Eram hotărât să fac un comentariu la un articol semnat de Nicolae Rădoi  (apărut pe  „Salut, Sighet”) despre o figură impozantă a Palatului Culturii din Sighet – KOCSOR BACSI – dar, pentru că a ieșit prea lung, s-a transformat tot într-un… articol.

Pentru a ajunge la Kocsor bacsi din Sighet, am pornit de la o figură comico-emblematică a Clujului, cam din aceeași perioadă și categorie, LULU din Cluj.
În anii ‘70, în vremea studenției mele din Cluj, l-am cunoscut pe LULU. Dar cine nu-l cunoștea?! Un personaj al Clujului pe care îl întâlneai mai peste tot, dar mai ales la evenimente clujene importante.
Se distingea prin lipsa de preocupare, nu avea o ocupație anume, prin ținuta vestimentară cu vreo două numere mai mare, cu un zâmbet a bunătate și mersul domol, trăgându-șî încâlțămintea ce-i clopoțea în picioare.
Te trezeai cu el prin te miri ce locuri nebănuite, dar zonele cele mai frecventate erau cele centrale, acolo unde se întâmplau lucruri de ținut minte, pe la Casa de Cultură a Studenților, pe la intrarea la Teatru, pe străduțele din preajma centrului și nu rata nicio cununie de la Starea Civilă din Primărie. Mulți miri ai acelor ani îl au în albumului lor și pe LULU.
A rămas în memoria clujenilor de atunci prezența lui Lulu în locurile în care te așteptai să i se audă cerința lui: „Măi ceacanău, dă-mi un leu de tri!”. Multă lume clujeană îl ține minte pe LULU, chiar a ajuns personaj de romane  –  Radu Țuculescu, Cornel Udrea etc.
„Acest om sărac la minte, dar foarte curat la suflet, nu primea pomană, se ducea la nunți, cânta la microfon, a avut ceva special în nebunia lui, a avut și un dram de înțelepciune” – Bartolomeu Anania.
I se pregătește o statuie, care să stârnească comicul, buna dispoziție, așa cum există și în alte mari orașe ale lumii, o statuie în preajma căreia părinții, bunicii să le povestească nepoților despre hazliul, frumosul „nebun” al Clujului – LULU.

Venind la SIGHET, trimis aici cu repartiție după terminarea studiilor, dau de „LULU” al Sighetului. Trebuie să recunosc, de o anvergură mai mică în cunoașterea lui, însă de o statură fizică mai mare, chiar înfricoșătoare, după alții, însă de aceeași bunătate, atenție și respect – KOCSOR BACSI.
Trăia la Palat. La Palatul Culturii. Acolo l-am întâlnit de fiecare dată când mergeam la repetiții la Ansamblul MARA, la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80.
O statură impresionantă, o înfățișare aparte, cu haine gen LULU, și după ceva vreme am constatat că semănau și la suflet. Amândoi emanau bunătate și respect.
Totuși, KOCSOR BACSI avea ceva în plus. Avea un rost la Palat.
Am aflat ulterior de rolul lui în Teatrul de păpuși de la Sighet, de modul lui de promovare prin confecționarea păpușilor, realizarea de afișe și răspândirea lor prin oraș.

În fiecare zi de repetiții la Ansamblul MARA, în perioada de care aminteam, ne aștepta la intrarea în Palat, precum o gazdă, ne saluta respectuos și ne strângea mâna.
Mi-au rămas în memorie vocea-i baritonală din salut, statura, ținuta și strânsul mâinii.
Avea o mână caldă, însă aveam senzația că dam mâna cu o lopată, datorită imensității  mâinii lui în care ți se pierdea mâna ta, însă răspundeam cu același respect.

S-a stins cu multă liniște în jur, parcă să nu știe lumea că nu mai e, că e cu noi, că ne primește și ne strânge mâna. Intram pe poarta Palatului Culturii și ne lipsea primirea străjerului, figura impozantă cu mâna cât o lopată a inimosului KOCSOR BACSI.
Oare cum ar fi o testare a sentimentelor sighetenilor față de emblematicul KOCSOR, cel ce hrănea în micul lui spațiu, de la Palat, mai multe pisici și porumbei, dădea bani împrumut cu precizia datei returnării lor, cel ce picta și confecționa păpuși, cel ce lipea prin oraș afișele făcute de el, pentru a-i anunța pe iubitorii artei data reprezentațiilor, cel ce te întâmpina la intrare în seara repetițiilor, și-ți „ascundea” mâna în palma lui caldă în semn de bun venit, preocupat și de copilașii colegilor de dans (care nu aveau cu cine să-i lase), spunându-le vorbe pe placul lor.

OARE, CUM AR FI?!…

Gheorghe Mihăiescu

Nu, nu este despre… „a fost odată ca niciodată!”… începutul unor povești/ întâmplări de altădată devenite doar… amintiri (situații specifice zilelor noastre). Este despre… a fost odată și continuă și azi!

O categorie aparte și destul de „galonată” era să fii „șurubar” înainte de schimbarea de regim din 1989, dar și după acel an cutremurător pentru țara noastră. Cei care au muncit la Întreprinderea Mecanică Sighet (unde se produceau organe de asamblare) și/ sau la actuala SC Mecanica Sighet SA (cu același profil) s-au întâlnit să aniverseze cei 50 de ani de existență neîntreruptă a fabricii. Au fost aproape 150 de Oameni, sosiți din toate colțurile țării, unii chiar din străinătate (Franța, Israel, SUA etc) pentru a se bucura de reîntâlnirea colegilor, prietenilor, unii revăzându-se nu „doar” după câțiva ani ci după zeci de ani. Zâmbete, îmbrățișări, priviri nedumerite, bucuria recunoașterii tinerelor chipuri de altădată acum încărcate de un număr de ani.

La această întâlnire de/cu suflet au concurat exemplar actualii conducători ai SC Mecanica Sighet SA (Claudiu Prodan – manager și Tania Maier – Prodan împreună cu familiile), care au punctat aniversarea cu însemnele specifice, persoanalizate, ale profilului… șurubăresc.
Au avut scurte intervenții și foștii directori, Voicu Chioreanu (cel care a contribuit la actul de naștere al întreprinderii, în anul 1975) și Mircea Sechel dar și prefațatorul uneia dintre cărți, scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea (având alt tip de conexiune cu Mecanica Sighet SA).

A fost nu doar aniversare ci și o comemorare a celor plecați la ceruri de-a lungul anilor, a celor care au contribuit – la nivelul fiecăruia de competențe – la existența acestei unități aparținând industriei construcțiilor de mașini.
S-ar putea scrie multe pagini despre fiecare fost „șurubar” și despre traseul pe care l-a urmat fiecare dar și despre cei care n-au mai fost prezenți și pentru care s-a ținut un moment de reculegere.

Prietenia, amintirile (predominant cele bune) au contat pentru numeroșii participanți.

Evenimentul (16 august 2025) a fost – probabil – unic la nivelul țării. Au fost lansate, în fabrică, două cărți scrise de foștii „șurubari” (Gheorghe Mihăiescu – „Vibrochenul și Veverița” și Ion Mariș – Cu spatele la Centru”), cărți tipărite la singura tipografie din Sighet (Aska Grafika, deținută tot de un „șurubar”, Laci Kadar). Pentru a completa ineditul evenimentului au fost expuse și câteva sculpturi „semnate” de Ion Bledea (trecut și el prin „școala” organelor de asamblare). Din păcate – din motive obiective – un alt fost „metalist” nu a putut participa la întâlnirea noastră, deși ne-am fi dorit și o mică expoziție cu lucrări de artă de-ale lui. Mă refer, și nu știu câți cunosc aceste „detaliu”, la prietenul Attila Cosovan, sigur unul dintre cei mai realizați dintre noi toți, ajuns profesor universitar la cea mai prestigioasă universitate din Bundapesta (Universitatea Corvinus).

Un scurt video „memento vitae” de la întâlnire puteți urmări în continuare:

Ce poți gândi, cum „justifici” traseul ulterior, după un număr de ani petrecuți, lăsați în urmă, într-un loc de muncă? „Justificarea”  a constituit-o prezența neașteptat de mare la întâlnirea șurubarilor. Ne-am bucurat de revedere, de cei care au considerat că este importantă marcarea jubileului, am ascultat gândurile și amintirile devoalate ad-hoc, ne-am bucurat că mai sunt tineri sigheteni care și-au asumat implicarea (atât de evitată) în producția industrială și că „fabrica de șuruburi” a fost și este o pepinieră de… OAMENI!

Foto & Video & Text: Ion Mariș
(fost inginer „șurubar”)

Pentru a marca cei cincizeci de ani de la înființarea Întreprinderii Mecanice din Sighet – cunoscută la începuturile existenței acesteia ca „Fabrica de Șuruburi” – actualmente S.C. Mecanica Sighet S.A. (manager – Claudiu Prodan), având același profil și azi, doi foști angajați (din personalul TESA) vor lansa sâmbătă, 16 august 2025, două cărți. Va fi un eveniment inedit: dublă lansare de carte într-o… fabrică.

Cele două volume de proză, ambele proaspăt ieșite de la tipar (Aska Grafika Sighet), au fost tipărite la Editura Valea Verde din Sighet și sunt semnate de Ion MARIȘ („Cu spatele la Centru”) și Gheorghe MIHĂIESCU („Vibrochenul și Veverița”).

Lansarea de carte va fi însoțită și de o mică expoziție de sculptură, autorul lucrărilor fiind cunoscutul sculptor Ion BLEDEA (și el fost… „șurubar”).

Salut, Sighet!

Din ce în ce mai rar ajung în orașul care m-a găzduit peste treizeci de ani. Sunt nerăbdător să văd ce s-a mai întâmplat și pătrund în Sighet dinspre granița nordică; o bună bucată de traseu admir râul Tisa ce-și curge învolburat necazul abătut asupra vecinului din dreapta. Sunt decis să-l străbat de la Tisa până la Ronișoara, profitând de traficul ceva mai lejer. Rulez la ralanti tocmai să văd distributiv orașul pe care l-am iubit si-l iubesc, să observ clădirile, drumul și trotuarele pe care m-am plimbat odinioară, poate observ pe cineva cunoscut. Dar, cu cât mă apropii de zona centrală simt o undă de tristețe. Mi se părea că acum-acum se prăbușește peste mine. Clădirile emblematice, excepție Primăria și poate ceva clădiri de pe margini, sunt cotropite de igrasie, scorojite, parcă gata să-mi sară înaintea roților – în semn de strigăt – bucăți din pereții încărcați de istorie.

Am avut noroc că gropile din șosea erau goale ceea ce m-a făcut șă nu am grija că o să-i stropesc pe cei de pe trotuar, dar țineam bine de volan să nu cumva să-l scap din mână.

Viteza mi-a permis să urmăresc și oamenii de pe trotuare ce se deplasau având diverse griji și probleme, fără să observ vreun zâmbet, mulți concentrați pe telefoane, poate-poate primesc vreun mesaj. Era cât p-aci să opresc în dreptul Primăriei unde, pe trotuarul din stânga, l-am recunoscut pe întâiul meu director de la Fabrica de Șuruburi, acolo unde mi-am început activitatea profesională. Se deplasa vioi într-o ținută de iarnă ce-mi amintea de acei ani, „alaindelonul” clasic și căciula ce părea tot de atunci, cu un zâmbet optimist în ideea că poate-poate o să i se ivească cineva cunoscut, ceva șurubar din vremea directoratului lui. L-am pierdut în oglinda retrovizoare la câțiva metri de zidurile scorojite ale clădirii muzeului din centru.

Îmi continui traseul cu ochii țintă în asfalt, ocolesc cât pot gropile și poposesc în punctul meu de interes. Îmi fac o retrospecție a parcursului pe care l-am avut în Sighetul meu, pe care l-am părăsit fizic dar nu și spiritual. Am lăsat aici primii mei ani sigheteni unde mi-am exercitat profesia, „sejurul” de peste treizeci de ani cu de toate. Cu cozi de trei zile la butelii, cu deșteptarea la trei-patru dimineața să fiu cât mai în față la coadă la lapte, la cozi la pâine și hârtie igienică și aveam grijă ca după ce am avut „privilegiul” să pot renunța la bolțarul cu rezistență pe care încălzeam apa și fierbeam laptele pentru cel mic și am instalat soba pe lemne racordată la aerisirea pe coloană a apartamentelor, să îmi asigur necesarul de lemne pe care le-am depozitat în balcon.

După 1990 parcă lucrurile s-au mai relaxat, însă dupa 2009 am părăsit Sighetul care mi-a fost gazdă, orașul care, trebuie să recunosc, m-a propulsat și artistic. În cei paisprezece ani cât am activat în emblematicul Ansamblu folcloric MARA s-au obținut cele mai mari performanțe artistice, inclusiv marele premiu european. Să fii primul în Europa și asta să nu însemne nimic pentru autoritățile locale de atunci, parcă îți lasă un gust amar.

De curând am asistat la modul cum câștigătorul de la Australian Open a fost omagiat la cel mai înalt nivel statal. Cred că ține de educație, de cultura celor ce își apreciază valorile.

Nu doresc să dezvolt subiectul cultural, dar Sighetul își urmează cursul șchiopătând, cu grija trecătorului să nu cumva să-i cadă în cap vreo bucată din zidurile pe lângă care trece, atenționându-l că aici GRIJA VALORILOR probabil că nu există.

Apăs accelerația și părăsesc orașul scorojit ce m-a găzduit ani mulți, cu gândul la zile mai bune!
La revedere, Sighet!

Gheorghe Mihăiescu

Urmele lăsate în scena MAREI, a Ansamblului folcloric MARA din Sighetul Marmației, de către cei ce au marcat-o în anii de glorie nu s-au șters. Vor rămâne definitiv în memoria celor ce le-au făcut, a celor ce au iubit și iubesc folclorul, tradiția, dansul, cântecul, obiceiurile, portul și graiul, toate împodobite cu har și dăruire, aduse de la rădăcina lor din lumea satului și duse în scenă, și apoi purtate peste tot în lume întru cunoaștere a ceea ce suntem și vom fi.

Mitul MAREI, spiritul a ceea ce am arătat atunci în scenă, va dăinui, se va manifesta și în afara ei sub diferite forme, disipat local, în diverse puncte ale țării și chiar dincolo de granițe. Da, a trecut granița, oceanul, însă legătura cu tot ce a fost artistic nu s-a rupt, ba dimpotrivă, a luat o formă inedită, surprinzătoare.

Nu o mai lungesc și vă dezvălui că este vorba despre prietenul și colegul de scenă, prof. Gigi Sîrbu, descoperindu-și acolo, peste ocean, în SUA, o altă formă de manifestare artistică pe aceeași temă folclorică și nu numai – PICTURA.

Nu a uitat de aceste locuri ce l-au marcat artistic, social și profesional, punând pe pânză, în culorile sezonului, scene din traiul de la țară, parcursul secvențial al omului, obiceiurile, tradițiile de iarnă din preajma și timpul sărbătorilor Crăciunului. Realizări emoționale și emoționante petrecute sub ochiul critic al partenerei de dans și de viață, Marika.

Și-a drămuit foarte precis prețiosul timp reușind să ne transmită câteva tablouri ce surprind îndeletniciri de iarnă (căratul fânului din câmp), peisaje maramureșene, ulițele satului, colindători, un dans al măștilor (masca fiind o piesă de recuzită dramatică), ce poate fi o secvență dintr-o piesă creștin-folclorică – Viflaimul.

Nu a uitat nici de colegii de scenă care s-au grabit să plece într-o altă dimensiune, imortalizând lăcașurile de cult ce domină lumea satelor, iar tabloul cu treptele ce duc la biserică reprezintă biserica din Desești, cu cimitirul în care își doarme somnul de veci fostul nostru coleg de scenă Petrică Verdeș.

Ne-a transmis doar o parte dintre tablourile tematice de sezon ce cuprind și Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, tablouri ce se vor regăsit într-o viitoare expoziție acolo, peste ocean, și probabil și aici, în locul în care s-a remarcat artistic și profesional, loc  ce a devenit izvor inspirațional pentru noua pasiune.

Mulțumim stimați prieteni și colegi de scenă, Marika și Gigi SÎRBU, pentru cadoul pe care ni l-ați oferit de Sărbători, împreună cu urările voastre de… SĂRBĂTORI FERICITE și CRĂCIUN FERICIT!

Și noi vă dorim doar BINE, SĂRBĂTORI LINIȘTITE și… CRĂCIUN CA ACASĂ!

Gheorghe Mihăiescu

Am venit spre tine MARĂ să-ți redeschidem poarta și să-ți dăm binețe. Un răspuns firav, cu un zâmbet pal ni s-a îngăduit să reintrăm, noi, cei de atunci, pe poarta Centrului Cultural sighetean, simțind o zăhăială, parcă. Cam așa a lăsat să se înțeleagă reintrarea, prin scris de data asta, a marelui Ansamblu MARA de odinioară, cel care aducea aici, în Sighetul vegheat de Solovan, în anul 1980, Premiul Europa pentru Arta Populară.

Înaintea orei prânzului din ziua cu pricina (20 octombrie a.c.), apăs sfios clanța ușii metalice să nu cumva să fac vreun zgomot ce ar putea deranja pe cineva. Se pare că nu prea am avut pe cine. Mă gândesc dacă nu cumva am nimerit într-o zi liberă, pentru că, în afară de un afiș pe poarta de intrare, n-am sesizat niciun semn că aici urma ca la ora 14:00  să se petreacă vreun eveniment, lansarea cărții „Pe firul MAREI”, o poveste a marelui Ansamblu folcloric MARA din anii de glorie, deceniul doi și un pic al existenței lui.  Îndrăznesc să urc la etaj să văd sala în care, peste puțin timp, urma să aibă loc lansarea cărții. Mă izbește un aer rece și o lumină semiobscură. Cobor, bat la câteva uși, nici un răspuns, apoi apăs ceva clanțe. Toate închise. Zgomotul clanțelor îl scoate din biroul la care încă nu am ajuns, pe informaticianul Centrului Cultural. Apare de undeva și femeia de serviciu.
„Pe cine căutați?”
„Pe doamna manager”
„Este plecată, dar în ce problemă?”
Îi spun, și foarte amabil, se oferă să mă ajute la căratul cărților în sală. Sare și femeia de serviciu. Adaptăm temei cărții pozele de pe peretele din dreapta sălii. Părăsesc incinta și revin cu cca. 40 min. înaintea începerii lansării. Ajung în sala cu pricina, mă apuc să ordonez cărțile pe masa de „prezidiu”, cu coperta unu spre sală, număr și scaunele și aproximez distanțele dintre ele.
„Cam rece în sală” zic, și deodată se instalează pe scenă, cam pe la mijlocul ei, o miniaerotermă ce se încălzea pe sine.

Încet, încet se adună lumea și respectăm ora de începere, 14:00. Luări de cuvânt, de la masă și din sală, cuvinte despre carte, despre conținutul ei în linii mari, amintiri din acei ani frumoși ai MAREI.

Doamna manager, artista Ileana Matus, dă tonul micului și binevenitului moment artistic. Cei de la instrumente se grăbesc să părăseacă sala îndată ce se termină cântecul. Poate aveau un alt program imediat. Începe să se încălzească sala, chiar cântă precum un cor folcloric, cu vocile puternice ale puținilor membri ai marelui MARA de atunci. Un ritm de învârtită îi ridică de pe scaune, inclusiv pe octogenarul, fostul director de atunci al Casei de Cultură, prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, pe soții Lia și Ghiță Bârlea, cei mereu din linia întâi în scenă și, surprinzător, pe mereu susținătorul Ansamblului, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea. Am avut revelația unui crâmpei artistic din acei ani de glorie.

Cam așa a reintrat în scenă, prin scris de data asta, fostul mare Ansamblu MARA, cel care aducea în 1980 titlul european la folclor. Pentru autoritațile locale de atunci și de oricând apoi, locul întâi european nicicând în atenția lor, se pare că a fost trecut la „și altele”. Nimeni dintre cei ce au trudit atunci dezinteresat, doar din pasiune și din dorința de a fi identificați la noi și apoi „afară” ca și zonă folclorică valoroasă și de mare interes, nu și-au dorit să fie purtați pe sus prin centrul orașului și să-și culeagă aplauzele binemeritate la ceas de maximă audiență și vizibilitate, precum alți mari campioni europeni. Modestia celor de atunci, truditorii din scenă și de lângă, a fost „îngerul” însoțitor ce nu ne-a lipsit nicicând, dar s-a simțit lipsa de percepție a celor ce nu realizau că în „ograda” lor există o astfel de valoare – emblemă încrustată adânc în profilul definitoriu al purtătorului  de folclor, obiceiuri, port, tradiții, stării de spirit de aici, din margine nordică de țară.

Nu s-a marcat distinct nicicând locul întâi în Europa a marelui Ansamblu MARA din deceniul doi al existenței lui. Când te sună Maria și-ți zice că nu poate veni la lansarea cărții în care se vorbește și despre ea și de Ion al ei, că „Ion nu mai știe de capul lui”, deși sunt în localitate, te gândești și la cei peste 15 colegi de scenă de atunci care nu mai sunt, și la cei încă câțiva care nu se pot deplasa din motive medicale sau distanțele nu le permit, că n-au putut fi prezenți la o sărbătoare care să le amintească de marile performanțe de atunci, și numai atunci.  Nici cei 55 de ani ce se împlinesc acum, nu sunt semne că ar fi intenții de a se sărbători oarecum. Sunt momente din parcursul Ansamblulul MARA ce nu ar trebui uitate, ci să devină referințe. Se simte o scurgere lină a MAREI după Solovanul Sighetului.

Am încercat să aduc un modest aport la sărbătorirea celor 55 de ani de existență ai marelui Ansamblu Folcloric MARA, prin această carte – Pe firul Marei – în care se regăsesc momentele de glorie din parcursul lui de atunci. Se pare că va rămâne singurul semnal marcator al acestei împliniri.

Oricum, nicicând Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu vor înceta să-și poarte, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de către trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiurile și tradițiile, bucuria și tristețea spre a se arăta lumii, în dăinuire. Și-ți zic ție, Ansamblul  MARA, cel ce ai adaptat scenei tot mersul tău, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

LA   MULȚI  ANI, Ansamblul folcloric MARA!

Gheorghe Mihăiescu

La Centrul Cultural Sighet a avut loc Vineri, 20 octombrie 2023, lansarea volumului „Pe firul Marei”, autor Gheorghe Mihăiescu, volum apărut la Editura Valea Verde.
Alături de autor, Gheorghe Mihăiescu, au fost prezenți și o parte din foștii membri ai Ansamblului Folcloric Mara din perioada de glorie (anii ’80, debutul anilor ’90). Au participat la eveniment conducătorii instituțiilor implicate în succesul Marei din acea perioadă (Ioan Ardeleanu – Pruncu, Spiriodon Pralea, Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea), scriitorul Radu Țuculescu („martor” – în scris și în imagini – de-a lungul multor ani la evoluția ansamblului sighetean), managerul Centrului Cultural (Ileana Matus) care a oferit (alături de actuali membri ai Marei) și un moment folcloric deosebit de apreciat, reprezentanții editurii sighetene dar și prieteni ai folclorului autentic.

S-a vorbit despre Ansamblul Folcloric Mara (laureat al premiilor de referința din viața de 55 de ani a familiei grupării artistice sighetene), s-au depănat amintiri, s-au propus acțiuni de „reactivare” a folclorului autentic, tradițional, s-au făcut promisiuni (pe teme folcorice și „patrimoniale”) dar – mai ales – s-a trăit sincer, emoționant, bucuria revederii.

„Pe firul Marei” este povestea Marei din anii 1978 – 1992, redată printr-o serie de interviuri cu „actorii” acelor ani. Povestea Marei trebuie citită și veți afla informații deosebit de interesante de la aceia care au iubit și trăit – dezinteresat – folclorul.

Foto & text: Ion Mariș

Editura Valea Verde și Centrul Cultural Sighet invită sighetenii (și nu numai) Vineri, 20 octombrie 2023, ora 14:00 la Centrul Cultural Sighet unde va avea loc lansarea volumului „Pe firul Marei”, autor Gheorghe Mihăiescu (Editura Valea Verde, prefața – Radu Țuculescu, lector de carte – Brîndușa Oanță, editor – Ion Mariș, tipar – Aska Grafika, 2023),

Lansarea va avea loc cu participarea unor invitați surpriză.

Salut, Sighet!

E SÂMBĂTĂ.  O zi mohorâtă de început de decembrie și nici un zgomot în jur. Poate, fiecare și-a rezervat ziua pentru treburi de interior. Sunt puține hornuri ce pufăie a lemn ars și mai multe a gaz ars. Nu știu să am vecini ce „pufăie” pe curent. E scump, nu-i clasic și nu s-au prea încurcat cu ce nu știu. De fapt, toate s-au scumpit. Lumea se descurcă, se adaptează și găsește  soluții.

Gata, trebuie să fug până în „Grigorescu” pentru ceva cumpărături. O iau pe scurtătură cu o motivație în plus, să văd ce s-a mai întâmplat în șantier. Nu-i o surpriză că fii-miu era deja acolo. La fel și doi meseriași țigani ce și-au finalizat lucrarea.

Cu ceva ani în urmă colaborând, tot așa, cu un mare meseriaș pe care l-am urmărit la o lucrare din vecinătate și pe care l-am contactat pentru o intervenție, m-a atenționat:„ Noi suntem țigani, dar nu orișce țigani… ce romi? Numai că sunt unii care au rețineri de a colabora cu noi”.

Vă spun, au fost cei mai paroliști dintre toți colaboratorii și, de ce să nu recunosc, cei mai respectuoși. Astfel de oameni sunt și cei de azi care și-au încheiat lucrarea, ne-au mulțumit că i-am ales pe ei și au ținut să ne amintim de numărul lor de telefon.

Îmi continui drumul spre ținta mea: „Grigorescu”. Drumul destul de îngust pe o porțiune scurtă te face să fii mai concentrat, reduc viteza și mă rog să nu vină vreo mașină de pompieri pentru ceva intervenție, cum am mai pățit-o. Atunci, am atenționat șoferul cu toată palma pe parbriz și un scurt blitz, să se oprească pentru că urma pe dreapta un refugiu. S-a conformat.  Încă o scurtă blitzuire în semn de mulțumire și-mi continui drumul, de-acum ceva mai lejer.

Brusc mi-am amintit de drumul peste dealul stâncos dintre Palma de Mallorca și Puerto de Soller, anul 1980 (eram dansator în Ansamblul Folcloric Mara din Sighetu Marmației), de lățimea autocarului în care eram, drum cu dublu sens și refugii din loc în loc, pe ambele părți. Noi eram cei „constipați” și nu îndrăzneam să scoatem o vorbă, nu șoferul care conducea foarte relaxat, semn că a parcurs acest traseu de ceva vreme.

Ești un norocos dacă găsești în „Grigorescu” un loc de parcare. Acum, eu sînt ăla.
Farmacia cu prețuri mici și la care am și card de reducere e cam la o sută de metri. La intrarea în parcare, din când în când, se mai opresc câțiva negustori, în locuri neamenajate, să-și vândă lucrurile meșteșugite de ei: ciorapi din lână sau PNA, săpun de casă (!), lucruri vechi fără să le cunoască adevărata valoare, flori sau produse din grădina proprie. De obicei, vânzătorii sînt cei de vârsta a treia.

Te-apucă mila și mai iei câte ceva, deși n-ai nevoie. Te gândești că poate nu au bani pentru medicamente, pâine și pensia încă nu le-a venit. Cu siguranță nu stau acolo, chiar pe vreme rea, pentru un viitor răsfăț la Mamaia, Eforie, Felix, Ocna-Șugatag etc.

Într-o zi, o bătrânică și-a etalat pe o față de masă din mușama, lângă un arbust ornamental, săpun de casă și ciorapi din mohair sau bumbac, făcuți manual, firele, probabil, rezultate din ceva pulovere vechi.
Vă jur, mi s-a rupt inima, cu toate că am acasă un stoc consistent de săpunuri de casă, rămas de la mama-soacră și ciorapi făcuți manual, primiți cadou de la cele două surori ale mele, una de 91 de ani și cealaltă de aproape 90, că ce să facă în „timpul liber”, tot am luat un săpun și o pereche de ciorapi.

Mă apropii de ieșirea din parcare îndreptându-mă spre farmacie. În colțul din stânga observ un bătrânel păzindu-și pungile cu nuci și așteptând vreun cumpărător. Până să ajung în dreptul lui, deja și-a pus la adăpost o sticluță cu „merinde” din care a tras o dușcă, în buzunarul din stânga-interior al paltonului trisfert, demodat, probabil rămas de la unul din copii.

Mă opresc, zâmbesc și intru în vorbă. Nu mi-am propus să cumpăr nuci, am acasă. Întreb de preț, proveniența nucilor (primite, cumpărate sau din grădina proprie) și de unde vine.

Îmi dă toate detaliile și-mi zice: „Domnule, dumneata, după cum te văd, nu mă întrebi ca să cumperi, întrebi să te afli în vorbă”. Adevărat, m-a ghicit. „Clienți de-ăștia am mai avut”.
Îi zic: „O clipă, merg până mai încolo și revin”. Mă îndepărtez ușor și cu un ton mai accentuat, „No bine, oi vedea. Domnule, până acuma am dat punga cu 20 de lei, dumitale ți-o las la 18, da’ tăt nu-i cumpăra”.

Îi apreciez provocarea și-l asigur că opresc la întoarcere, ceea ce am și făcut.
– No, ați văzut că m-am oprit și o să cumpăr o pungă.
– Bine, no, alege pe care-o vrei dumneata.
– N-am ce s-aleg, toate-s la fel.

Îmi și face o demonstrație, sparge una cu mâna, între două degete și-mi arată cât de subțire este coaja și-mi zice:
– Nuci ca la mine nu-i găsi, și nu numai că-i subțire coaja da’-s și tare bune. Și încă ceva, că tot vin Sfintele Sărbători, ies niște cozonaci cu nucile de la mine ca pă vremuri!

Intrăm în discuții ce nu au legătură cu nucile, ba o dă și pe bancuri, dar mă grăbesc, scot 20 de lei si se cotrobăie prin buzunare să-mi dea rest 2 lei, că așa mi-a promis. La reducere. Insist că-i bine așa, cu 20.
Îmi mulțumește, mă îndeamnă să-l mai caut tot aici și ne luăm rămas bun strângându-ne mâinile.
– Domnule, știi unde-i Băișoara? No, de-acolo-s și nucile și io.

După câțiva pași îmi întorc privirea și-l surprind cu mâna dreapta căutându-și „merindea” din buzunarul din stânga al paltonului trisfert, demodat și puțin uzat.

Nu cred că la fiecare pungă vândută a făcut uz de „merindea” din buzunarul din stânga al paltonului trisfert. Demodat.

Gheorghe Mihăiescu

Un stâlp al generațiilor trecute, stâlp al Universității „Babeș – Bolyai” din Cluj-Napoca, susținător-fondator al Extensiei „Babeș Bolyai”- Sighetul Marmației.
A spus vineri, 5 august 2022, la vârsta de 89 de ani: „Adio oameni buni, sau, La revedere, pe mai încolo, în lumea neștiută, dar cu semne că există ceva forme dincolo”.

Eram vecini în Șieul nostru, pornitor din generația fratelui meu Puiu.
Nu pot să spun că l-am știut bine, dar în vacanțe, când venea și el rar să-și viziteze părinții, îi admiram ținuta elegantă, zâmbetul, salutând sau răspunzându-le trecătorilor la salutul „Lăudăm pe Iisus!”. Se vedea bucuria că are încă ocazia de a saluta așa, ca în pruncie. Și îi mai admiram și mașina Renault 12 când activa că profesor universitar în Maroc, în vremea în care prin Șieu circulau căruțe cu roți din lemn, camioane Bucegi sau Steagul Roșu, cărând bușteni de la Botiza la CIL Sighet sau, din când în când, câte o mașină Dacia 110 și, mai apoi, Dacia 1300. Anume stătea în fața porții să mai poată saluta așa ca pe la noi, să schimbe câteva vorbe și să-și amintească de anii în care încă îi mai știa pe oameni, cel puțin, după poreclă.

Era dintr-o familie de gazde, singurul copil al lui Gaboru Halbului din Centru, vecin cu noi. Îi țin minte părinții, oameni de omenie, stând de vorbă și cu noi, copiii, stând pe laița de lângă poarta de intrare în curte. Putea să rămână fecior la plug , dar l-a chemat cartea, s-a dăruit ei, ajungând profesor universitar recunoscut și temut al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, „spaima” Facultății de Contabilitate-Finanțe, cursul de Statistică, prin exigența-i recunoscută, ieșind specialiști recunoscuți în domeniul financiar-contabil, fiind, probabil, înjurat în prima fază, când era vorba de examene, și apoi elogiat în timpul aplicării cunoștințelor predate de excelentul profesor șieuan, Ioan Florea.

Fiind de ceva ani, și eu, în Cluj, ne-am intersectat în cartierul Grigorescu, pe timp de vară, de vreo 2-3 ani, era îmbrăcat precum un sportiv, sportiv și în mers, dar n-am îndrăznit, și nici nu era în loc potrivit, să îl abordez și să-i zic că și eu sunt șieuan, chiar vecin. M-am gândit mult la acea ocazie ratată. Cred că s-ar fi bucurat să vorbim, să-i amintesc de fratele meu, Puiu, un bun prieten din generația lui din Șieu. Cu siguranță își vor vorbi acum și își vor depăna frumoasele amintiri din Șieul natal.

După spusele înalților prelați și nu numai, cum că moartea este o continuare a vieții, sau, odată cu moartea viața de-abia începe, să le dăm crezare cu toată oponența unora, zicând că  „viața este un eșec, terminându-se cu moartea „.
Sunt ziceri împărtășite sau nu, dar să-i zicem prof. univ. dr. Ioan Florea, șieuanului nostru: Drum lin printre stele și odihnă veșnică în Lumină, în Împărăția Domnului!

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE! SINCERE CONDOLENȚE FAMILIEI!

Gheorghe Mihăiescu