Fundatia Tarbut Sighet – Cultură și Educație Iudaică (FTS) a fost invitată la începutul anului 2023 să colaboreze cu patru organizații europene din Portugalia, Slovacia, Spania și Polonia, toate misiunile acestor organizații fiind dedicate programelor privind drepturile omului. Acest proiect European Remembrance face parte din Programul CERV – Cetăţeni, Egalitate, Drepturi şi Valori.

Tema proiectului nostru este EMPATIA.

Obiectivul principal al proiectului este de a dezvolta cunoștințele tinerilor despre Holocaust prin contact direct cu surse reale. Acesta promovează gândirea critică și reflexivă asupra evenimentelor istorice, politice și culturale; dezvoltă și promovează gânduri și atitudini empatice precum și respectul pentru drepturile omului.

Proiectul se va încheia în august 2025.

Prima întâlnire a avut loc la Agueda, Portugalia, la sfârșitul lunii iulie 2024, moment în care toți participanții au planificat cum, unde și când se derulează activitățile proiectului.

De la prima noastră întâlnire am susținut programe locale în diferite locații, fiecare țară în orașele lor respective.

Pe 2 martie 2025, ne-am întâlnit la Auschwitz timp de patru zile. Itinerarul nostru a inclus sesiuni educaționale la Centrul Educațional al Muzeului Auschwitz, tur pietonal al orașului Oswiecin, la Sinagoga Evreiască care a fost transformată în Muzeul Evreiesc local, Cimitirul Evreiesc, Turul Muzeului Auschwitz și Birkenau și o excursie de o zi în Kazimierz – Cracovia Evreiască, Muzeul Galiția cu ocazia de a auzi un supraviețuitor. Delegația României a avut ocazia să viziteze și Muzeul Fabricii Oskar Schindler. Domnul Schindler, un industrial și umanist german a fost recunoscut de Yad Vashem ca „Drepți printre Națiuni” pentru că a salvat 1.200 de evrei pe care i-a angajat la fabricile sale de smalț și muniție din Polonia ocupată.

Am încheiat vizita de la Auschwitz-Birkenau cu o scurtă slujbă comemorativă în onoarea și memoria celor care au fost gazați și uciși la Auschwitz și a supraviețuitorilor acestui loc oribil (inclusiv a mamei și a surorii mele).

Delegația României a fost extrem de afectată de această vizită, după cum se poate observa din replicile emoționate și emoționante. Acum, întorși la Sighet, planificăm mai multe activități la licee.

În calitate de educator despre Holocaust cred că fiecare persoană trebuie să viziteze Auschwitz, cel puțin o dată în viață, doar când vezi cu ochii tăi, realizezi și poți înțelege pe deplin de ce este atât de important să lupți împotriva antisemitismului. Trebuie să ne unim, toți oamenii, de toate religiile, culturile și mediile politice pentru a construi o lume mai bună, fără intoleranță pentru evrei și pentru întreaga umanitate.

Alexandru TOMOIAGĂ (absolvent Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației, actualmente student la Universitatea de Vest din Timișoara – Facultatea de Matematica și Informatică): „Nu mă așteptam ca emoțiile să mă lovească atât de tare. Plimbându-mă printre barăci, văzând lucrurile personale ale victimelor și stând în una dintre camerele de gazare, e aproape imposibil să înțelegem că asta a fost realitatea pentru atâtea persoane. Greutatea întregii experiențe este copleșitoare. A fi acolo m-a făcut de asemenea să mă gândesc la importanța de a vorbi atunci când vedem o nedreptate, indiferent că este mare sau mică.
Poveștile celor care s-au ridicat pentru alții în timpul Holocaustului mi-au dat speranță. Poate că împreună putem face lumea un loc mai bun apărând ceea ce este corect.”

Următorii elevi care și-au exprimat opiniile studiază la Liceul Pedagogic „Taras Șevcenko” din Sighetu Marmației (este un liceu ucrainean).

Vasile DZITAC (clasa a XI-a): „Participarea la seminarul Empathy a fost o experiență profundă și revelatoare. Vizitarea diferitelor muzee mi-a oferit o perspectivă mai largă asupra istoriei și a modului în care trecutul modelează prezentul. Fiecare loc vizitat a avut propria poveste, propriul impact, însă nimic nu m-a pregătit cu adevărat pentru ceea ce aveam să simt la Auschwitz.
A fi acolo, în acel spațiu încărcat de suferință, m-a făcut să înțeleg mai profund dimensiunea tragediei umane. Chiar dacă am citit despre Holocaust și am văzut imagini în cărți sau documentare, realitatea locului este copleșitoare. Am simțit un amestec de tristețe, neputință și un profund respect pentru victimele care și-au pierdut viața acolo. În același timp, am realizat cât de important este să nu uităm istoria și să învățăm din ea.
Acest seminar mi-a reamintit cât de valoroasă este empatia – nu doar ca sentiment, ci ca instrument pentru a construi o lume mai bună. Sper ca lecțiile învățate aici să mă ajute să fiu mai conștient de suferințele altora și să contribui, chiar și prin gesturi mici, la un viitor mai uman.”

Daria SELEVER (clasa a XII–a): „Participarea mea la proiectul Empaty a fost cea mai importantă și sentimentală experiență din viața mea. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce am văzut. Experiența și vizita Lagărului de la Auschwitz nu a fost ușoară, deoarece am văzut cum au trăit oamenii, însă a fost o experiență unică care m-a învățat multe, un lucru ar fi să prețuim lucrurile și persoanele care ne fac fericiți cat de mult putem. Încă odată mă repet și spun că vă mulțumesc pentru invitația pentru participarea la proiectul Empaty, unde am legat frumoase prietenii cu ceilalți membri din celelalte țări cu care încă țin legătura. A fost cea mai
importantă și remarcabilă experiență. Vă mulțumesc mult pentru tot!”

IASMINA CLEMCOVICI (clasa a XII–a): „vreau să vă comunic părerea mea personală despre acest training, despre Holocaust și Auschwitz. A fost o experiență foarte interesantă și frumoasă despre care o să îmi amintesc mult timp. Cel mai tare m-a marcat vizita la Auschwitz, a fost un loc care m-a ajutat să înțeleg viața oamenilor închiși acolo și mi-a stârnit emoții și sentimente foarte puternice. Am vizitat în primele zile în Polonia mai exact în Cracovia, orașul vechi unde trăiau evreii, sinagogi și muzee foarte interesante. Am cunoscut persoane din diferite țări și am legat prietenii și am acumulat amintiri pe care nu o să le uităm niciodată. Este o experiență pe care o s-o povestesc la toată lumea, deoarece este important să înțeleagă povestea a milioane de oameni, prin ce chinuri au trecut mai ales evreii care au fost deportați fără să știe ce se întâmplă cu ei, am auzit poveștile supraviețuitorilor de la Auschwitz care mi s-au părut foarte triste. Mă bucur nespus de mult ca am avut ocazia să ajung acolo și să văd cu ochii mei toate acestea. Sunt recunoscătoare pentru toate momentele petrecute cu oamenii de acolo, deoarece m-au ajutat să înțeleg mai bine toate poveștile. Am văzut multe filme și am citit cărți dar să fi acolo și să vezi cum au trăit este un altfel de sentiment. Încă o dată le mulțumesc tuturor ca mi-au oferit această ocazie extraordinară.

Peninah Zilberman

Între marile sărbători Rosh Hashana (ziua de naștere a lui Adam și a Evei) și Yom Kipur (ziua iertării), evreii din România comemorează victimele holocaustului (la data stabilită prin hotarâre de guvern din 2004: 9 octombrie).

La Sinagoga din Sighet cu acest prilej au fost prezenți elevi de liceu cărora li s-au prezentat fapte și gânduri emoționante de către urmași ai supraviețuitorilor Holocaustului (generația a doua).

Foto, video & text, dr. Sorin MARKUS

Au trecut 78 de ani de când, în lunile mai –  iunie 1944, în Transilvania de Nord, aflată sub ocupația fascistă a regimului lui Horthy, a avut loc deportarea evreilor la Auschwitz. Din gările localităților Baia Mare, Tîrgu Mureș, Reghin, Sighetu Marmației, Vișeul de Sus, Dej, Cluj Napoca, Satu Mare, Șimleu Silvaniei, Oradea, Bistrița Năsăud, 131.639 de evrei, bărbați, femei și copii au fost deportați, majoritatea fiind exterminați.

În data de 16 mai 1944 din Sighetu Marmației, orașul natal al laureatului Premiului Nobel, Elie Wiesel, pleca primul tren cu 3007 evrei.

Luni, 16 mai 2022, Comunitatea Evreilor din Sighet a comemorat  la Monumentul Victimelor  Holocaustului deportarea evreilor:

Video: dr. Sorin Markus
Foto: Pavel Cristian

Hédi FRIED,  psiholog și scriitor, supraviețuitoare a Holocaustului, s-a născut la 15 iunie 1924 în Sighet (în familia Smuck, întreprinzători locali), fiind cea mai mare dintre cele două surori ale familiei.

În luna mai a anului 1944 Hédi Fried a fost deportată, împreună cu familia sa și cu alți evrei din Sighet, de către autoritățile maghiare din nord-vestul Transilvaniei, în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Părinții și rudele ei au murit acolo. A fost transferată apoi în lagărul de muncă forțată de la Bergen-Belsen, de unde a fost eliberată în aprilie 1945 și, cu ajutorul Crucii Roșii, s-a stabilit în Suedia, unde a ajuns în iulie 1945. În iunie 1948 se căsătorește cu Michael Fried, un supraviețuitor și el al Holocaustului – tot din Sighet – și au trei copii.

În iunie 1957 își ia licența (BA) în Psihologie și Pedagogie la Universitatea din Stockholm.
Hédi Fried a lucrat în Suedia ca psiholog și a participat la „educarea tinerelor generații, promovând toleranța și înțelegerea între oameni”.

A publicat cinci cărți cu conținut autobiografic, care au fost traduse în peste 20 de limbi. Patru cărți au fost traduse în limba română: Frânturi dintr-o viață. Drumul la și de la Auschwitz (publicată în limba suedeză în anul 1992), Întoarcere la viață (publicată în lb. suedeză în anul 1995), A treia viață (publicată în lb. suedeză în anul 2002), Pendulul Vieții – Fragmente, experientțe, reflecții – Date istorice și îndrumător pentru profesori (publicată în lb. suedeză în anul 2003).
Frågor jag fått om Förintelsen (2017, Suedia) – „Întrebări pe care le-am primit despre Holocaust” n-a fost încă tradusă în limba română.

Hédi Fried a fost distinsă cu medalia Illis Cvorum (1998) și a fost numită Europeanul Anului în 1999 iar în anul 2000 a primit Natur & Kulturs Kulturpris, un premiu cultural pentru opera ei literară.

În 2015 a fost distinsă cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, în 2016 cu Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania, clasa I, iar în anul 2018 a fost numită Eroul Anului, printr-un vot exprimat de cititorii revistei Magazin M.
În decembrie 2017 i s-a acordat Premiul Olof Palme pentru „eforturile neobosite de apărare a egalității în drepturi a tuturor oamenilor, precum și pentru munca de o viață de a face cunoscute atrocitățile produse de nazism și rasism, violență și prejudecăți”.

Hédi Fried a efectuat două vizite la Sighet, în anii 2010 și 2011 (consemnate la vremea respectivă de regretatul jurnalist Ioan J. Popescu). În luna mai 2011 a fost invitata de onoare a Clubului Rotary Sighet, unde i s-a înmânat o Diplomă de Excelență pentru activitatea excepțională în slujba păcii și a toleranței.

La mulți ani cu multă sănătate, Doamnă Hédi Fried!!!

Ion Mariș
Rotary Club Sighet

Klara Markus (născută Kaufman) s-a născut în Carei, judeţul Satu Mare la 31 decembrie 1913 (însă data nașterii a fost consemnată în certificatul de naștere 1 ianuarie 1914).

A supravieţuit, miraculos, ororilor celui de-al Doilea Război Mondial fiiind închisă în cele mai teribile lagăre. În august 1942 a fost deportată într-un ghetou pentru evrei din Budapesta, unde a muncit la o fabrică de confecţionat umbrele. După doi ani de muncă forțată în ghetoul din Budapesta a fost trimisă la Dachau, unde a ajuns în octombrie 1944, iar o săptămână mai târziu a fost transferată la Ravensbruck, un cunoscut lagăr pentru femei. Ulterior, a fost mutată la Spandau (Berlin) și, în final, la Oranienburg – Sachsenhausen.

Înainte de eliberare, în ianuarie 1945, Klara, care avea 30 de ani, a fost trimisă în camera de gazare. “Dumnezeu a vegheat asupra mea”, după cum declara într-un interviu doamna Klara și terminându-se gazul a scăpat.

A părăsit Germania și s-a întors La Carei, în România unde a aflat că întreaga sa familie murise. S-a îndreptat spre Sighet în căutarea bunicului din partea mamei, Schongut, dar, se pare că nici acesta nu mai trăia.

A rămas la Sighet unde s-a căsătorit cu dr. Andrei Markus (și el supraviețuitor al Holocaustului).

A decedat la 106 ani, marți, 24 martie 2020!

Dumnezeu să o odihnească în pace! Sincere condoleanțe familiei îndoliate din partea colegilor din colectivul de redacție.

Salut, Sighet!

sursă foto: dr. Sorin Markus

În septembrie 1933 ministrul german al propagandei, Josef Goebbels este invitat la conferinţa de la Geneva a Naţiunilor Unite. La acceaşi conferinţă participă ca fotograf internaţional acreditat, cel care va deveni ulterior unul dintre cei mai mari fotografi ai lumii, Alfred Eisenstaedt. Aşa cum va mărturisi mulţi ani mai târziu Eisenstaedt în autobiografia lui, acesta îl găseşte pe Goebbels singur la o masă, în grădina unui hotel şi îl fotografiază de la distanţă. O a doua sesiune îl surprinde pe cel care le-a dat prenume celor şase copii cu iniţiala H (în onoarea lui Hitler, şi a căror ucidere a şi comandat-o în mai 1945), înconjurat de asistenţi şi bodyguarzi, conturând statura lui mică. Dacă la început Goebbels cooperează şi socializează, chiar zâmbeşte fotografului, în momentul în care află că acesta este evreu privirea lui se transformă în ceea ce peste decenii va fi recunoscută ca privirea urii. Eisenstadt o numeşte însă în memoriile sale „de la Goebbels cu dragoste”.

Despre pacea lumii, oameni, memorie şi învâţăminte ale istoriei se va povesti luni, 27 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel. Ca în fiecare an Muzeul Maramureşan marchează ziua internaţională de comemorare a Holocaustului printr-o serie de acţiuni după cum urmează: luni 27 ianuarie, Casa memorială Elie Wiesel de la ora 13:00 lansare de carte Ioan şi Ileana Botoş despre evreii din Apşa de Jos şi împrejurimi precum şi dezbateri legate de cei 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz. Marţi, 28 ianuarie, ora 12:00, în cadrul unui proiect educaţional, în parteneriat cu Liceul Forestier din Sighetu Maramţiei, Muzeul Maramureşan va prezenta elevilor expoziţia de fotografie despre lagărele de concentrare şi exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial Jedem das Seine – Fiecăruia ce este al său, inscripţie cinică deasupra porţii de intrare a lagărului de la Buchenwald.

Să ne amintim aşadar: „Opusul dragostei nu este ura ci indiferenţa”- Elie Wiesel, laureat al premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Alina MARINCEAN

Sunt a treia generație a unui supraviețuitor al Holocaustului. Sunt nepoata a doi evrei din județul Maramureș, al căror noroc incredibil și a căror rezistență remarcabilă le-au permis să supraviețuiască genocidului care a decimat majoritatea familiilor lor.

Deși am crescut într-un mediu sănătos, într-o suburbie din New York, de la o vârstă fragedă am aflat despre ce s-a întâmplat cu bunica Lilly și cu bunicul Allen și, prin urmare, am înțeles că am trăit într-o lume în care lucruri rele s-ar putea întâmpla oamenilor nevinovați.

Voiam cu disperare să înțeleg ce a stat la baza producerii unei asemenea tragedii, mai ales familiei mele. Am fost atât de marcată, încât am citit fiecare roman pentru adulți tineri, pe care l-am putut găsi despre Holocaust. Mi-am imaginat că sunt personajul principal al fiecărei cărți, ascunzându-mă sau fugind de naziști. Am fost un copil destul de anxios și de multe ori mi-a fost frică de faptul că familiei mele i s-ar putea întâmpla lucruri rele, temându-mă, de exemplu, că părinții mei ar avea un accident de mașină și nu se vor mai întoarce acasă.

Mulțumită sprijinului unui terapeut foarte bun și al evreilor din domeniul justiției sociale, acum înțeleg că, în calitate de supraviețuitor din a treia generație, eu port traume ale Holocaustului cu mine, în trupul meu, în minte și suflet. Mulți dintre noi de aici purtăm aceste traume inter-generaționale cu noi. Cred că, de fapt, trebuie să vedem acest lucru ca o ocazie de a ne vindeca, nu numai pentru binele nostru, ci și în numele supraviețuitorilor și celor care au pierit.

Venirea noastră aici, pentru a ne aminti complexitatea vieții familiilor noastre, precum și tragedia prin care acestea au trecut, este o acțiune care aduce pace și dreptate memoriei lor. Spre deosebire de mulți supraviețuitori care au dorit să păstreze tăcerea despre experiența lor, din cauza rușinii și stigmatizării, acum avem ocazia, în acest spațiu, în această primărie, să vorbim deschis despre ceea ce s-a întâmplat; să privim lucrurile direct în față.

Cu sprijinul celorlalți, membri ai acestei frumoase comunități de familii supraviețuitoare, cred că ne putem vindeca și începe un nou capitol, chiar lăsa în urmă câteva din modelele de gândire nocivă, care nu ne mai servesc. Aceasta, desigur, necesită multă muncă cu sine, atenție la nevoile personale și răbdare, dar cred că este posibil. Dacă bunicii mei m-au învățat ceva, este că viața e prețioasă, așa că ar trebui să încercăm să nu ne lăsăm copleșiți de trecutul familiilor noastre, ca să ne putem bucura pe deplin de viețile noastre.

În același timp, desigur, nu vom uita niciodată. Nu putem. Și, deși este o povară greu de suportat, ar trebui să ne asumăm a-i educa pe alții despre antisemitism, deoarece vocile noastre au greutate. Legătura noastră cu ceea ce s-a întâmplat este mai puternică decât ceea ce poate învăța oricine, vizionând un film sau citind o carte.

În altă ordine de idei, simt că trebuie să împărtășesc credința mea că cele mai multe tipuri de ură provin din aceeași rădăcină urâtă: frica de ceea ce este diferit. Și noi nu suntem singurii care sunt văzuți ca fiind diferiți. La urma urmelor, Holocaustul li s-a întâmplat nu doar evreilor. De exemplu: persoanele cu dizabilități, persoanele queer și persoanele de etnie rromă au fost vizate de asemenea pentru că nu s-au „încadrat”. Cred că luptele noastre sunt toate interconectate. Ar trebui să avem curajul să ne deschidem inimile pentru a învăța despre alte tipuri de opresiune, oricât de greu ar fi.

Pentru că, dacă sperăm să luptăm împotriva antisemitismului în secolul 21, trebuie să luptăm alături de alți oameni care se află în pericol, din simplu motiv că au ales să fie ei înșiși. Dacă noi, ca evrei, suntem solidari cu alte comunități marginalizate atunci când au nevoie de noi, și ele vor fi alături de noi atunci când vom avea nevoie.

Îi laud, îi aplaud pe colegii mei din generatia a doua, a treia și din generația a patra a urmașilor supraviețuitorilor pentru curajul de-a veni astăzi aici, pentru a aduce mărturie pentru frumusețea și tragedia acestui loc.

Fie ca memoria celor pe care i-am pierdut să fie o binecuvântare!

Emily GREENSPAN (USA)

*

Notă/ Note

Mulțumesc domnișoarei Emily Greenspan pentru că a acceptat să fie tradus în limba română și publicat în ziarul nostru electronic, textul de mai sus, care a fost citit – în engleză – la întâlnirea „Welcome to Sighet”. Întâlnirea a avut loc duminică, 19 mai 2019, la sediul Primăriei Sighet fiind parte a evenimentului comemorativ „All generations gathering”, care a marcat trecerea celor 75 de ani de la deportarea evreilor din Maramureș, eveniment organizat de Fundația Tarbut Sighet.

Traducere din engleză în română: d-ra DIM.

*

Thanks Miss Emily Greenspan for accepting to be translated into Romanian and published in our electronic newspaper, the text above, which it was read – in English – at the „Welcome to Sighet” meeting. The meeting took place on Sunday, May 19, 2019, at Sighet City Hall, being part of the commemorative event „All generations gathering”, marking the passage of 75 years since the deportation of the Jews from Maramures, event organised by Tarbut Foundation Sighet.

Translating from English in Romanian: Miss DIM.

Ion MARIȘ

Miercuri, 21 martie 2018, la Secţia de Etnografie a Muzeului Maramureşan din Sighetu Marmaţiei, a avut loc vernisajul expoziţiei Vasile Kazar. Grafician şi pedagog. Evenimentul a fost organizat la 20 de ani de la dispariţia lui Vasile Kazar pentru a-i onora memoria, viaţa şi activitatea. Cei care l-au cunoscut pe artist au avut oportunitatea să împărtăşească din intimitatea relaţiilor şi să deschidă noi perspective asupra vieţii şi creaţiei lui.

Vasile Kazar s-a născut la Sighetu Marmaţiei la 30 iulie 1913 şi a cunoscut abundenţa diverselor experienţe: de la copilăria lipsită de griji într-o familie înstărită de evrei intelectuali din Maramureş, la o maturitate plină de provocări şi o senectute încărcată de melancolii şi de izbânzi spirituale.

Victimă a holocaustului, a trăit direct infernul lagărelor naziste. Scăpat ca prin minune, a socotit această întâmplare ca fiind prilejul celei de-a doua naşteri. S-a convertit la creştinism şi a îmbrăţişat confesiunea catolică, a crezut, apoi, pentru o clipă, în pseudomesianismul comunismului incipient pentru ca, nu după multă vreme, dezamăgit şi revoltat să se retragă în atelier, singura realitate certă.

Urmează cursurile Liceului „Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei şi studii de desen liber la Sighet şi la Budapesta. Este admis la Şcoala Superioară de Arte Decorative din Budapesta dar nu frecventează cursurile. Imobilizat timp de doi ani într-un sanatoriu din Elveţia, lucrează gravură pe linoleum, pe care o expune la Cluj în 1930. Revenit în Maramureş, cutreieră satele, investigând o zonă de care va rămâne legat toată viaţa. Publică desene cu tematică socială în „Stânga” , „Crainicul Maramureşului” şi „Cuvântul liber” (1933-1934, 1936).

Debutează în 1932, iar în 1936 publică albumul cu 12 desene „Pita de mălai”, reproduse tipografic la editura Sonnedfeld din Oradea. Călătoreşte la Paris unde frecventează atelierele de la „Grande Chaumiere” şi expune la „Galerie Contemporaine” desenele originale din „Pita de mălai”.

În 1940 publică albumul „Moartea Pădurii” cu opt linogravuri, la Sighetu Marmaţiei. După expoziţia personală din 1942, la Budapesta, desene cu subiecte inspirate din viaţa ţăranilor maramureşeni, în 1944, este deportat în lagărele de concentrare naziste de către autorităţile horthyste din Transilvania de Nord.

După război (1945), expune desene în tuş în două expoziţii personale şi colaborează cu desene la Revistele „Contemporanul”, „Veac Nou” şi „Lumea”. În 1948, participă la expoziţia „Flacăra”, expoziţie ce semnifică începutul unei epoci dogmatice în arta românească, iar între 1948-1952, calificat drept „formalist” nu este admis în expoziţii. Din 1950 până în 1976 este lector şi apoi conferenţiar la catedra de grafică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unul dintre creatorii de şcoală în arta românească contemporană.

A lucrat sporadic gravură pe lemn şi linoleum. Încărcătura simbolică a compoziţiilor, marcate de un fior dramatic este subliniată de incizia fermă, colţuroasă, de sorginte expresionistă.

Vă invităm să-l cunoaşteţi pe Vasile Kazar prin colecţia de grafică a Muzeului Maramureşan expusă la sala de expoziţie a secţiei de Etnografie, str. Bogdan Vodă nr. 1, Sighetu Marmaţiei.

Autor, Alina Marincean

Renumita scriitoare Hedi Fried, născută la Sighet în 1924 şi care trăieşte în Suedia, supravieţuitoare a Holocaustului, a primit zilele trecute prestigiosul premiu Olof Palme, împreună cu un alt supravieţuitor al lagărelor de exterminare, Emerich Roth (născut şi el în acelaşi an nu departe de aici, la Vinogradov, în Ucraina de azi).

Hedi Fried, autoare a cinci cărţi, este una dintre cele mai puternice voci ale memoriei evreieşti, meritele sale fiind recunoscute şi în 1997, atunci când a primit titlul onorific de Europeanul Anului.

Teofil Ivanciuc

(fotografie Mihail Gerald Manole)

Duminică, 10 septembrie 2017, subprefectul Alexandru Cosma a participat alături de primarul Horia Scubli și invitați ai comunității evreiești din România, Israel, Statele Unite ale Americii, Ungaria, dar și de președintele Federației Comunităților Evreiești din România, Aurel Wainer, respectiv, Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, la manifestările dedicate comemorării scriitorului născut la Sighetu Marmației.

Subprefectul a transmis salutul Instituției Prefectului-Județul Maramureș la aceste ample manifestări comemorative, la un an de la trecerea în eternitate a scriitorului și ziaristului Elie Wiesel, membru de onoare al Academiei Române.

Subprefectul Alexandru Cosma a spus: ”l-am cunoscut pe scriitorul Elie Wiesel, pe care îl consider maramureșean și despre care vorbim cu emoție, cu mult respect și adâncă prețuire. A trecut cu demnitate peste necazuri și provocările vieții, peste chinurile și rigorile unui regim de teroare. Ne referim, poate, la cel mai reprezentativ apărător al drepturilor omului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În anul 2002, în calitate de Președinte al Consiliului Județean Maramureș am inițiat și am finalizat proiectul de reconstrucție a Casei Memoriale Elie Wiesel din Sighetu Marmației. Atunci când l-am întâlnit personal în anul 2002, deborda o personalitate care radia în jurul său o bunătate nemaipomenită, dar și o energie care te îndemna să fii activ și energic tot timpul, într-o armonie care rezulta din dragostea lui față de semeni.”

În spiritul cuvintelor sale, avem obligația morală de a transmite de la o generație la alta un mesaj comun de pace, solidaritate și toleranță. (sursă: Instituția  Prefectului, Maramureș)

Autor (video), Sorin MARKUS
Foto: Diana APOPI