Bine – venite și considerate firești sunt, în general, onorurile și recunoașterile oficiale aduse post-mortem unor personalități. Atunci când motivele pentru care nu au putut fi acordate în timpul vieții sunt de ordin obiectiv. Când însă aceste motive țin de alte rațiuni, gestul de recunoștință pierde substanțial din valoarea sa. Rândurile care urmează își propun să aducă (pentru unii să readucă) în actualitatea atenției noastre atât de bulversată de tot ce se întâmplă în jur, chipul și viața unui maramureșean, unul care ar putea fi considerat drept model de urmat, un martor (încă) viu al unui veac de istorie și care leagă, în povestea vieții sale, satul maramureșean Strâmtura, de pe Valea Izei de… Institutul de Fizică Nucleară de la Măgurele, al cărui director a fost prin anii 1993-1995 și în cadrul căruia a lucrat din 1957, de la absolvirea facultății și până la pensionare, ocupându-se, cum el însuși mărturisește, „timp de 55 de ani de studiul stării condensate: magnetism, semiconductori clasici, supraconductori de temperatură înaltă, biofizică și biologie”.

Dintr-o relatare cu caracter autobiografic, aflăm că Alexandru Glodeanu s-a născut în 15 nov. 1931, la Strâmtura, în familia unor țărani gospodari dar neștiutori de carte și a urmat primele 6 clase primare cu învățătorul Ion Brumaru, „căruia îi datorez tot ce am învățat în școala din sat”. Au urmat câțiva ani în care „am fost permanent cioban la oile noastre, cu excepția sărbătorilor de Crăciun și de Paști. În toamna anului 1946, la dorința fierbinte a mamei, ca măcar un copil din familie să învețe carte, m-am înscris în clasa întâi la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Tata nu s-a opus. Mi-a spu doar: Du-te, da să nu ne faci de rușine! Și vorbele lui m-au urmărit toată viața. Aveam 15 ani și colegii mei doar 11 dar, cu aprobarea Ministerului Învățământului, am putut urma și absolvi câte două clase într-un an, absolvind cele 8 clase în 1951. În toți anii de liceu am fost îmbrăcat în haine țărănești și, în primii ani chiar încălțat cu opinci”.

În toamna anului 1951 a intrat la Facultatea de matematică-fizică a Universității București, absolvită în 1955, printre profesorii săi numărându-se nume de referință precum: Miron Niculescu, Horia Hulubei, Șerban Țițeica. „Pentru mine, anii studenției au fost cei mai grei și mai neplăcuți din viața mea. Părinții mei au fost declarați chiaburi și, în consecință, n-am fost primit la cămin și nici la cantină, trebuind să-mi găsesc locuință în oraș. Dar lemnele de foc fiind pe cartelă, 4 ani am dormit fără foc și nu aveam nici unde să mănânc. Masa de prânz o mai mâncam pe la o cantină, dimineața nu mâncam nimic, iar seara un sfert de pâine cu zahăr. La facultate eram izolat de frica de a nu fi exmatriculat; de aceea am avut puțini prieteni. Hainele, mai ales cele de iarnă, erau tot cele de acasă, făcute de Ion Luca, croitorul din sat și prietenul meu.

După absolvire, din cauza originii „nesănătoase”, tânărul Alexandru Glodeanu a fost repartizat profesor de fizică la o școală profesională din Hunedoara, dar, la intervenția fericită a profesorului Hulubei, a ajuns la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, la care acesta era director. Originea „nesănătoasă” l-a urmărit și aici și după doi ani de muncă i se spune de către securistul de la serviciul de cadre că se poate transfera oriunde, dar la Măgurele nu mai poate rămâne. S-a transferat la Institutul de Fizică al Academiei, care tocmai se desprinsese din cel de la Măgurele, rămânând însă într-o strânsă colaborare.

Primele rezultate remarcabile le-a obținut în 1960, cu o lucrare publicată în „Physical Review Letters”, din SUA. „Era prima lucrare de fizică experimentală din România, care se publica în prima revistă de fizică din lume”. În 1965 și-a luat doctoratul. Au urmat alte studii și articole publicate (Physics Letters (Olanda), Physica Status Solidi (Germania) etc) și alte colaborări de mare nivel și prestigiu științific, stagii de lucru și specializare în Franța, la Centrul de Cercetări de la Orsay – Paris și SUA, la Universitatea Stanford din California, timp de un an de zile. A avansat parcurgând toate treptele, de la cercetător stagiar, la principal, director științific, director adjunct, director general, cadru universitar și conducător de doctorate.

În relatarea mai sus amintită Alexandru Glodeanu remarcă faptul că din rândul pruncilor de țărani asemeni lui s-au ridicat mulți dintre cercetătorii de frunte ai fizicii românești și dă o serie de exemple demne de cunoscut, de admirat și de ținut minte, încheind înșiruirea cu Alexandru Berinde, „unul dintre cei mai buni fizicieni nucleariști… omul din România care cunoaște cel mai bine fizica reactoarelor nucleare, indiferent de tip”. Dar nu uită să amintească și de consăteanul lui, Petru Botizan, ajuns specialist de talie internațională în domeniul construcțiilor civile, care a proiectat și construit Facultatea de Construcții din Oran (Algeria), al cărei decan a fost apoi mulți ani, dar și expert UNESCO pentru Africa, chiar dacă, după ce a ajuns la internatul liceului și pedagogul i-a spus să stingă lumina, Petrică s-a urcat pe masă și, spre deliciul colegilor de dormitor, a început să sufle în becul de deasupra sa, care nu voia nicidecum să se stingă. Dintre profesori l-a avut ca model pe „profesorul (părintele greco-catolic) Grigore Balea, care mi-a călăuzit primii pași în matematică. A fost un strălucit profesor și un pedagog cum rar întâlnești. M-a ajutat să înțeleg logica matematicii, m-a încurajat tot timpul și m-a îndemnat să-mi îmbogățesc cunoștințele. Influența Domniei sale asupra mea a făcut să rămânem toată viața în legătură, să ne vizităm, să ne consultăm, să ne împărtășim gândurile și preocupările. Dumnezeu să-l odihnească acolo unde este!”.

Alexandru Glodeanu, căsătorit cu brașoveanca Doina, născută Banciu, cu ambii părinți deținuți politic, doctor în fizică și specializată în meteorologie, nu are urmași direcți, dar se mândrește cu nepoata Ioana, „fiica fratelui Ștefan, țăran cu 3 clase primare, un exemplu excelent de copil născut la sat și cu un parcurs de succes. A devenit doctor în biochimie la doar 25 de ani, iar în prezent este profesor-asistent la Universitatea Emory din Atlanta (SUA), unde implementează în farmaceutică și agricultură brevetele sale de invenții”.

În ceea ce ne privește, ne-am străduit ca acest text să fie cât mai scurt și concis cu putință, chiar dacă cei peste 90 de ani de viață și de muncă ai domnului Alexandru Glodeanu puteau fi un motiv suficient pentru a nu recurge la acest lucru și portretul pe care am încercat să-l schițăm acestui Fiu al Maramureșului, rămas cu sufletul pe Valea Izei, la Strâmtura natală, ar putea fi un model pentru tânăra noastră generație și, de ce nu!, ar putea onora lista cetățenilor de onoare ai Maramureșului. La mulți ani, Domnule Alexandru Glodeanu și mulțumirile noastre pentru lecția de viață predată!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).