii medicale, să mai plec pe acasă, oricum, să mă sustrag din menghina lor. Am avut prezența la cursuri de 100% în primul semestru și, doar cu câteva prezențe la acestea în semestrul II (prezența la cursuri și seminarii era atunci obligatorie), mă admiteau să mă prezint la ultima sesiune și să-mi închei anul; mai ales că eram unul din cei mai buni studenți ai promoției. Poate chiar torționarii să nu fi intervenit cu promptitudine, aveau mulțime de informatori, nu duceau lipsă de ei și-i interesa și semnătura, compromisul, murdăria. Dar eu nu doream să am acest ecuson al trădării nici pe lângă mine, deloc, să-mi lipsească nu numai din inimă și suflet, dar să nu-l am agățat nici pe o haină, nici în buzunar. Acesta era „hobiul” meu, de a rămâne „curat, lacrimă”, fără nicio zgârietură, niciun compromis. Și am reușit în acest demers, cu determinarea totală avută, cu rezistența în suferință și provocări și cu ajutorul Domnului. Acesta era cel mai murdar accept dintr-o viață pe care-l putea face cineva, pentru că acea asociere vinovată te făcea părtaș la producerea unor suferințe atât de grele pentru alții, pentru colegi și prieteni, pentu cei din jurul tău, la suprimări de vieți prin complicitate, te făcea criminal prin asociere; tu reprezentai mâinile murdare cu care torționarii își chinuiau și suprimau victimele, în nevinovăția lor. De același refuz ferm s-au „bucurat” răufăcătorii și la a treia tentativă de „racolare”, când i-am și deconspirat, refuz prin care am încheiat acel Dosar de securitate cu ultima sa pagină prezentă în acesta.

Dar atât de multe strungiri grele, prin atâtea locații de supliciu, cu fel și fel de torționari, unii mai cruzi decât alții, care pe rând și împreună îți puneau și viața la sacrificiu, au determinat pentru mine o construcție de caracter, o moralitate și demnitate de neatins în modestia dar și tăria ei, impermeabile la orice fel de compromis, de orice nuantă, în acele solicitări de colaborare cu răul profund, cu torționarii, în mod definitiv.

Această „Triadă” a deciziilor mele se constituie într-un medalion mai presus de orice valoare, chiar mai presus decât viața însăși, pentru că a fost încrustat pe viu în aceasta, în trăirile ei, este constituit din frânturi sângerande ale acesteia, care au fost puse ca jertfă în devenirea ei.

Au fost multe restricții pentru foștii deținuți politici și după eliberare, manifestate în multe feluri, cu șicanării și drepturi cuvenite încălcate, purtând cu ei mereu atributul de foști deținuți politici, de „bandiți”, de răufăcători. Dar toate au o limită până la urmă și nu puteam fi mereu considerați mereu răi, cum nu eram, niște „paria”, niște „proscriși”. S-a plătit cu vârf și îndesat pentru toate cele ce ni se imputau, în optica lor, aceste persecuții acerbe, de tot felul, fiind administrate în jur de peste 20 de ani. Aproape sigur că și la presiuni externe, în 1964, s-a aplicat o grațiere a foștilor deținuți politici, golind-se pușcăriile de ei, fiind însă considerați și în continuare dușmani ai regimului, tolerați mai mult, după aceea, iar cei considerați încă periculoși luând de atunci calea secțiilor de psihiatrie.

Pentru aceste motive, Securitatea, ori aceasta la îndemnul Partidului, a permis încadrarea cu pregătirea avută a unor foști deținuți politici, ca medici, ingineri, profesori ș. a. și au permis reluarea studiilor întrerupte ale unora, sau începerea unor pregătiri prin Instituții de învățământ superior ale altora. Aveau și nevoie socială de aceste profesii, de cadre pregătite pentru economie și nu-i puteau trimite din nou pe toți la muncile de jos, probabil având și încredere în onestitatea și activitatea profesională a acelor atât de mult blamați și chinuiți politic. În acest fel, mi s-a permis și mie continuarea studiilor blocate 5 ani, pe care le-am încheiat în anul de grație 1964, după 10 ani de la începeea lor, cu posibilitatea de repartizare în învățământ, ca profesor titular de matematică, la 33 de ani. Eu am predat o disciplină de studii exacte, matematicile, unde manipulările erau cu totul excluse, dar s-a îngăduit aceasta și în domeniul umanistic. Așa, de exemplu, i s-a permis D-lui Nistor Man să urmeze după eliberare, dupa 1964, o Facultatea de filologie și să funcționeze apoi ca prof. de limba franceză, la un liceu din Tg. Mureș. El a fost arestat în Grupul Vișovan și a executat mulți ani de pușcărie (peste 10 ani, după câte cunosc), fiind unul din eroii închisorilor, cunoscut pentru multe proteste împotriva regimului, de tratamente grave și criminale față de cei întemnițați politic; au fost multe alte cazuri din acestea, pentru cei ce au reușit să-și termine liceul și apoi să suporte obligativitatea studierii științelor sociale, care nu erau pentru noi de convingeri ideologice, ci pentru convingeri contrare acestora, pentru apărarea credinței și a sentimentului național.

Chiar înainte de 1989, dar mai ales după această dată, în tumultul încâlcit al atâtor transformări, s-au găsit persoane care și-au exprimat îndoieli în legătură cu acele scoateri de sub restricțiile de atunci a unor drepturi elementare, de ocupare a unor slujbe conform pregătirii avute a celor persecutați și spuneau: aceștia nu mai erau „bandiți”, nu mai erau „foști deținuți politic”.

Chiar și torționarii ne-au acordat acest răgaz temporar și au părăsit această pistă, iar cei ce o urmează singuri, îi depășesc și pe ei, ne considerau definitiv scoși din drepturi, definitiv „bandiți”; unii dintre aceștia puteau fi, sau chiar erau „de-ai noștri”, fie că au îndurat sau n-au pătimit persecuții politice!

Cei ce fac neglijent astfel de judecăți, riscă să fie considerați „prizonieri” ai unor manifestări ideologice securistice retardate, din alte vremi!

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet
Minneapolis, 06. 08. 2018

Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.

După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.

Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.

Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.

Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.

Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.

Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!

Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.

A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.

Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!

Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.

Eu și tatăl meu ne-am prezentat la Securitatea din Vișeu în data de 17.10.1951, după urmărirea și căutarea noastră de peste 2 ani, pentru infracțiunea de “omisiune de denunț și favorizarea infractorului”; ne-au lăsat împreună într-o cameră timp de două zile și au început apoi “interviurile”. L-au dus mai întâi pe tatăl meu, care nu a mai revenit în cameră și nu l-am mai văzut de atunci timp de 29 de luni! Am urmat eu și, stând pe scaun în fața unui ofițer, acesta îmi spune: “depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău”!

Am dedus că tatălui meu i-au dat drumul, că l-au eliberat și m-am bucurat enorm; el nu putea face față detenției dure din acele vremi, era foarte slăbit și în vârstă și câte se mai puteau întâmpla în acea situație, confuză încă. Lăsarea lui în libertate a fost, însă, condiționată de înscrierea în colectiv (el fiind un agricultor model în comună, de referință), o problemă prioritară, la ordinea zilei; a doua cerință a fost să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gheorghe, un fugar de multă vreme prin codrii, vânător de excepție, dotat cu o armă cu lunetă, acordată ca premiu la o vânătoare de către vânătorii nemți. Am aflat aceasta mult mai târziu, după scăparea mea din detenție; a intrat în colectiv, pentru că ne-au comasat tot pământul bun și a muncit cu destoinicie, în orice loc, pentru că munca de calitate în agricultură era felul lui de a fi. Dar, cu Pașca n-au avut succes, așa cum rezultă și din dosarul lui, primit de la CNSAS, fiind considerat “necorespunzător”. La fila 33 din dosar scrie: “Față de cele de mai sus, propun scoaterea informatorului «Vasile» din rețeaua informativă a organelor MAI” Vișeu («Vasile» era numele conspirativ ce i s-a dat). Bine jucat! Eram singur reținut și hotărât să tăinuiesc toate “vinovățiile nevinovate”, care erau multe, să rămân singur la caznă, dacă așa a decis destinul, să nu mai vină nimeni după mine din cei ce aveau legătură cu inginerul care a fost ascuns la noi, de către noi.

*

“Să colaborezi cu noi, ca să-l prindem pe Pașca!” (era în 19 oct. 1951).

Refuzul era unul singur, dar m-am gândit să nu-l exprim direct, să nu mă prezint dușmanul lor pe față, ceea ce-mi putea crea greutăți în plus, ci să-l exprim mai “amortizat”. I-am răspuns (citez, cu exactitate de conținut):

“Dacă aș fi liber și l-aș întâlni pe Pașca, afirm că l-aș sfătui să se predea, pentru că, în cele din urmă tot va fi prins, sau va fi împușcat, cum a fost împușcat și fratele lui, Dumitru. Dar acuma eu sunt aici și voi răspunde pentru faptele mele, așa cum va răspunde și el atunci când îl veți prinde. Nu vreau, însă, să ies de aici liber, cu picioarele pe umerii nimănui”!

 – “Banditule!”

Apelativ ce l-am auzit atât de des după aceea și atât de mult timp, cu multe înflorituri legate de el; mai târziu, l-au gândit și l-au aplicat și alții pentru toți ce-i “însemnați” cu numele de “bandit”, fără a-l rosti însă, pentru a ne lipsi de drepturi cuvenite.

În foarte scurt timp, mă aflam în autobuzul de Bistrița, capitala regiunii Rodna de care aparțineam, cu însoțitorul securist în civil lângă mine. Desigur, poate cineva să spună că bravez, dar toate cele ce au urmat dovedesc contrariul. Mai mult, tata, intrând în colectiv, mă includea și pe mine acolo și, ceea ce m-a separat de el, de a fi și eu la fel eliberat, ca și el, era tocmai a doua condiție: refuzul meu ferm de a le fi colaborator.

Cele exprimate în paragrafele precedente ar putea părea a fi lucruri oarecum simple, chiar banale: mi-au solicitat “colaborarea cu ei” și eu am refuzat și, îndată mă aflam în autobuzul de Bistrița, pentru a împlini cele 29 de luni de pedeapsă, ce urmau a fi executate cine știe prin ce locații și în ce fel, dar, oricum suportabile, puteai crede, nu pentru exterminare; după aceasta, ar fi fost normal să fi intrat în cerințele vieții, “curățat”, cu toate drepturile și obligațiile ei respectate, fără alte restricții sau alte “ponoase”. Ar fi fost o mică știrbire a vieții, desfășurată altfel și, mai departe, trăită în întregul ei firesc, ceea ce a mai rămas din ea; chiar așa se putea întâmpla, dacă societatea în care trăiam era normală, așa cum nu era atunci societatea noasră. Deloc! Ar fi reprezentat un astfel de gând o mare naivitate, după cele deja cunoscute sau cele intuite în demersurile de viață de la noi din acele timpuri. A fost cu totul altfel, teribil de mult altfel în trăirile grele ce au urmat, a fost cu o “dilatare” a timpului extrem de mare în persecuții.

Acel refuz, primul, a fost o decizie de importanță capitală pentru viața mea și bănuiam că vor urma greutăți mari, pe care eram decis să le infrunt, oricum vor fi ele. Acesta a fost, de fapt, izvorul a tot ce a urmat, era precedentul de care s-au legat pe rând toate, ca un ciorchine, fiecare etapă, cu trecerile ei, determinând și motivând pe celelalte ce urmau și tot așa. Este ca și atunci când intri pe o portiță să “vizitezi” ceva ce pare cu totul diferit de cele obișnuite și apoi te pierzi prin labirinturile acelei locații, te adâncești tot mai mult pe cărările încurcate ale acesteia, de unde orice ieșire întâlnită este făra ieșire, în lipsa compromisului. Putea trece mult timp până să găsești unica portiță ce permitea ieșirea curată, dacă mai ajungi la ea în timpul alocat pentru “o vizită”; altfel rămâi definitiv pe acolo, o victimă a acelui sistem de labirinturi înșelătoare ce consuma vieți, în acest scop fiind și construit, fiind prins ca-ntr-o plasă de păianjen cu “monstrul” ei, din care greu scăpai.

A urmat prima fază cu cele 29 de luni de iad, așa cum se va vedea, perioadă în care era să fiu și “finalizat”, pe parcursul ei măsurând 37 de kg, cum am mai relatat, viața mai ținând de mine doar ca decor! După o scurtă păsuire, au venit alte “sancțiuni administrative” pe afară și ele diabolic organizate, pentru o altă perioadă de peste 7 ani, de către acești “Procurori” ai timpului, care anchetau, judecau și făceau tot ce doreau, fără magistrați, înaintea acestora, după ei sau peste aceștia, plimbându-se neîngrădiți prin stufișul Legilor și Fărădelegilor după bunul plac, cu puterea criminală ce li s-a dat. Puteau trimite în detenții cumplite și de durată persoane fără nici un aviz al vreunei Instanțe (cazul meu și al multor altora), puteau elibera din detenția hotărâtă de magistrați persoane cu pedeapsa neîncheiată (cazul elevului Andreica Gheorghe din grupul Vișovan, plătită cu intrarea în colectiv a tatălui său, un renumit grădinar în semințe și răsaduri, din zona Vișeului). Ordinea în decizii era aceasta: Partidul, Securitatea, Magistrații (aceștia cu aplecări spre “înălțimi” de pe Pământ); urmau apoi ceilalți din lanțul torționarilor.

Securitatea nu era nici un Gestapo nazist, nici un KGB sovietic, dar a luat și de la unii și de la alții ce a fost mai rău și a realizat o Instituție criminală atât de originală, vârful de lance al terorii și al crimei comunismului românesc. Ei puteau face orice atunci, după bunul lor plac, în arbitrariul minții lor sau în ascultarea partidului, singurul lor superior și stăpân.

Revenind, s-ar părea că ceea ce a urmat acelui strigăt,“banditule”, reprezenta o victorie a securistului și o înfrângere a mea, ceea ce iar ar fi greșit. Eu am ieșit victorios din această confruntare, așa îmbrâncit cum am fost, pentru că totul s-a încheiat conform deciziei mele de a nu colabora cu ei, de a tăinui, în loc de a turna și a produce suferințe, o poziționare contrară dorinței aceluia, iar urletul lui cu “insulta” arată chiar acest rezultat, nervozitate dată de insucces. A fost prima victorie a mea și prima “victimă” pe care am făcut-o; de atunci, nu l-am mai văzut, a dispărut, “a murit” răpus de către mine! Dar, pe traseul lung al celor 29 de luni (și după aceea!) au urmat alte victime printre torționari, o mulțime, în serie și, pentru mine, tot atâtea victorii, la rând, fără întrerupere și fără eșec, chiar dacă duceam cu mine multe răni, unele putând fi nevindecabile. Dovada este că eu spun azi prezent, le relatez și afirm că toată acea mulțime de torționari n-a obținut nimic de la mine, a fost tăinuit tot ce trebuia și voiam să tăinuiesc, n-au aflat nimic, n-au avut satisfacția altor suferințe. Această victorie se realiza chiar dacă pe parcurs mă exterminau, pentru că eu duceam toate tăcerile și tăinuirile cu mine și ei tot “săraci” de ele rămâneau. S-ar putea mai bine spune că a fost o singură înfrângere, indiferent de final, cea a torționarilor, în toată “compoziția” lor, cea a crimei, și o singură victorie, victoria mea, în fapt, a credinței, a spiritului de libertate, de onestitate și demnitate umană împotriva acelei opresiuni brutale și de mare cruzime, ieșită cu totul din legile și simțămintele firescului uman; era ceva ce a murit chiar atunci când era în viață și altceva ce a trăit și trăiește și în lipsa acesteia!

Eu eram decis să protejez atâtea, pe atâția luptători împotriva regimului ticălos din a doua linie a frontului, unde s-au aflat și se mai aflau; cum puteam atunci să cedez, să trădez pe cineva ce lupta direct împotriva aceluiaș regim ticălos cu arma în mână? Era imposibilă această dedublare a caracterului meu; amestecul de măreție și demnitate umană cu cel de trădare, de murdărie josnică, care putea duce până la crimă prin asociere, nu puteau avea loc în inima și sufletul meu, în conștiința mea. Pentru că informatorii, denunțătorii, trădătorii erau criminali prin asociere, multora din cei întemnițați cu concursul lor li se suprima viața sau li se oprea înainte de sorocul ei, în urma chinurilor îndurate în atâtea forme. Dar peste toate aceste considerații, eu eram o ființă altfel formată în timp, prin instrucție, spiritualitate, credință, tradiția sănătoasă din mediul familial sănătos și moral de la țară, care s-a constituit într-o genă ce nimic nu o putea dezintegra, din asocierea ei cu viața. Ar putea spune cineva că acestea sunt inerpretări, analize, filozofii post factum; dar, dacă s-ar fi apăsat atunci pe un buton cu toate aceste reflexii, ele s-ar fi manifestat pe loc, integral, pentru că erau cuprinse în gena mea, care a acționat astfel la orice semnal de pericol exterior, ca și atunci. Aproape orice parte, componentă fizică a organismului uman, dacă este afectată, amputată, ea se poate remedia printr-o proteză, un transplant (chiar și inima, plămânul!), dar sufletul, caracterul, demnitatea umană, componenete nemateriale, nepalpabile ale omului, care este și purtătorul lor, singurele care-i dau măreție, dacă ele se manifestă, acestea nu mai pot fi remediate, dacă se amputează, pentru ele nu există proteze și rămân pe vecie amputate, așa cum eu nu doream cu nici un preț să le am!

Am să mai fac aici o singură remarcă. Acel târg murdar gândit de securiști atunci era cu totul diferit chiar de un târg ordinar, să zicem obișnuit, în care se schimbă bunuri, obiecte, se fac tranzacții, în echitatea liber stabilită de ambele părți; era de o ticaloșenie fără de margini, fiind considerată obligatorie într-un singur sens aici și care, din păcate, a reușit prin șantaj în destule cazuri, de cele mai multe ori cu urmări tragice, ireparabile. Mă aflam într-o situație dificilă, un tânăr cu o condiție fizică firavă, obosită fizic (nu și moral!), cu fața albită și trasă, sub semnul greutăților de peste doi ani de urmărire; victimă sigură, credeau ei!

Îmi cereau să le “livrez” informații cu prețul celor mai mari pierderi ale existenței mele, să renunț le ce aveam mai scump, imposibil de evaluat, de cântărit: să trădez, poate să ucid; deci să le dau totul! Îmi ofereau la schimb în acest șantaj libertatea, dacă accept, deci tot ce părea că a mai rămas din mine, o formă fără conținut, ceva tot din al meu, “la schimb”, pentru că libertatea este un drept individual universal, al fiecăruia. Avea el ceva motivație în această propunere. Libertatea are mulțime de componente în sructura ei: libertatea fizică, libertate cuvântului, libertatea spirituală, a spiritului de proprietate și atât de multe altele. În regimul comunist ce se dezvoltă în forță atunci la noi, o singură componentă o lăsau individului, dacă era ascultător: libertatea fizică, care și ea a fost suprimată atunci la peste două milioane de cetățeni, suprimare care ducea cu ea toate celelalte forme ale ei, care erau monopol de stat, de regim, de partid, de securitate; doar această micime din tot ce mai aveam voiau să-mi mai lase, libertatea fizică. Ceva cumplit de inuman, de primitivism și sălbăticie; voiau să-mi răscolească nu numai exteriorul, dar și interiorul, să mă stăpânească cu totul. Aveau nevoie să lase majorității cetățenilor patriei doar acea libertate fizică (nu se putea altfel), pentru înzestrarea cu spirit de turmă a populației ascultătoare, pentru formarea omului de tip nou, ateu, util pentru ducerea socialismului din țară în faza lui finală. Dar, nu după mult timp însă, această măreață construcție a făcut explozie, cu toate transformările ciudate ce au urmat, care ne prezintă realitatea în care trăim așa cum se vede, apreciată de fiecare în concepție proprie, pentru că acceastă libertate de exprimare acuma o avem și o tot exprimăm.

Autor, prof. Gheorghe Bărcan

Foto: Sebastiana Joicaliuc (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.