ALEXANDRU FILIPAȘCU – 120 de ani de la naștere și 70 de ani de la moarte (Ioan Ardeleanu – Pruncu)
Fără îndoială că numele acestui ilustru înaintaș maramureșan va rămâne încrustat în memoria noastră, a celor care știm că istoria trebuie să ne fie cel mai apropiat învățător și sfătuitor. Dar acest lucru se va întâmpla dacă și numai dacă ne vom aminti mereu, și vom aminti și altora, că a fost unul dintre bărbații care au înțeles că dragostea pentru neam și țară trebuie exprimată prin fapte concrete, care rămân de folos. Și faptele lui au fost „vagoane” de arhive cercetate și mii de pagini scrise și publicate prin gazetele vremii, sau adunate în volume tipărite, corolar al acestora fiind „Istoria Maramureșului”, tipărită în 1940 și (deși nu cu puține imperfecțiuni) rămasă, încă, fără o replică pe măsură, care să îndrepte erorile ce i se impută.
A fost unul dintre cei mai prolifici și incisivi ziariști ai Maramureșului, „mușcat” și de șarpele politicii, precum aproape toți intelectualii vremii lui, și contaminat de fratele mai vârstnic, Vasile Filipciuc, dar și de cumnatul, Găvrilă Iuga, doi stâlpi ai PNȚ Maramureș. A fost mulți ani consilier orășenesc și, din 1933, vice-primar, iar în anii 1936-37, primarul Petru Mihalyi fiind numit prefect, a îndeplinit și această funcție, dovedindu-și calitățile de bun gospodar prin realizări administrative deosebite, înregistrate în acei ani. Dar nu atât despre istoricul, politicianul și gazetarul Alexandru Filipașcu vrem să ne amintim acum, când s-au împlinit 120 de ani de la nașterea sa și 70 de ani de la tragica-i moarte, cât mai ales despre omul Filipașcu, pus de „valurile vieții” în diferite alte ipostaze, nu mai puțin importante pentru o mai bună cunoaștere a complexei sale personalități. S-a cercetat insuficient activitatea sa religioasă ca preot și s-a trecut repede peste chiar punctul ei de pornire: studiile teologice de la Roma, la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, pentru care optează împotriva voinței familiei sale, care îl destinase medicinei, dându-i model pe „unchiul George Bilașcu”, medic celebru la vremea aceea, studii finalizate cu un doctorat în filosofie (1922) și cu licența în teologie (1923) și doctoratul (1928). Întors în țară, tânărul Alexandru se pune la dispoziția Episcopiei Greco-Catolice din Gherla și va fi numit „suplinitor catichet” și trimis să predea religia la Zalău. Aici avea să-i apară și prima lucrare: „Roma și frumusețile ei”- un sincer și firesc semn de dragoste și recunoștință pentru tot ce i-a oferit „Orașul Etern” în anii studenției. În 1928, cu lucrarea „Historicitis Libri Genesis”, susținută la Universitatea de stat I. Cazimir, obține diploma de doctor în teologie și este numit profesor de religie la Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet. În anul următor, la hramul Mănăstirii de la Moisei (8 sept.), a fost sfințit preot de către însuși episcopul Iuliu Hossu, iar în 1930 avea să-i apară de sub tipar cartea „Adevărul istoric al Genezei”, varianta în limba română a lucrării de doctorat. Din anul 1935 până în 1940 a fost profesor de religie la Liceul „Dragoș – Vodă”. Dar, în toți anii de profesorat, pe lângă oficierea frecventă a slujbelor religioase la capelele celor două licee, preotul Alexandru Filipașcu a oficiat, cu diferite ocazii și la bisericile din zonă, apreciat mereu pentru predicile și calitățile sale oratorice. Și în toți acești ani a desfășurat și o susținută activitate ca secretar al AGRU și a publicat numeroase articole în săptămânalul „Dumineca”, publicația Vicariatului Greco-Catolic Maramureș. În 1939, Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului, prin episcopul Alexandru Rusu, „având în vedere serviciile prestate ani de-a rândul cu multă însuflețire și râvnă pe terenul bisericesc”, îl numește protopop al Parohiei Greco-Catolice Sighet. Și răsplata nu avea în vedere doar serviciile sale ca profesor de religie și ca preot, ci și atitudinea sa obiectivă, clară și echilibrată, manifestată în luptele interconfesionale din acea vreme.
Și dăm doar un exemplu: în 24 octombrie 1937, a avut loc sfințirea pietrei de temelie a viitoarei Catedrale a Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, care urma să fie ridicată în centrul orașului. Oficierea, condusă de episcopul de Șiria-Sibiu, Vasile Stan, a fost urmată de o recepție oferită de autoritățile locale în sala festivă a Prefecturii. Din partea Primăriei a vorbit vice-primarul Alexandru Filipașcu. Iată textul discursului, apărut în „Graiul Maramureșului”, 30 oct. 1937, p.2:
„Preasfinția Voastră, Domnilor, Încă din copilărie m-am obișnuit să judec și să acționez sub inspirația alor două principii fundamental omenești: al naționalismului intransigent și al religiozității vii și nefățarnice. Ca fiu de țăran din Maramureș și ca descendent direct din Voievozii descălecători, am avut marele noroc, ca în timpul de vitregie națională să studiez la școala iredentei române de la Beiuș, iar ca fiu al Bisericii Române Unite, și ca unul care printre strămoșii mei număr și pe episcopul Ștefan Serafim Petrovanu din Petrova, inițiatorul unirii religioase a românilor din Maramureș, la începutul veacului XVIII, am avut marea fericire de a-mi putea adăpa sufletul timp de trei ani la izvorul nesecat și dătător de viață al Romei Eterne. Naționalismul și religia, oricare ar fi, nu sunt noțiuni exclusiviste, ci doar conservative și ca atari nu pot să formeze bariere între oameni și nici motiv de înstreinare a omului de om, cel puțin atâta timp, cât rămâne în vigoare principiul că fericirea și progresul omenirii pretinde colaborarea strânsă și sinceră a tuturor națiunilor și a tuturor religiilor.
Preasfinția Vostră, Domnilor, Până la unirea tuturor românilor, Maramureșul din punct de vedere al credinței se prezenta ca o unitate desăvârșită, având o singură biserică românească, și anume Biserica Română Unită cu Roma, care în cei douăsute de ani și mai bine și-a făcut datoria pe deplin, atât pe teren religios, cât și pe cel național. Pe teren religios Biserica Unită a Maramureșului a crescut neamului pe cei mai buni fii, iar faima credinței lor a ajuns și în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. A crescut caractere solide, în fața cărora biserica, școala, națiunea, familia și autoritatea nu erau niște simple noțiuni abstracte, ci realități simple și intangibile, dela respectarea cărora depinde fericirea omului în viața aceasta și cea viitoare. Pe teren național, datorită Bisericii Unite, românii maramureșeni au avut școli confesionale românești în fiecare sat și au fost înzestrați cu cele mai eficace mijloace de luptă pentru apărarea naționalității lor, cum a fost Asociațiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, prima societate culturală a românilor de dincoace de munți; Școala normală de învățători din care a ieșit o pleiadă de apostoli naționaliști; Convictul, internatul român, unde au găsit adăpost și hrană sufletească românească sutele de tineri români, cari veneau din satele Maramureșului ca să învețe carte la școlile ungurești din Sighet. Acestea sunt motivele pentru cari poporul maramureșan și-a păstrat intactă etnicitatea sa, adică, limba, portul și datinile, și pentru cari cazurile de deznaționalizare au fost neasemănat mai puține față de acelea constatate în alte provincii românești. Preasfinția Voastră, Domnilor, Maramureșul are astăzi două biserici românești, ba chiar și două episcopii cari pot să-și realizeze scopurile cu mai multă ușurință decât în vremurile trecute, deoarece azi nu e nevoie să-și irosească energia pe frontul național, unde ajunge administrația și la caz de nevoie baioneta dorobanțului, putând astfel să-și concentreze toate forțele numai pe frontul spiritual și cultural, cu scopul de a da Neamului fii religioși, caractere solide și patrioți desăvârșiți, gata oricând și la suprema jertfă pentru Patrie și Tron. Bisericile noastre naționale (ortodoxă și greco-catolică n.n.) au un rol sublim, pe care însă nu și-l vor putea realiza, decât numai dacă vor ști să trăiască în frățească armonie, respectându-se reciproc, muncind fiecare în ogorul său legitim și mărginind patima misionară, inerentă oricărui slujitor al Altarului, numai la convertirea sectarilor, a necredincioșilor și a necreștinilor. În nădejdea că actul măreț de azi va servi la întărirea elementului românesc de la granița nordică a Țării, și că în loc de ură și de lupte fratricide, va deschide o epocă de colaborare înțelegătoare și sinceră între frații de acelaș sânge, în calitatea mea de reprezentant al Primăriei orașului Sighet, ridic paharul pentru sănătatea personală a Preasfinției Voastre, cât și a tuturor cari au colaborat la actul sărbătoresc de azi. Să trăiți la mulți ani!”
În 1940, după Dictat, s-a refugiat la Sibiu, îi apăruse „Istoria Maramureșului”, premiată de Academie cu premiul „Vernescu”, ține conferințe și publică frecvent în: Universul, Transilvania, Țara, România nouă, Plaiuri năsăudene, Biblioteca populară ASTRA și este cooptat în Centrul de Studii și Cercetări privind Transilvania din cadrul Universității din Cluj. Din 1947 încep tracasările noului regim „democrat popular”, condus de Gheorghiu Dej și Petru Groza. În vara anului 1952 a fost arestat și la sfârșitul aceluiași an, în 20 decembrie a murit în împrejurări neclare, la colonia de muncă forțată de la Peninsula-Valea Neagră, devenind unul din miile și miile de morți fără cruce și fără mormânt, victime ale unui regim ale cărui stihii ne dau încă târcoale.
Ioan Ardeleanu-Pruncu
