Omul a fost preocupat dintotdeauna de descoperirea adevărului: ce este dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul, este un „după” ce ne terminăm existenţa pe Pământ ?

Învăţaţi, clerici de toate religiile şi în toate timpurile istorice au venit cu presupuneri sau cu revelaţii. Nu ştim cum e, dacă e, fiindcă „drumul” pe care vom merge fiecare când ne va veni sorocul, e fără întoarcere, deci nimeni nu ne va putea povesti dacă ar avea ce povesti.

Cartea lui Culianu „reprezintă o versiune revizuită a tezei sale de doctorat susținute la Sorbona în 1980, intitulată „Expériences de l’extase et symboles de l’ascension, de l’Hellénisme à l’Islam”.

(Mulţumesc I.A. pentru informaţie!) şi este o lucrare care încearcă să facă o sinteză a teoriilor privitoare la călătoria sufletului în ceruri. Sunt prezentate teorii care au circulat din Antichitate până în Evul Mediu pe seama ascensiunii sufletului în cer (sau ceruri).

Versiunea în limba română pregăteşte cititorul pentru ce urmează să citească: „O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului şi la importanţa acesteia”.

Ioan Petru Culianu face importanta precizare că „În ştiinţă, ca şi în religie, tradiţia joacă un rol foarte important. Personalităţile de marcă ale trecutului continuă să exercite o mare autoritate şi influenţă, chiar şi atunci cînd conţinutul mesajului lor a devenit, cu toată evidenţa, obsolet”.  (dex: obsolet = demodat)

Concret, Culianu se referă la conceptul de „revoluţie coperniciană” şi spune că ideea că Pământul nu-i centrul universului aparţine lui Nicolaus Cusanus. […] „Giordano Bruno a fost primul care a realizat sinteza dintre heliocentrism şi ideea infinitudinii universului. În pofida acestui fapt, noi continuăm să numim „revoluţie coperniciană” o modificare semnificativă a vederilor ştiinţifice datorată lucrărilor lui Nicolaus Cusanus. Acest exemplu ilustrează capacitatea tradiţiei de a transmite concepţii greşite”.

În Antichitate, Platon, Empedocle, Pitagora erau (cum le zice Culianu) „medicine-men”, adică şi medici (iatros) şi profeţi (mantis). Viziunile relatate de „medicine-men” au dat naştere genului apocaliptic grecesc. „În mitul lui Er din Cartea a X-a a Republicii, Platon se referă la experienţa involuntară a unui cataleptic. Practica şi studierea catalepsiei şi a transei hipnotice erau specialitatea iatromanţilor (de la termenul iatromantes, care leagă cei doi termeni amintiţi mai sus)”. Iatromanţii studiau şi practicau catalepsia şi transa hipnotică, iar „genul apocaliptic grecesc îşi are originea în mediul lor, iar Platon depinde, în mare parte, de datele obţinute de astfel de vizionari în timpul transei”.

Iatromanţii greci erau, în acelaşi timp, doctori (vraci), vizionari, călători prin aer, purificatori, autori de oracole şi făcători de minuni. „Toţi erau capabili să se deplaseze la mari distanţe în spirit, dar şi cu trupul. Mărturiile nu menţionează dacă se presupunea că foloseau ori nu substanţe euforice sau halucinogene, dar cercetări recente ale proprietăţilor drogurilor psihotrope şi psihedelice par să încline balanţa în favoarea unei asemenea ipoteze”.

Catalepsia era ceva obişnuit în Grecia antică. Se spune că Aristeas a murit într-o prăvălie, dar cadavrul a dispărut în timp ce proprietarul prăvăliei s-a dus să anunţe familia decedatului. Apoi Aristeas, mort şi înviat (?) s-a întors după şase ani în localitatea unde murise (dacă murise…), a scris „Arimaspeea” şi iar a dispărut. A reapărut după 240 de ani sub forma de corb. „Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, e uşor de înţeles de ce nimeni nu a reuşit vreodată să descopere pe o hartă geografică drumul urmat de Aristeas: „aerobatul” zbura pe o dimensiune care nu era înscrisă pe nici o hartă”.

În Antichitate, Hermotim din Clazomene când era într-o stare de transă – între viaţă şi moarte -, putea să separe sufletul său de corp. Sufletul călătorea departe, pe alte meleaguri, înregistra ce se întâmpla acolo, apoi, când se reîntorcea în corpul lui Hermotim, erau relatate.

Catalepsia a fost pusă în directă legătură cu zeul Apollon. Poetul latin Lucan a relatat despre zborul sufletului unei matroane romane, în timp ce corpul femeii zăcea pe undeva.

Diogenes definea catalepsia ca fiind „o boală care menţine trupul viu, deşi lipsit de respiraţie şi de puls.”

Ioan Petru Culianu aminteşte în lucrarea sa că în mistica iudaică Mântuitorul, un profet sau chiar sufletul trec prin şapte ceruri sau palate pentru a ajunge în faţa tronului lui Dumnezeu.

Mi-a atras atenţia următorul fragment din carte: „Tradiţia iudaică şi iudeo-creştină a călătoriei cereşti constituie principala sursă a legendelor arabe despre mi’raj sau înălţarea la cer a profetului Mohamed”.

mi’raj, sau miraj… Un cuvânt bine cunoscut (şi) în limba română…

Realităţile din alte lumi (spune autorul) sunt ascunse oamenilor obişnuiţi. „Pătrunderea” în lumea de dincolo se face doar prin revelaţie, care poate fi o revelaţie făcută, „oferită” celui în cauză, sau o revelaţie despre cel în cauză, transmisă prin prieteni, discipoli, neam, lume.

„Cei aleşi sînt personaje biblice precum Avraam, Enoh, Isaac, Iacov, Levi, Moise sau Sem, profeţi ca Baruh, Ezdra, Isaia şi Mohamed, rabini ca Ioshua b. Levi sau cei patru care au intrat în pardes, sau personaje centrale din Noul Testament, precum Fecioara Maria ori apostolii Petru şi Pavel etc”.

Culianu a cules mărturii despre coborârea sufletului individual pe pământ şi înălţarea la cer.

Platon credea că sufletul decade din fericita lume cerească „în închisoarea de carne a trupului”. Sufletul se poate reînălţa „dacă şi numai dacă se va ţine deoparte de presiunile exercitate de trup pe parcursul unui anumit număr de încarnări”.

Sufletul în mistica iudaică merkabah trebuie să spună o rugăciune „pentru a ajunge la porţile focului ceresc, dincolo de care există o lume eterică a zeilor planetari. În faţa acestor porţi, sufletul trebuie să se prezinte paznicului şi să rostească o formulă magică pentru a ajunge la Divinitate: „Şi eu sînt o stea, care merge împreună cu tine, urcînd, cu razele ei de lumină, din adîncuri: oxyoxerthouth”.”

„Merkabah” înseamnă în limba ebraică „car” sau „car de luptă/tron”. Acelaşi cuvânt în egipteana veche este compus din: „Mer” (lumină), „Ka” (spirit) şi „Ba” (corp). Pe scurt, „Merkabah”este un corp de lumină sau un câmp energetic care face conexiunea dintre lumea materială şi lumea divină.

Mulţumesc din nou Inteligentului Artificial care îmi oferă informaţii atât de interesante!

Cu un car de foc a fost dus la cer profetul Ilie. FIlozoful grec Parmenide a călătorit în carul solar „dincolo de porţile Zilei şi Nopţii. Când a dispărut definitiv, Ilie şi-a lăsat în urmă mantia, ca dovadă că fusese cândva acolo.”

Ioan Petru Culianu a fost preocupat în scurta sa existenţă de ce se întâmplă „după”. Scrie în această carte: „Ultima categorie de mărturii care ar trebui studiată îndeaproape se referă, în adevăratul înţeles al termenului: acela de pogorîre a sufletului individual pe pămînt şi înălţare a sa la cer.[…] Şi aici, un kathodos al Mîntuitorului pregăteşte calea unui anodos al sufletului.”

În greacă, zice inteligentul artificial, „kathodos” înseamnă „coboară”, „drumul în jos”, iar „anodos” este „drumul în sus”. Interesant, nu ?

Mă „leg” şi eu de „anod” şi „catod”, sau „kathodos” şi „anodos” şi văd ştiinţa şi religia mergând pe acelaşi drum, „anodos”.

                                              Horia Picu

Mă uit aproape în fiecare zi la tine, pădure, şi te văd schimbându-ţi înfăţişarea. Acum ai frunze galben-ruginii…
E felul tău de a ne spune că a venit toamna, că ne-am întors unde am fost şi anul trecut şi poate (poate…) vom fi şi la anul.

Pădure, tu semeni cu omul. Îţi schimbi înfăţişarea cu fiecare anotimp ce vine peste tine. La fel face şi omul. E vlăstar de primăvară, e puternic de vară, e mai domol cu păr mai rar, mai cărunt, de toamnă, e de iarnă-n plină vară, până când… până când…

Oamenii – sigur ştii asta, pădure – au binecuvântarea limbajului pentru comunicare. Mai este încă unul, al semnelor care se văd pe feţele noastre, pe capul nostru, pe mersul nostru. Ne uităm unii la alţii şi ne-aducem aminte cum am fost, cum a fost. Ştim ce va urma, dar ne prefacem a fi veseli. Uneori chiar uităm şi ne bucurăm de clipa cea efemeră.

Pădure (acum) cu frunze galben-arămii, şi tu comunici. Poate şi cu omul care, grăbit fiind cu treburile lui, n-are timp să înţeleagă ce vrei să-i spui. Sau… poate vrei să stai de vorbă doar aşa… de la copac la copac. Din aproape în aproape, ca oamenii care se întâlnesc pe stradă şi stau de vorbă, ceilalţi trecând pe lângă ei doar cu intenţia de a depăşi un obstacol întâlnit în cale.

Copacii tăi, pădure, nu se plimbă. Ei stau pe loc, dar comunică unii cu alţii. Rădăcinile îşi transmit semnale „ prin filamente subterane de ciuperci (miceliu/ hife), formând ceea ce s-a numit metaforic „Wood Wide Web”.” (sursa: I.A.)
Aceeaşi sursă mai spune că membrii nenumărabilei tale familii vegetale pot trimite, pe cale subterană, nutrienţi copacilor care suferă.
Oamenii sună la 112 când au nevoie de ajutor. Copacii trimit semnale de atenţionare prin „Wood Wide Web” către semeni când apare un pericol, pentru activarea mecanismelor de apărare, de exemplu fabricarea de toxine care resping insectele. Atenţionarea între copaci poate veni şi prin aer. În caz de pericol, se pot emite substanţe gazoase care alungă omizile.

Oare ce simte un copac când vecinului lui i-a venit rândul la tăiere? Oare cel tăiat strigă după ajutor ? De ce suntem atât de siguri că nu suferă într-un mod care nouă ne este total necunoscut?

Tu, pădure, prin mecanismele tale de existenţă, ne asiguri nouă, oamenilor, viaţa. Eşti frumoasă în toate anotimpurile. Acum e toamnă. Oare înţelegi tu versurile lui Nichita Stănescu… „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”?

Şi eu… „Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,/ că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori.”

Trec aproape în fiecare zi pe lângă tine şi-ţi spun, în gând: eşti atât de frumoasă, pădure!…

Horia Picu

O carte de poezii pe care a scris-o are titlul „Eu nici în moarte n-am să pot muri”. El va rămâne cu noi şi-i vom reciti scrierile, păstrându-i astfel amintirea.

Scriam, în 2018, despre acestă carte că „acum e doar momentul unei întrebări pe care toţi ne-o vom pune cândva”, şi citam în continuare din versurile poetului: „ce s-a ales de toate corăbiile mele de atâta vreme/ scufundate sau aruncate de valuri la ţărm”.

Răspunsul, prieteni, nu-l poate da nimeni. Nimeni nu ştie cu adevărat câte din iluziile, din speranţele lui  Vasile Muste au fost aruncate de valuri la ţărm…

A venit momentul ca Vasile să constate „Cum şi când e mai bine în cer”. Va afla dacă „e cald încă locul unde-au dormit îngerii”, fiindcă „ noi pentru îngeri îl lăsăm cald spre seară”, sau „dormim cu ei în cer şi-i învăţăm şi pe ei / să facă prostii”.

Poetul nu credea în stele, până într-o zi, când… Zicea: „eram copil şi nu credeam în stele/ până să vină steaua mea amară”. Steaua cea amară a răsărit pe cerul Sighetului şi dacă lăsăm gândul să zboare spre ea, îl putem vedea pe Vasile stând acolo şi zâmbindu-ne, tot amar, la fel ca steaua lui care-l va găzdui în infinit.

Vasile a plecat terminându-i-se omeneasca-i temporalitate, transformându-se, la fel ca bunica lui despre care scria  în volumul de poezii „Satul de tăietură va pieri”, într-o „galbenă lumânare la căpătâiul neamului nostruʺ.

Vasile Muste scria: „ am fost izgonit acum sunt singur/ şi nici pe mine nu mă mai am […]”. Poate nici pe el nu se mai are, dar noi îl avem pe el. Îi deschidem cărţile şi întâlnirea-i gata.

Spuneam despre cărţile autorului de poezii care a plecat să-şi ia locul rezervat în steaua scriitorilor, că „au un „fir” făcut dintr-un material care nu se rupe, pe care-l poate simţi cititorul după ce parcurge tot ce scrie în ele. Sunt cărţi care sensibilizează suflete. „Satul de tăietură va pieri” face ceva mai mult: le „răscoleşte…”

Acum ne răscoleşte sufletele plecarea autorului poeziilor, fiindcă nu ne aşteptam… nu credeam…, dar mereu, mereu, întrebarea şi răspunsul sunt  la fel…

„Cine moare mielule/ Şi noi mieii domnule/ Şi voi domnii domnule/ Noi cu toţii domnule”. (versuri de Adrian Păunescu)

Vasile Muste ne spunea într-o poezie: „…nu mai pot scrie noapte bună/ mergeţi cu bine”!

Noapte bună! Îi spunem şi noi. Dar s-a întunecat cam repede… Mult prea repede…

Horia Picu

Lotul Romanian Wolves pentru sezonul 2026 al Rugby Europe Super Cup are – dacă am numărat bine fiind atent la virgule – 38 de sportivi, dintre care 14 sunt de-ai noştri(?), de peste oceane, din Africa de Sud, Tonga, Fiji, Polinezia, sau mai aproape de noi, din Georgia.

În procente, lotul de rugby al României are cam 37% sportivi din alte ţări care s-au naturalizat români şi ne ajută să facem ceva frumos în competiţia amintită la începutul articolului.

Lupii români care ne apără la rugby orgoliul naţional rănit rău de tot la fotbal sunt acum şi Fehoko Masiu Mata Ki, James Scott, Tristan Uys, Imaad Phillips, şi aşa mai departe.

Pe lista de naturalizaţi e şi Ruadze Vazha din Georgia, ţară care ne bate la 15-15 jucători când vrea ea. Şi vrea mereu…

N-ar putea federaţia de rugby să importe încă 14 jucători georgieni şi să mergem cu ei în lupte?

Nu am putea naturaliza la fotbal nişte jucători de-ai altora?  Îi învăţăm cu sarmale, mămăligă şi zaibăr şi poate ar alega mai mult şi mai eficient pe terenul de fotbal, chiar cu burta plină şi cu capul plin (de idei fotbalistice; oare la ce v-aţi gândit?) şi n-ar mai confunda setul de tenis cu scorul de fotbal?

Stăinii sprijină sportul românesc pentru că românii care ar trebui s-o facă au (cam) dispărut… La fotbal echipe de club ne bate toată lumea. La handbal am împrumutat degeaba jucători şi jucătoare de la alţii, că trofee europene n-am câştigat cam de muuuult…

La handbal, şi la fete, şi la băieţi, am importat şi antrenori. Degeaba… La naţionala de fotbal a fost un singur experiment cu un străin. Eşuat. Acum se încearcă experimentul cu un român. Deocamdată eşuat. Citez, fără a indica sursele, câteva din frazele celebrului.

„Publicul e important. E punctul nostru tare, dar trebuie să-i mulţumim.”
– Are cineva idee de ce apare „dar” mai sus? Dacă zic: am căzut, dar trebuie să ne ridicăm, aşa merge. Of, of…

„Sunt patru meciuri în care nu am câştigat. Eu vedeam altfel lucrurile, dar uşor-uşor mi-am dat seama că e ceva de muncă să ne batem cu cei mari. ”
– O fi crezut omul că se dau adversarii laoparte când îl vâd gesticulând pe marginea terenului?

„Când te cheamă România vii. A mai fost de două ori, dar n-am putut. Am simţit că trebuie să creez ceva.”
– Cine sau ce a mai fost de două ori? Ce n-am sau n-a putut?

„Scopul meu e să fac o echipă care să joace fotbal, iar publicul să fie mândru. Când n-o s-o mai fac, plec!”
– Când n-o s-o mai facă. Deci până acum a (tot) făcut-o. Suntem preveniţi că va veni şi vremea când dacă publicul nu va mai fi mândru (cum e acum (?)), vai, vai… va pleca.

„Dacă am pierdut patru meciuri, scuzați-mă. Ce pot să zic?! Vom avea o discuție, să vedem. Dacă e bine, mergem mai departe.”
– Câtă vreme n-am pierdut cinci meciuri din patru jucate, e bine. Se poate merge mai departe.

„Dacă conducerea mă dorește, putem merge să facem ceva. Două zile aveți să-i băgați pe antrenori, apoi așteaptă, stau la coadă. Nu e bine să glumești, să fiu așa, după ce am pierdut patru meciuri”.
– Recunosc că nu înţeleg profunzimea textului.

Dacă indicaţiile de la antrenamente au fost tot aşa de clare, nimic nu trebuie să ne mai surprindă.
Deocamdată nu e bine,/ dar va fi şi mai… (se completează mai departe de către cititor)

Indicaţie: dacă titlul e în versuri, nu înseamnă că şi finalul trebuie să fie tot aşa!

Horia Picu

„Marele blond cu un pantof negru” şi „Omul cu un pantof roşu” sunt două filme care ne-au făcut să zâmbim. Pe unii i-au făcut să râdă. Atât de mult, că râsul lor continuă şi azi, amintindu-şi de ele sau uitându-se la ştirile tv.

Într-unul din filme apare un blond mare cu un pantof negru. În celălalt omul nu mai e aşa de mare şi are într-un picior un pantof roşu.

Văzându-le, se poate trage deja concluzia că sunt unii oameni săraci care, din spusele lor la televiziune, trăiesc din ajutorul dat de Dumnezeu. Cu banii, ei îşi cumpără câte un pantof negru şi unul roşu. Uneori marele blond se micşorează şi nu mai e nici blond.  E un blond decolorat (cam tare). Dar se vrea mare şi asta e ceva bun. „Per aspera ad astra” ziceau dacii, strămoşii romanilor, adică „Pe căi anevoioase către stele”.

Căile pot fi atât de anevoioase că visătorul la stele are în posesie (pentru deplasări în afara casei) o pereche de pantaloni roşii. N-am avut posibilitatea să îmi dau seama dacă acea pereche din material ultrarezistent are ceva fermoare pe la genunchi care-i fac purtabili ba toamna-iarna, ba primăvara-vara, după cum e vremea.

Rezumatul dat de https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_blond_cu_un_pantof_negru zice că „ Șeful serviciilor secrete franceze, […], plănuiește un complot pentru a-l discredita pe adjunctul său, […] (care, la rândul său, plănuiește să-l discrediteze pe […] pentru a-i lua locul la conducere).”

Cu alte cuvinte, în film e ilustrată lupta „care pe care”. Şi la noi e lupta asta. Din cinci în cinci ani. Are şi arbitru, care poate opri meciul în orice moment fără să dea socoteală. În schimb, dă amânări.

Dacă nu e pantalon, e pantof. Tot roşu. Şi filmul ăsta e cu agenţi secreţi şi cu ciondăneli cu gândul la discreditarea celuilalt. În prezentarea filmului „Omul cu un pantof roşu”, pe https://www.cinemagia.ro/filme/the-man-with-one-red-shoe-omul-cu-un-pantof-rosu-6478/
scrie: „Deoarece un prieten i-a făcut o glumă, Richard (Tom Hanks) trebuie să poarte la întoarcerea dintr-o călătorie un pantof roșu și unul negru. Un agent CIA trebuie să scape de cei care îl urmăreau și îl indică pe Richard ca fiind un curier important, datorită pantofului său roșu.”

Vedem că şi de data aceasta personajul principal vine de undeva. A stat acolo cu banii daţi (probabil) de Dumnezeu, şi când s-a hotărât să fericească poporul cu înţelepciunea sa traco-geto-dacico-carpato-danubiano-pontică, a ales ca semn distinctiv culoarea roşie. La pantaloni, în prezent. Pantofii încă nu se bucură de aceeaşi atenţie. Rămân amândoi de aceeaşi culoare.

Pentru filmul „Omul cu pantof roşu” inspiraţia a venit de la „Marele blond cu un pantof negru”. Omul poartă un pantof roşu pentru că n-are doi la fel, nici negri, nici maro, nici roşii. Se adaptează la situaţia dată. Are parte de clipe frumoase alături de Maddy. Nu ştim dacă frumoasa domnişoară are obiceiul să se arunce în zăpadă, pe spate, îmbrăcată în costum de baie. Poate nici nu contează asta, cât contează ce se spune în cronica de film de pe  https://procinema.protv.ro/filme/omul-cu-pantof-rosu din care m-am inspirat pentru rândurile pe care tocmai le-aţi citit şi care se încheie aşa: „Richard are de facut faţă unor situaţii incredibile – care-i vor schimba total viaţa.”

Vedem, prin urmare, că purtatul a ceva roşu schimbă viaţa purtătorului.

Dar cu a noastră cum rămâne?

Horia Picu

Pe 1 august 2026, cândva pe la orele apropiatei înserări, în centrul Sighetului, am prins în plină desfăşurare ediţia a treia a Festivalului Internaţional de Folclor „Mara”. Organizator a fost Centrul Cultural Sighet, care merită menţionat pentru implicare. Nu-i deloc uşoară organizarea unui asemenea eveniment.

Pentru un spectator dedicat muzicii populare, sau pentru unul  – cum am fost eu -, aflat în trecere pe-acolo şi rămas locului pentru frumuseţea spectacolului oferit, era imposibil să nu stai, să nu admiri şi să nu asculţi, să nu te bucuri de frumuseţea şi diversitatea costumelor populare purtate de artişti din Republica Moldova, Ucraina, din Timiş, Braşov, Caraş-Severin, Hunedoara, Sibiu, Olt, Bistriţa-Năsăud şi Maramureşul gazdă.

Mie mi-a atras atenţia ceva ce s-a desfăşurat lângă scenă. O horă făcută de invitaţi, o horă a bunei înţelegeri între oameni pentru care muzica populară, dansul popular înseamnă foarte mult. Cred că pentru mulţi (poate pentru toţi participanţii la festival) este chiar un mod de a trăi şi nu sunt sigur că-şi pot imagina viaţa fără aceste bucurii ale sufletului.

Am văzut lângă scenă o horă ad-hoc „a prieteniei, a costumelor populare şi a valorilor care ne unesc”, aşa cum scrie în afişul cu programul Festivalului.

Hora am imortalizat-o în câteva instantanee fotografice. Costume populare diferite, foarte frumos colorate, feţe zâmbitoare, poate începuturi de prietenii, poate consolidarea altora.

Am încercat să „văd” dincolo de paşii de dans şi mi-au apărut buna-înţelegere, bucuria de a fi în aceeaşi horă, jucată într-un loc frumos, pe care-l ştie – sau de care oricum a auzit – toată România.

Am văzut în hora ad-hoc de lângă mine o unire spirituală care nu putea să mă lase indiferent. Folclorul nostru e de aceeaşi vârstă cu poporul român. E ceva ce ne defineşte şi ne deosebeşte de alţii prin diversitatea jocurilor, cântecelor şi a costumelor populare atât de frumos şi de armonios colorate.

Da, hora văzută pe 1 august mi-a amintit de poezia „Nunta Zamfirei” de George Coşbuc:
„Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,/ S-adună-n cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor.”

O horă jucată liber, la marginea scenei, fără regie şi coregrafie. O învârtită ce m-a făcut să văd armonia socială, egalitatea participanţilor, bucuria de a fi împreună, sprijinul reciproc (niciun participant la horă nu era lăsat pe dinafară datorită dinamicii mişcării).

Am înţeles că putem fi uniţi dacă avem un ţel comun, o „greutate” de care trebuie să scăpăm, ori o bucurie care să fie a tuturor.
Când muzicanţii au tăcut, hora s-a „spart”. S-a dus armonia socială, bucuria jucătorilor de a fi împreună n-am mai simţit-o…

Eram din nou în România reală (şi actuală), aia în care unii vorbesc, alţii nu ascultă, unii fac şi alţii nu fac şi nici n-au de gând să facă.

Horia PICU

Pe 8 septembrie 2025 am scris articolul „Supeliga-mămăliga”.  Se poate (re)citi pe https://www.facebook.com/profile/100023508349664/search/?q=superliga

De curând, echipele din super[…] mămăliga şi-au arătat din nou valoarea(???) în faţa Europei fotbalistice. Din câte au participat, doar una a reuşit să treacă de alta din altă ţară. Supărare mare, dar iute trecătoare! Lasă că data viitoare le arătăm noi!

Am „înfrânt” frumos şi ne-am întors la oile noastre, transformate miraculos prin condeiul gazetăresc în lei, în lupi, şi în cine mai ştie câte animale prădătoare.

„Universitatea Craiova – Petrolul 4-0, în etapa a 3-a din Superligă. Leii au uitat de Levski și au mușcat fără milă din lupi!”. Scrie pe https://www.prosport.ro/fotbal-intern/superliga/universitatea-craiova-petrolul-ploiesti-campioana-echipe-probabile-superliga-etapa-3-20495227

Şi celelalte echipe care au „înfrânt” de curând echipe din categoria Europa 2, sau Europa 3 îşi vor reveni şi vor câştiga meciuri cu alte echipe de la noi din ogradă.

„SuperPrieteni, de Gică Popescu! „Mamalicki, go home!”. Gică Popescu nu a uitat declaraţiile făcute de Hristo Stoichkov, în 2006, şi l-a tratat cu mămăligă în Delta Dunării” – scria pe AntenaSport în 13 iulie 2021. (sursa: https://www.facebook.com/watch/?v=2948153355472529)

Se pare că între timp bulgarii (vorba vine, că mulţi de-acolo nu s-au născut în ţara unde este lanţul muntos Rila (Рила, în scriere bulgărească) de la Levski au învăţat cum să mănânce mămăliga, chiar şi la o felie diferenţă între a continua şi a rămâne, dar cu speranţa că la anul va fi mai bine.

„Decizia luată de „U” Cluj, după ce a fost eliminată din Europa + mesajul postat” scrie pe
https://www.digisport.ro/fotbal/conference-league/decizia-luata-de-u-cluj-dupa-ce-a-fost-eliminata-din-europa-mesajul-postat-4406621  e chiar neaşteptată. E ceva nemaiîntâlnit. Mesajul a fost: „Parcursul nostru european se încheie aici. Capul sus, băieți”.

Capul sus, că la anul poate fi mai rău! Anul ăsta au luat băieţii doar trei baloane de la norvegieni, după ce înfrânseseră pe Dinamo Kiev, echipă care se antrenează cu ochii pe cer pentru detectarea din timp a dronelor ruseşti. „Gruparea antrenată de Cristiano Bergodi se va axa acum doar pe competițiile interne.” Ne dă vestea cea mare www.dih=gisport.ro. Un mic amănunt rămâne neclar. Pe ce altceva se putea axa „U” din Cluj decât să joace o horă bătrânească cu alţii ca ei ?  Şi pe care să-i bată tare de tot, aşa, să le treacă supărarea pe norvegieni!

„Mai slabi decât slabii. FCSB a pierdut la scor în fața celor de la Auda și este eliminată din Conference League.” scria https://www.digi24.ro/stiri/sport/fotbal/fcsb-a-pierdut-la-scor-in-fata-celor-de-la-fk-auda-si-este-eliminata-din-conference-league-3886481

Echipa din Letonia a lăsat în poarta FCSB după două meciuri un sac plin cu şapte mingi. Până la urmă, nu-i rău să ai un sac plin cu mingi pentru cei tot 7 jucători din import care au luptat în Letonia cu duşmanii lor care au fost ajutaţi de starea vremii, de oboseala deplasării alor noştri, de iarba prea mică sau prea înaltă, de mingea prea rotundă, de mănuşile portarului prea alunecoase, de arbitru, etc., etc.

Norocul nostru că „CFR Cluj a spălat ruşinea echipelor româneşti în Conference League: a învins Alashkert şi s-a calificat în turul 3 preliminar”, zice
https://www.digi24.ro/stiri/sport/fotbal/cfr-cluj-a-spalat-rusinea-echipelor-romanesti-in-conference-league-a-invins-alashkert-si-s-a-calificat-in-turul-3-preliminar-3886691

Alashkert e o echipă din Armenia. Important de reţinut, pentru că poate pe-acolo mai găsim una-două echipe cărora să le lăsăm şi noi în poartă un sac cu mingi. Să fim şi noi darnici, aşa cum alţii au fost, sunt şi vor fi cu noi!

După o aşa de mare „realizare” fotbalistică, şi pentru că băieţii au bani, prea mulţi bani, pierd sau câştigă, nu contează, banii tot le intră în conturi, mulţi… prea mulţi pentru un aşa fotbal,  concluzia se desprinde uşor, la fel de uşor ca atunci când vrei să faci o mămăligă bună care să se desprindă uşor şi foloseşti un ceaun de fontă:

„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. (Ion Luca Caragiale, „O scrisoare pierdută”)

Horia Picu

Ce s-a întâmplat aseară, 17 iulie 2026, poate fi numit Actorul (Claudiu Bleonţ) şi spectatorii.

Recunosc că mi-e greu să scriu o cronică de teatru pe care o simt că nu poate fi altcumva decât pozitivă. Claudiu Bleonţ poate s-ar gândi că am umblat la traista cu osanale pe care am răsturnat-o în acest text, aşa cum el a răsturnat aseară cutia de bere pe scenă. El s-a grăbit să şteargă urmele şi a fost apreciat de public pentru caracterul lui gospodăresc. Acest text va rămâne. Probabil că actorul l-ar fi preferat mai critic. N-o pot face, pentru că sunt doar un spectator care simte emoţia transmisă de un actor.

Pe scena Şcolii de Muzică a fost chiar IONA, coborât din textul lui Marin Sorescu şi materializat în actorul Claudiu Bleonţ. Au fost momente când ne-am regăsit şi noi în fragmente din rostirile actorului. Chiar aş fi vrut să am posibilitatea să-l întreb pe oaspetele nostru dintr-o frumoasă vineri de vară dacă ar avea posibilitatea să se nască iar şi iar, oare ar schimba ceva? Ar alege alt drum pe care să meargă? Alt drum pe care să urce?

Vedem actori pe scenă, pe ecran şi ne plac, sau nu ne plac. Avem doar impresii. Arată bine, au voci puternice şi plăcute, au expresivitate artistică. Spectatorul rămâne doar cu subiectivismul limitelor sale şi dă verdicte. Asta a fost de când e lumea actorilor în primele planuri ale existenţei spirituale a omului.

Situaţia se schimbă când actorul de pe scenă termină rolul, primeşte aplauzele şi rămâne în faţa spectatorilor săi şi nu joacă niciun rol. Povesteşte despre el, despre năzuinţele şi temerile sale. Adică e „un om între oameni” care simte nevoia de a discuta cu alţi oameni. Tocmai acest lucru l-a făcut pe Claudiu Bleonţ să primească aprecierile sighetenilor, nespuse poate cu voce tare, dar oricum scrise în aceste rânduri.

Citez dintr-o cronică de teatru luată de pe https://www.palatulculturiibistrita.ro/eveniment/iona-spectacol-de-teatru-728: „ Iona e un personaj biblic, înghițit de un pește. Ne găsim în ținuturile mitologiei, iar mitul lui Iona este, ca orice mit care se respectă, un mit de-o actualitate continuă. Timp de trei zile Iona, captiv în burta peștelui, se roagă Domnului, a treia zi peștele îl aruncă pe țărm. Istoria lui Iona e mai lungă. […] Sorescu îl ia pe Iona, cu singurătatea lui cu tot, și-l lasă să se înfrupte din darul vorbirii, al cuvântului. Dar omul nu vorbește singur, vorbește cu sine. […] cuvântul lui Iona nu rămâne monolog. Iona lui Sorescu preface monologul în dialog. Fiindcă omul are nevoie de dialog. Și de celălalt. Celălaltul, semenul nostru.”

Iona suntem fiecare dintre noi. Avem o problemă, o rezovăm şi dăm de alta, mai mare şi succesiunea continuă. Până la sfârşit…

Într-o frumoasă seară de vineri, la Sighetu Marmaţiei,  Claudiu Bleonţ a dialogat cu Iona şi a fost Iona pe care şi l-ar fi dorit Marin Sorescu, apoi omul cu visurile şi îndoielile sale a dialogat cu spectatorii.

Noi, cei din sală, am mai fi stat să ascultăm un om ajuns la vârsta înţelepciunii şi a desăvârşirii actoriceşti. Nu s-a putut… Presiunea timpului ni l-a luat dintre noi, poate pentru altă scenă, în alt oraş, poate în acelaşi rol, adică pentru… „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă,/  Amăgit atât de-adese/ Nu spera și nu ai teamă.” (Mihai Eminescu – Glossă)

Mesajul perceput aseară a fost puţin altfel decât în poezia eminesciană: speră şi nu ai teamă.
Lucru de ţinut minte pentru zile grele.
Nu credeţi?…

Horia Picu

P.S. Evenimentul s-a desfăşurat datorită efortului organizatoric al avocatei Nelica Hotea şi a fost o sărbătorire a zilei avocatului (24 iunie) şi a zilei justiţiei (5 iulie).

Foto: Ion Mariș

Am dus gunoiul. Locatarii din zona ȋn care locuiesc n-au primit deocamdată cartele de acces la cutiile specializate pe categorii ȋn care să se așeze (deja dacă zic „aruncă” mi se pare cam brutal la așa noutate) resturile alimentare, mai puţin alimentare și deloc alimentare.

Când voi fi posesorul cartelei care deschide cutiile ȋn care pot așeza resturile alimentare, mai puţin alimentare și deloc alimentare, voi proceda și eu așa cum va face toată lumea posesoare de cartele de acces. Acum am ceva de povestit, o ȋntâmplare din duminică, 14 mai 2026, ora 9.

Am ajuns ȋn faţa lăzii mari ȋn care gunoiul se aruncă (da, acolo gunoiul, se aruncă!) și m-am pregătit să fac și eu mișcarea cuvenită. Surpriză! Ȋn ladă era un teanc de plicuri de dimensiunile acelora care ne intră ȋn cutiile poștale cu facturi pe care trebuie să le plătim! Erau multe plicuri. Așezate ordonat, unul peste altul. Nu erau aruncate aiurea, prin toată lada de gunoi.

Am luat teancul de plicuri și am văzut că erau de la bănci, Vital, Electrica, PPC gaze și alte firme, ba era și un plic de la Casa de Pensii. M-am și gândit că cineva așteaptă un răspuns care nu mai vine, ba era gata-gata să ajungă la groapa de gunoi (sau unde s-o fi mai ducând gunoiul acum) și scrisoarea mult-așteptată n-ar mai fi ajuns la destinatar.

Am luat plicurile de-acolo și le-am dus unde trebuie. Majoritatea ȋn scara cealaltă a blocului, două ȋn blocul vecin. La câte un apartament am găsit 3-4 sau poate și mai multe ȋnștiinţări de la același furnizor, de la aceeași bancă.

Nu scriu aceste rânduri ca să mă laud cu spiritul meu civic. O fac ȋn speranţa că așa ceva nu se va mai ȋntâmpla! Vă daţi seama că dacă plicurile ar fi putut fi așezate ȋn cutia pentru hârtii cu acces pe bază de cartelă, nu mai știa nimeni de ele ? Ar fi fost pierdute, lumea ar fi rămas ȋn așteptare, s-ar fi dus pe la Casa de Pensii, pe la furnizorii de servicii, pe la bănci și ar fi făcut scandal acolo:  „Noi v-am trimis! Nu, n-aţi trimis!” și tot așa.

Știu că plicurile astea nu le pune poștașul. Precizez acest lucru pentru că nu vreau ca cineva să dea vina pe el!

Există firmă sau firme care duc plicurile cu facturi. Am scris aici despre ȋntâmplarea mea de duminică cu speranţa că se vor lua măsuri și astfel de evenimente care ne fac viaţa (și mai) grea nu vor mai avea loc.

P.S.1. Ȋntâmplarea trebuie să fie… ȋntâmplătoare, dar cele scrise de mine aici s-au mai repetatat ȋn ultimii ani, cu una-două scrisori. Niciodată n-au fost atât de multe și niciodată nu le-am recuperat din lada de gunoi.

P.S.2. De duminică de la ora 9 mă tot ȋntreb: oare de câte feluri sunt, totuși, gunoaiele?

Horia Picu

Da…, a apărut o nouă variantă de Mimosa Pudica, numită de specialişti Mimosa Publica.

O scurtă readucere aminte despre Mimosa Pudica. Creşte sub formă de tufe, are tulpină lemnoasă şi frunze lenticulare care se prind perechi. E o plantă tropicală, care se strânge la atingere, dacă nu e lumină suficientă, dacă-i e frig. Trăieşte în păduri şi în grădini.  (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mimosa_pudica)

Acum a apărut o surată a ei numită Mimosa Publica. Asta nu-i o plantă tropicală (trăieşte foarte bine şi fără grijă în România), dar îi place să-şi petreacă vacanţele pe-acolo.

Deja e clar că Mimosa Publica e o specie cu totul deosebită. Preferă căldura. Dacă nu o are, e bună şi căldurica. Chiar e mai bună.  Această căldurică îi este oferită cu generozitate de oameni din patru în patru ani. Se pare că ajunge aşa. Sunt porţii şoc, se injectează într-o singură doză, care apoi se împrăştie în organism în patru ani.

După perioada de căldurică, intră cumva într-o fază de agitaţie, că nu ştie ce se va întâmpla cu ea. Atunci ar fi în stare să treacă în altă grădină, chiar dacă a promis că acolo nu va ajunge niciodată.

Instinctul de supravieţuie e foarte dezvoltat. La fel de dezvoltat e şi instinctul de autoapărare. Nu poate fi deranjată cu întrebări, cu ameninţări sau cu promisiuni de trecere pe un teren mai fertil, adică unul care să aducă frunzelor condiţii mai bune de existenţă.

Şi Mimosa Publica se închide dacă e deranjată. Din moment ce frunzele ei au promis că stau pe o tulpină, aşa rămâne! Instinctul de supravieţuire, care după unii savanţi ar fi început cam de vreo 36 de ani încoace, o face să stea cuminte, în grădina ei. Uneori ştie să stea cuminte în spaţiu mai restrâns, de exemplu, în ghiveci. Poate trece în altă grădină, dar numai dacă gardul care le desparte e permisiv la schimbare.  Deşi e tentată să-şi deschidă frunzele la alte stimulente care apar pe lângă ea, Mimosa Publica e precaută. E posibil să nu se aleagă cu ceva bun şi de durată. Aşa că rămâne acolo unde-i ordonă tulpina – şefă.  E atentă şi la plantele din jur, că nu suportă orice fel pe lângă ea. Nu se asociază cu oricare devoratoare de clorofilă şi care preferă căldurica.

Cum simte că e riscant să-şi arate frunzele deschise în toată splendoarea lor, le închide şi stă cu ele aşa cât e nevoie. Dacă e cazul, le mai deschide peste patru ani, să vadă ce mai e prin lume. Ce mai e pentru ea, nu pentru lume!

Mimosa Pudica creşte sub formă de tufe. Mimosa Publica creşte şi există sub formă de grup, care are frunzele la fel. Ele se închid-deschid toate odată, de-ţi vine să crezi c-au făcut armata împreună. Nu, nu pot nişte plante să facă armata. Nu pot nici măcar să gândească. Nu pot, că n-au cu ce! La ele funcţionează perfect instinctul de conservare. Ştiu când să închidă-deschidă gura ca să le fie bine.
Pardon, am vrut să scriu să închidă-deschidă frunzele, că de-aia Mimosa Publica e plantă, şi atât!!!

Horia Picu