Echime, 75 de ani de viață este fără îndoială unul dintre „momentele” cele mai serioase pentru un bilanț, pe care e bine să ți-l faci singur, fără menajamente și fără să cauți neaparat să ieși pe plus. Așadar, de data aceasta, nu-ți voi mai aminti nici de câți ani ne cunoaștem, nici cum s-a întâmplat, nici ce-am făcut laolaltă în acest timp și cu ce folos pentru lumea asta și mă voi limita la să-ți urez atâta sănătate – și deci atâția ani! – cât să mai poți pune „o slovă peste alta” în cărțile de poezie care așteaptă să le dai glas. Dar și să nu-ți uiți bunul obicei – cu care m-ai onorat mereu – de-a mi le trimite și mie. De altfel, sunt sigur că așa vei face, drept pentru care îți mulțumesc de pe acum! Și fii răbdător cu anii care vin, că nu vor fi mai buni. Eu ți-i doresc, din suflet, așa cum vor fi, să fie cât mai mulți și cu folos!
Dintr-un Octombrie cum nu se poate mai potrivit cu vârsta poetului Echim Vancea de Nănești vin și gândurile bune și urările de sănătate întru Mulți Ani de la…                                                                                                                                                               Ioan Ardeleanu-Pruncu

* * *

Echim Vancea: prietenia ca destin

Prima mea amintire cu Echim Vancea? Era în anul 1980. Octombrie. Am plecat din Piatra Neamț și din Târgu Neamț în echipaj cu Daniel Corbu și cu Nicolae Sava, ca să ajungem la Sighetul Marmației, acolo unde Laurențiu Ulici ne vorbea despre cel mai important festival de poezie din România. Care ar fi trebuit să ajungă cel mai important din Europa de Est, după cum spunea Laurențiu Ulici, căruia îi plăceau mizele mari! Am ajuns la Suceava, cu un autobuz, de acolo am luat un tren, până la Vișeu. Vișeul de Sus? De J      os? Greu de spus acum. De acolo, am luat alt tren/ autobuz, până la Sighetul Marmației, unde am ajuns destul de târziu, în noapte. La Casa de Cultură, ne aștepta Echim Vancea, în numele organizatorilor. Ne‑a spus că e prea târziu ca să ne ofere ceva de mâncare, dar ne‑a pus paharele în mână și le‑a umplut cu palincă. Era prima oară când încercam „substanța”. Și pentru mine era prima oară, dar și pentru amicii mei. A fost de pomină. În jumătate de oră, fiecare vorbea în legea lui, încerca să se înțeleagă pe sine. A doua zi, a fost un colocviu despre poezia tânără, implicată politic, era o temă obligatorie ca să se poată desfășura festivalul în epocă. Pe masă erau nenumărate ispite locale, care făceau bule în momentul în care le turnai în pahar. Din picătură în picătură, se cam ducea pe apa sâmbetei ideologia obligatorie, iar poeții deveniseră foarte guralivi, foarte liberi. Ca să stăpânească verbiajul și opiniile, Ulici a trecut la varianta recitalului de poezie. Fiecare își spunea „pro­ducta” poetică, numai că palinca împletise multe limbi. Mulți dintre poeți ajunseseră la varianta extrem de avangardistă a murmurului, a geamătului, a bâlbâielii inspirate. Îmi amintesc că eu am citit un poem, Vitrina cu sălcii, care i‑a plăcut foarte mult lui Laurențiu Ulici, m‑a pus să îl repet, ca să fie receptat de lumea ascultătoare. Cred că poemul a fost argumentul decisiv ca să îmi fie acordat mie marele premiu al festivalului. Că asta s‑a întâmplat, la final. Poemul a apărut și în România literară, după festival, ca ilustrare a evenimentului. Premierea a fost făcută la Desești, o comună din preajma Sighetului Marmației, acolo unde breșa fusese făcută de Nichita Stănescu, care înnobilase locul, cu un an mai devreme. În sala Căminului Cultural, a fost adunată suflarea satului. Am urcat pe scenă, pe rând, și am spus câte o poezie. Nu a cerut nimeni să fie spuse poezii patriotice, ideologice. Numai că, la un moment dat, la sfârșit, un poet local tot insista pe lângă Ulici să spună și el o poezie. Laurențiu Ulici l‑a tot ocolit, dar, la un moment dat, i‑a dat voie să recite ce avea de spus. Ajuns pe scenă, poetul a spus foarte rar, explicit: „Decât să scriu despre Partid/ Mai bine mă sinucid”. S‑a făcut liniște în sală. Ulici are însă prezență de spirit și îi spune: „Cam puține două versuri, te rog să te concentrezi și, până anul viitor, să mai scrii două. Promiți?” Și individul a promis. Momentul, unul care putea deturna sensul festivalului, nu a avut urmări. Da, premiile aveau și o oarecare valoare financiară, cred că am primit vreo cinci mii de lei, în condi­țiile în care un salariu al unui profesor debutant era de două mii. De obicei, acești bani erau folosiți pentru „udarea” premiului, se trans­formau în vodcă și bere pentru toată lumea, ca să stingă invidia con­fraților nepremiați. Am luat multe premii, la acea vreme, dar nu cred că mi‑am cumpărat măcar o pereche de mănuși din ele.
Din acele momente, Echim a rămas mai mult decât prietenul, a rămas fratele. Pe care îl caut și atunci când nu pare să îl caut, în lista mea scrisă cu colțul inimii (pe frunze, pe cer, pe apă) este parte din alfabetul veșniciei personale. An de an Sighetul a devenit Mecca personală, la capătul căreia ne așteaptau prietenii Echim, Ghiță Pârja, Ghiță Bârlea, Vasile Muste (Dumnezeu să îl primească!) …!
Dragă Echim, ai adunat 75 de ani?
Dacă timpul ne va cere socoteală pentru anii risipiți, să-i spunem că nu am risipit nimic: am transformat anii în prietenie, iar prietenia în ceva ce nu se măsoară în ani.
La mulți ani, Echim! Să ne țină Dumnezeu în aceeași poveste, până când nici măcar veșnicia nu va mai avea nevoie de calendar.

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamț, 18 octombrie, 2026

* * *

„Prin poezie mi-a fost dat dreptul să trăiesc”

Când scriu despre prieteni intervine, psihologic, o anumită inhibiție emoțională, din dorința de a nu rata repere semnificative în relația mutuală. Contează empatia reciprocă, parcursul educațional și profesional, coincidențele cu valoare de liant ce înnobilează o prietenie.

Despre Echim Vancea, în multiple circumstanțe am vorbit, am scris, rememorând „povestea” noastră, începută din fragedă pruncie în satul Nănești, la șocala primară, anii adolescenței de la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, mereu colegi de clasă. La maturitate, prietenia noastră s-a consolidat în mediul cultural al Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Casa de Cultură. Din 1997, în cariera mea au intervenit provocări și responsabilități în viața publică, la fostul Inspectorat pentru Cultură al județului, prefect al județului până în anul 2000, senator, cariera universitară în cadrul Universității de Nord din Baia Mare. Destinele Bibliotecii Municipale au fost preluate de Echim Vancea, ca director, funcție onorată prestigios în respect pentru importanța socială a acestei instituții și pentru tradițiile culturale ale Sighetului. A fost un transfer reușit și inspirat de responsabilități profesionale și instituționale. Din tinerețe, Echim și-a afirmat vocația de poet, a confirmat-o spectaculos prin cele peste 30 de volume publicate la edituri prestigioase, prin traduceri în câteva limbi europene.

Acestea sunt doar câteva detalii și coincidențe în parcusul nostru existențial, refugiate în tezaurul nostru de memorie, reevaluate din când în când din nevoia de a trezi ludicul din noi, inspirați de versurile spiritului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu: „Când amintirile în trecut/ Încearcă să se cheme/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme…”. Pentru a evita banalizarea prin repetiție nu insist cu „divulgarea” altor întâmplări comune. Mă fixez pe teritoriul liric al poetului Echim Vancea, nu printr-un comentariu personal, pentru a nu fi suspectat de un subiectivism de conjunctură, într-un moment aniversar al poetului și prietenului, ci printr-un decupaj selectiv din comentariile unor critici literari cu notorietate la unele dintre volumele de poezie. Sunt implicit argumente convingătoare privind identitatea stilistică a poetului, discursul său, fixându-i o poziție de referință în spațiul poeziei actuale din România:
Laurențiu Ulici
„Poetul Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit – izbutește să-și găsească locul propriu în interpretarea partiruii optezeciste,  relevându-se ca un poet al locului prin atașamentul față de natura dramatic – lirică a poeziei moderne maramureșene”.
Daniel Corbu
„Echim Vancea își construiește fiecare volum, cu fiecare poem un univers poetic original, de o responsabilitate stilistică și un cuceritor spectacol imagistic, din care nu lipsesc liniile transcendenței”.
Ioan (Jean) Pop
„Sub un titlul jucăuș și ironic (Mâța pe spini), Echim Vancea scrie de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expersia lor metaforică, împinse uneori spre un fel de ermetism. E și inspirat și (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăine de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție manieristă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune e ocolită, cel mai adesea inteligent și fin”.
Ion Vădan
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și sacralitate”.
Ion Holban
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvențe remarcabilă), a unui Octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…”.
Casian Maria Spiridon
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii, Echim Vancea știe că: în întunericul din spatele cărților / poetul așteaptă cântecul bufniței, iar ce a mai rămas din întuneric / s-a strecurat în poem”.
Gheorghe Gricurcu
„În calitate de înger căzut Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice… De asemenea, obișnuiește a deforma, nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii… În postura umană strecoară notele unei acute solitudini, cu cât încearcă a o înăbuși, cu atât rezonează cu un mai puternic efect fabulos”.
Adrian Alui Gheorghe
„O carte de poezie rară, care își face dulce amarul de pe cerul sufletului. Citești poezia din volumul Mai Târziu și te miunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o hologramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.
În această carte Echim Vancea scrie așa cum au scris capodoperele lor toți adevărații inspirați ai lumii: ca și cum în afară de poezie nu ar avea nimic de pierdut…”.
Sunt evaluări ce onorează poetul ajuns la o vârstă a sintezelor, care refuză cu încăpățânare spectacolul public, prin lansări de cărți, alegându-și cu precauție prezențe la evenimente, exceptând pe cele desfășurate în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, la a cărui „profesionalizare” a contribuit substanțial, unde ne-am regăsit împreună timp de peste o jumătate de veac, avându-i alături pe Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu Pruncu, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu, managerii Centrului Cultural în succesiunea lor. Am avut aceeași mentori, în primul rând Laurențiu Ulici, azi președintele din cer al festivalului, Gheorghe Chivu, Ion Ardeleanu Mecena.
Sper că nu e de prisos să reținem ce spune Echim Vancea despre poezie, rostul în societate a poeziei și poetului. În acest sens fac trimitere la singurul său volum mai puțin poetic dar care este și despre poezie, prin unele cronici de critică literară, interviuri acordate unor jurnaliști, poeți, editori de reviste, intitulat „Lecturi filantopice și alte strânsuri”. La întrebarea poetului Lucian Vasilescu „La ce bun astăzi și mâine poezia?” Echim precizează: „Parafrazând expresia unui interbelic, aș spune că poeții sunt niște ipocriți. Totuși mi se pare exagerat și nedrpet. E nevoie de poezie pentru că aceasta este o întoarcere către sine. Poezia te instalează, cred, în pretutindeni, întotdeauna. Poezia are puterea de a primi și a dărui fiindcă trăiește în armonie…”.
Regretatul poet, critic și eseist Ion Vădan, în dialogul cu Echim, face referiri la unul dintre volumele de referință din creația sa „Hramuri”: „insistând pe ideea dacă poetul este și duhul spațiului în care s-a născut”. I se răspunde: „Eu cred că poetul este mult mai mult decât atât. Este ușa de ieșire a unui spațiu locuit în mod legitim… Este mânia care liniștește, care aduce un strop de contemplare acestui loc și care propune, în final, căutarea în fiecare dintre noi împăcarea ca element de stabilizare”. Întrebat „Cât de mult crede în poezie?” Echim Vancea surprinde: „Nu cred în poezie, cred în CUVÂNTUL poetic. Acel cuvânt al pustiei, a rugului care arde acolo și nu se mistuie, ci ne mântuie. Cred în cuvântul indispensabil pentru mântuire”. Poetul Adrian Alui Gheorghe îl evocă pe Laurențiu Ulici ca „un artizan al definirii literare a kilometrului zero la Sighet”, despre care poetul E.V. spune: „Laurențiu Ulici a fost și rămâne, în ciuda unor minimalizări, o personalitate de prim rang a literaturii române, precum și un personaj al ei. Laurențiu Ulici a făcut din Sighetu Marmației una dintre cele mai curate și mai ferme conștiințe ale poeziei/ literaturii române”. Nu întâmplător Echim Vancea, în calitate de manager al Bibliotecii Municipale, în respect pentru memoria magistrului nostru, i-a dat numele Laurențiu Ulici.
Fără pretenția de a trage concluzii, spun că Echim Vancea, la această aniversare, poate privi cu onoare opera sa de poet, pe care a știut să o construiască cu ingeniozitate și știință, printr-un imaginar liric adesea șocant prin forță și inedit. Un discurs despre temele acute ale existenței, despre iubire și moarte, despre dezamăgiri, toate interiorizate într-o conștiință proprie poeților care s-au dedicat prin excelență actului de creație. Unii critici îl plasează printre optzeciști, alții la post optzeciști, la manieriști sau expresioniști. Dar, dincolo de clasificările formale, importantă rămâne opera sa inconfundabilă în registrul ei stilistic și imaginarul extrem de original. Adesea radical și revoltat, la un moment dat a ales exilul într-o altă locație și adresă socială. În esență, el rămâne durul cu inimă blândă, parafrazând o caracterizare pentru un celebru actor francez.
Când e vorba de vârstă, Echim, șturlubatic, cum e, se ține după mine ca scaiul cu aniversările, eu în Februarie, el în Octombrie.
Îți urez, dragă Echime, sănătate, inspirație, ani mulți nepetrecuți încă!

Gheorghe Mihai Bârlea

* * *

Echim Vancea este cel mai bun prieten al românilor din Transcarpatia (Ucraina). Pe parcursul anilor am solicitat și m-am adresat multor scritorii și oameni de cultură din România pentru sprijin, dar doar Echim a răspuns pozitiv și a fost mereu aproape de noi. El este redactorul șef al publicației „Apșa” de ani de zile și face totul doar prin voluntariat, fără niciun beneficiu.
Îi spun cu drag… La mulți ani! Să-i dea Domnul sănătate, sănătate și mai o dată sănătate!

Ion Botoș (Ucraina)

* * *

Cred că poezia lui Echim Vancea nu va îmbătrâni curând. Scrisă pe mai multe „strune”, ecourile versurilor sale pot atinge varii sensibilități. Dacă este să ne luăm (și de ce n-am face-o?) după rutinatele spuneri potrivit cărora literatura mai poate salva câte ceva din viețuirea terestră a semenilor, eu aș pune rămășag pe creația lui poetică: da, va fi o izbândă! Indiferent cui îi va reveni mărunta victorie a pariului. Nu a fost în zadar! La mulți ani, prietene Echim!
                                                                                                                                                                                                                         Gavril Ciuban

* * *

Echim Vancea este, pentru mine, mai mult decât Poetul Maramureșului; este o parte vie din geografia sufletului familiei mele. Dincolo de prestigiul său literar și de activitatea neobosită de la Nord Literar, unde a primit-o cu atâta generozitate și căldură pe fiica mea, oferindu-i un debut de neuitat, Echim reprezintă puntea de aur către trecutul meu. Prietenia lui strânsă și curată cu tatăl meu a fost una dintre acele legături rare, clădite pe respect, afinități elective și o loialitate care sfidează timpul.
Să-l sărbătoresc astăzi înseamnă să celebrez nu doar un scriitor de o sensibilitate rară, ci și un om-reper, care a știut mereu să sprijine și să cultive frumosul din jur.
La mulți ani, dragă Echim, să-ți păstrezi mereu spiritul tânăr, iar condeiul să-ți rămână la fel de binecuvântat!

Brîndușa Oanță

* * *

O părere, câteva amintiri și firești uitări

La un moment aniversar pentru un scriitor, socotim că merită să ne gândim ce loc ar putea ocupa într-o „Istorie a Literaturii de la origini până în prezent” a zonei geografice căreia îi aparține, dar mai ales într-o „Istorie a literaturii române” după ce a izbutit să treacă borna semicentenară a activității sale literare.
Prin tot ce a realizat ca poet, publicist și editor, Echim Vancea acoperă o perioadă de peste o jumătate de veac dintr-o posibilă „Istorie a Literaturii Române din Țara Maramureșului”, de la origini până în prezent care, dacă se va scrie, trebuie să îi sublinieze acestui maramureșean energic contribuția de om al condeiului, cu o operă recunoscută de criticii de frunte ai literaturii române actuale care, prin textele lor despre cărțile acestui creator harnic l-au îndreptățit să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România, cu alte cuvinte, să primească un certificat de profesionist al cuvântului scris.
Fiind elev al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare, nu am avut întâlniri în adolescență cu cei din generația mea care urmau liceele maramureșene, dar am aflat despre cei atrași de „slova făurită” (cum ar zice Tudor Arghezi) de la rubrica „Poșta redacției” a revistelor literare din acele vremuri.
După câțiva ani, când am ajuns profesor în satul meu natal, Petrova, am aflat că la Sighetu Marmației activează Cenaclul literar „George Coșbuc”, în Vișeu de Sus Cenaclul literar „Andrei Mureșanu”, iar la Baia Mare Cenaclul literar „Nord”. Având deja o experiență de cenaclist la Cenaclul „Afirmarea” din Satu Mare, condus de maramureșeanul Petre Got, am cutezat a merge la toate cenaclurile maramureșene, unele constituite mai târziu, precum Cenaclul literar „Metamorfoze” din Borșa, până când am ctitorit Cenaclul de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” din Petrova. Acesta activează și astăzi, depășind o jumătate de veac de activitate în care a propovăduit binele, adevărul și frumosul în împrejurimile așezării noastre, în Maramureș și în România.
La Cenaclul literar „George Coșbuc” din Sighetu Marmației am făcut cunoștință cu seniorii scrisului din Marmația, dar și cu tinerii împătimiți de literatură, precum Gheorghe Pârja, Gheorghe Mihai Bârlea, Marin Slujeru și mulți alții, între care se număra și Echim Vancea. Cenacliștii tineri nu s-au simțit în largul lor la cenaclul dominat de seniorii scrisului din Maramureșul Voievodal și fascinați de dezinvoltura tânărului profesor de filozofie Ion Jean Bălan, au înființat Cenaclul literar „Alexandru Ivasiuc”, omagiindu-l astfel pe ilustrul maramureșean răpus de cutremurul de la București.
Impunându-se „Festivalul de Poezie” de la Sighetu Marmației cenaclurile din Sighetu Marmației s-au stins dar tinerii dornici de a deveni scriitori au frecventat alte cenacluri din județ și din țară, au scos cărți la edituri zonale și naționale, dovedind până în prezent că se poate vorbi despre o „Istorie a Literaturii Țării Maramureșului (pe care noi am schițat-o într-o teză de doctorat).
Nu rețin împrejurările exacte în care l-am cunoscut pe Echim Vancea, dar știu că, încet și sigur, am ajuns camarazi în ale scrisului, iar el s-a pronunțat întotdeauna cu obiectivitate despre scrisul meu. Amintirile sunt multe, dar le lăsăm pentru alte ocazii și ne întoarcem la momentul aniversar pentru scriitorul Echim Vancea, care și-a câștigat prin scrisul său un loc în „Istoria Literaturii Române”, până la vârsta patriarhilor pe care o poartă cu demnitate, scriind și publicând carte după carte.
La sărbătoarea la care ne facem și noi părtași, îi urăm sărbătoritului tot ceea ce ne dorim ca truditori pe ogorul literaturii neamului românesc, rostindu-i un limpede „La mulți ani”!

Ion Petrovai de Petrova
Petrova Maramureșului, 17 octombrie 2026

* * *

Nu știu încă niciun poet din țară cu barbă de patriarh, care să fi devenit cetățean de onoare al județului în care trăiește. Dacă cetățeanul de onoare respectiv este de talia lui Echim Vancea, atunci lucrurile se complică în măsura în care se și simplifică.
Timp de șaptezeci și cinci de ani, Echim Vancea a fost și rămâne un poet român de graniță, de o parte a Tisei, lângă alți poeți români de graniță, de cealaltă parte a Tisei.
Cum vine asta, numai Dumnezeu și istoria știu.
Eu mă minunez de toate acestea și cu drag din suflet spun: La mulți ani, maestre! A venit vremea memoriilor napoleoniene!

Nicolae Scheianu

* * *

Echim Vancea ‘75
În dreptul zilei de 19 Octombrie apare în calendarele Maramureșului mențiunea: Echim Vancea, poet, născut la Nănești, 1951. Se adaugă: membru al Uniunii Scriitorilor Români. De aceea nu-mi pot permite, tocmai azi, să nu îmi reafirm explicit prietenia, admirația și respectul ce i le port – ca de alfel în fiecare zi din ultimii zeci de ani, tacit.
De la Iza în jos pe Iza și apoi spre Tisa, oricâte încercări a întâmpinat pe cale, poetul  și-a purtat și își poartă înainte textele lirico-dramatice, în mixaje absolut personale (marcă înregistrată) – cca 30 de apariții editoriale, poezie. Cu dârzenie și mistică dedicare. Un adevărat literat.
Aș dori să avem un loc în Sighet cu volumele/ cărțile autorilor locului, cu „producția”  lirică semnată Echim Vancea la loc de cinste. Un vis interzis, ca de altfel și un recital sau o lansare de carte a poetului?…
La Mulți Ani mai buni, Echime!
                                                                                                                                                                                                                       Marin Slujeru

* * *

Onorabile prieten,
La împlinirea celor 75 de ani, îți urez – cu tot entuziasmul „bunei vecinătăți”! – să păstrezi Poezia în suflet, să te „complaci” în aceeași sensibilitate cu care (re)descoperi singurătatea și tristețea lumii, să ai puterea – încă mulți, mulți ani! – de-a transforma „nopțile” în versuri. Mă bucur că viața mi-a oferit bucuria de a te cunoaște și de a-ți fi prieten. Să tot fie vreo 15 – 20 de ani?!… ne întâlneam la Palatul Cultural și analizam „dosarul” unei retrocedări care crea dispute legislative. Timpul a trecut… s-a transformat în Poezie.
Dincolo de Poetul care dăruiește frumusețe prin pre_facerea cuvintelor, prețuiesc omul „răzvrătit” dar valoros care ești. Să-ți fie anii ce vin tihniți și să ai (doar) oameni dragi aproape. Iar poezia să-ți rămână mereu o bucurie și un „camarad” de nădejde.

La mulți ani fără stres(uri), Cetățeanule de Onoare al Poeziei! Să-ți fie mereu sufletul „liniștit” și inima… în parametri durabili!

Ion Mariș

Vineri, 02 octombrie 2026, la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul din Sighet a avut loc vernisajul expoziției de pictură și grafică (în care predomină portretele) și lansare de carte purtând semnătura artistului plastic basarabean Leonid POPESCU (membru al Uniunii Artiștilor Plastici și membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova).

Au vorbit despre artistul Leonid Popescu (prezent la eveniment), despre Basarabia, despre legăturile românilor din cele două țări de aceeași limbă, despre suferința basarabenilor (consemnată în cărțile prezentate), despre trecut dar și despre viitorul împreună, Laura Hybris (curatorul expoziției), Andreea-Iulia Someșan (artist plastic – Reghin), Gheorghe Mihai Bârlea (scriitor) și… Leonid Popescu (prezent de mai multe ori pe simezele sighetene).

Artistul vizual și scriitorul Leonid Popescu a făcut ad-hoc un anunț de mare generozitate, a donat în totalitate lucrările din expoziție (54 de lucrări) Centrului Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul din Sighet.

La finalul întâlnirii părintele protopop Dan Ioan Sidău i-a oferit artistului basarabean o Diplomă din partea Centrului Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighet.

După vernisajul oficial Leonid Popescu a continuat dialogul informal cu iubitorii de artă prezenți la eveniment.

Leonid Popescu s-a născut la 22 martie 1953 în satul Sărătenii Vechi, raionul Teleneşti, Republica Moldova. A absolvit Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” din Chişinău (Republica Moldova) şi Facultatea de Design – grafică industrială a Institutului de Arte şi Design din Harkov, Ucraina. Este membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

În 2001 a fost distins cu titlul onorific „Maestru în Arte” și Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, în 2013 – cu „Ordinul de Onoare”, în 2016 cu titlul onorific „Artist al Poporului”, în 2021 – Premiul şi Diplomă de excelenţă cu trofeu „EuroInvent 2021” (concurs cu participarea a 46 de ţări), pentru cartea de piese teatrale „Ecuaţia nuanţei absolute”, România”, Premiul şi Medalia de Argint „EuroInvent 2021”, România, pentru romanul „Drumuri printre ziduri”, Premiul şi Diplomă de excelență din partea Consiliului Mondial Român, Canada, pentru activitatea de Publicistică de Reunire a Basarabiei cu Patria-mamă.

Cărți publicate: „Sărătenii mei dragi”, monografie, Chișinău, 1996; „Din mărturiile timpului”, publicistică, ed. Presa, Chișinău, 2000;„ La porţile mării”, roman, ed. Ulysse, Chișinău, 2001; „Despre artă și artiști”, publicistică, cronici de artă plastică, Chișinău, 2003; „A venit new”, povestiri nepovestite, Chișinău, 2005; „Drum printre ziduri”, roman, Chișinău, 2006; „Tragedie pozitivă”, proză, Tipografia Centrală, Chișinău, 2021; „Deportări din valea Răutului”, Tipografia Centrală, Chișinău, 2023.

Leonid Popescu are lucrări în colecţii publice şi private din ţară şi de peste hotare.

Foto & text: I. Mariș

S-a întors iarăși toamna poeziei la Sighet, pentru poete, poeți, critici literari, invitați de onoare și iubitori de poezie.

Ediția din acest an este una specială, nu pentru că această instituție își dovedește cu prisosință rezintența și oportunitatea timp de peste o jumătate de veac, ci și pentru că se desfășoară într-un context aniversar excepțional: 700 de ani de la prima atestare documentară a orașului. De-a lungul acestui an au avut loc evenimente de evocare a trecutului istoric și cultural al actualului municipiu, organizate de administrația locală și instituțiile de profil din Sighet, – urbe percepută în mentalul colectiv maramureșean drept capitală a acestui ținut istoric.

Poezia stă la loc de cinste în acest moment aniversar prin două dimensiuni identitare: impresionantul tezaur de poezie populară creat timp de secole de poeți anonimi, ce impresionează prin frumusețea de rostire poetică, surprinzând experiențe existențiale și ideatice cu profunzimi metafizice. Dovadă colecțiile de folclor ale lui Ion Bârlea și Tache Papahagi, veritabile monumente ale genului, urmate de multe alte culegeri ce întregesc convingerea că folclorul poate fi considerat primul mare profesor de poezie din istoria literaturii române. Nu întâmplător Zoe Dumitrescu – Bușulenga precizează că Mihai Eminescu a identificat în folclor sursa de sensibilitate și inspirație în drumul către capodoperă.

Pentru noi, Festivalul Internațional de la Sighet  a adus și aduce adaosul de valoare necesară la creația cultă în spațiul maramureșean, în viața cotidiană. Istoricii literari nu pot omite faptul că la Sighet mulți poeți de referință din toate generațiile literare a ultimei jumătăți de secol au primit un binemeritat botez literar, îndeosebi după ce regretatul critic literar Laurențiu Ulici, ca președinte al juriului, i-a favorizat afirmarea națională. Motive suficiente să spunem că Maramureșul este un pământ ce se sprijină pe poezie,iar prin acest festival a devenit implicit și un topos în geografia poeziei românești actuale. Suntem, așadar, nu doar moștenitori, ci și creatori de cultură cu care ne inserăm în peisajul culturii românești. Dovadă numărul mare de scriitori ce trăiesc în Maramureș, membri ai Uniunii Scriitorilor, sau activează în cenacluri și asociații culturale. Există o veritabilă efervescență poetică în rândul tinerilor, cu posibilități de afirmare timpurie mai generoase decât pentru generațiile de până în 1990.

Așadar, suntem iarăși la Sighet, cei care credem în poezie, în nevoia socială de poezie, în puterea ei și îndrăznim să sperăm că poezia are resurse să inspire răspunsuri la multe dintre dilemele din lumea în care trăim, aliniindu-ne interogației Anei Blandiana: Poate poezia salva lumea?

Merită să ne luptăm și în numele poeziei, cu aura ei în suflet și în credință pentru a deveni nu neapărat o țară de poeți, ci o țară de iubitori de poezie, de cultură și comuniune spirituală.

Gheorghe Mihai Bârlea

Între 3 și 6 iulie 2026, am participat la Festivalul de Film și Istorii „Memorie și Identitate”, Mereni, ediția l, desfășurat în localitatea Mereni, la distanță de aproximativ 25 km de Chișinău, capitala Republicii Moldova. Inițiatorii acestui eveniment excepțional, inedit prin concept și complexitate, sunt Asociația foștilor deportați și deținuți politici din R. Moldova, Primăria Mereni, cu sprijinul unor parteneri instituționali din societatea civilă, inclusiv din România: Asociația foștilor deținuți politici, prin doamna președintă Niculina Moica, Fundația „Corneliu Coposu”, reprezentată de dl. Ionuț Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, un tribun al maramureșenilor și un apropiat al marelui om politic Iuliu Maniu, Fundația „Memoria”, prin istoricul Cosmin Budeancă. Personal am reprezentat Fundația Academia Civică (vicepreședinte) și Memorialul Sighet.

În deschiderea manifestărilor a avut loc Ceremonialul Ambasadelor Memorie, pe terenul pe care urmează să se realizeze un Memorial al deportaților și al deținuților politici, sub forma unor module în aer liber, în care fiecărei instituții partenere i s-a oferit o suprafață de teren. Pentru Fundația Academia Civică și Memorialul Sighet sunt destinați 240 mp.

În cele patru zile au avut loc dezbateri pe teme de mare importantă și actualitate pentru frații români din Basarabia. Pentru relevanță le menționez: Memorie și identitate în proiectul comun european, Statele mici în actualul climat geopolitic, Dincolo de memorie – Mărturii ale familiilor victimelor represiunii comuniste, Politica memoriei vs cultura memoriei, Memoria represiunilor comise de regimul comunist de ocupație, Unitate prin memorie – Integrarea Republicii Moldova în UE, Ziua comemorarii victimelor deportărilor staliniste în R. M.

Între dezbateri au fost proiectate și câteva filme cutremurătoare prin conținutul tematic, precum filmul Katy, în regia celebrului Andrzej Wajda, despre oribila ucidere a peste 12 mii de oameni din elita militară și civilă poloneză în pădurea Katyn, atribuită naziștilor, pentru a nu-l „supăra” pe Stalin, dar crima o fost „opera” armatei sovietice. A urmat o dezbatere ale istoricilor prezenți despre o minciună cultivată o jumătate de secol până la restabilirea adevărului istoric. A fost proiectat un documentar extrem de interesant privind experientele unui german din fosta RDG, în confruntarea cu STASI, celebra securitate, înainte de căderea zidului Belinului. Amintesc și filmele „Jurnalul familiei Escu”, regizor Șerban Georgescu, „Drumul războiului”, regizori Viorica Tătaru și Andrei Captarenco, „Anul nou care n-a fost”, în regia lui Bogdan Mureșeanul. Nu în ultimul rând s-a dezbătut și filmul serial PLAHA, în prezența regizorului Igor Cobilanschi și a actriței Ada Lupu, un film despre corupție, având ca pretext cazul unui cunoscut personaj, Plahotniuc, în prezent aflat în închisoare. De neuitat, cutremurător, a fost Spectacolul de teatru DOSARELE SIBERIEI, cu o prestație extraordinară a actorilor de la Teatrul MIHAI EMINESCU din Chișinău, în regia lui Petru Hadârcă. A fost prezentă și muzică, la ore de seară, prin Ansamblul PLĂIEȘII, concertul cu Ada Milea și Bobo Burlăceanu.

În deschiderea manifestărilor am transmis un mesaj din partea doamnei Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică, inclusiv invitația pentru doamna președintă Maia Sandu de a vizita Memorialul Sighet. Dar, în scurtul dialog pe care l-am avut cu doamna Maria Sandu, la momentul comemorativ la monumentul dedicat victimelor deportărilor, doamna președintă mi-a confirmat că a fost deja la Memorial!

Merită admirație și respect Domnul Alexandru Postică, pentru inițiativele sale, Memorialul ar urma să devină o instituție necesară și de referința pentru istoria recentă a Moldovei sub ocupația sovietică. Să nu se uite sutele de mii de victime ale foamei din anii 1946/ 1947, amplificată cinic de autoritățile staliniste, pe lângă cauzele naturale.

Am constatat cu mândrie progresele vizibile în economie, în viața cotidiană, implicarea elitelor culturale și academice în afirmarea identității românești, optimismul generat de deschiderea UE pentru sprijinul integrării în marea familie europeană, împreună cu România, partenerul statal cel mai important pe acest drum. Unitatea culturală și spirituală atât de pregnante în prezent, sunt argumente – suport pentru un viitor comun.

Gheorghe Mihai Bârlea

Cu ocazia celei de-a XXXII-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie „DRUMURI DE SPICE” de la Uzdin (Serbia), Societatea Literar-Artistică TIBISCUS din Uzdin (Voivodina, Serbia) i-a acordat Marele Premiu al Culturii Românilor „Podul lui Traian” poetului sighetean Gheorghe Mihai Bârlea „În semn de apreciere a meritelor deosebite, pentru implicarea și contribuția importantă adusă pe plan național și international la promovarea limbii, spiritualității și culturii române, cât și pentru credința domniei voastre că frontiere nu există.”

Festivalul s-a desfășurat la sfârșitul lunii iulie 2025 (26 iulie) și a inclus lansări de cărți și de reviste, expoziții (de farfurii pictate, fotografie artistică, pictură naivă), concursuri culinare, spectacol folcloric (invitat Ansamblul de copii din localitatea Prundu Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud).

La ediția din acest an, Marele Premiu pentru Poezie „Sf. Gheorghe” a fost atribuit scriitorului Valeriu Stancu din Iași.

Au fost onorați cu premii și autorii băimăreni: Delia Muntean – Premiul „Tibiscus” (pentru volumul „De veghe la hotarul limbii române. Studii critice privind literatura română din Serbia”, Editura Institutului pentru Cultura Românilor din Voivodina, Zrenianin, 2025); Nicolae Scheianu – Premiul „Mihai I. Vlad” și Flaviu Mihali – Diplomă de merit cultural.

Felicitări tuturor celor care sunt mereu „de veghe la hotarul limbii române”!

Salut, Sighet!

* * *

La Mulți Ani pentru totdeauna, dragă prietene, care porți poezia pe cărările sufletelor noastre, așa cum zefirul alină primăverile prea împovărate de doruri ancestrale!
Mai pune multe cărți  frumoase căpătâi, spre neuitare!
Ani mulți cât mai frumoși și cu mulți prieteni alături!

■ Doina Rândunica ANTON

* * *

Prietenul Gheorghe Pârja împlinește zilele acestea 75 de ani. Mă bucur și mă mândresc a fi unul dintre martorii frumoasei și fructuoasei sale existențe de până acum, mai cu seamă în prima parte a acesteia, cea în care s-a clădit, cinstit, cu trudă, în cărți scrise, care-i vor rămâne dovezi de netăgăduit despre cum a trăit acești ani. Dar, pe lângă aceste deloc puține cărți, în care îi găsim întipărit sufletul, dragostea și încrederea în destinul Neamului Românesc din țară și din afara ei, Gheorghe Pârja a fost mereu și pe baricadele luptelor pentru o societate și o lume sănătoasă moral și etic, pentru respectul valorilor autentice, s-a implicat în proiecte culturale de prestigiu, pe unele dintre acestea slujindu-le  cu o credință exemplară de câteva decenii până prezent. Cât despre Gheorghe Pârja, ziaristul de la „Graiul Maramureșului”, în slujba căruia continuă să oficieze cu harul său și în aceste zile, mărturisesc doar că editorialele sale îmi încălzesc sufletul și-mi dau un ușor sentiment de mândrie, când îmi amintesc, că în urmă cu peste 50 de ani, când eram redactor la „Graiul”, atunci îmbrăcat în „Pentru Socialism”, și redactorul-șef  Vasile Gaftone m-a întrebat pe cine recomand dintre tinerii de la noi pentru a fi trimis la București la Ziaristică, i-am răspuns: pe Gheorghe Pârja!
Și da, de neprețuit pentru mine, a rămas și prietenia noastră, pentru că Gheorghe Pârja știe să fie un prieten de drum lung și de mare suflet, și glasul lui, pe care, din când în când, îl aud întrebând la telefon: „Ioane, ce-ți mai fac albinele?” este pentru mine o bucurie aleasă și rară.
La mulți ani, Prietene Gheorghe Pârja!

■ Ioan ARDELEANU-PRUNCU

 * * *

Gheorghe Pârja și misterul din Valea Mătrăgunei

Când intenționezi să scrii despre un prieten, la moment aniversar, ți-ai dori să dea năvală peste tine cuvintele și sub temperatura emoțiilor să reușești un portret narativ, nu neapărat ceremonios, în care să pulseze amintiri, sentimente, idealurile, motivațiile existențiale, ce ne-au luminat anii de prietenie.
Mă leagă de poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja, șase decenii de prietenie fără fisură, cu experiențe de viață de neuitat din adolescență până azi, unele de referință pentru biografiile noastre, precum cătănia de la Beiuș și calitatea lui de naș în cel mai fast moment al vieții mele – căsătoria.
Ne-am cunoscut de elevi, eu la Liceul „Dragoș-Vodă”, el la Liceul Pedagogic din Sighet. Anii tinereții ne-au fost acompaniați de spiritul poeziei, de care ne-am apropiat unii cu timiditate, alții, precum Gheorghe Pârja, cu o deschidere spre rostirea poetică mai matură încă din acei ani. Înclinațiile noastre ne-au favorizat accesul către spațiul cultural al Sighetului, unde am întâlnit câțiva intelectuali remarcabili, cu preocupări literare, în frunte cu poetul și pictorul Gheorghe Chivu, de care ne-am atașat și ei ne-au încurajat sesizându-ne unora înclinații promițătoare.
După adolescență și armată, prietenia a devenit și mai puternică, aș zice netulburată de vanități și orgolii, alături de un grup de prieteni remarcabili fiecare în felul lui, pe care nu-i nominalizez, evitând riscul unor omisiuni nedrepte. Ne-am integrat în instituțiile culturale ale Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Muzeul Maramureșean din Sighet. Opțiunile noastre profesionale, deși diferite, ne-au conturat un profil intelectual distinct. Gheorghe Pârja a devenit jurnalist, despre care, spun cu certitudine, că a fost și este printre cei ce și-au confirmat vocația prin etică și deontologie, în respect pentru adevăr, pentru cititori și instituții, într-un timp al unor complicate, adesea confuze, evoluții sociale, politice, economice, culturale din societatea românească. Nu i-a fost indiferentă nici soarta românilor din Transcarpatia și Bucovina de Nord, din Ucraina, a românilor din Republica Moldova. Nu putem omite din biografia sa statutul de redactor șef la Graiul Maramureșului și la revista Nord Literar. În prezent este președintele reprezentanței Maramureș, din cadrul Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj.
Ca poet, afirmat încă din adolescență, este în prezent prestigios receptat la scară națională, ca o voce distinctă și creator al unui topos liric inconfundabil în spațiul rural românesc, prin Serile de Poezie de la Desești, timp de 45 de ediții, desfășurate concomitent cu Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, care a depășit o jumătate de veac de existență. Poezia lui respiră misterul adânc din Valea Mătrăgunii, unde, cred, s-a deprins cu mirarea și frumusețea ce plutesc la poalele Gutâiului, convertindu-le în surse de inspirație pentru poet. Fără să par prețios, Gheorghe Pârja face parte din acea categorie de prieteni pe care nu doar că i-am ales eu, ci sunt un dar de la viață.
La aniversarea a 75 de ani de viață, îi urez din inimă sănătate, ani mulți, inspirați și să rămânem pe mai departe „Doar împreună!”.

■ Gheorghe Mihai BÂRLEA

* * *

La împlinirea celor 75 de ani ai săi, simt nevoia să evoc cu prețuire figura unui coleg de liceu care a devenit, peste timp, o voce importantă a presei și a poeziei maramureșene: Gheorghe Pârja.
Ne leagă anii petrecuți la Liceul Pedagogic din Sighet, o școală care a știut să formeze caractere și să cultive vocații. Încă de pe atunci, Gheorghe Pârja avea o lumină a lui, un fel aparte de a fi prezent în lume – tăcut, dar atent, discret, dar profund.
Încă din liceu, cuvintele lui aveau greutate și o nuanță poetică, parcă presimțind destinul pe care avea să-l urmeze.
Ne-am reîntâlnit peste ani la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, un eveniment care adună suflete sensibile sub semnul cuvântului, al poeziei, al creatorilor de versuri, al cititorilor și iubitorilor  de poezie. Ani de zile a găzduit la Desești participanții festivalului, cu renumitele seri stănesciene. Memorabil pentru mine rămâne anul în care am fost acolo împreună cu Ana Blandiana. Întâlnirile cu Gheorghe Pârja acasă, la Desești, sunt unice! De fiecare dată, aceeași pasiune pentru poezie, aceeași dorință de a pune în lumină valorile acestui ținut, de-a aduna prieteni, iubitori de poezie.
Gheorghe Pârja este mai mult decât un poet și un jurnalist: este o conștiință maramureșeană. În versurile lui pulsează dealurile, bisericile de lemn, tăcerile bătrânilor, strigătele de pe Valea Izei. În articolele sale, găsești respectul pentru adevăr și nevoia de a păstra identitatea unui loc cu o memorie aparte. Liceul Pedagogic are toate motivele să se mândrească cu el – a devenit un reper pentru generații.
Îi doresc sănătate și inspirație în continuare. Iar poezia să-i fie mereu o punte între el și lumea care are nevoie, poate mai mult ca oricând, de poeți care nu și-au trădat rădăcinile.

■ Odarca BOUT

* * *

LIVADA  CU  POEȚI

Se sedică poetului Gheorghe Pârja de Desești, 
autor – printre multe alte cărți de poezii –
și al volumului de evocări Livada cu prieteni.

 Chiar la întretăierea a două mari linii
imaginare,
în punctul definit geografic 47 grade, 46 minute Nord
și 23 grade, 51 minute Est,
loc în care în care și-a înfipt steagul, la 1360
Voievodul Dragoș,
numindu-l pe veci Desești,
și-a cultivat Ghiță livada
în care avea să ademenească, în torsul
timpului
la întrecere clătită în curgerea Marei,
Prietenii.

Și ei, ca voievozii –
Stăpîni, nobili adică, ai domeniului limbii
Române.

Le-a dat să mănînce, fmînzi fiind,
mere, nuci și pancove
și le-a dat să bea, însetați fiind,
din lacrimile Maramureșului
chiar mama lui
care a devenit Mama tuturor, Mama Doca.

Primul ademenit în livadă s-a nimerit a fi
Nichita Stănescu,
descoperind aici locul potrivit
pentru a se pregăti să fie oaspetele Zeului.

Apoi, absorbind reverberațiile energiei
arhaice
primordiale ale Locului,
au trecut prin Livada de după vale
un șir lung de poeți, care mai ales decît
altul
și respirînd aerul acela tare
(„simplu, profund, separat”)
ca în prima lor clipă pe pămînt,
au devenit, în chip magic, cu toții
Nichita.

Într-atît s-a îndesit Livada din Desești (fără ca cineva să se fi îndesat în ea
cu de-a sila,
doar cu cei care, precum magii, se simt
chemați ca de un semn
pe bolta septentrionului),
încît acum, acolo, a crescut
un codru de poezie.

Iar poeții, ca voievozii, adevărați Niketas,
vin în fiecare toamnă, la vremea cînd nucile
s-au copt,
merele au fost culese și lacrimile de peste
veac distilate,
la o vînătoare liturgică de cuvinte.

Atunci,
Nodurile cosmice se dezleagă
Iar cerul se îndesește de necuvinte.

■ Vasile GOGEA

* * *

Fiindcă știam că pe 27 aprilie, Gheorghe Pârja împlinește o vârstă formată din trei sferturi dintr-un întreg, m-am gandit zilele acestea, cum l-aș putea defini, ca la rebus, ca om, într-un cuvânt sau în cât mai puține cuvinte. Nu e ușor, pentru  că poetul și jurnalistul care și-a petrecut cea mai mare parte din viață în redacția unor reviste și ziare (începând cu celebra „Flacăra” a lui Adrian Păunescu), dar, cu precădere, în redacția cotidianului „Graiul Maramureșului” (ca redactor, redactor șef sau redactor șef adjunct) – este o personalitate culturală și socială cu valențe multiple, complexă,  dar  și „un om din popor”, fiul satului său drag, Desești, din care  a reușit să facă un punct de reper în viața culturală maramureșeană și națională.  Deseștiul și livada sa cu prieteni, din curtea casei  părintești a devenit un loc important în biografia multor poeți români și străini  renumiți  și motiv de mândrie  pentru maramureșeni, pentru că  au  avut  această șansă de a fi fost vizitați și de a fi vizitați, an de an, cale de câteva decenii, de poeți, critici și  scriitori care contează  în literatura română.  Pentru că  suntem, de o vreme bună, prieteni și schimbăm adesea opinii sau vești despre ce se mai întâmplă sau despre ce s-a întâmplat în literatură, nu vreau să pară că „îl  tămâiez” cum se spune, de circumstanță, și spun cu drag despre el că este „un esențial”, una dintre  personalitățile maramureșene din toate timpurile, care au fost și sunt esențiale  pentru cultura maramureșeană .
La mulți ani cu sănătate și cu chef de scris, Gheorghe Pârja!

■ Nicolae  SCHEIANU

* * *

Publicistul poet la 75 de ani

Gheorghe Pârja face parte cu onoare din echipa sigheteană de septuagenari literați ai Maramureșului Istoric, alături de Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Andrei Făt, luându-le-o, iată, înainte cu atingerea „Bornei 75”…
Știe ca nimeni altul să fie, să locuiască în lumea Maramureșului, scriind sute de poeme și articole celebrative despre acest loc, oamenii, inima, tainele și rânduielile sale, ca  o apă vie fără sfârșit pentru cititori. Nu voi uita mai ales medalioanele închinate  de Gheorghe Pârja părinților și prietenilor săi sau un editorial copleșitor  despre bătrânii „sângurați” ai Maramureșului…
Este un prieten de nădejde, pe a cărui sprijin și discreție te poți baza – cuvântul său contează. Perseverent, trudește în tăcere și din toată inima la relevarea fenomenului și al În-sinelui maramureșean.
Am toată admirația pentru creația sa poetică, activitatea sa la „Graiul  Maramureșului”, „Nord literar”, filiala Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România. Și nu am participat niciodată la manifestări literare mai complexe decât  Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, satul său natal.
La Mulți Ani, prietene!

■ Marin SLUJERU

* * *

În Nord, pe Mara

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s frunze
Și gerul te subție ca lama de cuțit
Vibrează o lumină ca-n marile orașe
Când voievozi de slovă din noapte s-au trezit.

Frumos e Doamne, ceasul când te hrănește mintea
Ochii te mai rabdă să te uiți la cer
Și liniștea se-ntoarce să-ți odihnească drumul
Să-ți vezi pruncia dusă cu-n tren forestier.

În Nord pe Mara sau poate în alt Nord
Îmi frâng a jeluire cu pumnii tari genunchii
Că prietenii nu-mi scriu nici frații mei nu-mi spun
Că-mi rătăcesc prin codri mătușile și unchii.   (Gheorghe Pârja)

În Nord, pe Mara*

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s treze
Și-ndiferent de arbori totul miroase-a prună,
E dat doar poeziei la toate să vegheze
Și-acolo poezia poeții mi-i adună.

Frumos e Doamne, totul la ceasul înserării
Când anual poeții îmi intră-n bătătură,
Dar asta pân’ acolo spre mijlocul serbării,
Când pică câte unul pălit de băutură.

În Nord pe Mara, Doamne, locația precisă
E în Desești, la școală, cu toată deferența,
Te rog să vii în toamnă, mi-e inima deschisă,
Dar fă cumva odată și vino fără… Perța!

                                                                                                                                  ■ Lucian PERȚA

* * *

„Vândut” primăverii

„Asta este casa noastră. Nu are glorie/
Ci numai memorie. //
Lăsați-L pe Dumnezeu să vorbească/
Liniștit despre noi.”

Din maldărul de ani plini de vise și aduceri aminte la acest ceas aniversar decupez cu mare dificultate gânduri de a nu spune mai mult decât s-ar cuveni din dragoste frățească, dar nici, din modestie, mai puțin.
Cu Gheorghe Pârja ne ştim de mai mult de o jumătate de secol. Cred că de prin vara-toamna atât de nehotărâte a anului 1970 când un prieten comun, Gheorghe Mihai Bârlea, ne-a făcut cunoştinţă. Gheorghe Pârja era absolvent al Liceului Pedagogic (așadar pedagoist), eu al Liceului de cultură generală „Dragoș-Vodă”, ambele din Sighetul Marmației. Am  devenit buni prieteni. În aceeași toamnă ne-am dat întâlnire în Cluj-Napoca. El pentru admitere la filologie, eu la sociologie. Nu am mai apucat a ne înscrie niciunul dintre noi la facultate. Ne țineam bagajele în gară, la bagaje de mână, și ori de câte ori aveam nevoie de ceva (mai ales horincă) le deschideam când unul când altul. Dormeam când la un cămin când la altul, dar „reședința” o aveam la căminul  studențesc de pe Avram Iancu. Vreme de vreo două săptămâni, am dat admitere cu mai mulți „restanțieri”. Nu mult după aceea am fost chemați sub arme, adică am încorporat. Eu la Constanța, Bârlenii (Vasile și Gheorghe Bârlea) și Gheorghe Pârja și-au dat întâlnire pe la Beiuș. Dar nu după ce, în prealabil, în Nănești-ul natal, am pus-o de un vergel.
Pentru mine, numele Gheorghe PÂRJA rămâne asociat cu cel al prietenului prin excelență, mai ales în timpuri de întuneric, de confuzie și de pierdere a valorilor, cum este cel de astăzi.
Gheorghe Pârja a impresionat și impresionează încă prin demnitate și integritate, prin spiritul unei febrilități vizibile întru a descifra lumea/ cultura, de a transmite acest entuziasm al descifrării nu numai celor apropiați ci, mai ales, și contestatarilor. Pentru mine rămâne, în mod cu totul special, prietenul.
Născut într-o casă lângă care se înălța o biserică (astăzi monument istoric) străjuită de un venerabil stejar și de un popor de morminte și cruci dinspre care vântul aducea efluvii de tămâie, ce puteau trezi în suflete porniri inconștiente spre misticism și tot de la aceasta purcedeau vibrații de clopot, prelung glas de aramă care, după dispoziție, putea să înfioare, sau să dispună la visare. Pe o laură a casei (în față) se afla (se află și astăzi) un cerdac, larg cu stâlpi de lemn de stejar din care coboară o scară cu mai multe trepte pe care erau/ sunt așezate ghivece cu flori (mai ales mușcate) de toate felurile atent îngrijite de Mama Doca. În cerdac se află lada de zestre a familiei pe al cărei capac părintele Gheorghe a scris cu creion chimic: „Astăzi 27 aprilie 1950 s-a născut fiul meu Gheorghe.” Grădina traversată de drumul mocăniței spre Runc este plină de pomi fructiferi (meri, peri, nuci, pruni). În acest loc plin de apoteoza culorilor s-au strecurat poezia și visul într-un suflet pregătit poate pentru asta, darul de a vibra înaintea frumosului, făcându-le să ajungă, într-un târziu, la darul cititului și al scrisului, la darul poetic…
Nu o dată ne-am cuibărit la o masă dintr-o bibliotecă imaginară adâncindu-ne în liniștea lecturii respectând convenția, și ea tăcută, a tăcerii.

Este drept că l-am cunoscut mai târziu prin scrisul său, texte care mi se dezvăluiau în straturi succesive de sens adânc, de plinătate a frazei, a limbajului poetic de înaltă ținută nu numai ca idee, dar și ca stil. Dar cel mai mult mă leagă de Gheorghe Pârja pasiunea pe care o împărtășim pentru poezie. Și asta a însemnat enorm, pentru că încrederea cu care mi-a însoțit debutul în poezie a însemnat și recunoașterea de către mine a faptului că în activitatea mea de lucrător cu cuvântul, în relația mea cu textele literare sunt iubirea și neliniștea, deopotrivă, față de lume, de om, de cultură care își trage seva din poezie. Poezia scrisă și nescrisă a oamenilor, a frumuseții și a spaimei din noi.
Gheorghe PÂRJA, ajuns în această primăvară la o vârstă…, este o figură aproape singulară în buimaca noastră societate maramureșeană în care triumfă zi de zi impostura, vasta ignoranţă, intoleranţa, mitocănia lustruită, prostia fudulă şi, peste toate, noncaracterul ca una dintre cele mai nefericite trăsături ale specificului… național.
Intelectual rasat, Gheorghe Pârja fără ifose, fără paradă de erudiţie, recurgând cu parcimonie la aceasta și numai când contextul o impune la formația și experiența sa de ziarist și poet este mai întâi de toate un prieten de patimă sufletească, în lumea celor care se simt înfrățiți prin aceeași cuminecătură a Artei, a Poeziei.
Închei cu o memorabilă frază dintr-un articol al lui G. Călinescu despre N. Iorga: „Omul excepţional, expus privirilor tuturor, este ca pomul care, crescând, măreşte crestătura neînsemnată şi-i dă înfăţişare de plagă”. Procurorii literari de azi sau apostolii diverselor ideologii demolatoare de monumente și valori ar putea lua aminte!
Îți mulțumesc, prietene, pentru „aceste aduceri aminte.., aceste «odăi fără izvoare», pe care de un timp încolo, simți nevoia să le zăvorăști, de teamă să nu care cumva să intre în ele prea curând musafirul nepoftit.” și îți urez cu toată inima La mulți ani!

■ Echim VANCEA

* * *

Ce poți spune – în plus – despre un maramureșean veritabil, poet, publicist, care a marcat zeci de ani „mersul” cuvintelor pe drumul dinspre obârșie spre veșnicia nu doar a satului ci a vieții, pe care a trăit-o demn și fără complicații inutile? Prietenii lui Gheorghe Pârja, sus_semnați, au „divulgat” multe și frumoase amintiri, întâmplări, dedicații, sevențe totuși infime din bogata viață a sărbătoritului la 75 de ani.
Eu îl cunosc mai îndeaproape doar de câțiva ani și – mai ales – după participarea la câteva ediții ale „Serilor de poezie Nichita Stănescu de la Desești”, de când m-am încărcat cu energie pură din/ pe covorul verde al satului Poeților. M-au surprins plăcut discuțiile pe care le-am avut, prietenia deosebită pe care mi-a arătat-o și mi-o arată, generoasele abordări ale volumelor mele de poeme.
Extrem de deschis, de o politețe nedisimulată, originară, Gheorghe Pârja știe să-și arate prietenia, emaptia și să genereze… respect.
La mulți ani frumoși, mereu înverzitori în poezie, aducători de cât mai multe „seri” profunde, Domnule Gheorghe Pârja!

■ Ion MARIȘ

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (neoficial, dar real… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și a sprijinit Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Foto: Ion Mariș

Joi, 27 martie 2025, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (sala de conferințe), va avea loc lansarea volumului de poeme „ DOAR ÎMPREUNĂ Alte sigilii” (Editura Limes, Florești – Cluj Napoca, 2025), autor Gheorghe Mihai BÂRLEA.

Invitat de onoare, poetul Mircea PETEAN, manager Editura Limes.

Organizatori: Centrul Cultural Sighet, Revista Nord Literar, Uniunea Scriitorilor din România – reprezentanța Maramureș.

Salut, Sighet!

Azi, la rubrica „Poemul de duminică”, am selectat… „Seninul” din volumul  „DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii” (Editura Limes, 2025), autor Gheorghe Mihai Bârlea, volum publicat săptămâna trecută. Apariția volumului are o semnificație aparte, poetul, scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea oferă cititorilor și-și oferă un cadou simbolic, iar noi îi mulțumim cu tradiționalul… LA MULȚI ANI!
Mâine, 10 februarie… DOAR ÎMPREUNĂ… îl vom sărbători la aniversarea zilei de naștere.

* * *

Seninul

                                          Pentru doamna mea, Rozica

Mă absoarbe seninul din ochii tăi,
pare un mister din sursă genuină,
mă vindec de tristețe când privesc,
lumina lor e o altfel de lumină;

Nu e asemeni celei de la stele
sau de la lună, nici din soare,
lumina lor ni se arată
atunci când sufletul ne doare

Și în genunchi ne îmbrățișăm,
îmbrățișarea pare mai fierbinte –
o ardere ce nu se vede
în necuprinsul brumei de cuvinte…

                                                                     (din vol. DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii, Ed. Limes, 2025)

* * *

După ce am citit manuscrisul cărții lui Gheorghe Mihai Bârlea, DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii am avut sentimentul că aceste texte le-am „scris împreună cu el” după care m-am fost întrebat: „Ce poate face o poezie?”, „Ce poate fi o poezie pe lume?” Și am  redescoperit Poezia. Întrebările de mai sus rezonând cu adevărat în mine. Cred că pentru Gheorghe Mihai Bârlea poezia este iubirea care nu pleacă niciodată nicăieri: este mereu acolo când are nevoie de ea. Este un vis sălbatic, nebun și nebunesc al unui limbaj al iubirii, se poate.
Succesul cu care poetul își subordonează cuvintele găsesc în ele atât impulsul, cât și forma poeziei autentice.
Muzica pe care cuvintele poemului o produce rămâne în memoria cititorului dominându-i impresia.
Poezia din această carte a lui Gheorghe Mihai Bârlea care este „hotărâtă” să-și creeze spații de iubire și apartenență, devine astfel o odă a propriului eu a celor care vin alături de poet suprinzând dualitatea complexă a existenței noastre. Poezia oglindește viețile fragmentate, dar rezistente, ale celor care poartă cicatrici generaționale în timp ce refuză să fie tăiați de la tăcere.
Poetul iubește viața și cosmosul crezând în inima sa că poezia este și empatie. Stilul vizual al poeziei de pe pagină este o tehnică dezvoltată de poet de-a lungul anilor, eu numind-o „cascadanță”, deoarece cuvintele par să se îndepărteze în cascadă de marginea din stânga versului, deci nu este complet la stânga. Pentru mine, această tehnică permite jocul relației dintre cuvinte și fraze. Poetul nefiind orientat spre imagine, ci mai degrabă de un flux de cuvinte-conștiință pe o pânză. (Echim Vancea)

* * *

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor, Sigilii de sare.

La Mulți Ani Poetului Gheorghe Mihai Bârlea!!

Salut, Sighet!

Societatea „Mihai Eminescu” pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, din regiunea Cernăuți (Ucraina) și Societatea Scriitorilor Români din Cernăuți, organizează duminică, 02 iunie 2024, de la ora 12:00, la Palatul Național al Românilor din Cernăuți (P-ța Centrală, nr. 9) o întâlnire de comemorare a scriitorului Ilie T. ZEGREA, care la data de 03 iunie anul curent ar fi împlinit vârsta de 75 de ani.

* * *

S-a stins prea repede. La toamnă vor fi deja doi ani, iar în 3 iunie anul curent ar fi împlinit abia 75 de ani. Doar celor mai tineri de 45 li se pare că aceasta este o vârstă foarte înaintată. De fapt, la orice vârstă încă îți dorești să te bucuri de viață, de urmași, de prieteni. Ilie T. Zegrea avea prieteni scriitori prin multe colțuri ale Patriei istorice, însă o zonă pe care o iubea nespus de mult era Maramureșul cu farmecul lui neuitat, dacă l-ai văzut odată. Iar aici printre cei mai buni frați de condei îi avea pe scriitorii Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja. Venea pe la ei când se afla la tratament cu băi de sare, iar pe lângă aceasta nu lipseau discuțiile despre literatură, cultură, renaștere spirituală. […] (Nicolae Șapcă)

* * *

Un român exponențial, un poet excepțional, un prieten frate de Bucovina, pe care l-am întâlnit în premieră la începutul lunii Mai 1990, la Cernăuți. Eram împreună cu poeții Echim Vancea, Gheorghe Parja, Dan Pralea, director al Casei de Cultura din Sighetu Marmației, Ansamblul folcloric Mara, la invitația poetului Stefan Hostiuc. Au fost zile de neuitat, cu spectacole în comunitățile românești, inclusiv Cernăuți. Ne-am revăzut de multe ori în Maramureș și îndeosebi la Ocna Sugatag, unde obișnuia să vina cu distinsa lui doamna Doina, cu prieteni. Din păcate, o boala ireversibila l-a răpit prea repede. Vreau să cred că se află printre Cetățenii Raiului. Mă emoționează că prietenii, scriitorii din Cernăuți îl omagiază la împlinirea a 75 de ani de la la naștere și îl comemorează la doi ani de la plecarea lui spre Veșnicie. În amintirile mele este viu și îi venerez viața și opera. (Gheorghe Mihai Bârlea)

* * *

Scut de neam

                                           Poetului Ilie Tudor Zegrea
Știam că sunt un muritor
și că viața pare uneori bravură
în ochii lașilor nefericiți
încremeniți în propria lor ură;

O, Doamne, ce odihnă-mi dai,
dar lasă-mi graiul mamei ca veșmânt
peste eternul frig din oase
drept scut de neam și în mormânt.

Pe unde sunt e nesfârșirea
nimeni cu ochii nu pătrunde,
e o grădină în care moartea
să ne pândească n-are unde!…

                                                                           Gheorghe Mihai Bârlea

Nota redacției: Un emoționant interviu realizat de Ilie T. Zegrea împreună cu scriitorii Gheorghe Mihai Bârlea și Gheorghe Pârja a fost publicat în anul 2019 în cotidianul „Graiul Maramureșului” și reluat în săptămânalul „Monitorul Bucovinean”, nr. 21, joi, 30 mai 2024.

Prezenţi într-o carte la a cărei lansare au fost prezenţi mulţi dintre ei, poeţii Sighetului ne spun în versuri ce mai fac, ce-au mai făcut, cum se simt, cum sunt. „Oraṣul cu poeţi″, cu cei 12 plus unul, Lucian Perţa, care le parodiază prieteneṣte versurile, la care se adaugă „finisajul extrafin″ al Editurii Valea Verde ṣi tipăritura fără cusur a celor de la Aska Grafika, este un moment important al culturii sighetene, care trebuie cunoscut.

Poetul Echim Vancea a făcut o selecţie alfabetică de autori care ṣi-au găsit locul într-o antologie care nu mă putea lăsa indiferent. Ne duce câteodată viaţa pe mine ṣi pe câte unul dintre ei în acelaṣi loc, în acelaṣi timp. Ne salutăm, schimbăm două-trei vorbe de politeţe, apoi ne vedem fiecare de drumul lui. Iată că o carte – în posesia căreia mă bucur că sunt! – îmi dă ocazia să-i înţeleg mai bine, să-i admir că ṣtiu să trăiască frumos ṣi să spun aici ce cred eu că mai fac poeţii sigheteni.

Doina Rândunica Anton zice: „Sunt o femeie pe cale de dispariţie / Mănânc direct din oale, în picioare/ […] / Sunt ca un steag viking zdrenţuit″. E vremea schimbării, zice poeta. Prin urmare, „Nu mai vreau să fac lucruri mari / Vreau să fac doar lucruri mici / De exemplu să îngrop toţi sâmburii / Din prunele, caisele ṣi piersicile / Pe care le-am mâncat″.

Poeta are o dorinţă: „Să mă învelesc în toată depărtarea cuvintelor scrise / Şi să adaug cuvintele mele nescrise / Pe pânza interioară a cortului / Ca să am lumină mereu″.

Lumina aceea există deja ṣi-i din ce în ce mai strălucitoare!

Gheorghe Mihai Bârlea nostalgic, ne spune „Tânăr visam să zbor / fără să fiu fluture sau pasăre / ci pur ṣi simplu mă simţeam în levitaţie cosmică / fără teama de a plonja în gol;″. Acum, poetul ne anunţă: „Mă mut de la ṣase la ṣapte, / nu-i vorba de apartamentul de bloc / ṣi nici ṣtirea nu-i una virală / ci pur ṣi simplu cu prefixul anilor fac troc.″

Cum se poate face asta? „O să savurez o băutură aleasă, / asortată cu amintiri ṣi flori / din pruncia mea de la ţară / la care m-aṣ întoarce de o sută de ori.″.

Atât de multe aṣ mai avea de (s)pus din poeziile lui Gheorghe Mihai Bârlea…, dar măcar dintr-una să citez aici ceva care să bucure cititorii de aṣa frumoase stihuri scrise de un  năneṣtean, sighetean, băimărean sau, într-un singur cuvânt spus, maramureṣean de viţă nobilă: „Din rochia miresei dansând / sar scântei / ṣi ia foc inima mirelui, / ṣi-atins sufletul de respiraţia ei, / se visează de tânăr zidit / în petalele unui trandafir.”

Lui Alexandru Dohi îi e dor de Sighetul de odinioară. „mi-e un dor / cumplit de tine / în tine am văzut / lumina zilei / eṣti nestemata / din sufletul meu″. Pentru autor, „poetul e o fiinţă magică″. „chiar dacă tace / el mai degrabă îṣi / aduce aminte ceea ce  / nu s-a întâmplat″.

Iar „Poezia e în anticamera / Prezentului ṣi prezice / frumuseţea liniṣtii;″ .

Antonia Luiza Dubovici scrie în poezia „Dincolo de veghea Ofeliei″: „Mi te strecori în vis, / în gândul cel mai aproape de marginea pământului, / luminos ṣi clar ca o petală de vară cenuṣie, în mâna lui Dumnezeu, / să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naṣte din convieţuirea / sufletului cu seninul.″, lăsându-ne pe noi să medităm la mesajul transmis. Să fie vorba despre o fiinţă dragă? Sau poate despre harul poetic pe care l-a primit pe vremea când era sigheteancă ṣi pe care-l cultivă acum departe de locul natal?…

În altă poezie, despre o fiinţă dragă, poeta spune frumos ṣi unic: „cât dorm pe jumătate de pernă / dragostea mea încetează să mai încapă în mine″.

Sunt aproape nouă ani de când am publicat pe www.sighet-online.ro articolul „Drumul unei poete″. Atunci am scris aṣa: „Am convingerea că în 14 martie 2014 a fost ceva mai mult decât o lansare de carte. Am participat, alături de toţi prezenţi la Sala Radio Sighet, la primii paşi făcuţi de Antonia (ce nume frumos…şi i-am spus asta!) pe drumul fără întoarcere al poeziei. Aveam impresia că eram într-un loc (gară, aeroport, nu contează ce) cu intenţia de a conduce pe cineva drag tuturor pe un drum lung, plin de neprevăzut, de interesant, de lauri!

Domnişoara Antonia Zavalic va pleca într-o bună zi din comunitate. Când se va întâmpla asta, să nu fim trişti…Va fi întotdeauna poeta noastră! Va fi un ambasador al oraşului nostru, care a avut şi are oameni plini de har!

Tudor Arghezi spunea: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.”. Dacă ar fi fost cu noi la o discuţie „Despre fluturi şi praf”, ar fi repetat poezia, sau poate atunci ar fi scris-o!

Cartea Antoniei e frumoasă. Poeta e frumoasă şi tânără. Ce mult i-ar fi plăcut marelui poet să fie într-o zi de vineri din luna martie să vadă că nici fluturii, nici praful nu se pot lua la întrecere cu înaltul zborului unei poete din Maramureş…

Zbor neobosit, Antonia Zavalic! De fapt, pasiunea nu oboseşte, nu-i aşa?″.

Urare pe care o reînnoiesc acum, în 2023, cu fireasca modificare: zbor neobosit, Antonia Luiza Dubovici!

Fábry Sándor, un alt poet prezent în antologia făcută de Echim Vancea, se joacă frumos cu ineditul, iar traducerile ṣi răstălmăcirile făcute de Marin Slujeru ṣi de Slujeru Gavaller Tünde dau un plus de valoare poeziilor sigheteanului prea devreme plecat din această lume.

„Complimentul polizorului″: „Doamnă, eṣti minunată, / ca scânteia ṣi ca netezimea, / Nu-i ca dumneata nimic mai graţios, / nici mai neted ṣi nici mai scânteios.″.

Altă realizare deosebită în „baladă I: „în zorii adânci / argintul lunii strălucea / ṣi a rămas pe părul meu″.

Probabil că, dac-ar trăi acum ca să ne spună cum se mai simte prin Sighet, ar face-o cum a făcut-o în „raport de stare″: „Ca un Robinson nelocuit / trăiesc / pe o insulă naufragiată.″.

Vasile Gogea a „păţit″ ceva. Citez din poezia „La Sighet″: „Brusc, / aṣa cum vine iarna, / mi-a rămas mică umbra / copilăriei. / Cred că am crescut mai mult / decât poate arăta ea. / De o vreme / mă strânge tare de tot, / ca un bocanc / reciclat / de infanterist.″.

Acelaṣi autor ne spune ce i s-a mai întâmplat în viaţă. „Din vagonul de marfă / plecat / din nordul memoriei / încă se mai descarcă: / o femeie, / doi prunci / ṣi câteva lemne, / pe un peron din prezent. / Abia acum / hamali musculoṣi / dau jos / baloţii cu amintiri.″.

Ce-ar mai fi de făcut, când ṣtim că „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet ṣi dispare / ca un melc / în cochilie / lăsând în urmă doar fosforul / din oasele arse / în rugul / cerului.″?

La Ieremia Lenghel nota principală a selecţiei din „Oraṣul cu poeţi″ este nostalgia, frumos (re)trăită, transpusă în admirabile versuri. „Amiaza / înfiorată de senin / lasă să cadă / o îndepărtată lacrimă astrală″. Sau, în altă poezie: „Sub umbrar / de amintire / refrigeram / ce-a fost trăire // La soare se prăjea / visare / pe-un val din / înspumata mare / a-ndepărtatului din noi″.

Evoluţia omului, viaţa, „E cuprins în ea misterul / străveziu de stalactită / Transformat într-o-nălţare / mai apoi de stalagmită″.

Lui Ion Mariṣ îi e dor. „Ce dor mi-e de un timp de pus pe rană, / de necuvinte ṣi de buze sfinte, / de starea ta de noapte diafană / ṣi de surâsul tău să mă-nfiebânte.″. Citindu-i poemele, mi-a revenit aceeaṣi stare de empatie pe care am avut-o cu ani în urmă văzându-l pe Octavian Cotescu în „Minetti″ de Thomas Bernhard ṣi căruia îmi venea să-i strig din sală sau să merg în culise ṣi să-i spun că nu pot face nimic mai mult decât să-l înţeleg.

Acum e la fel… Ion Mariṣ: „Deschid toate uṣile; / nici urmă de mine!… / Pe cine să strig când plânge scrumul pe lumânare?″.

Cât despre oraṣ… „nu-l cunosc nu-l găsesc nu-l urmez / nu cred în cimitirele concetăţenilor trecuţi / printre atâtea minciuni anotimpuri″. Sau, ca un fel de concluzie la sfârṣitul altei poezii: „Între cele două ape doarme / mereu un alt oraṣ care ne ascunde.″.

Pentru Vasile Muste Sighetul este un „oraṣ sărit de îngeri altfel cum / primărie-judecătorie-puṣcărie / într-o singură zidire / ṣi mai încolo pe deal / răbdător cimitirul″. Este poetul care iubeṣte iubirea. „îmi pasă / de fiecare pas pe care îl faci pe pământ / ţie / nu-ţi pese cine te lasă″.

Gheorghe Pârja scrie în „Epistolă pentru castelanul Echim″: „Îti mai scriu castelane,/ Despre vânătoarea de vulpi de pe Iza,/ Unde viclean dragonul râului/ mai lovea cu un hohot de viaţă în noi.″. Castelanul Echim, cel care administrează acest castel al poeţilor sigheteni mai primeṣte o ṣtire (a se citi: o strofă) de la Gheorghe Pârja. „Totuṣi, îti mai scriu castelane,/ Pe la noi plouă des, dar poeţii nu mor/ Ci scriu poeme pe frunte de podbal/ Sărută spada ṣi îl visează pe Isus″.

Sighetul, oraṣul în care „Pe străzi singurătatea se desface în fire / Paṣii grei lasă urme lângă umbra statuilor / Copiii zeilor ronţăie bomboane de mentă / La Grădina Morii domniţa absentă / Culege spini din coroana martiră.″.

Marin Slujeru e un poet care mi-e foarte drag pentru că versurile sale mă duc imediat dincolo de cuvinte, acolo unde simţirea ia locul înţelesului primordial. Citesc în poezia „Belṣug″: „ṣi nu avem noi atâta timp cât îmi trebuie mie / ca să ies viu din vis, din împietrire, / din visul împietrit // Şi chiar dacă aṣ ieṣi / ar începe o lungă fărâmiţare, / până să-ţi ajung nisip sub picioare // Nu sta după mine / nu avem noi atâta timp să mă adun, apoi, / să fie ceva de scris.″.

Desigur, imaginaţia poetului e fără limite. Marin Slujeru s-a adunat demult ṣi are întotdeauna ceva de scris. Argument: „Ne întâlnim prin oraṣ tot mai scunzi / atât de triṣti am fost la tinereţe (plural din nou !) / ca ṣi cum viaţa ar fi trecut, / prezentul atunci – o rămăṣiţă / Acum eṣti luat prin surprindere / că nu mai e vis. / trăieṣti o cutremurare / faţă cu firul de praf ce eṣti, / o dezîntristare.″.

Sighetul ṣi locuitorii lui sunt adesea teme preferate în poeziile lui Marin Slujeru. Are întotdeauna „ atâta timp să″ se adune, „apoi″ / găseṣte cu uṣurinţă „să fie ceva de scris″. Un exemplu din poezia „Ocupaţii…″: „Pe străzile din oraṣul meu, / trec întruna inṣi amărâţi, încruntaţi / umblă liber / dacă te surprind că-i priveṣti, / ce mai duṣmănie / – e tristeţea lor, ocupatum agrum ″.

De ce-mi place atât de mult Marin Slujeru? Pentru că … citiţi, vă rog, „Metallica″: „plopii până-n cer / în aur, în galben imperial – /ṣi noi lângă ei / în argint– miṣunăm, minunându-ne″!

Echim Vancea, culegătorul ṣi aranjorul volumul de faţă, „castelanul″ – cum îl numeṣte Gheorghe Pârja – ne spune în acelaṣi poem ce-a mai făcut, ce face, cum se simte. „Oraṣul singur″: „oraṣul are zăvoarele trase. / nu mai doreṣte plictisul vizitiilor / moţăind în inima mea / în faţa întunericului / o grămadă de manuscrise. / în spatele lor / surâsul nomadului / ṣi arginţii ultimei nopţi de dragoste / pecetluind pacea unei clipe / de rătăcire. / nu lipsesc crucile. / le simt febra / căindu-se de singurătatea oraṣului.

Ce frumuseţi fără seamăn scrie Echim!… „Cu soarele în ochi″:„întunericul are chef de vorbă. / ora caută un strop de odihnă la umbra / florii-soarelui.″! Altă strofă, din altă poezie: „victimă a copilăriei iarna se strecoară prin uṣile de ceară / în întuneric mândrindu-se cu umbra tocind zilnic / cărarea anunţându-mi sosirea″.

Al doisprezecelea plus unu poet din „Oraṣul cu poeţi″ e cel care-i parodiază amical pe ceilalţi doisprezece. E Lucian Perţa. Scrie cu vervă, surprinde câte o „nevăzută″ a fiecărei poezii de care se ocupă. Pune în versurile sale care mai mult „mângâie″ decât „înţeapă″ ṣi titluri din volumele prietenilor lui. Simpatic ṣi pe fază de fiecare dată, Lucian Perţa merită citit! Credeţi-mă, asta face bine!

„Sighetul este în esenţa lui un oraṣ al cuvintelor, cu poezie vie ṣi nemuritoare″ – spune Antonia Luiza Dubovici. O pledoarie pentru spusele Antoniei a încercat să fie si comentariul meu. Şi mai adaug doar atât: Sighetul e ṣi al celor care apreciază ṣi aṣteaptă poezia vie ṣi nemuritoare. Unul dintre ei, semnează acum, aici.

                                       Horia Picu