Castane, toamnă, amintiri…

afară miroase a toamnă târzie,
sărutul iernii ce se apropie îmi rumenește obrajii,
simt cum inima accelerează să îmi țină trupul cald și confortabil,
mă uit la cer și văd un stol grăbit de rațe sălbatice
căutând căldura verii, urmează o cale
ce doar ele o cunosc spre noi primăveri;
inocența de copil îmi umple sufletul de bucurie
mă plimb pe covorul de frunze colorat ce-mi încântă privirea,
ridic o castană abia desprinsă din castanul gigant din grădina bunicii,
legătura cu pământul devine mai vie când o ating,
coaja catifelată îmi trezește simțurile
îmi amintesc de străzile reci din New York
când mă plimbam de mână cu iubitul meu
și mâncam relaxați castane prăjite
zâmbeam amândoi și vorbeam cu gura plină
eram un întreg într-o lume dezbinată, străină;
gustul de cărbune ars îmi provoca un amar plăcut ce-l îndulceam cu fantezia
că odată ajunși în garsoniera de 35 de metri pătrați din Queens,
vom face dragoste la căldura șemineului, cu luminile stinse…
fără să îmi dau seama am grăbit pașii spre casa veche a bunicii
care acum o numeam “acasă”,
el mă aștepta pe verandă, sorbea încet din cafeaua proaspăt făcută,
mă privea cu o dragoste blândă
știam, gândurile mele nu-i sunt străine
și vorbele sunt de prisos,
atunci mi-am pus o dorință:
„cu el să îmbătrânesc aș vrea,
împreună să ne-ndreptăm spre acel loc mai luminos”.

Soare de toamnă

stau în odaie și privesc prin stropi de ploaie mari, uscați pe geamul obosit
ce lasă lumina să pătrundă tot mai greu acum,
soarele de toamnă încă jucăuș îmi ajunge la degetele leneșe ale picioarelor amorțite
îmi urcă încet, timid până la buze și se oprește brusc
simt un sărut fierbinte de adio;
fericirea unei amintiri de vară își face loc în cămara de amintiri
când mă scăldam în lumină și-mi sărutai cu râvnă tot trupul…
o păstrez bine pentru iarnă, când razele tale
îmi vor mângâia alene doar pletele ieșite de sub căciula galbenă croșetată de bunica
și degetele-mi vor cerși o atingere de-a ta
dar tu vei sta măreț, indiferent, ascuns printre ceruri;
timpul subțire va deveni mai greu
un chin până ce-ai să mă strângi iar în brațe
zilele cu-n ton de gri accentuat, îmi vor apăsa umerii reci
paltonul negru lung, înghețat ca o cușcă cu pereți de fier
mă va ține departe de tine;
somnul adânc va fi tot ce-mi doresc
cu vise din belșug prea colorate
iar pe când să mă trezesc
sărutul tău vibrant iar să-l primesc!

Hajnalka Cuth

Ploile s-au potolit!

ploile s-au potolit!
lacul din ceruri e lin, armonios
îmi oglindește sufletul mai clar ca oricând
noianele de gânduri m-au părăsit
m-am eliberat de neliniștea devenirii
limpezimea vieții prinde formă, așa cum e ea
nu e nevoie de explicații rotunde,
de jocuri egoiste, convingeri drepte
las totul așa cum e,
și e bine!

liniștea e mai profundă
chiar nu aud nimic
doar natura respirând
respir și eu odată cu ea,
batăile inimii încep să se potrivească cu ritmul celest
dragostea nu-și mai schimbă sensurile, doar forma

toate săruturile mi le-am luat înapoi
le-am sudat pe o pânză ruptă din coastă
am modelat amitirile într-un aluat frumos,
l-am copt la flacăra fericirii,
mirosul fricii nu-l mai simt
ploile s-au potolit!

Portret de vară

țipete stinghere, furate de pescăruși sunt duse peste mări
iubiri uitate se aprind din nou sfințind apusul,
colorează cerul cu dor trăgând apoi din stele străluciri nemaivăzute,
hrană pentru suflet din belșug doar să lași porțile deschise…

veșnicia se așterne ca o basma strămoșească
aduce cu ea mireasma înțelepciunii
căutările, așteptarea, dezamăgirile alunecă în neant
un adio sublim adulmecă schimbarea

ființa mea aleargă despletită cu tălpile goale in iarba fericirii,
simfonia verii e viața absolută,
hai s-o ascultăm pâna e cerul senin!

călăuză spre calea împlinirii

o inimă fragilă pictează stelele cu dor
să-i lumineze acele nopți
când gândul fuge de tine
se ascunde în închipuiri colorate
formează portretul tău
cu acel zâmbet fin înțeles doar de mine,
privirile tale îmi sunt imprimate ca un tatuaj
ce-l simt mereu după ce apune soarele
uneori apare pe tot corpul
alteori doar pe buze și mă arde,
mângâierile tale le-am primit din depărtări
le păstrez pentru zilele goale

nemurirea din noi mă face să sper
că am să te-ntâlnesc în alte vieți,
dragostea transcende porțile timpului
universul ți-e prieten bun
o călăuză spre calea împlinirii

mă vei întâlni pe o câmpie de maci
zburdând după fluturi cu sufletul blând,
poate vei aștepta o flacăra să izbucnească
atunci când mă vezi
să topească anii de lumină parcurși
să topească suferința așteptării,
n-ai să vezi decât o copilă într-o ie
țesută din flori
fiecare petală acum e a ta
să te-mbeți cu parfumul lor.

Gând de toamnă

praful din odaie se ridică în lumina dimineții
plutește ca fluturii ce învață să zboare
dragostea toamnei se lasă peste noi
culorile mele preferate se plimbă pe frunze,
în parcuri, în grădina cu flori,
în ochii tăi se oglindesc ultimele zile de vară,

tremurul firelor de iarbă în ceața deasă mă zguduie
mai e puțin până ultima floare îmi spune adio
apoi spre somnu-i lung se-ndreaptă iar
cu toții ne pregătim!

soarele își acoperă fața și îmi zâmbește mai rar
un anotimp se va așterne în sufletele primitoare de nou,
nopțile lungi îmi vor fi muza creatoare
liniștea iernii va stăpâni zilele
cu toții ne pregătim!

dar parcă aș vrea rugina din copaci să nu piară
iar verdele de azi să-mi mângâie ochii încă o clipă
căldura s-o îmbrac ca pe o cămașă de bumbac
să mă iubească până la sfârșit de februarie.

Hajnalka CUTH

Lectura îl face pe om complet. Scrisul îl face pe om exact. (Francis Bacon)

Mantaua lui Gogol (director Mihai Hafia Traista – scriitor, dramaturg, editor născut la Sighet) este o revistă trimestrială de literatură, artă, cultură și atitudine ce cuprinde studii literare, evenimente culturale, proză, poezie, teatru și texte pline de umor. În numărul comasat 32-34 (octombrie 2019 – iunie 2020) au apărut și o parte din creațiile unor artiști sigheteni. De la poezie, proză și până la studii literare, scriitorii sigheteni și-au deschis sufletul, s-au documentat, au creat și au lăsat cuvintele să formeze un alt fel de vorbire; o exprimare a esenței și emoției.

Printre autorii publicați se numără Echim Vancea (cunoscut poet, prozator, eseist, editor, publicist, autor a peste 30 volume de poezie dintre care amintesc eu, celălalt, Ocupantul provinciei, Abatere de la dialog, Ultima pagină etc), Ion Mariș (iniţiatorul publicaţiei on-line Salut, Sighet!, coordonator al Editurii Valea Verde, autor al volumelor Ultimul poem, Autostop printre gânduri, La masă cu președinții etc.), Antonia Luiza Dubovici (dragă poetă sigheteancă, stabilită în SUA, a publicat trei volume de poezie: Despre fluturi și praf, Despre înfrângerea definitivă a întunericului, Templul de Adamant), Hajnalka Cuth (absolventă a facultății de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Extensia Sighetu Marmației, fire artistică, pasionată de călătorie, literatură și muzică), Anastasia Herbil (elevă la CNDV Sighet, pasionată de științe exacte și scris, a debutat cu poezie în anul 2019 în publicația electronică Salut, Sighet!), Rebecca Georgiana Dunca (pasionată de poezie, licențiată în Drept în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, absolventa unui masterat în Dreptul internațional și european al afacerilor la Universitatea Sorbona din Paris), Raisa-Mirela Semeniuc (elevă la CNDV Sighet, pasionată din fragedă copilărie de muzică; a studiat pianul, chitara, muzică clasică, obținând diferite premii la concursuri naționale și internaționale), Alina Marincean (absolventă a Facultății de Istorie – Studii Iudaice, UBB Cluj Napoca, a debutat cu proză în publicația on-line Salut, Sighet!) și… Gabriela-Maria Mich (și eu sunt pasionată de tot ceea ce se definește creativ, de la științele exacte până la artă, literatură! :)).
Numărul este ilustrat cu o părticică din cele peste 1200 de lucrări ale lui Ion Bledea – sculptorul nordului, un exemplu de profesionalism, dăruire și implicare.

Pentru acest dar minunat îi mulțumesc editorului Ion Mariș – un observator de la distanță al “fărâmelor” de talent – care, cu o privire caldă și discretă, încurajează, oferă sfaturi și laudă cu dărnicie, dar fără măgulire. Felicitări tuturor celor care au scris în acest număr (triplu) al revistei! Viața să vă fie asemenea cuvintelor voastre pline de înțelepciune, emoție, curaj, creativitate, povețe!

Scrieți pentru voi pentru a ajunge la ceilalți! Scrieți și dacă vă pasă de marile probleme, dar și de cele “nesemnificative”; scrieți când zâmbiți, dar și când plângeți; scrieți din plăcere și dați frâu liber plăcerii până devine o pasiune. Faceți primul pas în aventura cuvintelor și veți vedea cum de la o joacă veți ajunge la iubire, inspirație, informare…. artă.
Și nu uitați: pentru a fi oameni compleți… CITIȚI! Urcați zilnic câte o treaptă pe scara cunoașterii. Priveliștea de sus e cu siguranță copleșitoare, dar până acolo e un drum lung și atât de frumos! Priviți cerul, bucurați-vă de soare, inspirați și porniți către o călătorie cu destinația finală: CUNOAȘTERE.
Spor în toate și bucurii în orice clipă!

Gabriela – Maria Mich
Clasa a XII -a, Colegiul Național “Dragoș – Vodă” Sighet

NR: Cititorii noștri care doresc să primească revista „Mantaua lui Gogol” (în format pdf), sunt rugați să ne scrie pe adresa redacției.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe), trebuie să achite 10 lei/ exemplar (+ 5 lei taxa poștală pentru revistele expediate pe teritoriul României) și pot face comandă pe adresa de mail [email protected].

Acolo

Vreau să plec acolo unde se termină cărările
acolo unde pot să ating cerul,
umbra unui stejar crescut din bătrânime
să-mi fie loc de casă și ramurile lui să-mi fie acoperiș,
liniștea să-mi fie prietenă când singurătatea mă adulmecă ostil
iar vântul de amurg să îmi mângâie trupul
atunci când îți mai duc dorul acesta derizoriu chiar ridicol uneori…

Vreau să plec acolo unde să fiu doar eu cu marea
albastrul să-l respir, să-l simt până-n oase,
pe stânci negre din lavă nouă crescute să mă răcoresc,
valurile însetate să mă sărute-n ritmuri vii
primite cu surâsuri dulci pierdute-n cochilii…

Vreau să plec acolo în pustietăți deșarte
unde lumina de alamă nu cruță niciun gând,
topește minți mărunte, întunecate de teluricul stăpân
ce viața ne-o conduce cu-n orgoliu păgân…

Vreau să plec acolo unde chipul nopții mi-e oglindă
și-ntunericul mă adoptă ca pe-un copil de-al său,
acolo în pânza lunii să adorm neîmpovărată
prinsă-n vis să înot cu stele dansatoare
în valsul cosmosului-sărbătoare.

*****

Vis viu

Împart cerul în bucăți
și-mi iau câte o porție de albastru
atunci când soarele plânge că nu te poate vedea,

o jerbă de neauzite reverii
mânate de sufletul mai neliniștit ca altă dată,
se opresc pe buzele-mi calde,
așteaptă chemarea ta plăpândă
ce se pierde la poarta singurătății mele,

laleaua galbenă primită de la tine
se-ntreabă unde-s furnicile ce-i țineau companie
în grădina în care și-a trăit copilăria,

prezentul devine sufocant,
prefer să evadez iar în vise vii,
misterul primăverii îmi sărută obrajii scufundați în alean
ochii-mi cerșesc iubirea păpădiilor,

flirtrez cu întunericul ce-mi inundă odaia
și-mi mângâie coapsele dezvelite,
cămașa de noapte își caută nasturii pierduți,
sfâșiați de dorul stelelor…

inima îmi dansează în oceanul cerului,
picură stropi de dragoste
într-o cadență percepută doar de mine.

Hajnalka CUTH

Înfrângeri

Să-mi construiești o casă din inimi frânte
departe-n întunericul des, unde e greu să ajungi,
rodii dulci să-mi așterni pe buzele uscate
să mă hrănesc din ele mai apoi,
când ultimul strop din eternitate va aluneca din universul meu,
timpul râde de mine că nu i-am deslușit secretul,
chipul meu de copil se-ntreabă unde-am fugit,
știe că n-am să mă-ntorc acasă…
păsări fără aripi cu pene umflate,
în șir indian se clatină pe străzi,
eu sunt una din ele, ieșită din rând
cu pene mai lungi, puțin colorate și grele,
număratul stelelor acum m-a obosit,
vreau să-nchid ochii în pustietatea serii
să cad în visul neștiut,
cortine lungi, să curgă praf din ele
să nu mai văd sfârșitul iscălit, pe foi de dud uscat
închise-n temple albe,
să nu mai cer trecut nici viitor
că tot ce am, ce sunt, oricum se va cerne.

Învăț

Învăț cum să-mi iubesc tălpile ce se plimbă pe meleaguri noi,
învăț să-mi iubesc glasul ce cântă note neatinse până acum,
învăț să-mi ascult inima ce slugă a minții nu mai e,
învăț să mă iubesc așa cum sunt…

acceptarea e cea mai frumoasă vindecare,
când fluturii numără clipele iar tu nu mai socoți anii
muzica nepurtată îmbracă sufletul răzvrătit,
cerul curge lin, norii sărută pământul viu,
vapori de iubire ascund iarba trufașă
ce dansează împlinit un dans al păcii,
iar eu învăț să trăiesc ceasul de acum.

Între două lumi

E greu să tot cauți și să nu afli nimic
frământările cerului sunt și ele de prisos,
plutesc între două lumi
una ce-mi găzduiește trupul ostenit
iar alta ce-mi caută sufletul:
nu știu când ne vom întâlni!

Dar atunci când nisipul nu va mai curge,
iar gândurile vor pieri o dată cu apusul
o lume înnoită va răsări în mine
lumina va pătrunde și-n colțul întunecat al uitării
mă va elibera de povara ascunsă de strămoși:
doar pacea și liniștea vor curge.

Hajnalka CUTH

E-liberare

Palmele-mi respiră muzică
Și-apoi cântă pe o foaie albă pură
Cuvinte mari și mici, ce sună lin și curat.
Sufletu-mi e plin de proza neinterpretată,
Așteaptă un semn de la dirijor
Dar nimic!
Ochii mei strigă versuri neauzite
Ce se pierd în apusul infinit,
Suferința îmi mângâie încet inima fragilă
Și simt cum mă doare,
O durere ce bate mereu la ușa sângerând a zilei de azi;
Prăbușirea o simt ca o reverie nemiloasă
Aștept un sfârșit istovitor
Sunt la limita zorilor
Dar nimic!
Îmi deschid plămânii,
Plumbul ce s-a așternut e prea încărcat
De mânie și nesiguranță
Căderea devine penibil de lungă și chinuitoare
Doar îngerul creator din mine mă poate salva,
Hai coboară la mine
Atingerea ta vindecătoare mă va elibera!
…
Și mă scald în lumină…

Si re ♩♪

Tot ce știu e nimic
Și parcă totuși am un aer măreț
Oglinda-mi reflectă un necunoscut
Și când vorbesc am o voce ciudată
Credeam ca îmi ajung anii ce-i am
Să mă cunosc
Se pare că nu sunt ce-am crezut că am fost!

La sol ♩♩

Barza se plimbă grațioasă în grădina plină cu flori muritoare:
Aș vrea să fiu ca ea lipsită de griji,
Dar sunt încărcată de cuvinte grele
Ce mă trag la pământ
Buzunarele-mi sunt pline de chicoteli bârfitoare
Țin fermoarul închis
Încerc să închid ochii dar le tot aud
O plenitudine de fantezii alb negre
Se ridică la cer
Balonul cu aer cald colorat îmi iese de sub cămașă
Eu mă întorc la pământ și-l umplu cu saci de osmiu
Ce mă blochează la sol!

Hajnalka Cuth

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth