Weekend cultural cu… „Salut, Sighet!”

Sâmbătă, 14 decembrie 2019, la Galeria de Artă Vassiliev, și-au dat întâlnire iubitorii de poezie și proză din Sighetul Marmației, într-un triptic cultural: aniversarea a trei ani de existență a revistei electronice „Salut, Sighet!”, semnalarea unui grup numeros de sigheteni publicați în revista culturală „Mantaua lui Gogol” și lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum” (autor, Mihai Hafia Traista).

La întâlnirea culturală de weekend a participat poetul, scriitorul, dramaturgul Mihai Hafia Traista, redactor-șef al revistei trimestriale de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”, directorul editurii cu același nume.

În prezența unei echipe de la Televiziunea Română, membrii echipei de redacție ai siteului www.salutsighet.ro, împreună cu valoroșii invitați, au contribuit la crearea unei atmosfere destinse și distinse. Fără niciun fel de constrângeri și fără „inhibiții”, s-a vorbit despre fenomenul cultural sighetean în context național, „probat” și prin publicarea poeților și prozatorilor maramureșeni în „Mantaua lui Gogol”, în acest ultim număr fiind incluși poeții Echim Vancea, Marin Slujeru, Mihai Hafia Traista, Mihai Romaniuc, Ion Mariș, Marius Voinaghi, Sebastiana Joicaliuc și Mădălina Danci etc. și prozatorii Oana Țînțaș, Crina Voinaghi, Stepan C. D. Traista etc.

Au vorbit despre „itemii” weekend-ului: Brîndușa Oanță, Oana Țînțaș, Marin Slujeru, Mădălina Danci, Anca Maria Corneștean, Gheorghe Mihai Bârlea, Odarca Bout și invitatul zilei, Mihai Hafia Traista. Evenimentul a fost moderat de Ion Mariș. „Colindul gutuii din geam”, interpretat de Anca Maria Corneștean, ne-a apropiat sufletește de Sărbătoarea Crăciunului.

Redăm și câteva mesaje primite de la colaboratorii „Salut, Sighet!” aflați departe de casă, prin care și-au dorit să transmită gândurile lor:

„Salut, Sighet!” este pentru mine un loc de întâlnire cu oameni frumoși, a căror adâncime se reflectă în cuvintele lor. O revenire acasă cu un simplu click. „Salut, Sighet!” este cel mai rapid și accesibil drum către casa orașului sufletului meu. Un tablou pictat în cuvinte alese de oameni aleși, un privilegiu să fii acasă chiar și de departe. La mulți ani întru întregirea hărții sighetenilor de pretutindeni! La mulți ani, „Salut, Sighet!” (Antonia Luiza Dubovici, poetă, SUA)

Poate pentru voi, „Salut, Sighet!” nu este decât un site de unde recoltați informații și știri. Ei bine, pentru unii dintre noi poate fi un start pentru a ne da seama cine suntem. De a publica articole și opinii, de a ne face utili și totodată de a ne descoperi pe sine pentru că: majoritatea persoanelor care scriu probabil că o să aibă cândva un site al lor, iar majoritatea poeziilor publicate o să-și aibă sălașul într-o carte… Vedeți voi… „Salut, Sighet!” e un „Frate mai mare” care îți dă un hint în viață, îți dă o mână de ajutor de a te descoperi și, mai mult decât evident, este faptul că toți ne simțim ca într-o familie mare și primitoare atunci când scriem, respectiv postăm ceva. (Liana Bârsan, studentă, Cluj-Napoca)

Când spun „Salut, Sighet!” spun modalitatea prin care pot comunica cu oamenii, printre câteva rânduri ascunzându-se atâtea adevăruri pe care, subtil, fiecare dintre noi vrea să le scoată în evidență. (Ioana Trifoi, elevă CNDV, Sighet)

Echipa „Salut, Sighet!” mulțumește colaboratorilor site-ului nostru, tuturor participanților prezenți la întâlnirea culturală de weekend și gazdelor evenimentului, Ileana și Cyril Vassiliev!

Salut, Sighet!

Foto & video: Mara Țînțaș

 




SEMN DE CARTE: Gheorghe Mihai Bârlea

„Sigilii de sare”, Ed. LIMES, 2019 (prefaţă: Ana Bantoş, postfaţă: Mircea Petean, colecţia MAGISTER, coordonator: Mircea Petean, coperta: Oana Stepan)

Un exerciţiu de adecvare poetică

„/…/ dacă îţi lipseşte o lacrimă,/ fără de care trupul este mormânt,/ şi zilele fără rost,/ înseamnă că din tine a plecat îngerul,/ sau n-a fost” (Încremenire)

Poeţii sunt un altfel de neam. Ei nu au steme, blazon. Au diploma suferinţei, cu peceţile lacrimei. Acest document le conferă o nobleţe care nu se pretează la nesărata şi derizoria fală…

Gheorghe Mihai Bârlea şi-a susţinut, prin cărţile lui dintâi („Lasă-te prădat” şi „Din penumbră”), doldora de tulburate elegii, dizertaţia pentru diploma menţionată. Eu, în calitate de prieten şi cititor şi emul, i-am acordat calificativul „summa cum laude”, pentru: excepţională profunzime, fermecată rostire, asumare a vulnerabilităţii poetice sine qua non, tandra curtenire a cititorului…

Intensitatea acestor două cărţi, de care am ştiut pe măsură ce se scriau, poem cu poem, mi-a blocat o vreme accesul la volumele de maturitate ale poetului: „Ceremonia clipei” şi „Umbra lucrurilor”. Văzându-l, în plus, atât de confundat în multiplele sale alte, alese, preocupări, la aniversarea vârstei sale de 60 de ani am scris: „Sper să mai găsească răgazul să facă poezie. De scris ştiu că scrie. Doar că nu i se pot garanta mari împliniri printre poeţi, el fiind doldora de oameni.”

Ci, nu a fost să fie!… Aceste „Sigilii de sare” reprezintă o mare împlinire, o carte completă, în care sensibilitatea poetului, pe partea luminoasă de această dată, şi mesajul său sunt una, rodesc, aşa cum s-a observat, într-un fel de Îndreptar de frumuseţe morală. Rezonanţele „acordului“ cu comosul, cu natura, cu „lumea”, pe care le percepe poetul, mă duc cu gândul la stoicism. Doar că, în cartea de faţă, răul este considerat un impas trecător, de depăşit, nu o parte a „armoniei universale”. Tragicul însuşi poate fi îmblânzit, omul fiind în mod natural bun, luminos, menit fericirii, un agent al biruinţei iubirii. Foarte convingător poetic… Şi nu numai.

„Parabolele fericirii” se intitulează primul ciclu al cărţii. Ştiam la ce „parabole” lucrează Mihai. Pentru că el trăieşte din împărtăşirea cu prietenii, este modul său de viaţă. Şi aveam emoţii. Când concluzionezi, îndemni, oficiezi, pledezi pentru mari Adevăruri, e uşor să cazi în grandilocvenţă, sentenţiozitate, moralizare… – antipoetice toate. Devine greu să rămâi poet…

Lui Gh. M. Bârlea, însă, îi reuşeşte acest exerciţiu de adecvare – menţine taina, dă rol principal metaforei, dă intimitate figurilor oratorice şi prozodiei solemne, pe măsură ce ne dăruieşte din bucuriile şi dumiririle sale. Ideologia cărţii, una profund religioasă, a marilor împliniri ale Omului (Iubirea, rodirea, dăruirea…) este surclasată de frumuseţea poemelor şi de aceea, celestă, a persoanelor evocate. Şi, pentru ca lucrurile să fie clare, poeticitatea este potenţată în ciclul următor, „Ispitiri”, bijuterie cu bijuterie…

Mi-a plăcut inserarea printre „Sigilii”, a unor poeme din primele volume ale poetului: „Arderi”, „Seara”. Semn că poetica actuală a autorului a fost preliminată încă de atunci. Sau că ele erau necesare, urmând a fi convertite în „Îndreptarul” de faţă?

Nov. 2019 Marin SLUJERU




Sighetul are (cel puțin) un poet fericit!

Poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea nu este cetățean de onoare al Sighetului dar, este un cetățean respectabil. Deși este politician, își permite să-și coloreze viața și să ne coloreze așteptările cu… parabolele fericirii. Adică ne ispitește cu poezie, cu noul său volumSigilii de sare„!

Ana Blandiana, analizând cartea poetului sighetean, crede că: „citind-o, descoperi cu bucurie că există și poeți fericiți”.

La Centrul Cultural, miercuri, 13 noiembrie 2019, de la orele 15:30 (fix), la sala de spectacole, Piața Libertății, nr. 24A, Mircea Petean (directorul editurii Limes din Cluj Napoca), Gheorghe Pârja (poet, ziarist), Ioan Ardeleanu – Pruncu (profesor, jurnalist) și Andrei Făt (profesor) ne vor desfereca sigiliile de ceară ale poetului Gheorghe Mihai Bârlea.

Dacă vă doriți să cunoașteți latura poetic – optimistă a unui politician – intelectual, faceți un „popas” în cămara cu poeme a Sighetului.

NB: Volumul „Sigilii de sare” va fi lansat și la Baia Mare, joi, 14 noiembrie 2019, orele 16:00, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Gheorghe Mihai Bârlea – un mix „exploziv”: profesor, poet, politician! (autor, Ion Mariș)

Gheorghe Mihai Bârlea este o personalitate sigheteană foarte vizibilă atât la nivel local dar și în sferele… înalte. Această recunoaștere nu derivă – evident – doar din funcțiile politice deținute. :))

G. M. Bârlea a pornit spre Sighet după Școala Generală din satul Nănești și a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1970, urmat de Facultatea de Filosofie din Iași. Și-a completat studiile și pe segmentul juridic absolvind și Facultatea de Drept, după care, în anul 2000 și-a luat doctoratul în sociologie.

Cu poezia s-a împrietenit devreme, din anii de liceu și nu s-a mai dezis de prima dragoste niciodată.

Cariera profesională a lui G.M. Bârlea este legată de la începuturile sale de Biblioteca Municipală din Sighet, fiind bibliotecar și apoi director. A ocupat funcții și demnități publice, dintre care amintim: consilier și consilier-șef al fostului Inspectorat pentru cultură al județului Maramureș (1991-1997, în două etape), prefect al județului (1997-2000), senator în Parlamentul României (2008-2012), lector, conferențiar universitar și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare timp de 7 ani și jumătate, unde își continuă și azi activitatea ca profesor asociat. Dar prietenii și cunoscătorii îl consideră un om de omenie, mai presus de toate demnitățile.

A publicat numeroase volume de autor („Mentalități în tranziție”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2003; „Eminescu. Teme metafizice și sociologice”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2004; „Documentar bibliografic”, Baia Mare, Ed. Proema, 2011; „Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950 – 1955)”, Baia Mare, 2017) și alte multe volume la care este coautor. Diverse scrieri i-au apărut și în volume colective, îi găsim numele în diferite publicații de specialitate, în reviste de cultură și în cotidiene regionale sau naționale. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1999.

Este Cetățean de Onoare al localităților Bârsana, Șieu, Poienile de sub Munte, Repedea, Petrova, Slatina și Apșa de Jos (Ucraina).

Revenind la poezie, nu putem să trecem prin această scurtă prezentare, fără să-i amintim volumele publicate: „Din penumbră”, Cluj Napoca, Ed. Cartimpex, 1999; „Lasă-te prădat”, Sighet, Ed. Echim, 1999; „Ceremonia clipei”, Sighet, Ed. Echim, 2006; „Umbra lucrurilor”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 2010. Are numeroase prezențe cu/prin poezie în multe antologii colective și… (n-a fost ușor!) ne aflăm față-n față pentru un interviu alert (mi-a tot spus, pe parcursul mai multor săptămâni, luni, că are mereu altceva de făcut, de scris, de… alergat). E greu cu senatorii – poeți!

Dar, în sfârșit, G. M. Bârlea a decis să vorbească!…

Ion Mariș (IM): Stimate domnule Gheorghe Mihai Bârlea, ai trecut prin multe funcții. Cum îți spune lumea, domnule profesor, domnule poet, domnule senator?
Gheorghe Mihai Bârlea (GMB): Cum dorește. Agreez îndeosebi formulele simple, directe, mai puțin ceremonioase sau legate de statusul și poziția publică avute la un moment dat. În familie și de către cei apropiați mi se spune Mihai, prenume dobândit în spiritul tradiției, după ce am fost „vândut” cu un leu și cu un ou, când aveam doar câteva luni, pe fereastră, unei moașe din satul meu, Nănești, ca să se depărteze bolile și duhurile rele, de mine și de fratele meu. Dar în quasitotalitatea prietenilor și cunoștințelor mi se adresează cu Gheorghe sau Ghiță și mă simt la fel de confortabil. Spre amuzamentul dvs., cu apelativul Ghiță, dobândit la începutul liceului, am avut probleme emoționale, pentru că în satul meu numele de Ghiță avea și niște conotații ironice.

IM: Domnule – senator – poet, dragă Ghiță, cum definești drumul tău de la Nănești spre… culmi? Este o poveste de succes?
GMB: Privind retrospectiv, parcursul meu nu este neapărat foarte spectaculos, chiar dacă după anii ′90 am ocupat demnități publice importante. Am pornit de la o condiție familială modestă, dar cu părinți dispuși să se sacrifice pentru noi, frații gemeni, mutându-se din sat la oraș. Mama, în special, mi-a fost și primul profesor de poezie fiind o excelentă poetă populară și ne-a inoculat prin educația primită respectul pentru oameni, pentru omenie, muncă și frumos, atribute ce definesc noblețea persoanei umane. „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”, ne-a spus mereu mama și această axiomă mi-a marcat pentru totdeauna viața.

IM: Ai fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”. Cum te-ai acomodat cu… băieții de la oraș?
GMB: N-a fost simplu. Diferențele dintre rural și urban erau atunci mult mai accentuate. A fost un șoc cultural, în primul rând. Am resimțit și anumite frustrări, sesizând la unii dascăli o atitudine mai binevoitoare, ca să nu spun altfel, pentru cei proveniți de la oraș. Treptat lucrurile au intrat în normalitate și relațiile dintre colegi și profesori îmi provoacă și acum amintiri frumoase. Mulți dascăli au devenit modele didactice și intelectuale, contând în educația și formarea noastră. Dintre cei cu care am făcut 4 ani de zile discipline din curricula școlară, de care m-am simțit oarecum mai apropiat, îi amintesc pe Ion Vancea, Eracle Titircă, doamna Motogna, Eusebia Negrea, Witman Cecilia, o excepțională profesoară de muzică. Dar port respect egal și altor dascăli din anii de liceu. O remarcă meritată pentru doamna director Cornelia Circa, impunătoare și exigentă.

IM: Din ce știu, v-ați format acolo o echipă de poeți. Cum s-a întâmplat? Cine v-a descoperit?
GMB: Meritul le revine profesorilor Ion Vancea și Eracle Titircă, mai interesați decât alții să-i descopere pe cei cu înclinații spre literatură și artă. Domnul Titircă ne-a reunit într-o echipă redacțională pentru prima revistă școlară a liceului de după cel de-al doilea război mondial, „Zări senine”. Acolo am publicat în premieră poezie eu, Andrei Făt, Marin Slujeru, Ileana Mihai, Emil Cristescu. Alții au publicat eseuri sau probleme din domeniul științelor. A fost încurajator pentru noi, mai ales că inclusiv la revistele școlare se exercita vigilența ideologică, adică o oarecare cenzură. Unii am confirmat în literatură, alții în alte domenii. Important este că au fost dascăli care au încurajat creativitatea elevilor și un climat favorabil afirmării unor talente. De exemplu, fratelui meu Vasile, domnul Titircă i-a organizat prima expoziție de pictură în sala de sport. Dar adevărata școală de poezie am întâlnit-o în anii de liceu la cenaclul „George Coșbuc” și ulterior „Alexandru Ivasiuc“ – a rezultatat din disidența noastră, de la unii membri, îndeosebi dascăli, dar mai reticenți față de înnoirea limbajului poetic declanșat de generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și mulți alții. Ne-am întâlnit aici, eu, Gheorghe Pârja de la Liceul Pedagogic, Andrei Făt, Marin Slujeru, Echim Vancea, Ileana Mihai și alții. Am devenit cum s-ar spune „nucleul dur” în jurul cărora s-a proiectat mai târziu Festivalul Național de Poezie de la Sighet, avându-l în frunte pe regretatul Laurențiu Ulici, a cărui prietenie nu poate fi uitată și fără de care mulți tineri n-ar fi fost ce sunt. Maeștrii ne-au fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, dar și Ion Ardeleanu-Mecena, Ion Ardeleanu-Pruncu, Mihai Dăncuș și alții, care ne-au devenit prieteni și de viață și de literatură, chiar colegi mai târziu. Rememorăm și azi savoarea culturală și poetică a întâlnirilor de cenaclu din fiecare marți seara, la Casa de Cultură din Sighet. Pentru adolescența noastră a contat enorm.

IM: Aveați un mentor printre profesori?
GMB: Pe unii i-am amintit, deși mentor este pretențios spus.

IM: Cum ați perceput tinerii deceniului 7, ai secolului XX, “curricula” comunistă?
GMB: După 1968, revoluția cehă părea să producă un dezgheț ideologic și în România, după două decenii de proletcultism. A fost de scurtă durată. Presiunea ideologică a unui stat totalitar nu o resimțeam foarte concret, cu atât mai puțin o înțelegeam la adevăratele ei dimensiuni. Statele totalitare știu prin manipulare să dispună de viața oamenilor. Cultul personalității a cuplului Ceaușescu căpătase proporții apocaliptice. La maturitate, după revoluția din decembrie ′89 îndeosebi, am putut descoperi că odată cu instalarea totalitarismului comunist în România, oamenii au devenit victimele unui experiment ideologic și politic cu consecințe dramatice. Elitele intelectuale au fost trimise în închisori, îndoctrinarea de masă a înstrăinat oamenii de adevărul istoric și de valorile identitare ale spiritului românesc. Grav a fost că nu aveam acces la adevăr, la ceea ce s-a întâmplat în spațiul concentrațional și în societatea românească în anii în care noi ne nășteam. Anii ′80 au culminat cu o umilitoare raționalizare a vieții cotidiene, prin limitarea accesului la bunuri de consum de bază. Cenzura asupra culturii a devenit mult mai agresivă. S-au interzis opere literare, dreptul de a publica pentru scriitori reputați, au fost interzise filmele, piesele de teatru care prin mesajul lor erau suspectate a fi ostile ideologiei partidului-stat.

IM: Ce îndeletniciri de timp liber aveați în anii de liceu?
GMB: Nu aveam și nu era posibilă o filozofie a timpului liber. Orașul era modest în oferte. Pentru liceeni distracția se limita la serile de dans organizate la liceu, la unele fiind eu însumi organizator. Pentru cei de la internate regulile și constrângerile erau mai numeroase. Pentru liceenii de azi pot părea absurde: să mergi la film doar organizat, obligativitatea purtării uniformei cu număr matricol, prezența obligatorie la festivități etc. Mai mult, se formau grupe de control în oraș și se administrau uneori sancțiuni disciplinare. Tinerețea și optimismul ne-a permis să depășim și astfel de limitări.

IM: Și te-ai dus spre Iași pentru a te face filosof printre comuniști. De ce la Iași, de ce filosofie?
GMB: Iașul a fost mai întâi o opțiune a fratelui Vasile, care se visa student la arte plastice. N-a fost să fie, concurența era de 50 pe un loc și favoriți erau nu întotdeauna cei mai talentați, ci fiii de demnitari. Opțiunea pentru filozofie am avut-o din liceu, dar după armată am făcut mai întâi biblioteconomia la București și abia în 1974 am intrat la filozofie. Nu am mers singur. În anii următori i-am luat cu mine pe Marin Slujeru și pe Petre Dunca. Iașul a fost și rămâne un oraș cu vestigii și memorie culturală excepționale, iar Universitatea și Facultatea de Filozofie în special avea profesori de elită, pentru care păstrez și azi respect, ba cu unii chiar relații de prietenie.

IM: Ai revenit după absolvirea facultății la Sighet. Pe ce post, în ce instituții? De ce?
GMB: Am precizat că debutul meu profesional este legat de Biblioteca Municipală, dar și de activitatea didactică pe care am desfășurat-o în paralel la unele licee din oraș.

IM: Cum te-ai „descurcat” până la schimbările din anul 1989?
GMB: Ambianța culturală a orașului, prietenii din instituțiile culturale au fost benefice evoluției mele intelectuale, chiar dacă resursele pentru o viață cotidiană decentă erau minimale. Resimțeam ca orice tânăr și ca orice cetățean frustrări și nemulțumiri sociale, sărăcia din jur. Toate acestea au devenit până la urmă acumulări negative în conștiința colectivă, care au devenit cauze ale revoltei populare din decembrie ′89.

IM: Literatura în societatea „multilateral dezvoltată” avea și unele grade de… libertate?
GMB: Am amintit despre cenzura ideologică ce se exercita asupra creatorilor de artă, scriitori, pictori, muzicieni, regizori. Invit pe liceenii de azi să viziteze Memorialul Sighet, unde sunt prezentate documente și momente ale represiunii împotriva culturii. Asta nu înseamnă că în acea perioadă nu s-au realizat opere de mare valoare în toate domeniile artistice. Se știe că marii creatori sunt mai greu de aliniat și de manipulat, chiar și în condițiile unui regim totalitar, după cum se găsesc și unii care din oportunism se pun în serviciul acestuia. Avem modele și exemple de curaj estetic și civic și în țară. L-aș aminti pe scriitorul Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Nu trebuie să-i uităm pe scriitorii mari care s-au confruntat cu regimul de viață al închisorilor, îndeosebi în anii ′50 – ′60, din secolul trecut. Ei, alături de alți opozanți ai regimului comunist, constituie azi tezaurul de memorie și demnitate românească în confruntarea cu regimul. Posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii” ne țineau în contact și cu scriitorii români din exil, cu climatul politic și cultural din Europa occidentală, cu disidența culturală din România, importantă chiar dacă nu de proporții ca în alte țări foste socialiste.

IM: Ascensiunea ta a început după anul 1989. Au trecut 30 de ani de inedită democrație. Spune-mi, care crezi că este cea mai mare performanță a ta din acest interval. Doar una!
GMB: Nu doresc să fac ierarhizări legate de momentele mai mult sau mai puțin semnificative din biografia mea. Răspunsul poate surprinde. Sunt mândru de contribuția mea la realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, alături de Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioana Boca, Nicolae Noica, și de colegii de la muzeu, dintre care îi amintesc pe Ion Ilban, Petru Iuga, cercetătorii muzeografi Andreea și Robert Furtos. Această instituție a memoriei construită pe ruinele fostei închisori politice din anii ′50 este cea mai importantă operă a societății civile din România ultimelor trei decenii, considerată printre cele mai reprezentative instituții de gen din Europa, posesoare a mărcii Patrimoniului Cultural European. Peste 2.000.000 de vizitatori i-au trecut pragul.

IM: Ce te-a determinat să intri în „mocirla” politicii?
GMB: Ne place sau nu, politica face parte din dezvoltarea istorică a societăților, căreia individul nu i se poate sustrage. Se spune că e rău cu politica, dar nici fără politică nu se poate. Depinde de cine o face și pentru cine. Poți intra în politică din dorința sinceră de a face bine pentru oameni și comunități, după cum unii intră pentru propriile interese. Nu sunt corecte generalizările negative. Am avut onoarea să cunosc mulți oameni valoroși profesional, cu cariere respectabile, implicați și în politică. Din păcate, media românească obișnuiește să ne livreze pe micile ecrane pe carieriștii agresivi, cu tupeu și cu un jenant profil cultural și moral. În ce mă privește am crezut și cred că dimensiunea morală și intelectuală a omului politic sunt foarte importante.

IM: Pentru că ești de cealaltă parte a baricadei, în lumea politicienilor, spune-mi de ce nu se mișcă România cu o viteză mai mare?
GMB: La încheierea misiunii în România ambasadorul SUA Michael Quest a făcut o vizită la Memorial. L-am întrebat cu ce impresii pleacă din România. Răspunsul a fost în mare măsură admirativ, spunându-mi că a cunoscut o țară frumoasă, cu oameni talentați și instruiți, o cultură bogată, dar nu a înțeles de ce se fac prea lent schimbările de fond din România. Nici eu nu am un răspuns exhaustiv. Să-i facem responsabili doar pe decidenții politici și administrativi este comod. S-au făcut multe erori pe parcursul construirii capitalismului pe cadavrul economiei socialiste. Dar trebuie să admitem că și mentalitățile individuale și colective nu au fost ușor să fie orientate favorabil reformelor. Retoric, toată lumea spunea DA reformelor, dar să nu treacă prin curtea mea, pe la locul meu de muncă. Reformarea unei societăți este un proces complex și de durată, dependent de factori interni și externi, de competențele și onestitatea decidenților. Avem, din păcate, restanțe mari la viteza schimbărilor în bine.

IM: Românii părăsesc masiv țara, tineri calificați și înalt calificați, intelectuali, muncitori profesioniști „fug” de pe plaiurile mioritice. Nu-i oare rezultatul unor politici proaste implementate la noi? Nu crezi că voi, politicienii, ați făcut prea puțin?
GMB: Migrația este cel mai grav fenomen sociologic cu care ne confruntăm, nu doar statistic ci și din perspectiva calității profesionale ale celor plecați, specialiști de mare clasă, în toate domeniile, muncitori de înaltă calificare. Se depopulează comunități. Rata scăzută a natalității este îngrijorătoare, iar politicile nataliste incoerente și insuficiente. În prezent, criza forței de muncă este mai acută decât oricând. Deja aducem muncitori din zonele asiatice. Avem, așadar, nevoie de politici publice mai bine focalizate pe aceste fenomene, care pe termen lung pot avea consecințe dramatice pentru destinul nostru ca națiune.

IM: Cum evaluezi starea cultural – artistică actuală a Sighetului?
GMB: Sighetul a fost un pol cultural al județului, perpetuează și în prezent unele manifestări cu rezonanță națională. Instituțiile muzeale îndeosebi, bibliotecile, școlile dispun de un patrimoniu valoros, insuficient etalat. Opinez că unele manifestări suferă de o uzură excesivă și pretind o urgentă redefinire a lor. Am făcut personal unele propuneri. Cultura în contemporaneitate își redefinește paradigmele sub impactul globalizării. Pretinde un spor de creativitate și management cultural performant, dar și de încurajarea și motivarea actului de creație și al creatorilor. Idei valabile și pentru Sighetul nostru.

IM: Ce puncte forte are azi Sighetul?
GMB: Reputația de capitală istorică a Maramureșului îi conferă Sighetului noblețe, dar nu este suficient, orașul are nevoie urgentă de un proiect de regenerare urbană, mai ales pe zona centrală, de o centură de ocolire pentru a fluidiza traficul, parcări, atragerea de fonduri europene pentru proiectele comunitare și susținerea instituțiilor publice din educație și sănătate.

IM: Pe ce proiect(e) te vei focaliza în următorii ani?
GMB: În curând îmi va apărea, la Editura Limes, un nou volum de poezie. Am și alte proiecte de scris, de publicat. Doresc să rămân o persoană implicată în viața socială și culturală. Nu în ultimul rând, să mă bucur de nepoțică și de nepoți, să-i observ cum cresc frumoși și optimiști. Urez Colegiului „Dragoș Vodă” la cât mai multe centenare, să rămână în continuare o citadelă de referință în educația tinerilor, în spațiul cultural și civic al Maramureșului Istoric. Să auzim numai de bine, cum ne saluta venerabilul meu prieten Mircea Carp, de la microfonul Europei Libere din Munchen, pe care l-am cunoscut la Memorialul Sighet.

IM: Mulțumesc, dragă domnule senator – poet Gheorghe Mihai Bârlea și, sper, să ți se mai audă vocea în comunitatea sigheteană deși – oficial – ești retras, pensionar! Ne vedem la Sărbătoarea Centenarului… dragoșist!

Ion MARIȘ

foto: Florentin Năsui




Antonia și „slujitorii”… Templului de Adamant!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

 

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)




In memoriam Aristina Pop Săileanu (1931-2019)

Aristina Pop Săileanu, fotografie de la arestare

A încetat din viață Aristina Pop Săileanu, ultima luptătoare legendară din rezistența anticomunistă. Înhumarea va avea loc în localitatea de obârșie, Lăpușul Românesc, joi, 23 mai 2019, de la ora 12:00.

Aristinei Pop Săileanu i se îndeplinește astfel și ultima dorință, de a fi înmormântată în pământul unde a văzut lumina zilei și unde au început – din păcate! – suferințele întregii familii (tatăl, pădurarul Nicolae Pop, ucis de trupele de securitate și fratele, Achim Pop, cu care s-a refugiat în munți). Este una din ultimele eroine, condamnate la 20 de ani de închisoare, grațiată în anul 1964. Volumul ei autobiografic , ”Să trăiască partizanii până vin americanii”, îngrijit de regretatul scriitor Romulus Rusan și editat de Fundația Academia Civică în 2008, este o confesiune a experienței dramatice trăite în munți, în închisoare și în „libertatea” supravegheată.

Gheorghe Mihai Bârlea, Petre Iuga și Robert Fürtos vor reprezenta Fundația Academia Civică și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet, la ceremonia funerară.

Gheorghe Mihai BÂRLEA
(membru fondator al Fundației Academia Civică și al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

*

La înmormântarea Aristinei Pop Săileanu, mesajul poetei Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică, va fi citit de dl. Gheorghe Mihai Bârlea. Redăm, în continuare, mesajul:

„Doamna Aristina era ultima personalitate legendară a rezistenței anticomuniste care mai trăia printre noi, ca un model viu, de neînfrânt, de nemanipulat și ca o întruchipare a binelui și a frumuseții spirituale.

Fiică a pădurarului Nicolae Pop, organizatorul rezistenței armate din Maramureș, la 18 ani lupta cu arma în mână alături de tatăl și fratele ei în Munții Țibleșului, la 22 de ani era condamnată la 20 de ani muncă silnică și avea 33 de ani când s-au deschis închisorile. A străbătut deceniile de istorie comunistă fără să fie înecată de viiturile de gunoaie, iar cartea ei ”Să trăiască partizanii până vin americanii” Povestiri din munți, din închisoare și din libertate (Fundația Academia Civică, 2008) este printre cele mai vii dovezi ale unei memorii capabile să reînvie trecutul cu toate nuanțele de atunci, cu toate concluziile de acum.

Am considerat-o mereu un simbol, rămas miraculos viu, a tot cea avea mai bun poporul român, iar faptul că pe lângă curajul și forța rezistenței împotriva comunismului purta împreună cu mama și tatăl ei – care salvase în timpul ocupației maghiare copii evrei de la deportarea în lagărele naziste – titlul de ”drept al popoarelor” făcea simbolul pe care îl reprezenta și mai plenar și mai emoționant.

Am cunoscut-o alături de soțul ei – care se îndrăgostise, înainte de a o fi văzut, de legenda ei și, condamnat la mai puțini ani de închisoare, a așteptat ani de zile să o poată cere în căsătorie – în casa lor cu grădină idilică, cu minunate prăjituri și farmec din alte vremuri.

Am fost norocoși și mândri – Romulus Rusan și cu mine și cu toți colegii noștri de la Memorialul Sighet – de faptul că îi eram prieteni și că, astfel, prin această apropiere puteau să ajungă până la noi ultimele picături ale izvorului de apă vie care a fost rezistența morală și spirituală la Rău a acestei fiice a Țării Lăpușului și a Maramureșului, a acestei eroine.

Dumnezeu să o odihnească și să o răsplătească, iar românii să o așeze în cărțile de istorie!”

Ana BLANDIANA




La mulți ani poetului-senator Gheorghe Mihai Bârlea!

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de doctor în sociologie.

A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Memorial Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).

Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.

Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor.

Gheorghe Mihai Bârlea are pregătit pentru tipar un nou volum de versuri, care va apărea în prima parte a anului 2019.

La Mulți Ani poetului Gheorghe Mihai Bârlea!

Salut, Sighet!

Foto: ”Salut, Sighet!”




Să nu uităm poetul! La Mulți Ani, Gheorghe Mihai Bârlea!

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de doctor în sociologie.

A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Memorial Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).

Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.

Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor.

La Mulți Ani poetului Gheorghe Mihai Bârlea!

(Salut, Sighet!)

***

A fost un timp al nesaţului de toate. Sighetul era înconjurat de străduțe care se terminau în preajma poeziei. După căderea serii, ideile noastre alergau să se întreacă în formele sublime ale îndoielii de zeci de ori. Orice puteam discuta înflăcăraţi de puritatea dorințelor. Oricât am fi visat ne simţeam creatorii reali ai unui poem care găsește cea mai fascinantă cale a iubirii spre oameni. Așa era atunci când i-am cunoscut pe fraţii Ghiţă și Vasile Bârlea, anii 1976-1977. Apoi am plutit fiecare în corabia noastră, dar ne bucuram de revederi tihnite fie la cenaclu, fie în pauzele de suflet ale orașului. Eu rămân întotdeauna fidelă părţilor bune din prietenii mei. Intenţionat aleg să păstrez imaginea lor cea mai frumoasă de care m -am bucurat vreodată. Așa că, la fiecare nouă aniversare cred că ceva minunat e pe cale să i se întâmple celui sărbătorit.

La mulți ani, prietene care scrii mereu pe marginea subțire a trecerii cu o geană de înger atotștiutor!

(Rândunica Petrulescu)

***
Jocul, vraja, caligrafia, muzicalitatea sunt note specifice ale poeziei lui Gheorghe Mihai Bârlea. (Cunosc persoane foarte sofisticate care o adoră…) Vă propun aceste inedite ale poetului, cu ocazia împlinirii a 67 ani de viaţă (n. 10 februarie 1951, Năneşti). Pentru că toate ipostazele sale – maestru al sociabilităţii (societas) şi al prieteniei, bibliotecar, promotor cultural, demnitar de Maramureş, universitar, familist dedicat, activist al societăţii civile, preşedinte de club sportiv şcl. – o au pe aceea de poet la temelie. Eu aşa înţeleg entuziasmul său plenar, tulburătoarea sa implicare în viaţa Cetăţii omului…

La Mulţi Ani, Mihai! Nestinsă amintire dragului tău frate geamăn, Vasile…

(Marin Slujeru)

Meta-poetice
Părinţilor şi fratelui Vasile

***
Trece o femeie strada,
cu un mers legănat, ca o frunză în vânt,
îmi pare că s-a întors
mama mea pe pământ,

exact cum o vedeam în pruncie,
îngândurată şi nemuritoare;
această iluzie mă salvează
şi azi de plâns şi uitare.

Şi suus, de tot suus,
îl ia pe tata de mână
şi pe unde nu este apus,
îl duce cu ea la cină;

împreună cu ei – fratele!
prea devreme sedus
să numere nesfârşitele nopţi
şi zile ce nu-s…

***
clipa de fericire
ca stropul de rouă,
ca lacrima,
la atingerea vântului
se usucă;

rămâne un sigiliu de sare
adânc înrămat între pleoape,
care nu se topeşte
şi nu se usucă,
ci creşte.

***
brumele dimineţii
şi iarba în răsfăţ,
prefigurează mersul amiezii de vară;

seara încercănată
de soarele în stingere
aşteaptă şiragul de stele

noaptea pândeşti un vis
care să te facă învingător
împotriva fricii.

***
Uneori oamenii sunt
ca păsările –
uită de ei şi cântă;

şi păsările uneori
sunt ca oamenii –
lasă în zbor
amintiri de neuitat.

 Gheorghe Mihai Bârlea

(07.02.2018)




La Mulți Ani, Lenghel Irimie – Între profesie și poezie!

LENGHEL IRIMIE (pseudonim literar: IEREMIA LENGHEL), n. la 18 nov. 1943, în com. Boiu Mare, jud. Maramureș. Psihiatru. Poet. Eseist. Prozator. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din Cluj (1968). Secundariat în Psihiatrie la Clinica de profil din Cluj-Napoca (1973-1975); medic specialist (1975, Iași) și primar (1991, Cluj). Cursuri de perfecționare în Psihiatrie și Organizare Sanitară în țară și în Franța. Doctorand în art-terapie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (din 2006). Certificat de competență lingvistică, în limba franceză, la Universitatea de Nord Baia Mare (2006). în prezent, medic primar psihiatru la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde a fost medic șef secție (1977-2009) și director medical (1990-2000). Articole și comunicări de specialitate ca prim autor sau în colaborare.

7 decembrie 2011 – obținerea titlului științific de doctor în domeniul artelor plastice și decorative OMECTS. nr. 6468/2011.

Opere literare principale: „Inocențele visării (versuri, Ed. Echim, 1998), „Timpul floral” (versuri, Ed. Echim, 1999); „Poeme pastelate” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001); „Mirajul veșniciei” (eseu, Ed. Viața Medicală Românească, 2005); „Poeme atemporale” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007); „Impasto, versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2008); „Poienile luminii” (versuri, antologie de autor, Ed. Dacia, 2010).

ACTIVITATE ART-TERAPEUTICĂ

1973-1975 – în timpul secundariatului (rezidențiatului), la Clinica de Psihiatrie din Cluj, era fascinat de lucrările patoplastice (puține, e adevărat) efectuate de bolnavi. Primele noțiuni ale terapiei prin artă le-a aflat de la medicii psihiatri: dr. Nicolae Stroilă, dr. loan Bâlcea și dr. Iuliu Albini.

1975 – Primul an de activitate la Sighet. Impresionat de numărul mare al bolnavilor, surprins de faptul că unii aveau preocupări picturale, i-a venit ideea terapiei prin artă.

1977 – Devenind medic șef de secție, a organizat primul atelier de art- terapie la Secția de Psihiatrie Bărbați a Spitalului Municipal Sighet.

*

Din noianul amintirilor se desprinde chipul unui tânăr înalt, singuratic, cu privire profundă. Nu participa la trăznăile colegilor în pauzele dintre ore. Mereu, cu o carte în mână. Așa-mi apare cel care azi își aniversează ziua de naștere, dr. IRIMIE LENGHEL. Am avut onoarea să fie colegul meu de liceu în acei ani minunați, când visai cu ochii deschiși la viața ce te așteaptă. Cred că de atunci dl. doctor „pritocea” versuri pentru viitoarele poezii: „Mergi cu mine,/spre viață,/fiindcă sunt o CALE-N DAR,/ perspectivă-n dimineața/ FIECĂRUIA cu HAR” (Cale-n dar, vol. Poeme atemporale). Tot în acea perioadă cugeta, cred, la: „Taina fericirii ce caut s-o dezleg/ E-n primăvara vieții, soare, flori și vise/ E-n taina nemuririi ce vreau ca s-o culeg/ Din raze de lumină pierdute prin abise.” (Ecce homo, vol. Inocențele visării). Acel tânăr a evoluat sclipitor atât pe plan profesional cât și literar. Sunt mândră că își amintește de anii de liceu, fapt căruia îi datorez posesia volumelor publicate.

Domnule doctor Irimie, la ceas aniversar primește, virtual, din partea mea, o floare de magnolie. Îmi dau seama acum, că „Liniștea nu e o tăcere!” (Liniștea, vol. Timpul floral)

La mulți ani!
Cu prețuire, Eva Oanță

*

Să fii un om mereu îngândurat e ca şi cum planurile tale cu lumea sau cu vibraţia unui univers viu se nasc unele din altele, aşa cum un lan de floarea- soarelui atinge şi cerul şi pământul. Domnul Lenghel Irimie este un astfel de om. Prins neîncetat în contemplare cu determinare. Şi inevitabil prins şi într-un proces de vindecare prin artă. Detaliile conştiinţei care lucrează constant sunt pentru el izvoare de autocunoaştere şi de dezlegare din neputinţele inexplicabile. Simplu şi aerian ca un ulm călător, acest creator de momente luminoase este prietenul nostru neştiut. Dar azi îi urez vădit, pe faţă, ani mulţi şi buni lângă oameni buni!
(Doina Rândunica Anton)

*

Între profesie și poezie!

Investigând timp de decenii abisurile conștiinței umane, cu luminile și umbrele ei, doctorul și poetul Lenghel Irimie a acumulat o experiență profesională și de viață excepționale și un prestigiu remarcabil în comunitatea specialiștilor.

Pacienții doctorului au beneficiat de generozitatea și competența sa, mulți în situații limită pentru existența lor. Le-a prescris nu doar tratamente convenționale ci a privit în și dincolo de boală, în profunzimile sufletului, în povestea vieții fiecăruia, convins că printr-un exercițiu de empatie profesională poate identifica, înțelege mai bine, trata eficient și sufletul omului, rănile lui nevăzute, restituindu-i dreptul la speranță.

Acolo unde unii au văzut doar întuneric și un orizont închis, el a căutat lumina pe care a eliberat-o, a întreținut-o și sub inspirația Celui care a modelat lutul originar și l-a investit cu Ființă prin Cuvânt. Pentru că medicina este în egală măsură “știință și conștiință” (I. Hațieganu) și, adăugăm noi, credință, misiune și vocație.

Dar, unde a mai încăput și poezia?… te întrebi. În toate cele amintite. Pentru că medicina este și artă și ritual ce transcede urii și banalității.

Cuvântul zidește și vindecă, muzica încântă, pictura luminează ochiul și incită privirea, toate înnobilând ființa. Cred că din astfel de convingeri intelectuale s-a apropiat doctorul de literatură și artă. Și pentru funcția lor terapeutică. Cu poezia s-a logodit la anii maturității, legând-o intim de destin.

Tentația de a-i citi poezia și prin “cheia” profesiei, mi-a permis să descopăr și să înțeleg preaplinul sufletesc al poetului, în exprimări relativ scurte și sentențioase, un diagnostic liric, alteori în confesiuni mai elaborate ce ocolesc cu deliberată discreție, metaforizarea în exces, în favoarea relevanței ideilor, aluzive la experiențe de viață, ca meditație a eului poetic.

Sunt sigur că poezia și dragostea de artă, de viață și oameni, îl vor însoți încă mulți ani.

Să ne bucurăm împreună!
(Gheorghe Mihai Bârlea)

*

Numele Irimie Lenghel, medic primar psihiatru, Doctor în ştiinţe medicale, impune admiraţie şi respect. Domnia sa are o atitudine firească faţă de noi, ceilalţi, nu induce ştiuta distanţă de castă medicală. Este atent, manifestă interes pentru ce spunem, ce gândim. Pe cei care scriem ne citeşte, ne apreciază. Este el însuşi poet, un atent caligraf al aurei intime… Propensiunea creativ-artistică se regăseşte şi în demersul său profesional, specializându-se în artterapie. La Mulţi Ani, domnule doctor!
(Marin Slujeru – 18 nov. 2017)




PRECUM Echim, puțini poeți! La Mulți Ani, Maestre!

Foto: Ion Mariș

Orașul nostru din acest colț îndepărtat de țară a fost binecuvântat cu multe. O astfel de binecuvântare sunt poeții, acești șlefuitori de cuvinte măiastre. Poate cel mai reprezentativ dintre ei, o figură proeminentă de dac liber, este domnul Echim Vancea, care azi își aniversează ziua de naștere. Este precum un lac cu ape limpezi și adânci, dar care te învăluie în undele lui atunci când îi lecturezi poezia.

Urându-i un călduros „La Mulți Ani!”, citez din poezia „Umbra” a Maestrului: „[…] de afară nimeni niciodată nu vede locul încărcat/ de tăcerea care nu ascultă decât de ea însăși/ într-o totală și rece mânie trebuind să petreacă”. (UMBRA nu îşi împarte PRADA cu nimeni, Ed. Echim, 2016)

Cu respect,
Eva Oanță

***

Bădiţa Echim locuieşte dealul cel verde, valea cea plină de clocotul vieţii
Jur împrejur, ca nişte mesteceni tulburaţi de culori,
Pribegim noi, fraţii lui, ca poeţii
Si uite cum îmi râde inima de câte ori se uită spre mine,
Dar gândul cel bun e uneori doar unduirea tristeţii,
Căci aşa de aproape trăim încât ne vorbim foarte rar
Însă azi, de luminoasă aniversare,
Îţi urez viaţă lungă, Echime, şi cât mai
senină,
Cu tine cel împătimit de toate,
plină!

Doina Rândunica Anton

***

Iată o zi minunată în care se sărbătorește un poet! Domnule Echim, un întreg anotimp vă sărbătorește astăzi, sub “o pânză de toamnă târzie”, cum nu se poate spune în cuvinte. Astăzi, 19 octombrie, este cea mai frumoasă zi în care putea să se nască un mare poet. Citindu-i poemele acestui om dăruit cuvintelor privesc un “vitraliu fără nici o fisură”, prin înșiși ochii luminii.

La mulți ani poetici, Domnule Echim!

Cu prețuire,
Antonia Dubovici

***

Toamna își revarsă aurul în frunza codrilor și în foșnetul anilor prietenului, colegului și poetului Echim Vancea, cel inconfundabil, nonconformist, care refuză clișeele și-n viață, și-n literatură. Ba se și revoltă, nu de puține ori! Ne-am născut în același an, în același sat – Nănești, dar în zodii diferite. Pe Iza noastră mitică, ne leagă amintiri de neuitat, care în biografiile noastre au valoare de tezaur. Boala scrisului, cum zic unii, împătimirea întru cuvânt, ne-a prins din tinerețe. El este astăzi un  poet legitimat, prin cele 20 de cărți și, mutându-se, contaminat de aerul multiculturalismului, mai are încă multe de spus și de scris.

Și nu uita, Echime, că astăzi nu aniversăm doar ziua ta de naștere, ci și 47 de ani de când, după ce făcuserăm o petrecere, în spirit tradițional, împreună cu Gheorghe Pârja și fratele meu, Vasile, în casa în care te-ai născut în Nănești, ne-am dus în cătănie. Amintirea aceasta ne restituie sentimentul tinereții fără de sfârșit.

La Mulți Ani, Echime, și ignoră-i – așa cum știi tu – pe cei care au dovedit ingratitudine, din ignoranță, pentru persoana omului de cultură și a poetului Echim Vancea!

Salutare, frate!

Gheorghe Mihai Bârlea

***

O mare bucurie poemele de Octombrie ale lui Echim Vancea, scriitor român contemporan! Imensă munca lui poetică, copleşitoare roadele ei (căt’ă 20 de volume, pline-ras de poezie)! Operă de cunoaştere şi autocunoaştere poetică tot mai profundă. Nu-i pe măsura orişicui să o asimileze în devenirea ei. De aceea, m-am limitat la a-l întâlni zi de zi şi a-l lăsa să mă sfădea în voie. Căci mângâioasă este căldura mâinilor sale mari! La Mulţi Ani, prietene, Echime! Fă ce-i fa’ şi fii sănătos! Boldog születésnapot kivánom!! Igen!

Marin Slujeru
19.10.2017

***

PRECUM Echim, puțini poeți!
“Rău” dar cu suflet admirabil, bătăios dar respectând valorile, prea discret cu propria-i poezie, ereticul de/la serviciu Echim Vancea își tot caută lumea lui, pe care ceilalți i-o refuză. Se mânie doar pentru a-și ascunde durerea, fiind nepregătit pentru compromisul cu… trecătorii.

La anii pe care i-a atins îi doresc să-și completeze opera și, la cele douăzeci de volume de poezie pe care le-a publicat să adauge, scriind, diferența până la… 66!
La mulți ani, Maestre!

Ion Mariș

Sursă foto: Ion Mariș