„Am fo’ ș-om si”! (autor, Teofil Ivanciuc)

Teofil Ivanciuc

Vă simțiți amenințați, plini de frustrări și de nesiguranță din pricina pandemiei de coronavirus și a restricțiilor impuse de autorități? Sunteți convinși – mai ales cei tineri -, că așa vremuri grele nu au mai fost?
Ei bine, timpuri întunecate au mai fost și încă și mai grele!

Iată o scurtă retrospectivă asupra secolului XX în Maramureș:

După nu mai puțin de 65 de ani de pace, în 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, care a însemnat pentru maramureșeni patru ani de spaime, privațiuni și suferințe, 2.200 de bărbați ai locului fiind uciși ori dați dispăruți în lupte și alți 1.600 revenind la vatră invalizi.
Războiul s-a suprapus cu gripa spaniolă şi febra tifoidă (1917-1919), care au provocat nenumărate victime și între femeile, bătrânii și copiii rămași acasă.
Între 1916-1918 a avut loc și o mare foamete, localnicii ajungând să mănânce iarbă cosită şi fiartă, în loc de pâine…
A urmat Unirea și apoi ruperea Maramureșului din 1920, cele două treimi de la nord de Tisa, cu pășunile și pădurile sale imense, fiind puse pe tavă cehoslovacilor.
Maramureșenii din România au ajuns să râdă cu un ochi – doar ajunseseră să trăiască în mult-visata Țară Mumă, dar să plângă cu altul, văzând corupția nemaiîntâlnită a noilor autorități și experimentând o izolare și sărăcie necunoscute anterior.
Drumul de fier de legătură cu țara a rămas doar promisiune până după sosirea comunismului, iar maramureșenii ajunși la cehi au ajuns să trăiască indiscutabil mai îndestulat decât cei din Țară. De exemplu, un învățător din Maramureșul românesc câștiga 1.400 lei/lună, în timp ce unul din partea cehoslovacă primea echivalentul a 11.000 lei/lună!
Apoi a venit Dictatul de la Viena, întregul Maramureș fiind iar unificat, însă sub aspra cizmă horthistă… Au urmat alți 4 ani de război, mobilizări, suferințe, mii de expulzări dar și foamete (în 1942-1943, unii localnici mâncau făină din coajă de fag și ulm amestecată cu ovăz).
În 1944, toți cei 80.000 de evrei maramureșeni de pe ambele maluri ale Tisei au fost deportați la Auschwitz, doar 10% supraviețuind, iar hitleriștii și horthiștii în retragere au incendiat Moiseiul, Leordina și mare parte din Sighet, ucigând o mulțime de oameni nevinovați.
A urmat sângeroasa ocupație militară sovietică, care a scindat din nou Maramureșul – partea nordică ajungând din 1945 în U.R.S.S, iar cea sudică fiind la un pas să aibă aceeași soartă…
În paralel a bântuit tifosul exantematic (1944-1945) şi marea foamete din 1946-1949, când iar s-au înregistrat, oficial, decese prin inaniţie…
Apoi, dictatura comunistă a adus pierderea libertății fizice (iar pentru foarte mulți – și a vieții), a dreptului de exprimare, dar și pierderea averii, fabricilor, caselor, pădurilor și ogoarelor cele mai mănoase; greco-catolicii au fost scoși în afara legii, dar și celelalte religii au avut mult de suferit; comuniștii au încercat să șteargă până și identitatea Maramureșului, prin diluare și amalgamare cu cei din Sătmar, Chioar, Codru și Lăpuș, mutând și capitala regiunii la Baia Mare…
Întregul tablou al suferințelor, frustrărilor și umilințelor provocate de cel mai sinistru regim din istorie este atât de complex încât nimeni nu îl va putea reconstitui vreodată: spălarea creierului, colectivizarea, munca forțată și cea „patriotică” – inclusiv practicată de elevi!, detașările la Canal și minele de cărbuni, interzicerea avorturilor, interzicerea presei libere, ruperea familiilor prin repartițiile obligatorii la post în celălalt capăt de țară, sistemul aberant de cote agricole și planuri de producție, rațiile la alimente și cozile enorme pentru achiziționarea produselor de bază, tăierile de electricitate, apă caldă și căldură etc. Programul de muncă și școală era obligatoriu de 6 (uneori 7) zile pe săptămână, iar duminica, puținii norocoși care aveau mașină nu-și puteau vizita părinții de la țară decât din două în două săptămâni (metoda idioată a numerelor mașinii: ”cu soț și fără soț”), asta dacă mai aveau ceva benzină din „generoasa” rație de 20 l lunar (!)…
Unii se plâng acum de restricțiile de călătorie dar uită că, până în 1989, omul de rând ce voia să ajungă în Occident era obligat să fugă peste graniță – risc extrem, soldat uneori cu împușcarea și, extrem de des, cu întemnițarea celor prinși…
După căderea lui Ceaușescu marea majoritate a întreprinderilor au falimentat, poporul ajungând, din nou, să trăiască severe penurii economice, deși avea acum libertate, mulți din cei domiciliați în incomodele apartamente de la oraș fiind nevoiți să se reîntoarcă în satul originar, la coarnele plugului.
Greu de crezut pentru unii, primul tractor particular de după 1948 a reapărut abia în 1990…
A urmat secolul XXI, cu eliminarea vizelor pentru UE (urmată de aderarea la Uniune) și cea mai mare emigrare din istorie (deși au mai existat valuri de plecări, atât înainte de Primul Război, cât și în perioada interbelică ori în anii 1940-1941, 1944-1948 și 1990-1991), ceea ce a însemnat, pe lângă aportul de bani, și destrămarea a mii de familii, enorm de mult stres, depresii nervoase…

Acum, după ce am rememorat câte ceva din ceea ce au suferit înaintașii noștri, dar și mulți dintre noi, tot mai credeți că azi trăim cele mai cumplite vremuri?!
Realizați ce ar însemna să trăim un război real?! Sau, o foamete adevărată?! Ori, într-o dictatură?!
E adevărat, virusul invizibil continuă să bântuie, multe din măsurile luate de guvern sunt catastrofale, nu puțini dintre noi sunt în pericol de a falimenta ori a-și pierde locul de muncă (dacă nu au pățit-o deja), cu toții suntem obligați să stăm izolați, nu mai putem socializa, nici „ieși”, nici satisface multe din plăcerile/necesitățile cotidiene, iar viitorul, cenușiu, imprevizibil și încorsetat în reguli dure, cam miroase a sărăcie…
Dar, „am fo’ ș-om si”, au spus strămoșii în toiul încercărilor, „am fo’ ș-om si” să zicem și noi!
Fiți tari și răbdați, vom trece și peste această încercare!

Teofil IVANCIUC

P.S. Tabloul „Am fo’ ș-oi si” (păstrat la Muzeul Maramureșului din Sighet) a fost pictat de Traian Bilțiu-Dăncuș în anul 1940, ca răspuns la cedarea Maramureșului și a Ardealului de Nord către Ungaria horthistă.