Încep acest articol cu un vers din poezia „Strigăt de ferire″ de Nichita Stănescu: „Haideţi vă rog ṣi vă implor să haidem″.

Se spune în varianta scurtă „haideţi să haidem″, imperativ de chemare la acţiune, potrivit situaţiei deplorabile în care se găseste Sighetul multisecular (e atestat documentar din 1326 !). Haideţi, haidem să vedem de ce nu arată oraṣul nostru ca altele, tot din România. Undeva, ceva, cumva, din cauza cuiva nu se întâmplă ce-am pofti să se întâmple…

Dacă ne vom spune păsul doar pe facebook, unde se postează ṣi se citesc nemulţumirile celor care au legături cu Sighetul, nu se va îndrepta nimic!!!

Eu am invitat la o plimbare prin oraș consilierii ṣi primarul, viceprimarul ṣi oricine doreṣte să facă o „incursiune″ tematică prin municipiu. N-am căderea să trimit altfel de invitaţii decât prin intrmediul mijloacelor de comunicare folosite de toată lumea azi. Sunt sigur că cei vizaţi citesc despre părerile oamenilor. La fel de sigur sunt că le ignoră. Funcţionarea aparatului adminstraţiei locale merge doar pe „avarie″, unde consensul nu tulbură pe nimeni. Mai un program aniversar, mai o depunere de flori, mai o delegaţie de primit, mai o deschidere / închidere de an școlar ṣi uite-aṣa, consensul e gata.

Ce ne facem însă când se iau hotărâri despre bugetul local? Ce se va face cu banii, către ce să fie îndreptaţi, cine să primească mai puţin decât anul trecut? Cine mai mult? Cine… deloc? Ce străzi se reasfaltează și care trec în aṣteptare? Clădirile din centru mai pot oare aṣtepta până la altă împărţire a bugetului, cel actual fiind cam strâmtorat și promis deja pentru alte cârpeli periodice?

Ne uităm la ṣtiri, trecem prin alte localităţi ṣi vedem că la ei se poate. La noi, nu!

Sătul de atâta amânare, motivare că nu se poate, că alţii au altfel de conducere locală, că judeţul îi ajută, că pe noi Baia Mare ne ignoră, consider c-a venit momentul să stăm la aceeaṣi masă, fără patimi, fără ranchiunuri politice sau personale. O dezbatere faţă în faţă, administraţia oraṣului ṣi cetăţenii care găsesc timp ṣi au dispoziţia necesară pentru o discuţie sinceră, fără orgolii, cu gândul doar la înflorirea oraṣului.

Am zis să stăm la aceeași masă, dar pot oricând să las pe altcineva în locul meu, dacă prezenţa mea e considerată inoportună.

„De la „tam – tam″ la „fâsss″, „Iată DE CE!″, „Poze multe, fapte puţine″, „Să ne imaginăm…″ – sunt câteva din articolelele în care-mi exprimam nemulţumirea. Iar să scriu ce ne lipseṣte ṣi cum aṣ vrea să fie? Într-o dimineaţă am văzut un decident al soartei oraṣului nostru ieṣind din bloc ṣi făcând câţiva pași spre maṣină. Atunci m-am întrebat: oare omului ăsta, care e din categoria celor care pot dispune, îi place trotuarul pe care calcă? Nu-l deranjează denivelările?

„Haideţi vă rog ṣi vă implor să haidem″ la acţiune. Invitaţi cetăţenii la o discuţie faţă-n faţă, aleșilor locali, indiferent de poziţia pe care o aveţi în organigrama Primăriei! Spuneţi-ne ṣi nouă ce proiecte pentru înfrumuseţarea oraṣului s-au întocmit la Primărie, care sunt cele care au primit acceptul U.E., câte s-au dus la bun-sfârșit, cine le-a întocmit, ce salariu au. Spuneţi-ne și nouă mai concret cum vă împiedică Baia Mare să dezvoltaţi înghesuitul oraṣ (dacă vă împiedică…). Spuneţi-ne și nouă ce-aţi cerut la judeţ, cine ṣi de ce v-a refuzat. Spuneţi-ne și nouă dacă vă simţiţi bine în acest oraṣ.

Vedeţi improvizaţiile devenite… permanente de lângă blocuri? Puteţi face ca o centrală termică de vreo douăzeci de ani dezafectată, pe care crește un copăcel(!) să fie dărâmată, să apară altceva în locul ei, sau măcar să crească iarba? O să pun o poză la acest articol, ca să vedeţi copăcelul de pe acoperiṣul ruinatei ṣi inutilei construcţii din plin centrul oraṣului.

Din plin centrul oraṣului… Ce-o fi pe la periferie?… Întrebatu-v-aţi vreodată, stimabililor?

Text & foto: Horia Picu

P.S1. Am făcut poza. Deși copăcelul pare a fi „după″, vă asigur că e „pe″!
P.S2. Copăcelul are un „frate″ mai mic. Tot acolo, pe acoperiș…

A căzut tencuiala tavanului dintr-un birou al Poliţiei din Pucioasa şi Europol România, a pus pe facebook un comunicat din care citez: „NU, nu este rezultatul unui cutremur, dacă asta vă întrebați, este sediul unei unități de poliție din România lucrului bine făcut. Imaginea de mai jos reflectă realitatea cruntă în care polițiștii își desfășoară activitatea″.

Probabil că pereţii laterali vor da destule detalii astfel încât cauza prăbuşirii tencuielii să fie elucidată, iar vinovatul, nisip, var, apă sau ce-o mai fi fost pus acolo în compoziţie, să fie tras la răspundere în mod exemplar.

Nu ne putem aştepta ca lucrurile să se lămurească rapid. Bine că nu s-a ales nimeni cu vătămări. Comunicatul dat de Europol România (îl puteţi accesa de aici: https://www.facebook.com/europolromania/posts/4999942636769567) nu precizează dacă în urma interacţiunii dintre moloz şi declaraţiile aşternute pe hârtie, s-au şters ceva nume, sau ceva date absolut necesare pentru descifrarea fărădelegilor, consemnate în scris.

Comunicatul poliţiştilor din Pucioasa conţine o sintagmă pe care o tot aud/citesc :„ România lucrului bine făcut″. Trimiterea e, de fiecare dată când apare, pentru locatarul de la Cotroceni.

Acum e Klaus Iohannis. Apoi va veni altcineva care să ne îndrume şi care să ne servească vreo vorbuliţă-două pe care unii dintre noi se vor înghesui să le preia cât mai exact şi să le folosească apoi de cât mai multe ori.

Doar că aceste secvenţe lingvistice care se tot repetă şi apar şi acolo unde nu e cazul, denotă o mentalitate. Vorba şefului trebuie dusă mai departe. Şeful ştie, şeful poate sau ar putea, şeful e sublim, altul nici nu poate exista. E unicat. Tot şeful e cel pe care se poate da vina pentru orice. Chiar şi pentru o tencuială care cade fără să ceară voie.

M-am uitat pe promisiunea electorală a candidatului Klaus Iohannis, publicată luni, 29 Septembrie 2014, ora 17:57, pe https://www.hotnews.ro/stiri-politic-18205314-klaus-iohannis-isi-prezinta-oficial-programul-prezidential-romania-lucrului-bine-facut.htm
Atunci ni se promitea ca în 2018 nimeni să nu întrebe „ce ați făcut până acum, timp de 30 de ani, cu această țară?″. Ni se promitea că „Mediul universitar nu trebuie să producă șomeri cu diplomă, ci oameni bine pregătiți, specialiști, care își găsesc loc pe piața muncii″. (K. I.)
Care…piaţă?
„Este inacceptabil pentru o societate civilizată, pentru România secolului XXI, ca elevii să nu aibă manuale în prima zi de școală.″ (K. I.)
Aşa să fie? Sunt manuale la toate disciplinele când începe anul şcolar?
Pentru următorul mandat (care se întâmplă acum, prin entuziasmul de nestăvilit al maselor populare), ni se promitea aderarea la moneda Euro. Nici „Ieuro″ n-a fost, nici Euro nu-i…
„În România lucrului bine făcut, kilometrii de autostradă nu rămân pe hârtie, ci sunt construiți, contractele sunt încheiate corect, nu în detrimentul statului român, iar termenele de finalizare sunt respectate″. (K. I.)

Răspunsul, prieteni, îl ştiţi…

Am pus aici câteva din promisiunile prezidenţiale din 2014. Din cele multe, a rămas doar sloganul: „România lucrului bine făcut″. Adică doar vorbe. Fapte… mai puţine.

Tavanul căzut la Poliţia din Pucioasa se vede că n-a fost bine făcut. Se poate oare încadra fapta abominabilă a tencuielii răzbunătoare care n-a găsit alt birou unde să cadă decât în ăla cu materiale „fierbinţi″, în categoria criticabilă a „lucrului bine făcut″?

Evident că nu. Atribuţiile prezidenţiale nu prevăd şi tencuială bine aplicată, sau corect obţinută. Ne obişnuim prea uşor cu niste clişee de limbă pe care apoi le folosim şi când trebuie, dar şi când nu trebuie.

De fiecare dată, „vinovatul″ e prea sus-pus ca să poată fi tras la răspundere. În schimb, poate fi arătat cu degetul şi atunci când nu-i cazul. Oricum, în România ne-am obişnuit cu lucrul bine făcut pe jumătate (Variantă optimistă)!

Cealaltă jumătate a întregului e „România educată″ (Variantă pesimistă).

Horia Picu

Sursa foto: Internet

România needucată va fi educată din 2030. Până atunci… rămâne needucată, dar există un program care va produce creṣterea intelighenţiei colective a naţiunii.

Direcţiile date de la Cotroceni pentru transformarea României needucate într-o Românie educată le-am citit pe http://www.romaniaeducata.eu/wp-content/uploads/2018/11/Romania-Educata-Viziune.pdf ṣi n-am putut să las să treacă de mine mândreţe de document fără a-mi exprima câteva observaţii, pe care le scriu aici.

Romania, conform viziunii de la cel mai înalt nivel, poate fi educată în două scenarii.
ÎN SCENARIUL 1, scrie că „Educația ante-preșcolară se adresează copiilor de 0-2/3 ani și se derulează în creșe și centre de zi. Deși nu este obligatorie, are un rol important în dezvoltarea fiecărui copil și facilitează compatibilizarea vieții de familie cu activitatea profesională″.

H.P.: Vreau să văd un bebeluṣ de două săptămâni cum poate fi educat conform viziunii din „România Educată″! Pot avea răbdare ṣi să văd cum educaţia între 0 (zero!) ṣi 3 ani va facilita pentru harnicul vlăstar al patriei viaţa lui de familie cu viitoarea activitate profesională. Înţeleg că până la 3 ani se hotărăṣte care, ce, cum. Care ajunge om de ṣtiinţă, care tractorist, care contrabandist, agricultor, funcţionar sau aviator. Nu-i cam repede să ne putem închipui o asemenea lansare spre viitorul luminos al unui copil de maxim 3 ani?

Tot în scenariul 1 scrie că repartizarea în învăţământul secundar superior se face „în baza opțiunilor exprimate de părinți și a mediei aritmetice formate din: 33% media probelor de la examenul final, 33% media tezelor naționale din gimnaziu și 33% media generală în clasele V-VIII″.
H.P. Acum se tot vorbeṣte despre desfiinţarea tezelor. „Fără medii semestriale și fără teze în noul an școlar, anunță ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu. Schimbările, publicate marți în Monitorul Oficial″ (sursa: https://www.libertatea.ro, în 30 mai 2022). Mai mult, se discută ṣi despre eliminarea mediei din ṣcoala generală pentru admiterea din liceu. Când se va pricepe că nu poate înainta căruţa dacă se trage de ea în direcţii diferite? N-ar putea mai-marii să stea de vorbă întâi ṣi abia apoi să le iasă „porumbelul″?

Se va merge mai departe pe filiera ṣcoală profesională – <> în liceu în clasa a XI-a – <> bacalaureat, care va fi de două forme. Nu mai intru în detalii. Mă aṣteaptă scenariul al doilea al „României educate″, propus de la Cotroceni.
ÎN SCENARIUL 2 suntem asiguraţi că „Educația ante-preșcolară se derulează în creșe sau centre de zi (adesea situate în incinta locului de muncă, fiind dezvoltate în parteneriat cu angajatorii). Centrele de zi și creșele au personal specializat pentru toate nevoile de dezvoltare ale copilului (educatori-puericultori, psihologi, medici și asistente medicale, logopezi) și oferă o serie de servicii suport precum educație parentală, medicină pediatrică primară etc″.
H.P. Impresionantă creṣterea numărului de posturi necesare educării preṣcolarilor care trebuie să înveţe să-ṣi prepare singuri mâncarea specifică vârstei, sau să-ṣi ţină singuri biberonul! Medici ṣi asistente lucrând în incinta ateleierului de bobinaj, sau în fabrica de cuie (strâmbe sau normale…), iată o imagine a viitorului luminos al patriei! De fapt, nu-i imagine, e o simplă imaginaţie emanată din starea de plictiseală, sau din prea bine cunoscuta replică „fă-te că lucrezi″!

În scenariul 2, la pagina 25, scrie că „Evaluarea se face atât prin teste și examene, cât și prin evaluarea observațională din partea cadrului didactic″.
H.P. Interesant, evaluarea se va face prin evaluare… În afară de asta, sunt curios cum se va face evaluarea asta observaţională. Se uită cadrul didactic la elev, îi studiază comportamentul în ṣcoală ṣi apoi, în sfârṣit, spune: „să treacă în altă fază a desăvârṣirii educaţionale!″?

„Tranziția spre ciclul următor se face în baza unui examen general standardizat – care acoperă curriculum-ul fundamental – a opțiunilor elevului (decise în baza recomandării unui consilier școlar) și a unor interviuri organizate cu comisii de admitere ale școlilor din următorul ciclu sau a unor testări specifice, în cazul învățământului profesional și vocațional″.
H.P. Profesorii vor avea încă ceva de făcut: să participe în comisiile pentru interviuri.

„Competențele atinse sunt trecute în portofoliul educațional, alături de o evaluare a unui consilier de inserție pe piața muncii la finalul clasei a XII-a″.
H.P. Ţara tuturor posibilităţilor (doar teoretice!). Apare în Scenariul 2 o meserie nouă: consilier de inserţie. Cum, în ce fel? Deocamdată, enigme, mai ceva ca „Deocamdată…enigme″, o foarte interesantă carte scrisă de Dan Apostol.

Pentru bacalaureat, „Suplimentar, elevii au un număr de trei probe la alegere, inclusiv probe practice derulate în cadrul unei companii sau instituții de profil″.
H.P. Cumva ceva de genul: dai bine cu rindeaua, ṣtii să schimbi un bec, eṣti bun! Ai bifat încă o probă de bacalaureat! Bravos!…

România suferă de scenarită. La pagina 30 citim despre „Obiectivele sistemului de educație timpurie 2018 – 2030″ ale nemaipomenitului program ṣi facem cunoṣtinţă cu Maria, o fiinţă umană (s-o lăsăm pe ea să ia hotărârea dacă-i fată sau băiat). Fiinţa umană Maria a finalizat cu succes cursurile educaţionale din perioada ante-preṣcolară ṣi preṣcolară. Să vedem cu ce s-a ales după atâta străduinţă: „Ea este caracterizată printr-o capacitate de auto-reglare astfel încât să ajungă singură la o stare naturală de bine (echilibru cognitiv – socio-emoțional). Este un copil creativ, fericit și cu un sentiment de siguranță fizică și emoțională, are noțiuni de bază despre sănătatea corpului și înțelege diferențele de gen. Simultan, Maria are deprinderi elementare de viață, în raport cu tot ceea ce este în jur (igienă, comunicare, socializare). Mai mult, Maria își cunoaște rădăcinile, comunitatea și înțelege modul în care acestea relaționează între ele″
H.P. Bravo, Maria!!! Prin tine se întrevede viitorul strălucit al tăriṣoarei gâfâinde! La texte pompoase, suntem inegalabili…
Tot de la Maria – scrie în broṣura de prezentare a măreţului program de revenire naţională „România educată″ – se aṣteaptă să aibă abilităţi ṣi competenţe. Preiau câteva.

– „să înţeleagă natura ṣi mediului înconjurător″
H.P. Ce bun ajutor i-ar fi putut da Maria lui Darwin la elaborarea lucrării „Originea speciilor″…

– „să facă adunări ṣi scăderi simple″
H.P. Păi mândria patriotică unde e ??? De ce să nu poată Maria, care are ṣase ani, să lucreze cu numere complexe ṣi cu fracţii, cu derivate ṣi integrale?

– S-o „rupă″ biniṣor pe engleză sau în altă limbă circulândă prin lume (tălmăcirea îmi aparţine, ideea rămâne aceeaṣi).
H.P. La ṣase ani?

-„să urmeze exemplul adulților din viața ei″
H.P. Bună treabă, dar dacă părinţii sunt beţivi, bătăuṣi?

-„să aleagă între diverse opțiuni/variante de învățare, joacă, interacțiune și să se adapteze la cerințele societății, să folosească tehnologia″.
H.P. Foarte bine, Maria! Cerinţa societăţii româneṣti era odată „patriei mai mult cărbune″. Acum poate fi „patriei mai multe calculatoare cu „Windows 11″. Sunt sigur că educata Maria se va adapta rapid la noua cerinţă…
-„să înțeleagă într-o mare măsură valoarea banilor″
H.P. Să ṣtie, de exemplu, cât i-ar trebui dacă vrea să-ṣi cumpere o casă, sau o maṣină cu motor electric.

-„să facă diferența între adevăr și falsitate, între realitate și fantasme″
H.P. Un copil de ṣase ani are nevoie să fabuleze, să intre în lumea poveṣtilor care, plăcut ṣi invizibil, modelează caracterele adulţilor de peste ani. Cum se va bucura Maria de ce va găsi mai târziu în cărţi, ṣtiind că totul e fabulaţie, imaginaţie, că realitatea e una ṣi bună (relativ…), iar fantasmele nu-ṣi au rostul într-o lume în care se aleargă după bani ṣi poziţii în înalta societate? Când va mai fi copil Maria???

Scenarita continuă cu Maria adolescentă, trecută deja de învăţământul secundar inferior. Frumos… Ea a crescut acum, iar la finalul învățământului de bază, „ Maria este confortabilă cu propria sa identitate, a trecut printr-un proces adecvat de consiliere și dezvoltare personală, […]. Suplimentar, ea poate să ia deciziile potrivite pentru sănătatea sa, inclusiv cu privire la alimentație″.
H.P. Adolescenta din poveste (e doar o poveste, ce altceva să fie ?) „e confortabilă cu propria identitate″! Ce expresii, ce întortocheri lingvistice… Maria ṣtie să se alimenteze sănătos. Nu ne spune directiva trimisă Ministerului de resort pentru punerea în practică a măreţului Program de Educare nimic despre Maria care nu numai că acum ṣtie să se alimenteze sănătos, dar chiar se pricepe la citit E-urile de pe etichetele cu litere aproape microscopice de pe ambalajele alimentelor.

Despre cum va lupta Maria pentru sănătatea planetei nu ni se spune nimic?

La pagina 37, scrie despre „Obiectivele învăţământului secundar superior 2018-2030. Încet-încet, vom avea absolvenţi de liceu ca Andrei ṣi Damian, care reuṣesc „să identifice legăturile dintre curriculumul școlar și viața reală și să transfere cunoștințele și competențele deprinse în/la școală, în viața de zi cu zi″.
H.P. Desigur, legătura dintre ṣcoală (o iau mai pe înţeles ṣi nu zic „curriculum″) ṣi viaţă reală e cam greu de observat acum, dar din 2030 se schimbă situaţia! Eu nu cred… Oare cine-a scris Marele Program poate identifica legăturile astea?

Apar în broṣura de Luare-aminte „Obiective sectoriale″, din care punctez aici doar unul: „începând cu 2025. Bacalaureatul va include probe practice, eventual derulate în afara mediului școlar″
H.P. Am mai comentat acest aspect. Acum propun ca proba practică să fie mai ceva decât probele scrise. Nu ṣtii nimic despre Caragiale, nu contează, din moment ce poţi face să convieţuiască două scânduri unite printr-un cui.

Dau, la pagina 43, de „Obiective transversale″. Mă întreb unde sunt obiectivele longitudinale. Totuṣi n-am timp prea mult de stat pe gânduri, pentru că „Obiectivele transversale″ mi se prezintă în toată splendoarea lor. Ce-ṣi propun obiectivele astea, am sintetizat în rândurile de mai jos.

O2. „Reducerea ratei de părăsire a sistemului de învățământ (indiferent de nivelul de educație la care preșcolarul/elevul/studentul abandonează studiile)″.
H.P. Cum???

O3. „Sprijinirea participării la educație a tinerilor cu risc crescut de abandon școlar, spre exemplu, prin acordarea de pachete de servicii integrate (consiliere, cazare, servicii de masă, servicii medicale, servicii educaționale de sprijin, servicii sociale, acces la echipamente și resurse educaționale specifice pentru cei cu nevoi educaționale speciale sau cu diverse forme de dizabilitate etc.)″.
H.P. De unde vor veni banii pentru toate aceste măreţe obiective?

O4. Creșterea gradului de alfabetizare funcțională în România
H.P. Foarte tare… dar cum?

Concluzia la care am ajuns, după citirea Programului de Educare Naţională este că, până la urmă, va fi bine. Şi asta, pentru că „dacă faci ceva ce nu e bine, poţi măcar să înveţi″. (Theodore Roosevelt)

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

Ura!!! S-a semnat ordinul de începere a serviciilor pentru ocolirea pe cale rutieră a Sighetului ṣi de construire a noului pod (care se tot construieṣte, fie vorba între noi!) peste râul Tisa ṣi care nu vrea nicicum să se iţească de pe malul prea plinei de deṣeuri ape curgătoare.

Citit-am cu mândrie patriotică locală despre proiectul care se va transforma în realitate „la o dată care va fi comunicată ulterior″ (expresie mult folosită cândva ṣi probabil reactualizată pentru momentul când va cădea primul târnăcop electric peste zona unde se va construi ṣerpuitorul drum).

Aṣadar, oraṣul e super la toate capitolele, e asfaltat, clădirile sunt retencuite, revăruite ṣi revopsite, etc., etc.

De fapt, nu e, dar i-ar plăcea să fie. Clădiri primite ca moṣtenire istorică ale altor stăpâniri stau să se dărâme. Străzile sunt pline de valuri asfaltice, „amenajate″ aṣa probabil din empatia autorităţilor pentru localnicii care, neputând ajunge la mare, pot simţi loco ceva din miṣcarea apei de pe litoralul românesc, circulând cu propriile maṣini prin ocolitul (de noroc) Sighet.

La borduri, stăm bine. Probabil că producţia (sau stocul, mai bine-zis) ajunge pentru drumul care, zice-se, va înconjura oraṣul în nu se ṣtie care secol.

„Servicii de elaborare Studiu de Fezabilitate pentru obiectivul de investiţii – Varianta de ocolire Sighetu Marmaţiei”. Aṣa se numeṣte obiectivul de investiţii. Până să se ocolească oraşul, n-ar fi fost mai bine să fie un proiect de investiţii pentru ce-i în oraṣ? Că multe-i mai lipsesc, săracul (sau sărăcitul, poate-ar fi mai corect aṣa)…

La Câmpu Negru e un pod peste care în curând vor putea trece doar pietonii care stau bine cu echilibristica. Pericolul de a cădea în apă există, dar mai bine să ocolim realitatea ṣi să mergem cu protocoale într-un viitor îndepărtat.

Zice-se că din partea Primăriei locale se vor da 177.500 de euro pentru… – da, aţi ghicit din prima!- studiul de fezabilitate. Asta, să zicem că treacă-meargă. Dar pe urmă să te ţii! Oricare va fi traseul ales de onorabila comisie, tot vor trebui despăgubiţi niṣte cetăţeni posesori de pământuri peste care se va aṣterne efemerul asfalt. Vor fi ṣi procese, pentru că unii locuitori nu vor fi de acord cu vânzarea unor parcele din moṣtenirea strămoṣească. Bani, nu glumă…

De unde-i vor lua, când Sighetul nu-i în stare să scrie un proiect mai ca lumea ca să dea Europa niṣte bani, să fie ṣi pe-aici cum e la alţii, tot în România? Oamenii de afaceri sigheteni au propus să fie un grup care să scrie proiecte, un grup plătit de ei, dar nici aṣa n-a fost bine…

Veṣnic pozaţii din administraţia locală n-au fost în stare să-ṣi ţină promisiunea că vor face ṣi vor drege în legătură cu parcul de joacă al copiilor de peste drum de Carrefour. Că nu s-a făcut nimic vedem ṣi ne întristăm, dar când ne gândim cu ce mare pompă ni se transmitea ce parc frumos va răsări în locul vechiului, atunci trecem de întristare ṣi ne vine să spunem: lăsaţi-ne!

Cum poate crede cineva că mai-marii gâfâindului oraṣ vor face un drum care va ocoli Sighetul, când ei nu pot termina un părculeţ pe care s-au lăudat că-l vor face, iar noi, cetăţenii, am rămas cu sacul gol al speranţei că poate azi, poate mâine, va răsări un loc de joacă mândria cetăţenilor locali ṣi dilema vizitatorilor de peste tot, puṣi acum să aleagă între a se poza cu Cuiul în braţe, sau stând romantic pe o bancă a noului parc?

Autorităţile locale se gândesc cum să fie ocolit oraṣul. În interiorul lui, totu-i în regulă, dar lipsesc cam multe… Estetica oraṣului se chinuie să mai apară pe alocuri. Nu poate între zona Pompieri ṣi Carrefour, unde trotuarul e de fapt terasamentul macaralei de când s-au construit blocurile. Nu se poate pune iarbă, nu se pot planta niṣte flori între drumul macaralei (trotuar e o noţiune prea pompoasă, totuṣi…) pe acelaṣi traseu, dar va fi bine! Oraṣul va fi ocolit!

Invit consilierii să facă împreună cu mine o excursie tematică prin oraṣ. Mă gândesc că fiind prea ocupaţi cu mapele de serviciu din care citesc tot timpul, nu mai au cum să vadă că ne-am săturat de improvizaţii, de gunoaie, de neasfaltatele străzi, de ruinatele clădiri, de lipsa de interes a celor care sunt plătiti din banii noṣtri tocmai ca să-ṣi dea interesul. Le propun să parcurgem oraṣul pe jos, să-l „admirăm″ ṣi să visăm împreună la viitorul său strălucit.

Le propun consilierilor să ne lămurim la faţa locului ce se întâmplă în final cu materialele reciclabile pe care cetăţenii le aruncă conṣtiincioṣi în tomberoanele speciale care apoi sunt puse de-a valma în aceeaṣi maṣină de colectare a gunoiului.

O rută de ocolire a localităţii ar fi bine-venită. S-ar deplasa pe alte trasee maṣinile de mare tonaj, ṣi drumurile bătrânului Sighet ar rămâne, probabil dar nu sigur, nevăruite, iar maṣinile mici care sunt doar în tranzit prin oraṣ n-ar mai contribui volens-nolens la gâtuirea circulaţiei.

E nevoie de aṣa ceva, dar eu nu cred că se va face. Nu-i prima dată când se anunţă un eveniment care priveṣte viitorul oraṣului ṣi fericirea locuitorilor lui, iar pe urmă, apar elementele neprevăzute, delăsarea, incapacitatea, iar cetăţenii, răbdători ṣi visători la normalitate din patru în patru ani, rămân cu speranţa, aṣteptarea ṣi în cele din urmă, cu resemnarea.

Am încălecat pe-o ṣa/ṣi mi-am spus părerea mea. Mi-am spus-o, deṣi nu m-a întrebat nimeni dintre autorităţile locului dacă-mi place cum arată Sighetul acum.

Bine că n-au uitat să ne ceară părerea despre culoarea taxiurilor. E, într-adevăr, cea mai importantă problemă a oraṣului. De data aceasta am încălecat pe-o căpṣună ṣi v-am spus…

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

Am citit pe www.inpolitics.ro că Norman Lebrecht, critic muzical născut în Anglia şi şcolit în Israel (a învăţat la: Hasmonean Grammar School în Londra, la Colegiul „Kol Torah Rabbinical″ , apoi la „Bar-Ilan University″ în Ramat Gan şi la „Hebrew University″ în Ierusalim), a făcut recomandarea să nu se participe la Festivalul Internaţional „George Enescu″. Precizez că în 2022 se va desfăşura Concursul Internaţional „George Enescu″, iar câştigătorul va avea loc asigurat pentru un concert la Festivalul din 2023.

Împins bine de la spate de cele mai nobile intenţii de a curăţa moral planeta, Mister Norman Lebrecht „considerat de mulți specialiști cel mai influent publicist la nivel internațional din domeniul muzicii″, pune un verdict foarte dur festivalului românesc „George Enescu”, pe care îl declară „de evitat”, din cauza muzicienilor (israelieni n.n.) aflați în orchestra din România″. (sursa: www.inpolitics.ro)

Criticul muzical îşi argumentează recomandarea pe ceva hilar. Citez din aceeaşi sursă. „Mi s-a trimis un videoclip cu pianista georgiano-franceză Khatia Buniatishvili interpretând un bis Liszt/ Horowitz la Festivalul George Enescu 2017 din România. Interpretarea Khatiei este epatantă, ca întotdeauna. Publicul este concentrat și entuziast” remarcă Lebrecht, ieri, pe siteul Slippedisc.com. […] Dar interpreții din orchestră nu încearcă să-și ascundă plictiseala sau disprețul. Începând cu concertmaistrul și adjunctul acestuia, care aruncă priviri fugare trădînd disprețul lor, un val de lipsă de curtoazie se răspândește în jurul muzicienilor într-un mod pe care nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Toate acestea sunt surprinse la televizor. Este un caz de „nu împușcați pianista, doar răhățiți-vă pe ea”. Atât de neprofesionist și atât de neplăcut. Acesta ar putea fi un festival de evitat” conchide reputatul critic. (B.T.I.)″

Probabil că Festivalul Internaţional „George Enescu″ deranjează la prestigiu pe alţii (mai exact pe altele, dacă mă gândesc la festivaluri de aceeaşi amploare culturală) şi poate şi la încasări, de-aia o fi scornit Mister Norman Lebrecht penibilitatea din care am citat câteva rânduri mai sus.

Ana Diaconu i-a luat un interviu Khatiei Buniatishvili publicat apoi pe https://www.romania-muzical.ro/enescu/2017. Pianista georgiană – scria în prezentarea artistei pe site-ul menţionat – „pe 16 septembrie [2017] va putea fi ascultată, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, alături de Orchestra Filarmonică din Israel și de dirijorul Zubin Mehta″.

Şi aşa a fost! Renumitul dirijor indian Zubin Mehta, numit în 2017 preşedinte de onoare al Festivalului Internaţional „George Enescu″ a dirijat Orchestra Filarmonică din Israel care a acompaniat-o pe pianista Khatia Buniatishvili.

Norman Lebrecht se uită la înregistrarea concertului şi urechea sa muzicală extrafină îl ajută să… vadă(!) că „Începând cu concertmaistrul și adjunctul acestuia, care aruncă priviri fugare trădînd disprețul lor, un val de lipsă de curtoazie se răspândește în jurul muzicienilor într-un mod pe care nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Toate acestea sunt surprinse la televizor. Este un caz de „nu împușcați pianista, doar răhățiți-vă pe ea”.″

Ne ţinem de nas şi suntem atenţi la nuanţe. Nu la miasme. Scârbiţi peste măsură, concertmaistrul şi adjunctul acestuia se uită cu subînţeles unul la altul în timp ce Khatia Buniatishvili îşi vede mai departe de concert. Scârba celor doi e molipsitoare. Treptat, toţi membrii orchestrei încep să se uite cu silă la artistă. Îşi imaginează că pianista nu trebuie totuşi împuşcată.Ar ajunge să se răhăţească pe ea.

În timpul acesta, Zubin Mehta îsi vede de dirijat şi nu observă nimic din privirile pline de subînteles ale membrilor orchestrei, priviri pline de dispreţ îndreptate spre pianistă.

Penibilă imaginaţie are „specialistul″! E cineva întreg la cap care să creadă că orchestra simfonică a Israelului s-ar ţine de ocheade vulgare care i-ar putea afecta prestigiul de care se bucură? E cineva normal la cap care să creadă că Zubin Mehta aude tot dar vede doar armonie între solista din Georgia şi orchestra din Israel, manifestările negative ale membrilor orchestrei (chiar dacă sunt doar din priviri) neintrându-i în atribuţiuni?

Chiar făcând absurda presupunere că Norman Lebrecht are dreptate şi cei din orchestră s-au uitat urât la Khatia Buniatishvili, tot nu-i un argument pentru recomandarea evitării Festivalului Internaţional „George Enescu″. Ce are Festivalul cu o orchestră simfonică în care unii dintre componenţii ei cântă în lehamite? Eventual „specialistul″ putea recomanda ca Orchestra Simfonică a Israelului să nu mai fie invitată pentru că membrii ei se uită urât la solişti, dar ar fi intrat el într-un rahat din care nimeni şi nimic nu l-ar mai fi putut dezmierda.

De obicei, Khatia Buniatishvili, o georgiancă foarte atrăgătoare, concertează în rochii decoltate. Dacă concertmaistrul, adjunctul acestuia şi apoi toată suflarea bărbătească a orchestrei ar fi uitat de partituri, ochii fiindu-le aţintiţi în altă parte, nici aşa Festivalul Internaţional „George Enescu″ n-ar fi de evitat. Pentru că domnul Lebrecht probabil nu suportă decolteurile, se poate uita doar la pianişti bărbaţi şi atunci prestigiul festivalurilor de muzică clasică nu va fi în scădere.

Horia Picu

Până să se îngrijoreze Mapamondul că România va fi fabricat deja primele bombe termobarice, încerc să ocolesc ce ne apasă foarte rău sufletele, războiul din Ucraina, şi să pun în discuţie o formulă de adresare care numai politicoasă nu-i şi despre modul cum se pronunţă corect unele cuvinte româneşti care trebuie scrise într-un fel, dar se pronunţă puţin altfel faţă de celelalte care, – ştim asta de pe vremea părinţilor 1 şi 2 – cum se scriu, tot aşa se citesc.

Mai am o mică observaţie de făcut despre posibilitatea fabricării termobaricelor pe pământul milenarei patrii, care n-a atacat pe alţii niciodată. Lumea poate sta liniştită mult şi bine. Rog pe trăitorii din afara spaţiului românesc să se uite la numărul de autostrăzi româneşti, la câţi kilometri au în realitate şi ce planuri măreţe se pot vedea în faza de proiect. La noi, vorba rămâne vorbă! Fapta, vine gâfâind mai târziu. Sau… nu mai vine!

Şi acum despre modul cum ne adresăm unii altora. Dacă vorbesc cu cineva din familie, pot să-i spun „tu″. Sau, pot folosi acelaşi apelativ şi faţă de un vecin, un coleg, mă rog, cineva pe care-l cunosc şi faţă de care-mi permit şi căruia-i permit adresarea cu „tu″, cu alte cuvinte, ne putem tutui.

Dacă sunt diferenţe de vârstă, sau persoane cunoscute, dar nu atât de bine încât să funcţioneze apelativul „tu″, atunci situaţia se schimbă şi ne adresăm cu „dumneavoastră″. Dar, în mod neşteptat, aud de multe ori că lumea se adresează unui singur om cu pronumele de politeţe „dumneavoastră″ – lucru firesc şi lăudabil – dar, când o persoană se adresează unui grup de oameni uită de politeţe (sau nu ştie s-o aplice) şi îi spune aşa, la „en gros″, „voi″.

Am observat că şi televizioniştii fac asta. Probabil că doamnele învăţătoare nu i-au învăţat când erau mici, şi de-atunci cred că adresarea politicoasă faţă de un grup este „voi″ (lucru greşit) în locul variantei politicoase „dumneavoastră″.

Confuzia pleacă de la faptul că „dumneavoastră″ pot spune unei singure persoane, dar tot aşa mă adresez când e vorba de un grup.

E o moderatoare pe la o televiziune, care-şi îndeamnă invitatul cu „hai să …″ în loc de „haideţi să…″, deşi în restul emisiunii nu-l tutuieşte.

Mai rămân surprins de modul cum se pronunţă tot pe la televiziuni „el″, „ea″, „ei″, „ele″, „este″. Toate astea se scriu cum ştie toată lumea, dar se pronunţă „iel″, „ia″, „iei″, „iele″, „ieste″. Şi de la tv ar trebui să învăţăm să ne adresăm corect unii altora.

Pronumele de politeţe face parte din bunele maniere cu care ieşim în public şi care ne definesc. Niciodată nu-i târziu a învăţa de la alţii sau a-i învăţa pe alţii. Fred Astaire spunea că „Cel mai greu lucru pentru copiii din ziua de azi este să înveţe bunele maniere fără să le vadă la nimeni.”

Oare chiar am ajuns să trăim acele vremuri?

Horia Picu

I.L. Caragiale a vrut să ne descreţească frunţile şi i-a reuşit pe deplin în „D-ale carnavalului″. Acum, „teatrul″ oferit călătorilor se poate numi „D-ale ceferului″ şi e pe bani mulţi pentru cei care se încumetă a folosi vagoanele obosite şi scârţâinde ale ţărişoarei care-i şi ea la fel de obosită şi de scârţâindă din toate încheieturile, sau din toate ramurile economiei multilateral stătătoare (mai mult) pe loc.

M-am dus cu vagonul de dormit până aproape de Bucureşti. O groază de bani… Ore multe… De la 1 martie, probabil drept pedeapsă că nu toată lumea merge la vagonul de clasă, în vagonul de dormit găseşte cheltuitorul român o amărâtă de sticlă de apă chioară de 500 ml. Atât. Nimic mai mult! Înaintea ultimului Mărţişor CFR-ul era mai darnic. Se găsea în compartiment un pachet cu o miniperiuţă de dinţi, un săpun, o minipastă de dinţi inodoră, dar nu şi incoloră, pentru că era albă, nişte şerveţele, uscate şi umede. Acum, vorba ceea: „ioc″! Preţul biletului nu-i deloc neglijabil. Dacă tot s-a hotărât CFR-ul să mai taie din cheltuieli, mă întreb de ce nu s-a redus şi costul biletului?

Dacă tot e hotărât cefereul să facă economii, îi fac o propunere. La urcare, şeful de vagon să verifice dacă plimbăreţii dornici de condiţii de călătorie mai bune posedă săpun, prosop. Cine nu, să fie trimis repede la magazinul gării de unde le poate cumpăra, le flutură apoi pe la nasul însoţitorului de mişcare lentă peste vechea cale ferată şi toată lumea ar putea fi fericită. Călătorul că se simte ceva mai bine apărat de atacul microvieţuitoarelor agresive, CFR-ul că uite-aşa mai adună nişte bani pentru o cârpeală-două, pe unde e mai presantă nevoie.

„Hai vino iar în gara noastră mică/ Privește-mă să vezi cât mi-e de frică″. Gabriel Dorobanţu avea problema lui când cânta melodia, dar acum frica celui care se încumetă să intre în gară e de altă natură. Să ştiţi că nu doar în tren sunt probleme! Am stat de curând într-o gară, nu cea din Sighet. Noroc că am avut bilet dus-întors, că altfel n-aveam de unde să-l cumpăr. La casele de bilete, ioc vânzători!!! După ce am oferit informaţii benevol celor care intrau grăbiţi în gară că le pleacă trenul de sub nas şi vedeau toate casele de bilete închise, am văzut un anunţ: se vând bilete vineri, sâmbătă, duminică şi luni, între orele […]. N-are rost să dau aici programul complet de funcţionare.

Răsuflu uşurat de banii daţi pe bilet şi mai cu seamă de faptul c-am avut bilet dus-întors. Foarte amabil, şeful de vagon îmi spune că şi la Viena e cam tot aşa, adică (aproape) ioc case de bilete, dar sunt multe automate de unde poţi să-ţi iei bilet. În gara unde am ţinut locul celui care dă informaţii, nu era niciun automat de scos bilete de călătorie. Era, în schimb, o linişte acolo că-ţi venea să fredonezi melodia despre gara mică, cu rima „frică″ la sfârşitul cântării.

Înştiinţarea că bilete se dau doar în zilele precizate mai înainte (şi nu toată ziulica, să fie clar!) era scrisă pe o hârtie format A4, lipită pe geamul unui ghişeu. Adică uşor de… neobservat. La Sighet oricum sunt trenuri puţine care pleacă, deci nu cred că se va pune problema reducerii de personal, fiindcă ăsta-i scopul acţiunii de gări fără case de bilete. Te duci când e program cu casierele, şi atunci îţi cumperi bilet! Nu te duci din localitatea Cutare în localitatea Cutărică marţi, miercuri, sau joi! Că-i prea mare debandadă aşa. Dacă vrei bilet în afara programului cu publicul, foloseşte automatul, sau automatele. La noi s-au închis casele de bilete, iar automatele alea sunt undeva, pe drum. Dacă vin cu trenul, nu mă mir că de la 1 martie n-au ajuns încă în gări.

Oamenii erau nedumeriţi ieri în gară. N-aveau ei treabă cu suferinţele muzicale ale lui Gabriel Dorobanţu… Se gândeau ce să facă. Să se suie fără bilet, să se întoarcă acasă? Dilemă… Iar CFR-ul era bucuros în timpul ăsta că a redus din cheltuielile cu personalul.

În „D-ale carnavalului″, personajele lui Caragiale se „rostogolesc″ în întâmplări comice, în situaţii neprevăzute, care dau hazul caragialesc prea bine ştiut.
În „D-ale cefereului″ problemele se rostogolesc peste structurile învechite de căi din fier, peste care apasă de zeci de ani aceleaşi vagoane şi aceleaşi locomotive care şi-ar putea găsi mai degrabă loc în muzeu.

Până la urmă, cum e în autobuz va fi şi în tren. Te sui şi acolo e cineva care dă bilete.

Cu trenul, cu autobuzul, cu maşina personală? Dintre variante, doar dacă folosim trenurile scârţâinde ai avantajul că nu dai în gropi.

O fi suficient?…

Horia Picu

Sursa pozei: https://www.cugetliber.ro/redirect-stiri-economie-trenurile-au-intarzieri-din-cauza-caniculei-142923

Pentru cei care poartă în ei două naţionalităţi, două limbi materne (exprimare care poate deranja, dar mi-o asum!), e imposibil, în anumite momente de mari întâmplări istorice, să-şi precizeze una din cele două naţionalităţi de care se simt mai legaţi sufleteşte.

De la sfârşitul lunii februarie mor în Ucraina şi ucraineni, şi ruşi. Emil Cioran spunea: „Nu locuieşti într-o ţară, locuieşti într-o limbă″. În Ucraina, oamenii mor în limba pe care au vorbit-o mai mult, care le-a fost mai la îndemână, ori rusa, ori ucraineana.

Povara (în cazul războiului de lângă noi e clar vorba de aşa ceva) sau măreţia (aici exemplele sunt prea numeroase şi evidente în zona Maramureşului sau în lume) „sufletului dublu″ a atins şi scriitori, şi oameni rămaşi necunoscuţi. Mă refer pe mai departe la câţiva scriitori care au „locuit″ în cele două limbi care acum nu dau linişte planetei.

„Unii critici au spus că scriitorul avea un „suflet dublu”, atât rus, cât și ucrainean. Chiar și Gogol recunoște uneori: „Eu însumi nu știu ce suflet am”, i-a spus el unui prieten. Unii bibliofili din Kiev pretind că Mikola Hohol (versiunea ucraineană a numelui său) este al lor″. (sursa: https://ziare.com/rusia/rusia-ucraina-razboi-cultura-taras-bulba-gogol-1724334)

Zilele acestea am citit „Taras Bulba″ de Nikolai Gogol. Citez din aceeaşi sursă precizată că „Taras Bulba, celebrul personaj al lui Gogol, era un cazac, iar pentru mulți ruși el ar putea fi simbolul a tot ce este mai rus. În realitate, însă, atât Gogol (cu toate că a scris doar în rusă), cât și personajul său, erau ucraineni″.

Ce complicate căi ale existenţei trebuie să străbată uneori omul…

Casa lui Mihail Bulgakov este (sau poate a fost…) sediul unui muzeu în Kyiv. Vasili Grossman s-a născut în Ucraina. Oare mama lui când îl dezmierda în ce limbă-i vorbea? Nu contează, desigur. Dar vorbindu-i, i-a dăruit un loc în care să locuiască. Ori în limba ucraineană, ori în limba rusă. Poate-n amândouă… „Destinul lui Bulgakov pare guvernat de acelaiși amestec de satiră, fantastic și tragism care e amprenta operei sale. Născut la Kiev în 1891, în familia unui profesor de teologie, studiază medicina, pe care o practică vreme de patru ani (1916–1920). Din 1929 nu i se mai publică nici o carte și nu i se mai joacă nici o piesă″ (sursa: https://humanitas.ro/autori/mihail-bulgakov)

Taras Șevcenko, părintele literaturii ucrainene, a scris uneori în rusă, şi deseori în ucraineană.

Revenind la prezent… Două limbi, vorbite sau cel puţin înţelese de trupele ambelor ţări aflate în conflict. Mi-am pus întrebarea ce asemănări şi ce deosebiri sunt între rusă şi ucraineană. Şi, consecinţă firească, m-am gândit că în fiecare zi se dărâmă case, dar mai cu seamă suferă cele două limbi în care „locuiesc″ şi unii, şi alţii.

Voicu Costin, în 6 martie 2022, pe https://www.stiridinlume.ro/life-style/diferenta-dintre-limba-rusa-si-ucraineana-ce-deosebiri-si-asemanari-exista-intre-cele-doua-66165.html, a scris articolul „Diferența dintre limba rusă și ucraineană. Ce deosebiri și asemănări există între cele două″. Preiau din articolul menţionat câteva idei.

„Toate limbile slave, inclusiv ucraineana și rusa, au fost la început dialecte. Au fost formate din limba proto-slavă care a existat între secolele V-IX. În prezent, există peste 20 de limbi slave. Ele sunt împărțite în trei subgrupe: slava de est (rusă, belarusă și ucraineană), slava de vest (cum ar fi poloneză, cehă sau slovacă), slava de sud (cum ar fi slovenă, croată, macedoneană sau bulgară)″.

Sursa menţionată mai spune: „Unii ucraineni vorbesc și surzhyk, care este un amestec de rusă și ucraineană. Un sondaj realizat de Centrul Razumkov, în 2015, a scos la iveală faptul că 60% dintre ucraineni consideră ucraineana ca fiind limba lor maternă, 15% o consideră rusa și 22% cred că ambele sunt limbile lor materne″.

Oare cum e să-ţi împuşti propria limbă maternă, să vrei s-o extermini? Cum poate limba maternă rusă să se înverşuneze împotriva limbii ucrainene materne, ambele posibil prezente în aceeaşi fiinţă dotată cu raţiune, căreia i se spune „om″???

Limbi slave înrudite. Nu doar cele două. Mai multe. Limba rusă – zice Voicu Costin – e apropiată cel mai mult de belorusă, apoi de slovacă, poloneză, cehă. 38% din vocabularul ucrainean e diferit de cel rus.

Un calcul simplu ne arată, în cazul în care datele autorului menţionat sunt exacte, că 62% din vocabularele limbilor rusă şi ucraineană coincid, sau cel puţin seamănă izbitor de mult. Dacă seamănă în aşa de mare procent cele două limbi, e imposibil ca până acum ruşii să nu fi omorât sau rănit ruşi care trăiesc de generaţii în Ucraina, care-i patria lor. Acolo-i sufletul lor.

Cum se poate apăsa pe trăgaci ştiind toate astea? Cum se poate apăsa pe butonul declanşator de rachete ştiind toate astea?…

În lumea normală, un suflet dublu are parte de avantaje, nu de poveri. Sufletul dublu sălăşuieşte bine în două limbi şi se simte bine în amândouă.

Fiecare om trebuie să ştie cum să folosească limba, sau limbile care sunt împrejurul său de la naştere. Când omul va creşte, va înţelege că a primit cel mai frumos cadou, pe care trebuie să-l preţuiască toată viaţa şi să-l folosească cu raţiune.

Despre acest lucru, Nichita Stănescu zicea: „Fii atent cum vorbeşti, cuvintele atrag faptele″.

Horia Picu

Aşteptând să ne salveze alţii… Aşteptându-i să ne apere de pofticioşii iubitori de graniţe străine. Deocamdată, România se găseşte în faza „dormitului în front″.

„A dormi în front″, adică „lasă-mă să te las″, sau „poate n-o fi chiar aşa″. Dar dacă exact cum nu vrem să fie va fi?

Armata română cu prea mulţii ei generali nu prea dă semne că s-ar pregăti (cel puţin prin zona de mine observabilă a Maramureşului întins pe două ţări, România şi Ucraina) de niscai ciondăneală armată cu nostalgicii unui imperiu pierdut.

Armata „…a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face „bărbați”. În mod bizar, „bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei″. (sursa: „Onoarea armatei române″ de Mihai Maci, articol apărut în www.contributors.ro)

Chiar dacă oştenii ţării strângeau mai degrabă recolta decât să se desăvârşească în arta războiului, toţi posesorii de livret militar ştiau/ştiu să tragă cu arma, sunt familiarizaţi cu zgomotul „flintei″ la tragerea „foc-cu-foc″ sau la „foc automat″. Mai mult, armata i-a învăţat pe cei care au trecut prin ea ce este răbdarea, ce este ordinea şi respectarea ierarhiilor, lucruri necesare şi în viaţa civilă.

Acum suntem în aşteptare… Aşteptăm să treacă de la sine Pericolul. Dacă nu trece de la sine, nu-i nimic. Avem o „umbrelă″ deasupra ţării care ne scapă de orice intemperii explozive. Punem bariere cu sigla NATO la hotarele patriei şi duşmanul, văzându-le, va fugi de va mânca pământul. Pământul lui, nu al nostru!

Ce ne facem însă dacă „umbrela″ protectoare nu se deschide la timp şi ne trezim cu invadatori înjurând în limba lor că şi-au stricat şenilatele prin hârtoapele Maramureşului, judeţ aflat la graniţa României?

Chiar se va întâmpla – nimeni nu-şi doreşte, dar e un scenariu plauzibil – să fim din nou surprinşi de evenimente, aşa cum ne surprinde venirea prea repede a iernii, sau a începerii anului şcolar fără manuale la unele discipline şi la unele clase?

Avem armată formată din profesionişti, aşa cum se spune? Câţi sunt? Unde au avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile militare ? În Afganistan, cu luptătorii islamici izolaţi, gata oricând să se detoneze şi să plece astfel la cele veşnice împreună cu creştinii apărători cu orice preţ ai democraţiei de tip occidental?

Într-un alt articol aminteam că „nu învăţăm nimic de la istorie″. Acum mă întreb dacă de la istoria României am învăţat ceva. Constat că răspunsul poate fi şi negativ. Încă de pe vremurile când nu se chema România, când una era Ţara Românească şi alta era Moldova, am fost de multe ori în aşteptare. Sau ne-am dat singuri „cu stângul în dreptul″. Articolul domnului Mihai Maci atinge şi aceste aspecte sensibile din istoria României.

„Ţară, ţară vrem ostaşi!″ e un joc din copilărie. Cum ar fi acum jocul, dar cu oameni mari? Şi nici măcar nu mai e joc… De unde şi-ar lua ţara ostaşii de care ar avea nevoie? Belgia va trimite 300 de militari în România pentru a consolida graniţa de est a NATO. Chiar dacă toţi ar fi luptători de tipul „Jean-Claude Van Damme″, nu era mai normal ca ţara să fie apărată de militari români, dar (şi) cu tehnică miltară NATO-OTAN?

În timp ce la noi se face congres cu un unic candidat, guvernul polonez a publicat un ghid cu informaţii necesare populaţiei în caz de război. Şi noi avem graniţă cu Ucraina, dar pe aici – presupun asta inspirat de lâncezeala autorităţilor române – umbrela NATO e mai acoperitoare de vreme rea decât partea care acoperă Polonia.

Probabil că aşa se gândeşte pe la C.S.A.T., că prea stăm liniştiţi… Lasă că se vor forţa alţii pentru noi. România e ţară paşnică, n-a atacat niciodată altă ţară, etc., etc. Ştim, am învăţat la istorie cât am fost de cuminţi. Tot acolo am mai învăţat că nişte „meciuri nule″ din primul război mondial le tratăm ca pe victorii.

Ne învaţă autorităţile sighetene ce să facem în cazul în care ar „ploua″ cu obuze şi rachete? Unde ne ducem? N-ar trebui să ne pregătim puţin pentru nişte eventualităţi neplăcute dar plauzibile în lumea de azi?

Să-i lăsăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi, nu ştiu dacă nu cumva e „sport naţional″. Imaginea cu nişte localnici bând un şpriţ la birtul din sat în timp ce jandarmii chemaţi încercau să le apere bunurile de apele învolburate n-o pot uita.

Vorbim despre război în loc să vorbim despre însămânţările de primăvară. Ziua de mâine poate fi mai tristă şi mai grea decât cea de azi. Războaiele nu sunt infinite ca durată. Nici pacea de după. Să nu uităm că după primul război mondial ne-am ales cu o extindere semnificativă a „suprafeţei locuibile″.

Oare cartografii vor avea de refăcut harta Europei? Dacă da, fi-vom noi siguri că România va rămâne aşa cum e acum?

Horia Picu

Sursa foto: Internet

A face poze (adică a se lăsa fotografiaţi cu orice prilej), iată o „îndeletnicire″ a unora care se învârt prin politica locală sau naţională. Acţiunea are ca scop ca lumea să priceapă că implicarea respectivului (sau a respectivei) în viaţa obştei e maximă şi eficientă în aceeaşi măsură.

Dacă poza e făcută lângă o personalitate internaţională sau naţională, cei care aşteaptă în zadar să vadă că se mişcă lucrurile spre bine, primesc o rază de speranţă şi merg să viseze liniştiţi că oraşul, ţara sau lumea toată vor ajunge la normalitate.

Poza vorbeşte de la sine despre cine se lasă imortalizat cu tot dinadinsul. Pentru a da bine ochiului vigilent al alegătorului, instantaneul trebuie… gândit înainte de „clic″. Pe principiul „fă-te că lucrezi″, cel pozat se apleacă peste un strat de flori şi se preface că plantează sau smulge buruieni, dă indicaţii cum se pun bordurile, merge la piaţă şi – extraordinară coincidenţă!- apare în presă un instantaneu cu o fericită vânzătoare de legume alături de un ales local. Se deschide sau se închide anul şcolar, alt prilej de a face poze. Să se vadă c-a fost, să se ştie că s-a petrecut. O fotografie e dovada că activitatea s-a ţinut, iar fără dovezi bănuiala că n-a fost, că nu s-a ţinut, că nu s-a vorbit, că nu s-a citit mesajul, poate eroda liantul dintre şef şi subordonat, sau dintre ales şi alegători care, nu ştiu cum se face, întotdeauna sunt neinspiraţi. Sau n-au cum să voteze inspirat, neavând ce să aleagă cu adevărat?

Tematica pozelor de grup s-a diversificat. Unii, folosindu-se de acelaşi principiu specific românesc de „fă-te că lucrezi″, s-au pozat cu nişte mape cu hârtii nescrise la subraţ, cu intenţia de a transmite un mesaj clar: << Cu echipa asta se lucrează! Ei, dacă vor fi aleşi, imediat vor acţiona. Ia uita¬ţi-vă, stimaţi alegători, sunt pregătiţi să vă aducă fericirea pe plan local!>>.

Din echipă, unul vrea un loc „mai în faţă″ pentru a putea înfăptui ce promite. Nu poate fără echipa de purtători de mape cu hârtii nescrise. Şi atunci, noi trebuie să pricepem că: „Degeaba mă votaţi pe mine, doar pe mine… Votaţi-mi toată echipa de purtători de mape, apoi mergeţi acasă şi aşteptaţi!″

… şi tot într-o aşteptare am rămas. Aşteptăm să se renoveze clădirile din centrul oraşului. Aşteptăm nişte trotuare asfaltate. Aşteptăm străzi reasfaltate. Aşteptăm concretizarea promisiunii despre renovarea, reabilitarea, repunerea în valoare a Casei pălărierului. Aşteptăm curăţenie pe străzi.

Aşteptăm ca un sediu de bancă să fie tencuit şi văruit şi pe partea neobservabilă de pe stradă, aşteptăm ca un restaurant să-şi repare constructiile vizibile din stradă, aşteptăm ca un loc de joacă din centrul localităţii să fie reabilitat, reamenajat şi reconstruit, aşa cum ni s-a împuiat capul anul trecut că se va face.

Fotografierea unui subiect făcută de departe n-are nevoie de retuşuri. Nu se pot vedea imperfecţiunile. De-aia Sighetul imortalizat de sus n-arată rău. Totul e să nu ne apropiem, că se observă detaliile.

Gilles Peress, un renumit fotograf francez, spunea: „Nu am încredere în cuvinte, am încredere în fotografii″. (sursa: https://fotomagazin.ro). Noi am ajuns acum să nu credem nici în fotografii, nici în cuvinte. Dar credem în fapte.

Beneficiari ai ultimelor alegeri, înfăptuiţi-le! Sau… faceţi poze. De familie doar.

Horia Picu

Sursa foto: Internet