Ansamblul MARA – în drum spre mormântul lui Aron Pumnul (autor, Gheorghe Mihăiescu)

1990 – Turneu în URSS, încă, peste Tisa în zona românească. De când sunt la Ansamblul MARA, este prima oară când ne însoțește într-un spectacol sau turneu marea artistă Titiana Mihali. O știam încă de când activa la Ansamblul Național Transilvania din Baia Mare. Acum, parcă i-a dispărut misteriosul zâmbet din colțul gurii, părea abătută și doinele de jale erau nelipsite în spectacole. După dramele trăite în afara scenei, un an mai târziu după acest turneu, avea să plece cu cântecul dincolo de stele.

Suntem primiți cu mare fast de către mai marii comunității românești de dincolo de Tisa. Îmbrățișări, emoții reciproce, scurte povestiri, totul în limba strămoșească. De aici și marile trăiri. Ne este stabilit programul de spectacole, vizite la diverse obiective dar și mesele festive care conțineau o mâncare specifică locului – șașlâc – carne de porc preparată după o rețetă numai de ei știută. Prin culisele sălii de spectacole ale Căminului cultural din Slatina, dominau cam multe busturi de-ale lui Lenin. Noi, descătușați nu demult, ne încingem la o batjocură cam gălăgioasă. Ne atenționează cineva în civil, în limba română – “Vă rog să vă stăpâniți, aici încă nu s-a terminat povestea!”. Ne conformăm. Insistăm și-l întrebăm mai multe decât se aștepta. Ne simțim liberi, fără să realizăm, pe moment, că nu suntem la noi. Ne răspunde, cu reținere, că face parte din Securitatea URSS și este din Chișinău. I-am mulțumit, cu admirație, pentru atitudine.

Un moment impresionant a fost vizita în satul Peri. Aici a fost ridicată cea mai veche mănăstire cu hramul Sf. Arhanghel Mihai, atestată documentar în anul 1391, deși – se presupune – este chiar mai veche, fiind ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Mănăstirea se afla pe malul de nord al Tisei, între Taras și Apșa de jos. Doi voievozi români maramureșeni, pornesc spre Constantinopol pentru a închina mănăstirea Peri Patriarhiei. Astfel, în acel an, patriarhul Antonie ridica mănăstirea Peri la Rangul de Stavropighie, făcând-o dependentă direct de scaunul patriarhal. Scopul a fost atins: de a apăra mai bine credința ortodoxă din ținuturile expuse prozelitismului – cum era și cazul Maramureșului în sec. XIV. Aici a funcționat și prima tiparniță din Maramureș, tipărindu-se pentru prima data în limba română, în 1696, “Sfânta Scriptură”. În sec. al XVII-lea, mănăstirea Peri este distrusă și averile confiscate de principele M. Apaffi. (Viena – Revista Asociației “ Unirea – Prietenii României în Austria”).

Ne deplasăm cu autocarul pe conturul URSS-ului până în zona Siretului și oprim într-un sat, Tereblecea, localitate cu circa 80% români. Aici avem programat un spectacol. Pentru mine și fratele meu Vasaluc a fost o surpriză extraordinară. Aici s-au refugiat părinții noștri cu întreaga familie după cedarea Ardealului din 1940. Nu intru în detalii. La solicitarea noastră, am fost înțeleși de către diriguitori și nu am intrat în spectacol acolo. Facem o scurtă plimbare și vedem un peisaj cunoscut din povestirile părinților. Îi salutăm creștinește pe cei întâlniți, intrăm în vorbă cu două – trei persoane pentru a afla cât de cât ceva despre viața de acolo. Îmi par cunoscute ulița, pârâul și moara, precum și biserica din centru. Seamănă întrucâtva cu Șieul meu. Am intenționat să vizităm cimitirul unde-și doarme somnul de veci Gheorghică, primul Gheorghică al familiei, rămas “zălog” acolo, la vârsta de un an și șapte luni, după ce tata a fost luat prizonier, iar restul familiei s-a întors în satul natal, acolo unde tata, după întoarcerea sa și-a completat bucuria cu nașterea mea, a celui de-al doilea Gheorghică. L-am întâlnit pe unul dintre mai marii bisericii, preotul nefiind în localitate, i-am spus povestea și ne-a înlesnit intrarea în biserică, pentru o rugăciune și o pomenire la slujba din duminica următoare. A fost un moment de pioșenie.

Ne îmbarcăm în autocar și ajungem pe firul Prutului până în capitala istorică a Bucovinei – Cernăuți. Se derulează programul stabilit de spectacole, celelalte oficii și… program de voie, de vizite. Un punct turistic important a fost casa unde a locuit unul dintre profesorii lui Mihai Eminescu, mentorul lui – Aron Pumnul. Vizităm și cimitirul. Parcurgem toate zonele, le admirăm, citim câteva epitafuri și ajungem în zona românească. Toate celelalte erau ordonate, bine îngrijite spre deosebire de dezastrul din zona românească. Multe bălării, cruci sparte, capace de mormant mișcate de se vedeau rămășițele defunctului. Ce mai, un tablou lugubru. Totul părea devastat, uitat de lume. Grupul nostru a fost însoțit de un român de acolo, profesor universitar. Ne-am exprimat nedumerirea, neîmpăcarea cu un astfel de peisaj. Măcar am obținut o promisiune de la el, cum că se va ocupa de această problemă cu studenții lui români.
La marginea aleii centrale zărim printre buruieni și mici copăcei, mormântul lui Aron Pumnul. Colegul de grup, instructorul metodist, poetul Echim Vancea, ne-a amintit de doliul Bucovinei de atunci, când Mihai Eminescu a scris elegia – “ La mormântul lui Aron Pumnul”.

Ne îmbarcăm în autocar și ne despărțim de Mica Vienă de pe Prut – frumosul Cernăuți, cu gândul la promisiunea profesorului și a revederii.

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Internet




MARA – Drumul spre Glorie! (autor, Gheorghe Mihăiescu)

Azi, 30 mai 2020, se împlinesc 40 de ani de la confirmarea valorii europene a Ansamblului MARA din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.

În baza hotărârii Kuratoriumului, se acordă PREMIUL EUROPEAN pentru ARTA POPULARĂ (instituit de către Fundatia F.V.S. – Hamburg pentru contribuții excepționale la păstrarea și propășirea artei populare) pe anul 1980:
ANSAMBLULUI „M A R A “
al Casei de Cultură din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.
Această diplomă a fost înmânată în ziua decernării festive a distincției în București, la 30 mai 1980.
Semnează: Dr. Robert Whildhaber, Președintele Kuratoriumului

Da, s-a întâmplat cam demult. Cred că este bine să ne amintim, din când în când, de acel moment de glorie al Ansamblului MARA, momentul decernării Premiului Europa pentru Folclor, un fel de Cupă a Campionilor europeni. Este un reper valoric, un premiu care le cuprinde pe toate celelalte, acordat de Fundatia F.V.S. din Hamburg, cea care a acordat și premiile “Herder” în perioada 1963 – 2006 unor personalități culturale din Europa Centrală și de Sud – Est. Este important de știut că, nu orice dansator, solist, instrumentist, coregraf, ajunge în vârful curbei gaussiene. Am ajuns acolo, fără ca asta să fi fost ținta. A fost o rezultantă a talentului, muncii, dăruirii, sacrificiului și a trăirii pe scenă a tot ce ne definește ca individ, comunitate tradițională, venită de acolo, de la rădăcina nealterată. Lupta cu falsul, cu intrușii ce sfidează tot ce are sfânt țara, cu cei care calcă simbolurile naționale în picioare, este o bătălie continuă, pentru a nu amuți, a nu ne secătui și a nu ne altera rădăcinile.
Scena Ansamblului MARA nu a amuțit, grație unor oameni credincioși rădăcinilor sacre, spre a înfrunta alterarea și, iată-l și acum, pe vrednicul mesager MARA arătându-se și spunând lumii că suntem străjerii nemuririi celor de aici, din nord de țară. Și-ți zic ție, MARA, nu te opri, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

Am fost în… centru. În centrul atenției tuturor celor din sala Teatrului „Constantin Tănase” din București, unde am beneficiat de cele mai înalte onoruri pentru arta noastră, pentru folclorul autentic de aici, din nordul statornic maramureșean. Au fost prezenți oameni de cultură, ambasadori ai multor state, atașați culturali ai ambasadelor, oameni politici, slujitori ai artei folclorice precum și mulți iubitori de folclor. Nu realizasem atunci pragul valoric înalt atins. A fost o apreciere unanimă, se pare, și mai ales, a celor ce acordau la nivel european cea mai înaltă distincție pentru folclor.

Din repertoriul bogat, atunci, pe scena teatrului, am ales cel mai reprezentativ spectacol, aplaudat îndelung de aleasa prezență. A urmat dineul la „Ambasador” unde, la fel, noi am fost în centrul atentiei. Fără exagerări, cam toată lumea dorea să vorbească cu noi, să se pozeze, să ne cunoască mai bine cine suntem, de unde venim și ce-i așa special în zona pe care o reprezentam. Nici nu realizam că, de fapt, stăteam de vorbă cu ambasadori, oameni importanți ai culturii românești și europene, iubitori ai artelor de orice fel. Nu-i puțin lucru să ajungi într-o astfel de postură. Au fost discuții interesante, prelungi, dorințe și promisiuni.

A doua zi, parcă totul a fost un vis frumos. Ne-am îmbarcat în autocarul pus la dispoziție de mai marii Culturii și ne-am îndreptat spre capitala Maramureșului, Baia-Mare. A urmat o primire modestă la “Teatrul de Nord”, cu sala pe jumătate … plină. Avem parte și aici de elogiile de rigoare ale oficialităților locale. Prezentăm un spectacol altfel decât cel din București, din bogatul nostru repertoriu.

Dar, suntem nerăbdători să ajungem acasă, la Sighet, acolo de unde a pornit MARA.
Sala “STUDIO” arhiplină, public cald, ca de obicei, așteptându-ne să dăm cu piciorul în podeaua scenei, să le arătăm trofeul european. Aplauze prelungi și zâmbete a împlinire, atât în sală dar și pe scenă. Suntem acasă și ne bucurăm împreună de preamărirea europeană a folclorului românesc, a celui maramureșean în special. Da, ne-am simțit și noi speciali că am reușit această performanță artistică.
Nicicând, Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu au încetat să-și poarte, încă din zorii lumii, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de catre trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiul și traditia, bucuria și tristețea, spre a se arăta lumii, în dăinuire. Ușoare metamorfoze, dar esența străbate și rămâne peste timp, adusă până azi, în culori vii și conținut trainic. O evoluție în ton cu vremurile, cu amprente ce uneori te fac să ridici sprâncenele și să accepți, că nu ai încotro. Există intenții de respingere, pe alocuri, reușite, care te trimit la forma, culoarea, pașii, vorba de odinioară și te fac să scapi câte un zâmbet sau, zambete amestecate de amărăciune ori bucurie.

„Copil teribil al folclorului maramureșean, Ansamblul folcloric MARA înfruntă cu măreție frumusețea sălbatică a timpului, a locurilor și a oamenilor, fiind și rămânând pentru totdeauna în zbor, dincoace și dincolo de uitare!… timpu-i nepăsător cu lacrima lui, iar noi uităm cu ce lacrimă-i plătim lacrima, fapt pentru care, în numele tuturor celor care au ctitorit și înălțat instituția numită Ansamblul folcloric MARA, voi fura o singură frunză de dor din tâmpla sa frumos încolțită, nu de alta dar veacuri și decenii au fost, vor mai fi și vor veni !” (Echim Vancea – poet, prozator, publicist)

Ansamblul MARA a fost și este trăire, suflet și neuitare! Mare-i MARA noastră!

Gheorghe MIHĂIESCU




1976 – PAȘTI ÎN ȘIEU – MARAMUREȘ (autor, Gheorghe Mihăiescu)

După poză, n-ai zice. Un grup, preponderent de bărbați, stând de vorbă în ziua de Paști – 1976, lângă Dispensarul satului, azi Primăria comunei (a devenit comună după 1990). Se distinge portul de atunci, din sezonul rece, specific șieuanilor. Fiecare sat, comună, avea piese vestimentare specifice: nuanțele lecricelor, forma și culoarea clopurilor, dungile colorate din zadiile femeilor, modul de înfășurare a nojițelor (sforile de prindere ) opincilor etc. Târgurile săptămânale erau stabilite și știute de către toți cei interesați din satele și comunele Văii Izei. Se recunoșteau de la distanță care de unde vine, după piesele vestimentare care îi diferențiau.

Biserica de lemn din Șieu

Chiar era ziua de Paști. Momentul surprins era după slujba de Înviere când toți se grăbeau să ajungă acasă cu bucatele sfințite. Se mânca pe săturate, chiar pe exagerate, după o lungă perioadă de post deloc ușor. Pentru cei care stăteau lângă biserică era mai simplu. Mâncau repede și se grăbeau să tragă clopotele sau, alții, să bată toaca fără nicio restricție, anunțând primul cel mai „harnic” la mâncare, sau pur și simplu, se adunau în grupuri mai mari sau mai mici depănându-și amintiri sau puneau la cale sâmbrii pentru campania agricolă ce tocmai începuse. Cei din poză nu erau antrenați în jocurile „De-a mingea pe fugă” sau „Babișca” din cimitirul de alături, peste drum de biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1760.  Atunci era singura biserică în sat, inițial greco-catolică, până în 1948, când acest cult a fost suprimat în România, scos în afara legii după modelul dictat de la Moscova. Până în 1990 a funcționat ca biserică ortodoxă, ulterior revenind la cultul inițial, greco-catolic. Eram niște prichindei când, părintele Isaiu, în timpul slujbei ne chema în Altar și nu ne făcea observații când mai fugeam pe acolo, uitând că nu suntem la grădiniță sau în curtea școlii.

Cimitirul, care avea atunci morminte cam pe o treime din suprafață, se întindea până sub geamurile casei în care locuiam. Suprafața încă liberă, permitea desfășurarea de către săteni, în ziua de Paști, a jocurilor amintite. Cu ceva ani în urmă, am intrat pe ulița casei în care m-am născut, casa neexistând, fiind mistuită de incendiul suspect din noaptea de 10 februarie 1990 și, cu tristețe am văzut ultimul șir de morminte care, parcă, străjuia gardul ce delimita fosta noastră proprietate. Cimitirul s-a umplut, semn că ziua de Paști la Șieu nu-i completă, nu se mai joacă „De-a mingea pe fugă” și nici „Babișca”. Aceste jocuri au fost „luate” de cei ce acum își dorm somnul de veci acolo, sau le… continuă!

A FOST ODATĂ… ÎN ȘIEU! HRISTOS A ÎNVIAT!

                                                                                                                                                       Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu




22 decembrie 1989 – sighetenii au ieșit în stradă!

Par atât de îndepărtate evenimentele din acel decembrie însângerat al anului 1989! Au trecut anii și azi ne întrebăm – unii – cum am putut fi atât de naivi. Cât de parșiv am fost manipulați.

În Sighet, până în 22 decembrie a fost liniște, o liniște apăsătoare, dar vestea eroismului Timișoarei ajunsese aproape în toate colțurile țării. Așteptam toți cu teamă să se întâmple ceva… brutal.

În după amiaza zilei de 21 decembrie, după discursul lui Ceaușescu din fața Comitetului Central întrerupt de mulțime și apoi în seara și-n cursul nopții de 21 spre 22 decembrie s-a ridicat și Bucureștiul.

În prima parte a zilei de 22 decembrie ne aflam la locul nostru de muncă, în biroul de la mecanicul șef al Fabricii de Șuruburi. Eram acolo mulți tineri ingineri, cadre tehnice și ascultam radioul. Discutam în șoapte, analizam cu neîncredere zvonurile pe care le recepționaserăm. În jurul orei 9:30 o voce gravă anunța la radio sinuciderea generalului Milea, ministrul apărării. Nici în secție nu se mai lucra. Câteva strunguri funcționau aproape în… gol. Oamenii percepeau tensiunea ce cuprinsese țara. Așteptam, așteptam alte noutăți dinspre capitală, simțeam că de-acolo trebuia să vină un semnal declanșator. Apoi, în jurul orei 12:40 – 12:50 se anunță la radio fuga dictatorului! Am ieșit instantaneu din birou în secție și am strigat pentru ca oamenii să audă: „Ceaușescu a fugit!”

După acel moment s-au declanșat – în toată țara – manifestațiile spontane, furibunde, împotriva reprezentanților regimului comunist și în special ai familiei Ceaușescu. Acolo, la noi, directorul întreprinderii a fost alergat și scuipat de angajați; a scăpat în ultimul moment cu fuga, cu Dacia break din dotarea fabricii. Noi am rămas să ne apărăm fabrica; în următoarele zile și nopți, am îmbrăcat uniformele de gărzi patriotice, purtam brasarde tricolore, așteptam atacul rușilor, eram amenințați cu bombardamente din elicoptere sovietice, aflam că apa potabilă fusese otrăvită etc., etc. și „înghițeam” incredibil de multă… manipulare.

Cei care nu erau la muncă s-au îndreptat spre centrul Sighetului, spre primărie, unde au început să-și manifeste instantaneu „descătușarea”. Colegi de-ai noștri, din schimburile II și III, care s-au aflat în zona centrală, ne-au povestit cum era azvârlită și arsă în stradă maculataura comunistă, operele tovarășului, erau verificate birourile din primărie unde s-au găsit – incredibil, culmea! – portocale și Pepsi. „Plebea” nu avea parte – în anii socialismului multilateral dezvoltat – de asemenea bunătăți. Mulțimea era furioasă!… Vai ce bine o duceau tovarășii noștri conducători!

A fost bine că la Sighet n-au fost morți, a fost doar multă agitație, frustrare, tensiune și masivă manipulare. Și totuși, în acele zile, am trăit intens o schimbare de regim pe care noi am numit-o cu drag… Revoluție!

Ion Mariș

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.




Sighet: Sceneta PINTEA – 1987

Vă vine să credeți? Nu este vorba despre Ansamblul MARA. Este vorba despre „producătorii” de șuruburi din anii plumburii și, deopotrivă, frumoși, din Fabrica de Șuruburi (Întreprinderea Mecanică) de la poalele Solovanului, din Sighetul Marmației.

Tonele de organe de asamblare rezultate în urma muncii din trei schimburi, apoi sortate, ambalate și trimise în lumea largă, erau rodul muncii celor care au acceptat, în urma unei selecții, să joace în frumoasa scenetă PINTEA.

Da, pe vremea aceea, în fabrici, pe lângă activitatea de bază, se mai făceau și diferite sporturi, activități culturale etc.

Inițiatorul, regizorul și cel care a transpus în „practică” această scenetă, a fost domnul prof. dr. Teodor Ardelean – Directorul Bibliotecii Județene Maramureș.

Noi, protagoniștii, am fost selectați din toate sectoarele de activitate, începand de la muncitori, până la cadrele tehnice și funcționari de prin birourile „de sus”.

Repetiții, scoaterea din activitate și, gata, hai în scenă!

În cadrul Concursulul Național „Cântarea României”, am trecut de faza locală, județeană, și iată-ne pe scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj – Napoca, la faza zonală. Aici ne-am oprit.

Totuși, a fost o performanță pentru noi, și nu numai, cei care am crezut că știm să facem doar șuruburi.

Să-i și prezentăm, rândul de sus (de la stânga la dreapta): Nița Andreica – Călinești Maramureș; Aurel Știrb – Negrești Oaș; Olga Vișovan – Sighetul Marmației; Ionică Mariș – Sighetul Marmației; Gigel Borlan – Cluj – Napoca; David Gherasim (Gheri) – Sighetul Marmației; Vasile Danci – Sighetul Marmației; Corina Baciu (+) – Cluj – Napoca; Valer Drăgan – Dej; Gheorghe Covaci – Cioată (+) – Vadul Izei.

Rândul de jos: Ionică Buda – Sighetul Marmației; Ioan Bărcan – Sighetul Marmației; Gheorghe Mihăiescu – Cluj-Napoca; Petre Cucu – Sighetul Marmației; Florea Morar – Sighetul Marmației (+).

Dacă mi-a scăpat ceva din aducerile aminte, sau dacă e ceva greșit, îi rog pe cunoscători, pe cei ce se mai recunosc, să intervină.

Balada PINTEA, cântată magistral de Anuța Tite în acompaniamentul maestrului Gheorghe Covaci – Cioată, preluată în filmul PINTEA – 1976 – în regia lui Mircea Moldovan, cu Florin Piersic în rolul principal, este dusă, în tandemul consacrat, acolo SUS, printre stele, încredințându-ne emoția profundă.

 

Gheorghe Mihăiescu




Ansamblul MARA și Marioara Murărescu

foto: Gheorghe Mihăiescu

FESTIVALUL MONDIAL DE FOLCLOR  –  U S A  –  1992

Au fost anii în care Ansamblul  folcloric MARA din Sighetul Marmației a devenit din ce în ce mai cunoscut, repurtând succese în țară și străinătate, Marioara Murărescu, cunoscuta realizatoare a emisiunii TV „Tezaur folcloric”, fiindu-ne aproape, contribuind semnificativ la promovarea și vizibilitatea noastră.

Deseori și-a marcat legătura cu Maramureșul, începută chiar cu lucrarea de licență pe Valea Cosăului – Sârbi și Budești, devenindu-i sursă de inspirație și loc de trudă. A iubit Maramureșul, oamenii de aici și tot ce a descoperit în această vatră etnofolclorică: modestia, hărnicia, ospitalitatea și modul cum aici sunt apreciate valorile de orice fel.

Ansamblul MARA a devenit pentru Marioara Murărescu un „actor” important în „piesa” Tezaur Folcloric, pusa în scenă în 1983 și dusă până în ultimul „act” din 2014.  În această perioadă a promovat Ansamblul prin diverse filmări, emisiuni chiar la noi acasă, la Sighet, Baia Mare sau București, în celebrul studiou patru, alegând expresivul  din bogatul repertoriu al ansamblului.

Ansamblul MARA a dus tricolorul României alături de cele ale marilor ansambluri folclorice din lume. Marioara Murărescu ne-a însoțit în 1992 la Festivalul Mondial de Folclor – Salt Lake City, statul UTAH din USA, la care au participat și nouă țări europene, dintre care două din fostul bloc comunist: Bulgaria și România. Ne-a impresionat prin implicarea în tot ce a însemnat publicitate, promovare a mesagerilor folclorului, portului și obiceiurile românești pe care le aveam în bogatul repertoriu.

… dorurile și amintirile acelor vremuri!…

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

 




Ansamblul Mara – Drumul spre Guernica! (autor, Gheorghe Mihăiescu)

Din Insulele Baleare spre Muzeul PRADO, în căutarea  GUERNICĂI!

1980 – Suntem în ultima zi a Festivalului de folclor din Insulele BALEARE, stațiunea SOLLER, SPANIA Părăsim modestul hotel Ladan de două stele, îndreptându-ne spre giganticul pachebot Transmediterana. După cele opt ore ale călătoriei plutitoare, admirând alte nave la orizont, precum și albastrul cerului reflectat în mare, ajungem de unde am plecat: Portul BARCELONA. Avem o zi de răgaz, timp în care optăm diferit.

Un grup restrâns am decis să tragem o fugă până la Madrid, cu țintă precisă: Muzeul PRADO.  Am economisit timp, călătorind toată noaptea cu trenul. După vorbe puține, și parcă doborâți de frumosul și greul festival, însoțiți de zdrăngănitul roților de tren, am moțăit cam 2-3 ore din cele șase, astfel că, la coborâre nici n-am realizat dacă suntem obosiți sau nu. În gara din Madrid, pe primele pagini ale ziarelor de pe tarabe, cu litere care mai să sară din format, s-a anuntat începerea războiului dintre IRAN și IRAK.

Ne apropiem cu emoții de impresionanta construcție, călcăm sfioși cu mare interes de ce urma să vedem. Nu pot spune că nu ne-am impus să ne controlăm atitudinea, interesul și eventualele întrebări. Aveam informații puține, doar eram în 1980. Avem la dispoziție patru ore, fiind condiționați de întoarcerea în Barcelona, tot cu trenul și apoi în țară pe același traseu, cu același număr de urcări și coborări și cu bagaje mai multe.

Observăm colecții de artă europeană de sculptură și pictură, desene, obiecte decorative și diverse lucrări de artă. Cea mai impresionantă este galeria de tablouri cu colecții de lucrări ale lui Velazquez, Goya, Bosch, El Greco, Rubens, Rafael,Tițian etc.  Ne-a impresionat povestea faimoasei picturi a lui Picasso  – GUERNICA – realizată în 1937, pe care… n-am văzut-o. Urma să ajungă acasă, după o lungă ședere și restaurare, din USA. Această pictură reprezintă drama micului oraș basc Guernica, bombardat de aviația germană, sprijinită de cea a Italiei, care ajutau armata lui Fanco, în timpul războiului civil din Spania (1936-1939).

Din cauza celui de-al doilea război mondial, Picasso a decis ca lucrarea să fie dată în custodia Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din New York, până când Spania va deveni o republică democratică.  În urma implicării regelui Juan Carlos al II-lea, în anul 1981, guvernul de la Madrid a reușit să recupereze  importanta lucrare.

Ieșim fără multe vorbe, pătrunși de simbolistica operelor de artă, tăcem și zâmbim.

Moțăim liniștiți în tren alte șase ore de zdrăngăneală, dar încărcați cu imaginile pe care, greu de crezut că le vom mai întâlni vreodată. Suntem împăcați. Neimportant pentru cei mai mulți dintre colegi, cărora le-am povestit.

Am urcat în trenul spre casă, cu gândul la următoarelor îmbarcări – debarcări, și la zâmbetele celor care ne așteptau.

LA  REVEDERE, SPANIA!

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu