LUNI, 27 IUNIE 2022, ZIUA CEA TRISTĂ a trecerii pragului în altă trăire a marelui Ștefan – ȘTEFAN PETREUȘ.
Un pion emblematic al folclorului maramureșean, național și apoi internațional, formând împreună cu ION, emblema folclorică – FRAȚII PETREUȘ.

Au fost și ei la Ansamblul MARA din Sighetul Marmației, începători în ale scenei unde își aduceau bagajul, preaplinul folclorului autentic de acolo, din brazdă, din ogorul de curând arat, din fânul proaspăt cosit aducându-i mireasma, din jocul la șură, din jocul dinaintea bisericii unde mirii își dădeau mâna, și apoi, lângă cel ce-și anunța venirea în lumea noastră prin scâncet, la Ruptul Sterpelor ce marca începutul transhumanței, sau amestecându-se printre valizele celor ce plecau în armată etc.

Au fost peste tot în lumea satului, da, era să uit, și la clacă unde se lucra, apoi se mânca, cânta și bea, drept recunoaștere a gestului săritorilor în întrajutorare. Dar, unde n-au fost frații Petreuș în lumea satului?…

Apoi, au dus toate trăirile lor peste tot în țară și apoi în lume. Au devenit o emblemă, o referință folclorică și nu numai.

Credința, slujirea credinței i-au făcut milostivi, biruitori în drumul lor, ajungând în vârful piramidei folclorice maramureșene, preluați peste tot pentru a se arăta lumii. Și chiar au avut ce să arate!

Sunt pomeniți peste tot, le sunt cântate cântecele oriunde aici și înafară și în multe zări ne’nchipuite.

S-au dus amândoi, după un ecart de 20 de ani, Ion grăbindu-se atunci când mai avea multe de spus. S-au întâlnit acum, în locul luminat, unde-și continuă drumul „Pe ulița mândrii-n sus!”.

Clar, o să le ducem dorul și mereu o să le fredonăm cântecele, astfel simțindu-i aproape, lângă noi și spunându-ne, „mă, asta-i de-a Petreușilor!”.

NU pot să nu amintesc măreția lor în trecerea prin scena Ansamblului folcloric MARA din Sighetul Marmației. S-a scris și s-a zis mai puțin despre ei că pe aici a fost începutul lor.

Deschid cartea mea „Dincolo de scenă” și îmi împrospătez ce am scris referitor la participarea lor la aniversarea a 25 de ani (1993) de la înființarea Ansamblului folcloric MARA din Sighetul Marmației:
„Intră în scenă marii artiști maramureșeni care au dus cântecul, portul și vorba peste tot în țară și în lume. Artiști care au fost în MARA și au făcut încă un pas spre gloria lor. Da, sunt Frații Petreuș ale căror cântece sunt fredonate peste tot la noi în Maramureș, în țară și „afară”, în comunitățile de români. Intră în scenă Ion și Ștefan și sala se ridică în picioare. Sunt ei, marii frați Petreuș. Ce poți să faci mai mult decât să prelungești aplauzele pe deplin meritate, cu mândria că, iată, și-au lăsat amprenta și aici, în Ansamblul MARA din Sighetul Marmației, contribuind la urcușul nostru spre marile succese„.

VEȘNICA LOR POMENIRE!

Gheorghe MIHĂIESCU

SUNTEM la o aruncătură de băț de zona de război unde se dau lecții de patriotism și eroism în lupta cu monstrul de la Kremlin.
Suntem temători și ne facem scenarii pe măsură ce crește intensitatea conflictului, cu gândul că butonul nuclear nu ține seama de granițe, apartenențe politice sau alianțe de apărare.

LA noi, în România, se duce un război nearmat pe toate fronturile. Pe frontul Sănătății se duc cele mai crâncene lupte și cad zilnic sute sau mii de victime. Au fost multe semnale, au ars spitale cu oameni și echipamente cu tot. Au fost voci, strigăte disperate către cei aleși sau puși să ne diriguiască destinele. Puțină gălăgie pe la microfoane, ședințe de Guvern, comisii guvernamentale sau parlamentare și se așează din nou liniștea și praful.

EROII noștri de pe frontul Sănătății rezistă și salvează zilnic multe vieți.

MAI zilele trecute mi s-a dat să fiu aproape, și mereu cu sufletul la gură, de cazuri extreme, chiar secvențial, în mijlocul „frontului” unde, după teste specifice ce durează ore, chiar în ritmul alert, se trăgeau concluzii și se luau decizii. La mijloc erau vieți. Au loc consultații și comunicări interdisciplinare pe diverse căi de comunicare , se ia decizia finală: internare de urgență și operație.

TE blochezi și ți se încețoșează toate contururile celor ce se mișcă brownian ce-ți păreau limpezi până adineaori.
Urmează o noapte de coșmar, albă integral, și mă grăbesc să aflu echipa de intervenție. Asta, de abia după ora 18:30. Aflu numele celui care va conduce echipa de intervenție: prof. dr. Ștefan Ioan Florian.

DIN practica dumnealui zilnică, ține și o întâlnire scurtă cu aparținătorii. Mă liniștește, cum că nu este chiar așa complicată intervenția și se amână până mâine dimineață, având urgențe ce nu suportă amânare.
Ies murmurând un semisalut și mă grăbesc, frânt, acasă.

CAUT și citesc tot ce găsesc despre cel ce urma să fie în „prima linie”. Am aflat: este printre primii cinci neurochirurgi ai lumii; este Vicepreședintele Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie;
i s-a propus să opereze în străinătate și a refuzat; și-a cumpărat din banii lui instrumentarul neurochirurgical, microchirurgical ca să poată face performanță; și-a cumpărat lupe din Canada, în lipsa unui microscop performant; a încercat să-i facă pe mai marii decizionali să înțeleagă necesitatea dotării tehnologice în spitale, pe plan național, neurochirurgia fiind o specialitate aflată în directă coeziune cu dezvoltarea tehnologică; am mai aflat că în septembrie, anul ăsta, organizează un Congres, aici in Cluj, la care va participa toată elita neurochirurgicală din lume;
Am aflat multe despre această mare personalitate a lumii medicale.

ESTE prima jumătate a zilei, ora 11:40 și intervenția este gata.
Nu sunt liniștit și sun la interfon, accesul aparținătorilor fiind interzis. O voce feminină îmi dă detalii cum că, totul este sub control și este bine.

ORA 18:30, lume destul de multă afară, aparținătorii, așteptând să intrăm câte unul intr-o încăpere cât 3 – 4 cabine telefonice, cu un monitor într-un colț, ușa deschisă larg si un paravan transparent pe tot chenarul ușii. Nu există posibilitatea unui contact, o strângere de mână. Doar ne vedem și ne auzim.
„Ti-am zis că o să fie bine. A fost o intervenție ușoară. Bine?”. Încerc alte întrebări și răspunde scurt, după care, „Bine?”. „Bine”- le ăsta însemna, de fapt – „hai, pleacă repede, mai sunt mulți după tine!”.

MĂ fâstâcesc și scot din punga de plastic mica sacoșă din hârtie cu modestul cadou – cartea mea. Mă uit țintă la el și-l rog să o primească. Îmi spune s-o pun pe măsuța din colțul holului de unde vorbeam. „Eu sunt autorul!” Se înseninează la față și zice : „Da, promit că o s-o citesc!”
Ies cu sentimente amestecate: o dată că, mi-am incălcat restricția pe care mi-am impus-o de când mă știu, de a nu da – primi nimic pentru ceva și, că totuși, nu mi-a refuzat cartea, drept simbol al mulțumirii și recunoștinței mele.

IES din acest mediu, fac o scurtă retrospecție și-mi sparg timpanele vorbele unui decizional: „Sănătatea și Educația nu sunt prioritare în România!”.
Cât de mic la minte să fii și să zici așa ceva. Tocmai aceste două fronturi sunt prioritare. Acestea le susțin pe celeilalte. Cum astfel de personaje mici, ajung să ia decizii mari într-o Românie bulversată, degradată, prăbușită în abisul neputinței, în care ura proliferează și ne mișcăm bezmetic cu gândul de a ne lua zborul într-o lume în care omul contează, unde capacitățile de orice fel sunt apreciate corect si mișcă lucrurile, ori aici… sunt stopate.
CÂND se va trezi lumea?
OARE, se va trezi lumea?

AȘA că, ONOARE pentru cei din linia întâi, cei care continuă să lupte și să câștige bătălii, neabandonând frontul, chiar și în astfel de condiții și, OROARE pentru nepricepuții ajunși pe funcții de decizii și care hotărăsc și soarta altora.

Gheorghe Mihăiescu

Sursa foto: Internet

Luni, 24 mai 2021, de la ora 16:00, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighet s-au întâlnit, într-o atmosferă caldă, cordială, prietenii fostului dansator și fost sighetean Gheorghe Mihăiescu, activ în binecunoscutul Ansamblu Folcloric Mara în perioada 1978 – 1992. Nu s-au întâlnit pentru  a exersa pași de dansuri „populare” și nici pentru a propune un nou spectacol ci, pur și simplu pentru a se bucura de amintirile  „deconspirate” de Gheorghe Mihăiescu, autorul cărții „Dincolo de scenă” (apărută la Editura Valea Verde, la sfârșitul lunii aprilie a.c.).

„Dincolo de scenă”, cartea mult așteptată, a fost motivul esențial al întâlnirii la care s-au depănat multe și frumoase amintiri, toate în conexiune cu performanțele atinse de Ansamblul Folcloric sighetean Mara în special la sârșitul secolului XX. S-au întâlnit – unii după foarte mulți ani! – dansatori, instrumentiști, conducători de foste instituții, iubitori ai folclorului dar și ai… culturii.

Au fost rostite cuvinte frumoase, cuvinte de apreciere, de către managerul interimar al Centrului Cultural Sighet, Ioan Tivadar, de către prefațatorii cărții, Ioan Ardeleanu – Pruncu, Echim Vancea, Ion Mariș, lectorul de carte, Brîndușa Oanță, dar mai ales de către spectatorii – prieteni ai autorului volumului „Dincolo de scenă”.  Au mai vorbit – incitați de dragostea pentru Ansamblul Folcloric Mara – Gheorghe Mihai Bârlea, Ioana Dăncuș, Marius Julean, Anton Rohian, Marin Slujeru, Gigi Sârbu, Mariana Șimon,  Emil Berczi, Ghiță Rednic.

Momentul cel mai emoționant a fost interpretarea melodiei „De-ar fi mândra-n deal la cruce” o rememorare a unui „popas” solemn petrecut în Catedrala din Soller (Insulele Baleare – Spania, 1980).  Interpretarea a aparținut actualilor continuatori ai Ansamblului Mara, Ileana Matus – voce, Mihai Chișu – vioară și Adi Bența – zongoră, fiind urmată și de un scurt moment de reculegere, în memoria membrilor ansamblului, plecați mult prea devreme la ceruri.

Finalul întâlnirii a aparținut autorului volumului lansat, Gheorghe Mihăiescu, iubitor al dansului și al tradițiilor nepervertite care, după ce a menționat câteva amănunte din derularea nașterii „alesei scriituri”, a împărțit „la liber” cartea și a ostenit plăcut caligrafiind autografe numeroșilor participanți.

Întâlnirea a fost moderată de coordonatorul Editurii Valea Verde, într-o după amiază plăcută, agreabilă, care a mai spulberat un pic din „prea multul colb” (vorba fostului prefect al Maramureșului, A. Rohian) de pe imaginea Sighetului.

Ion Mariș

Foto & video: Brîndușa Oanță

Încheiem Săptămâna Mare, semnalând o nouă apariție editorială la Editura Valea Verde din Sighet: DINCOLO DE SCENĂ!

Gheorghe Mihăiescu, fostul dansator al Ansamblului Folcloric Mara din Sighetu Marmației, fost „șurubar” și membru în Rotary Club Sighet, oferă cititorilor un consistent volum autobiografic (480 de pagini) ce include și „poveștile” neștiute din spatele scenei, de pe parcursul celor 14 ani petrecuți de autor în mijlocul binecunoscutului ansamblu folcloric sighetean, Mara.

Prefațatorii volumului (Ioan Ardeleanu – Pruncu – membru UZPR, Gheorghe Pârja – membru USR, Echim Vancea – membru USR, Ion Mariș – editor), îl însoțesc pe Gheorghe Mihăiescu într-un debut literar de bun augur.

Lansarea live a volumului va avea loc în prima parte a lunii mai, 2021.

Salut, Sighet!

Am citit un articol pe „Salut, Sighet! ” și nu pot să trec așa ușor peste el. Tema: rezistența anticomunistă „Ultimii zece eroi maramureșeni ” – autor, Marius Vișovan. Nu este primul articol pe care-l citesc, pe această temă, scris de preot prof. Marius Vișovan. Cunosc puține nume dintre cele enumerate. Doar două. Man Nistor, născut în Șieul meu și care a avut un rol important în evenimentele din Tg. Mureș în 1990, în a tempera spiritele și Aurel Vișovan.

Anul 1978 este anul repartiției mele la Fabrica de Șuruburi Sighet, după terminarea studiilor. Calc sfios spre poarta fabricii și intru în spațiul de primiri al celor sosiți cu interes în fabrică. Sunt primit și înregistrat, cu diploma în mână, la Biroul Personal, dus la Director și repartizat rapid la sectorul Mecanic-șef. Răspund de tot ce înseamnă piese de schimb necesare reparațiilor utilajelor din secția de producție și numai.

Pentru documentare, am nevoie și de cărțile tehnice ale utilajelor. Se găsesc la Biroul Investiții. Solicit anumite cărți șefului biroului, o parte traduse, utilajele fiind rusești, italiene, nemțești sau japoneze, iar o parte, nu. Erau în lucru, la traducere.

De traducere se ocupa un domn înalt, sobru, mereu cu haina pe umeri, la Biroul dinspre geam. Am intrat de multe ori în acest birou, am solicitat multe cărți tehnice dar, niciodată domnul de la geam n-a ridicat capul să-mi spună ceva despre o carte sau alta. Mereu scria. De multe ori îmi căutam singur cărțile de pe rafturile până-n tavan. Solicit o carte și mi se spune că încă nu-i tradusă. Se lucrează la ea. Lucrează la ea domnul cu biroul de lângă geam. Am fost de multe ori în acel birou, dar niciodată nu am surprins o discuție cu domnul de la geam. Urcam des la etaj, acolo erau birourile, la Biroul Tehnic, PPUP (lansarea producției), la bibliotecă pentru a consulta unele STAS-uri sau alte cărți. Treceam pe lângă biroul Investiții și uneori îl întâlneam pe domnul cu biroul de la geam, plimbându-se pe hol de-a lungul birourilor, fără să comunice cu cineva. Mergea domol, cu mâinile la spate și sacoul pe umeri.

La salutul meu îmi răspundea scurt, privind țintă în față. Nu îndrăzneam să zic și altceva. De fapt, niciodată nu l-am surprins vorbind cu cineva. O astfel de atitudine, de stare, îți atrage atenția. Nu mă rabd si-l întreb pe un coleg mai vechi p’acolo: „Cine este domnul care face traducerile?”. „Domnul Aurel Vișovan”. Bine, asta nu-mi spune prea multe.

Nu stiu câți, atunci, știau de personalitatea marelui om, luptător anticomunist- AUREL VIȘOVAN. Atunci, era și periculos să deschizi un astfel de subiect. Ceva se discuta de faptul că a făcut închisoare din cauze politice, fără multe detalii. De câte ori parcurgeam holul și-l întâlneam, la salutul meu, același răspuns scurt de „Bună ziua!”, cu ochii țintă înainte.

După ce am aflat câte ceva, de la alții mai în temă, parcă mă lipeam de peretele holului, să nu cumva să-l ating. Parcă simțeam istoria recentă nespusă, suferința și totodată, nepăsarea celor care nu știau să aprecieze valorile. Emana prestanță, eleganță și demnitate.

Nu o dată l-am întâlnit și pe strada Vișeului, Basarabiei acum, din Sighet, sau pe strada Mihai Viteazul, cu aceiasi pași domoli, singur la ceas de seară, tot cu mâinile la spate sau în buzunare și sacoul pe umeri.

Deja știam mai multe despre Domnia sa, nu aveam pretenția să mă recunoască din biroul Investiții de la Mecanică Sighet dar, îmi răspundea la salut, tot așa, scurt și cu privirea în direcția de mers. Apoi, am aflat multe despre personalitatea marelui luptător anticomunist – AUREL VIȘOVAN și mereu mă gândesc că am avut șansa să îl salut.

Ne închinăm în fața celui care a fost AUREL VIȘOVAN și a celor care nu mai sunt, venerabili seniori luptători anticomuniști pe care istoria noastră, se pare că-i uită.

Urmărind evenimentele de azi, mă întreb, oare există în România oameni în stare de astfel de sacrificii?
Oare?! Hm!

autor, Gheorghe MIHĂIESCU

1990 – Turneu în URSS, încă, peste Tisa în zona românească. De când sunt la Ansamblul MARA, este prima oară când ne însoțește într-un spectacol sau turneu marea artistă Titiana Mihali. O știam încă de când activa la Ansamblul Național Transilvania din Baia Mare. Acum, parcă i-a dispărut misteriosul zâmbet din colțul gurii, părea abătută și doinele de jale erau nelipsite în spectacole. După dramele trăite în afara scenei, un an mai târziu după acest turneu, avea să plece cu cântecul dincolo de stele.

Suntem primiți cu mare fast de către mai marii comunității românești de dincolo de Tisa. Îmbrățișări, emoții reciproce, scurte povestiri, totul în limba strămoșească. De aici și marile trăiri. Ne este stabilit programul de spectacole, vizite la diverse obiective dar și mesele festive care conțineau o mâncare specifică locului – șașlâc – carne de porc preparată după o rețetă numai de ei știută. Prin culisele sălii de spectacole ale Căminului cultural din Slatina, dominau cam multe busturi de-ale lui Lenin. Noi, descătușați nu demult, ne încingem la o batjocură cam gălăgioasă. Ne atenționează cineva în civil, în limba română – “Vă rog să vă stăpâniți, aici încă nu s-a terminat povestea!”. Ne conformăm. Insistăm și-l întrebăm mai multe decât se aștepta. Ne simțim liberi, fără să realizăm, pe moment, că nu suntem la noi. Ne răspunde, cu reținere, că face parte din Securitatea URSS și este din Chișinău. I-am mulțumit, cu admirație, pentru atitudine.

Un moment impresionant a fost vizita în satul Peri. Aici a fost ridicată cea mai veche mănăstire cu hramul Sf. Arhanghel Mihai, atestată documentar în anul 1391, deși – se presupune – este chiar mai veche, fiind ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Mănăstirea se afla pe malul de nord al Tisei, între Taras și Apșa de jos. Doi voievozi români maramureșeni, pornesc spre Constantinopol pentru a închina mănăstirea Peri Patriarhiei. Astfel, în acel an, patriarhul Antonie ridica mănăstirea Peri la Rangul de Stavropighie, făcând-o dependentă direct de scaunul patriarhal. Scopul a fost atins: de a apăra mai bine credința ortodoxă din ținuturile expuse prozelitismului – cum era și cazul Maramureșului în sec. XIV. Aici a funcționat și prima tiparniță din Maramureș, tipărindu-se pentru prima data în limba română, în 1696, “Sfânta Scriptură”. În sec. al XVII-lea, mănăstirea Peri este distrusă și averile confiscate de principele M. Apaffi. (Viena – Revista Asociației “ Unirea – Prietenii României în Austria”).

Ne deplasăm cu autocarul pe conturul URSS-ului până în zona Siretului și oprim într-un sat, Tereblecea, localitate cu circa 80% români. Aici avem programat un spectacol. Pentru mine și fratele meu Vasaluc a fost o surpriză extraordinară. Aici s-au refugiat părinții noștri cu întreaga familie după cedarea Ardealului din 1940. Nu intru în detalii. La solicitarea noastră, am fost înțeleși de către diriguitori și nu am intrat în spectacol acolo. Facem o scurtă plimbare și vedem un peisaj cunoscut din povestirile părinților. Îi salutăm creștinește pe cei întâlniți, intrăm în vorbă cu două – trei persoane pentru a afla cât de cât ceva despre viața de acolo. Îmi par cunoscute ulița, pârâul și moara, precum și biserica din centru. Seamănă întrucâtva cu Șieul meu. Am intenționat să vizităm cimitirul unde-și doarme somnul de veci Gheorghică, primul Gheorghică al familiei, rămas “zălog” acolo, la vârsta de un an și șapte luni, după ce tata a fost luat prizonier, iar restul familiei s-a întors în satul natal, acolo unde tata, după întoarcerea sa și-a completat bucuria cu nașterea mea, a celui de-al doilea Gheorghică. L-am întâlnit pe unul dintre mai marii bisericii, preotul nefiind în localitate, i-am spus povestea și ne-a înlesnit intrarea în biserică, pentru o rugăciune și o pomenire la slujba din duminica următoare. A fost un moment de pioșenie.

Ne îmbarcăm în autocar și ajungem pe firul Prutului până în capitala istorică a Bucovinei – Cernăuți. Se derulează programul stabilit de spectacole, celelalte oficii și… program de voie, de vizite. Un punct turistic important a fost casa unde a locuit unul dintre profesorii lui Mihai Eminescu, mentorul lui – Aron Pumnul. Vizităm și cimitirul. Parcurgem toate zonele, le admirăm, citim câteva epitafuri și ajungem în zona românească. Toate celelalte erau ordonate, bine îngrijite spre deosebire de dezastrul din zona românească. Multe bălării, cruci sparte, capace de mormant mișcate de se vedeau rămășițele defunctului. Ce mai, un tablou lugubru. Totul părea devastat, uitat de lume. Grupul nostru a fost însoțit de un român de acolo, profesor universitar. Ne-am exprimat nedumerirea, neîmpăcarea cu un astfel de peisaj. Măcar am obținut o promisiune de la el, cum că se va ocupa de această problemă cu studenții lui români.
La marginea aleii centrale zărim printre buruieni și mici copăcei, mormântul lui Aron Pumnul. Colegul de grup, instructorul metodist, poetul Echim Vancea, ne-a amintit de doliul Bucovinei de atunci, când Mihai Eminescu a scris elegia – “ La mormântul lui Aron Pumnul”.

Ne îmbarcăm în autocar și ne despărțim de Mica Vienă de pe Prut – frumosul Cernăuți, cu gândul la promisiunea profesorului și a revederii.

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Internet

Azi, 30 mai 2020, se împlinesc 40 de ani de la confirmarea valorii europene a Ansamblului MARA din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.

În baza hotărârii Kuratoriumului, se acordă PREMIUL EUROPEAN pentru ARTA POPULARĂ (instituit de către Fundatia F.V.S. – Hamburg pentru contribuții excepționale la păstrarea și propășirea artei populare) pe anul 1980:
ANSAMBLULUI „M A R A “
al Casei de Cultură din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.
Această diplomă a fost înmânată în ziua decernării festive a distincției în București, la 30 mai 1980.
Semnează: Dr. Robert Whildhaber, Președintele Kuratoriumului

Da, s-a întâmplat cam demult. Cred că este bine să ne amintim, din când în când, de acel moment de glorie al Ansamblului MARA, momentul decernării Premiului Europa pentru Folclor, un fel de Cupă a Campionilor europeni. Este un reper valoric, un premiu care le cuprinde pe toate celelalte, acordat de Fundatia F.V.S. din Hamburg, cea care a acordat și premiile “Herder” în perioada 1963 – 2006 unor personalități culturale din Europa Centrală și de Sud – Est. Este important de știut că, nu orice dansator, solist, instrumentist, coregraf, ajunge în vârful curbei gaussiene. Am ajuns acolo, fără ca asta să fi fost ținta. A fost o rezultantă a talentului, muncii, dăruirii, sacrificiului și a trăirii pe scenă a tot ce ne definește ca individ, comunitate tradițională, venită de acolo, de la rădăcina nealterată. Lupta cu falsul, cu intrușii ce sfidează tot ce are sfânt țara, cu cei care calcă simbolurile naționale în picioare, este o bătălie continuă, pentru a nu amuți, a nu ne secătui și a nu ne altera rădăcinile.
Scena Ansamblului MARA nu a amuțit, grație unor oameni credincioși rădăcinilor sacre, spre a înfrunta alterarea și, iată-l și acum, pe vrednicul mesager MARA arătându-se și spunând lumii că suntem străjerii nemuririi celor de aici, din nord de țară. Și-ți zic ție, MARA, nu te opri, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

Am fost în… centru. În centrul atenției tuturor celor din sala Teatrului „Constantin Tănase” din București, unde am beneficiat de cele mai înalte onoruri pentru arta noastră, pentru folclorul autentic de aici, din nordul statornic maramureșean. Au fost prezenți oameni de cultură, ambasadori ai multor state, atașați culturali ai ambasadelor, oameni politici, slujitori ai artei folclorice precum și mulți iubitori de folclor. Nu realizasem atunci pragul valoric înalt atins. A fost o apreciere unanimă, se pare, și mai ales, a celor ce acordau la nivel european cea mai înaltă distincție pentru folclor.

Din repertoriul bogat, atunci, pe scena teatrului, am ales cel mai reprezentativ spectacol, aplaudat îndelung de aleasa prezență. A urmat dineul la „Ambasador” unde, la fel, noi am fost în centrul atentiei. Fără exagerări, cam toată lumea dorea să vorbească cu noi, să se pozeze, să ne cunoască mai bine cine suntem, de unde venim și ce-i așa special în zona pe care o reprezentam. Nici nu realizam că, de fapt, stăteam de vorbă cu ambasadori, oameni importanți ai culturii românești și europene, iubitori ai artelor de orice fel. Nu-i puțin lucru să ajungi într-o astfel de postură. Au fost discuții interesante, prelungi, dorințe și promisiuni.

A doua zi, parcă totul a fost un vis frumos. Ne-am îmbarcat în autocarul pus la dispoziție de mai marii Culturii și ne-am îndreptat spre capitala Maramureșului, Baia-Mare. A urmat o primire modestă la “Teatrul de Nord”, cu sala pe jumătate … plină. Avem parte și aici de elogiile de rigoare ale oficialităților locale. Prezentăm un spectacol altfel decât cel din București, din bogatul nostru repertoriu.

Dar, suntem nerăbdători să ajungem acasă, la Sighet, acolo de unde a pornit MARA.
Sala “STUDIO” arhiplină, public cald, ca de obicei, așteptându-ne să dăm cu piciorul în podeaua scenei, să le arătăm trofeul european. Aplauze prelungi și zâmbete a împlinire, atât în sală dar și pe scenă. Suntem acasă și ne bucurăm împreună de preamărirea europeană a folclorului românesc, a celui maramureșean în special. Da, ne-am simțit și noi speciali că am reușit această performanță artistică.
Nicicând, Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu au încetat să-și poarte, încă din zorii lumii, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de catre trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiul și traditia, bucuria și tristețea, spre a se arăta lumii, în dăinuire. Ușoare metamorfoze, dar esența străbate și rămâne peste timp, adusă până azi, în culori vii și conținut trainic. O evoluție în ton cu vremurile, cu amprente ce uneori te fac să ridici sprâncenele și să accepți, că nu ai încotro. Există intenții de respingere, pe alocuri, reușite, care te trimit la forma, culoarea, pașii, vorba de odinioară și te fac să scapi câte un zâmbet sau, zambete amestecate de amărăciune ori bucurie.

„Copil teribil al folclorului maramureșean, Ansamblul folcloric MARA înfruntă cu măreție frumusețea sălbatică a timpului, a locurilor și a oamenilor, fiind și rămânând pentru totdeauna în zbor, dincoace și dincolo de uitare!… timpu-i nepăsător cu lacrima lui, iar noi uităm cu ce lacrimă-i plătim lacrima, fapt pentru care, în numele tuturor celor care au ctitorit și înălțat instituția numită Ansamblul folcloric MARA, voi fura o singură frunză de dor din tâmpla sa frumos încolțită, nu de alta dar veacuri și decenii au fost, vor mai fi și vor veni !” (Echim Vancea – poet, prozator, publicist)

Ansamblul MARA a fost și este trăire, suflet și neuitare! Mare-i MARA noastră!

Gheorghe MIHĂIESCU

După poză, n-ai zice. Un grup, preponderent de bărbați, stând de vorbă în ziua de Paști – 1976, lângă Dispensarul satului, azi Primăria comunei (a devenit comună după 1990). Se distinge portul de atunci, din sezonul rece, specific șieuanilor. Fiecare sat, comună, avea piese vestimentare specifice: nuanțele lecricelor, forma și culoarea clopurilor, dungile colorate din zadiile femeilor, modul de înfășurare a nojițelor (sforile de prindere ) opincilor etc. Târgurile săptămânale erau stabilite și știute de către toți cei interesați din satele și comunele Văii Izei. Se recunoșteau de la distanță care de unde vine, după piesele vestimentare care îi diferențiau.

Chiar era ziua de Paști. Momentul surprins era după slujba de Înviere când toți se grăbeau să ajungă acasă cu bucatele sfințite. Se mânca pe săturate, chiar pe exagerate, după o lungă perioadă de post deloc ușor. Pentru cei care stăteau lângă biserică era mai simplu. Mâncau repede și se grăbeau să tragă clopotele sau, alții, să bată toaca fără nicio restricție, anunțând primul cel mai „harnic” la mâncare, sau pur și simplu, se adunau în grupuri mai mari sau mai mici depănându-și amintiri sau puneau la cale sâmbrii pentru campania agricolă ce tocmai începuse. Cei din poză nu erau antrenați în jocurile „De-a mingea pe fugă” sau „Babișca” din cimitirul de alături, peste drum de biserica din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1760.  Atunci era singura biserică în sat, inițial greco-catolică, până în 1948, când acest cult a fost suprimat în România, scos în afara legii după modelul dictat de la Moscova. Până în 1990 a funcționat ca biserică ortodoxă, ulterior revenind la cultul inițial, greco-catolic. Eram niște prichindei când, părintele Isaiu, în timpul slujbei ne chema în Altar și nu ne făcea observații când mai fugeam pe acolo, uitând că nu suntem la grădiniță sau în curtea școlii.

Cimitirul, care avea atunci morminte cam pe o treime din suprafață, se întindea până sub geamurile casei în care locuiam. Suprafața încă liberă, permitea desfășurarea de către săteni, în ziua de Paști, a jocurilor amintite. Cu ceva ani în urmă, am intrat pe ulița casei în care m-am născut, casa neexistând, fiind mistuită de incendiul suspect din noaptea de 10 februarie 1990 și, cu tristețe am văzut ultimul șir de morminte care, parcă, străjuia gardul ce delimita fosta noastră proprietate. Cimitirul s-a umplut, semn că ziua de Paști la Șieu nu-i completă, nu se mai joacă „De-a mingea pe fugă” și nici „Babișca”. Aceste jocuri au fost „luate” de cei ce acum își dorm somnul de veci acolo, sau le… continuă!

A FOST ODATĂ… ÎN ȘIEU! HRISTOS A ÎNVIAT!

                                                                                                                                                       Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

Par atât de îndepărtate evenimentele din acel decembrie însângerat al anului 1989! Au trecut anii și azi ne întrebăm – unii – cum am putut fi atât de naivi. Cât de parșiv am fost manipulați.

În Sighet, până în 22 decembrie a fost liniște, o liniște apăsătoare, dar vestea eroismului Timișoarei ajunsese aproape în toate colțurile țării. Așteptam toți cu teamă să se întâmple ceva… brutal.

În după amiaza zilei de 21 decembrie, după discursul lui Ceaușescu din fața Comitetului Central întrerupt de mulțime și apoi în seara și-n cursul nopții de 21 spre 22 decembrie s-a ridicat și Bucureștiul.

În prima parte a zilei de 22 decembrie ne aflam la locul nostru de muncă, în biroul de la mecanicul șef al Fabricii de Șuruburi. Eram acolo mulți tineri ingineri, cadre tehnice și ascultam radioul. Discutam în șoapte, analizam cu neîncredere zvonurile pe care le recepționaserăm. În jurul orei 9:30 o voce gravă anunța la radio sinuciderea generalului Milea, ministrul apărării. Nici în secție nu se mai lucra. Câteva strunguri funcționau aproape în… gol. Oamenii percepeau tensiunea ce cuprinsese țara. Așteptam, așteptam alte noutăți dinspre capitală, simțeam că de-acolo trebuia să vină un semnal declanșator. Apoi, în jurul orei 12:40 – 12:50 se anunță la radio fuga dictatorului! Am ieșit instantaneu din birou în secție și am strigat pentru ca oamenii să audă: „Ceaușescu a fugit!”

După acel moment s-au declanșat – în toată țara – manifestațiile spontane, furibunde, împotriva reprezentanților regimului comunist și în special ai familiei Ceaușescu. Acolo, la noi, directorul întreprinderii a fost alergat și scuipat de angajați; a scăpat în ultimul moment cu fuga, cu Dacia break din dotarea fabricii. Noi am rămas să ne apărăm fabrica; în următoarele zile și nopți, am îmbrăcat uniformele de gărzi patriotice, purtam brasarde tricolore, așteptam atacul rușilor, eram amenințați cu bombardamente din elicoptere sovietice, aflam că apa potabilă fusese otrăvită etc., etc. și „înghițeam” incredibil de multă… manipulare.

Cei care nu erau la muncă s-au îndreptat spre centrul Sighetului, spre primărie, unde au început să-și manifeste instantaneu „descătușarea”. Colegi de-ai noștri, din schimburile II și III, care s-au aflat în zona centrală, ne-au povestit cum era azvârlită și arsă în stradă maculataura comunistă, operele tovarășului, erau verificate birourile din primărie unde s-au găsit – incredibil, culmea! – portocale și Pepsi. „Plebea” nu avea parte – în anii socialismului multilateral dezvoltat – de asemenea bunătăți. Mulțimea era furioasă!… Vai ce bine o duceau tovarășii noștri conducători!

A fost bine că la Sighet n-au fost morți, a fost doar multă agitație, frustrare, tensiune și masivă manipulare. Și totuși, în acele zile, am trăit intens o schimbare de regim pe care noi am numit-o cu drag… Revoluție!

Ion Mariș

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.

Vă vine să credeți? Nu este vorba despre Ansamblul MARA. Este vorba despre „producătorii” de șuruburi din anii plumburii și, deopotrivă, frumoși, din Fabrica de Șuruburi (Întreprinderea Mecanică) de la poalele Solovanului, din Sighetul Marmației.

Tonele de organe de asamblare rezultate în urma muncii din trei schimburi, apoi sortate, ambalate și trimise în lumea largă, erau rodul muncii celor care au acceptat, în urma unei selecții, să joace în frumoasa scenetă PINTEA.

Da, pe vremea aceea, în fabrici, pe lângă activitatea de bază, se mai făceau și diferite sporturi, activități culturale etc.

Inițiatorul, regizorul și cel care a transpus în „practică” această scenetă, a fost domnul prof. dr. Teodor Ardelean – Directorul Bibliotecii Județene Maramureș.

Noi, protagoniștii, am fost selectați din toate sectoarele de activitate, începand de la muncitori, până la cadrele tehnice și funcționari de prin birourile „de sus”.

Repetiții, scoaterea din activitate și, gata, hai în scenă!

În cadrul Concursulul Național „Cântarea României”, am trecut de faza locală, județeană, și iată-ne pe scena Casei de Cultură a Studenților din Cluj – Napoca, la faza zonală. Aici ne-am oprit.

Totuși, a fost o performanță pentru noi, și nu numai, cei care am crezut că știm să facem doar șuruburi.

Să-i și prezentăm, rândul de sus (de la stânga la dreapta): Nița Andreica – Călinești Maramureș; Aurel Știrb – Negrești Oaș; Olga Vișovan – Sighetul Marmației; Ionică Mariș – Sighetul Marmației; Gigel Borlan – Cluj – Napoca; David Gherasim (Gheri) – Sighetul Marmației; Vasile Danci – Sighetul Marmației; Corina Baciu (+) – Cluj – Napoca; Valer Drăgan – Dej; Gheorghe Covaci – Cioată (+) – Vadul Izei.

Rândul de jos: Ionică Buda – Sighetul Marmației; Ioan Bărcan – Sighetul Marmației; Gheorghe Mihăiescu – Cluj-Napoca; Petre Cucu – Sighetul Marmației; Florea Morar – Sighetul Marmației (+).

Dacă mi-a scăpat ceva din aducerile aminte, sau dacă e ceva greșit, îi rog pe cunoscători, pe cei ce se mai recunosc, să intervină.

Balada PINTEA, cântată magistral de Anuța Tite în acompaniamentul maestrului Gheorghe Covaci – Cioată, preluată în filmul PINTEA – 1976 – în regia lui Mircea Moldovan, cu Florin Piersic în rolul principal, este dusă, în tandemul consacrat, acolo SUS, printre stele, încredințându-ne emoția profundă.

Gheorghe Mihăiescu