Sunt neînţelegeri evidente între ministrul Sănătăţii şi medicii de familie pe tema distribuirii pastilelor de Iod către populaţia care ar avea nevoie de aşa ceva. Consider că pe tema unui pericol nuclear câteva informaţii suplimentare sunt necesare dar, precizez de pe acum, nu sunt nicidecum suficiente pentru cine doreşte să se lămurească mai bine despre acest subiect care dă fiori oricui, mai puţin unei singure persoane de pe Pământ.

1986. Cernobyl. BUM! URSS a „uitat″ să informeze lumea despre explozia reactorului 4. S-a aflat după mai multe zile, în urma măsurătorilor făcute în alte ţări, vecine cu „Lăcaşul Păcii Mondiale″. Deasupra Europei peste 100 de elemente radioactive s-au plimbat neraportate la timp. Printre aceste elemente, au fost şi 90Sr, 137Cs, adică Stronţiu şi Cesiu, la care mai trebuie pus Iodul, împotriva căruia se încearcă măsuri de protecţie din nou azi, pe principiul binecunoscut românilor, al „drobului de sare″.

Iodul poate declanşa cancerul de tiroidă; Stronţiul-leucemia, Cesiul cancerul de ficat şi de splină.

Din peste 100 de elemente extrem de periculoase pentru om, International Atomic Energy Agency (https://www.iaea.org/newscenter/focus/chernobyl/faqs) scrie despre trei dintre ele.

Noi ne cramponăm la Iodul radioactiv şi la măsurile de protecţie obţinute prin înghiţirea unor pastiluţe tot de Iod, distribuite de medicii de familie, de farmacii, sau mai ştiu eu ce se mai hotărăşte până la următoarea coafare ministerială. Într-adevăr, pastilele de Iod împiedică fixarea Iodului radioactiv în organism. Dar cu restul radioactivelor ce facem?

Merg mai departe şi reamintesc că în Fizica Atomică sau în Chimie (le scriu la fel ca pe numele proprii pentru că am şi voi avea un profund respect pentru cele două ştiinţe) prin „ion″ se înţelege un atom (neutru din punct de vedere electric) care prin surplus de electroni devine „ion negativ″, sau, pierzând din electroni, devine „ion pozitiv″. De la „ion″ la „ionizare″ , lingvistic se ajunge uşor.

Există pe lumea asta două tipuri diferite de radiaţii: cele neionizante (n-au energie suficientă pentru a scoate electronii atomici; pot produce vibraţii ale moleculelor, rezultând în final creşterea căldurii), şi cele ionizante (au suficientă energie să scoată electronii – atomici).

Radiaţiile ionizante sunt cele care fac ravagii ireparabile în organismul uman. Aceste radiaţii se pot împărţi astfel:
– Radiaţii Alpha. Nu pot pătrunde prin piele. Pot pătrunde în organism prin respiraţie, băut sau mâncat, şi atunci se produc deranjamente ireparabile ale sănătăţii.
– Radiaţii Beta. Sunt mult mai penetrante, deci mai periculoase.
– Radiaţii Gamma. Sunt şi mai periculoase.

Altă categorie de radiaţii e cea neutronică. Neutronii, parte componentă a nucleului atomic, sunt neutri din punct de vedere electric. Dar, interacţionând cu atomii, pot duce la apariţia radiaţiilor menţionate, sau a binecunoscutelor raze X.

Tot ceea ce am scris până acum este un rezumat adaptat preluat de pe www.iaea.org. Mai departe, câteva rânduri despre o eventuală explozie nucleară, eveniment care bagă în sperieţi (şi pe bună dreptate) pe toată lumea, mai puţin pe unul. Preiau, în continuare, ideile expuse pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Armă_nucleară.
Explozia nucleară are trei componente: unda de şoc, radiaţia termică şi radiaţia ionizantă, care se produc oarecum în această ordine.
Modificarea bruscă a presiunii aerului prin încălzirea sa ultrarapidă formează unda de şoc. Rezultatul: vieţi distruse, vegetaţia distrusă. Dacă explozia are loc la sol sau în apropiere, se formează un crater, pământul dislocat este ridicat în atmosferă. Când cade din nou pe sol, este deja „îmbogăţit″ cu substanţe radioactive, iar efectele radioactivităţii se pot vedea şi resimţi pe perioade de ani, ore, sau mii de ani!

Bomba atomică explodează în urma unei reacţii de fisiune. Apare reacţia în lanţ a fisiunii nucleare, o divizare a nucleelor unor elemente chimice ca Uraniul sau Plutoniul, în mai multe nuclee mai uşoare, în urma interacţiunii cu un neutron liber.

De exemplu, din reacţia Uraniului-235 cu un neutron, pot apărea mai mult de 40 de produse de fisiune.
Dau două exemple, preluate, cum am mai scris, de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Armă_nucleară

235U+n→236U→137Te +97Zr +2n+degajare de energie
(U=Uraniu; n=neutron; Te=Teluriu; Zr=Zirconiu), sau:

235U+n→236U→93Sr+140Xe+3n +degajare de energie
(Sr=Stronţiu; Xe=Xenon)

Elementele chimice care apar în urma reacţiei nucleare, sunt izotopi instabili, deci sunt radioactivi. „Unele dintre acestea sunt extrem de periculoase pentru mediu și sănătatea umană (cesiul -137, stronțiul -90 și iodul -131 sunt frecvente) dată fiind ușurința cu care tind să se acumuleze în țesuturile ființelor vii″.

La toate elementele chimice radioactive periculozitatea depinde şi de „Timpul de înjumătăţire″. De exemplu, la 90Sr acest timp este de 29 de ani, la 137Cs (Cesiu) este de 30 de ani.
Desigur că variantele izotopice (sunt vreo 30!) ale Iodului sunt deosebit de periculoase pentru organismul uman.131I (Iod) de exemplu, are timpul de înjumătăţire de 8 zile şi emite radiaţii Beta, 129I are nevoie de 15.700.000 ani pentru înjumătăţire, iar 235U de 704.000.000 ani!

Concluzia mea este că antidotul cu pastile de Iod nu ne scapă de consecinţele incalculabile şi imprevizibile ale unei explozii nucleare. La recomandarea medicilor e obligatoriu să fie luate acele pastile, dacă va fi să vină necazul mondial pentru a ne salva tiroida. Dar cu restul organismului ce facem?

Am convingerea că nu trebuie să ne alarmăm prea mult pe tema „dă, sau nu dă cu bomba atomică″?. O vorbă românească spune că „nu ştii încotro bate vântul″.

Şi nici unde poate ajunge norul radioactiv…

Horia Picu

Admirabilă toată echipa medicală care vine de la Baia Mare pentru a recolta sângele donatorilor sigheteni sau al locuitorilor aflaţi la distanţe mici faţă de prăfuitul municipiu – zice-se – aflat în plin proces de măturare şi spălare, mai mult cu apă de ploaie, acţiune care propun să fie numită „Apă de ploaie″.

Revin la relatarea despre recoltarea de sânge de azi, 5 aprilie 2022. Întâi laud si pe urmă critic. Laud super-echipa de recoltare care vine din capitala judeţului. Băimărenii au început activitatea înainte de ora 9. I-am văzut venind, aproape fugind de la maşini cu echipamentele spre locul unde urma acţiunea umanitară. Oamenii sunt demni de admiraţia oricui s-a dus vreodată să doneze sânge. Sunt amabili, politicoşi şi dispuşi să ajute pe toată lumea. Mă bucur că sunt tot aşa cum îi ştiu de multă vreme şi le urez să rămână la fel de fiecare dată când vin în Sighet.

Acum, câte ceva despre aspectele negative care trebuie amintite aici, pentru a spera că se vor remedia, bineînţeles nu înainte de a re-re-re-asfalta unele străzi şi a ne-ne-ne-băga în seamă multe altele.

Am aflat despre ziua recoltării de sânge de pe feisbuc, dar cine ar fi vrut să doneze sânge şi n-are telefon cu internet, cum putea afla? Niciun afiş, sau un banner-două agăţate între doi stâlpi prin oraş.

Cine s-a dus să vadă vreun afiş lămuritor la vechiul sediu de recoltare, s-a dus degeaba pe-acolo, că n-a avut ce vedea. Cine ştie că sediul de recoltare s-a mai schimbat în ultimii ani, a intrat în Spital. Aici, acceaşi nepăsare. Nimic nu anunţa unde se va petrece acţiunea. Pe mine m-a îndrumat o doamnă de la Fişier, care mi-a spus că trebuie să merg la Centrul de vaccinare anticovid. Acolo, la fel. Nicio veste utilă donatorilor de sânge. Nici măcar un afiş, sau o săgeată indicatoare, ceva, acolo.

În locul unde era odinioară vaccinarea, s-a înfiinţat, de fapt s-a reînfiinţat locul unde se poate dona sânge. Repet: n-am văzut niciun afiş, pe nicăieri!. Posibil să nu fi văzut bine. Aştept să fiu contrazis.

Cine a mai donat sânge, ştie că la sfârşit fiecare donator e recompensat cu tichete de masă în valoare de 66, 99 lei. Adică la fel ca cel puţin în 16.08.2018! Mi-am notat acea dată, văzând că valoarea tichetelor de masă rămâne aceeaşi de prea mult timp. Cine mai ştie de cât timp…

Donarea e o acţiune de caritate care nu ar trebui să fie recompensată. Totuşi, nu putem să ne facem că nu ştim, că nu înţelegem că unii se duc şi pentru tichetele alea, de mai mulţi ani rămase la valori ridicol de mici.

Nici valoarea tichetelor, nici recompensa de la benzinărie nu sunt inventate de echipa medicală de la Baia Mare. Insist asupra acestui lucru, pentru că scrisul meu nu vreau să fie răstălmăcit. Noutatea de la acţiunea de azi a fost că am primit şi un cartonaş (numit voucher) cu care la benzinărie pot câştiga (pot!, nu-i sigur că aşa va fi…) „în limita stocului disponibil″, până pe 15 mai a.c., un „şniţel de pui în baghetă + suc proaspăt de portocale 330 ml″. Adică, dacă am noroc, cu voucherul pomenit şi cu carnetul de donator de sânge, pot mânca un sandviş şi bea un suc. Zice-se că fac amândouă 21,4 lei. Pot face asta o singură dată, pentru că scrie pe cartonaş: „Vă informăm că în urma revendicării premiului, prezentul voucher va rămâne în posesia Rompetrol″. No, aşé!…

Şi ca să se liniştească toţi donatorii de azi din Sighet, pe http://www.romaniapozitiva.ro/ e o listă cu staţiile din Maramureş (şi din toată ţara, de altfel) unde se poate alimenta atât maşina, cât şi şoferul. Sunt două variante: ori pe bulevardul Decebal, ori pe Bulevardul Bucureşti. Ambele adrese sunt la Baia Mare.

Cine are noroc, poate mânca un sandviş cu carne de pui în baghetă şi să-şi stingă setea de după cu un suc.

De la „baghetă″ la „bagatele″ e o distanţă mai mică decât între cele două municipii maramureşene. Aşadar, pot să-mi permit să precizez că mai trebuie îndeplinite nişte bagatele:
1. Să fi mers azi la recoltarea de sânge din oraşul în care nu-i praf decât atunci când plouă.
2. Să fi donat sânge de mai multe ori, ca să ai asupra ta „Carnetul donatorului de sânge″.
3. Să ai asupra ta voucherul.
4. Să te apuce foamea în Baia Mare. Indicat ar fi ca maşina dvs. să aibă şi ea nevoie de alimentare, pe gustul ei.

…iar pe noi, cei rămaşi cu pofta-n cui, ne apucă resemnarea. Avem totuşi, o doză mică de speranţă.

Să nu plouă nici atât de tare, nici atât de mult, pentru că nu prea avem posibilitatea de a traversa străzile prin locurile marcate şi bine ascunse de băltoace…

Horia Picu

„1+19″, adică cei „20″. „1″- care dă tonul – şi „19″- care-i ţin isonul. „2″, vine după „1″, dar vine, deocamdată, degeaba. „1″ ştie să-l ţină departe pe „2″. El decide. Doar în matematică „2″ e mai mare decât „1″. În ceea ce ne doare pe noi, că e „1″, sau că-i „2″, vedem că…nu se (prea) vede ce-am vrea să vedem…

„1+19″ se poate scrie şi aşa: „1mare″ +1mai mic″ +„18″, că tot „20″ sunt. Dar chiar sunt atunci când trebuie?…

Pe 2 aprilie 2022 am simţit un concert unic la Şcoala de muzică (voi continua să-i zic aşa, deşi titulatura actuală e schimbată şi cam nelalocul ei, după părerea mea) din Sighetu Marmaţiei. Cine-a fost acolo, ştie ce-a trăit. Cine n-a fost, nu va înţelege din spusele altora cum a fost.

Am spus că am simţit un concert, nu că am văzut sau am audiat. A fost mult mai mult decât starea de bine pe care o poate da un spectacol. Aseară, empatia cu poporul ucrainean a atins, prin muzică, dans şi poezie, cote la care probabil nimeni din cei prezenţi în sală nu s-ar fi putut gândi înainte.

Români şi ucraineni, româno-ucraineni exprimându-şi prin arta muzicii, a poeziei, a dansului şi prin plânsul de neoprit drama care are o cauză de neconceput pentru Europa de secol XXI: invazia! Să te duci peste altcineva la el în ţară, la el în casă şi să-i distrugi agoniseala, să omori, să jefuieşti…

Despre război am mai scris şi-oi mai face-o. Acum să fac nişte precizări aritmetice. În Sala „Monica Chifor″, oricât ar fi fost de plină aseară, imposibil ca cei prezenţi, uitându-se de jur-împrejur, să nu-şi fi pus întrebarea unde sunt cei „1+19″ şi cum de n-au făcut nici de data aceasta „20″, la un concert caritabil, unde fiecare spectator a dat nişte bani, oricât a vrut, pentru ajutorarea unor oameni care şi-au lăsat în grabă ţara lor, cu bune, cu rele, aşa cum e ţara, dar e Ţara lor şi au fugit în alta, care, oricât de bine i-ar primi, e totuşi o ţară străină!

Se pot face şi alte calcule, toate la fel de dezastruoase. De exemplu, „0+19″, „0+ 18″, şi tot aşa, până la „0+0″. Ciudat…întotdeauna dă zero, cum suntem obişnuiţi! Ce fac „1″ şi „2″, cam ştim. Dar până la „19″, mai sunt atâtea „cifre″… Măcar vreo câteva dintre ele am fi vrut să vedem aseară…

Mă gândesc la refugiaţii din ţara vecină. Pe 2 aprilie 2022, ar fi vrut, pentru mai buna lor siguranţă şi încredere în viitor, să vadă, în sală, că cei mai importanţi „1+19″ sunt alături de ei.

Şi de noi, în egală măsură…

Horia Picu

Florin Vasile Cîţu a coborât singur de pe piedestal. „Gaudeamus igitur″ sau să nu ne pese?

Nici nu ne bucurăm, nici nu ne întristăm. Hai s-o iau la persoana întâi singular. Reformulez: nici nu mă bucur, nici nu mă întristez. Constat numai.

Anul trecut a fost luat de mână şi plimbat de la Piaţa Victoriei la Romexpo via Cotroceni, unde cinci mii de penelişti destoinici ai ţării au avut revelaţia că fără Cîţu nu mai merge politica liberală, iar ţărişoara, în condiţia aceleiaşi eventuale lipse, ar gâfâi rău de tot din punct de vedere economico-financiar.

Asta se întâmpla pe 25 septembrie 2021. Până la data mai la stânga menţionată, toţi mai-marii partidului, mulţi dintre ei descinzând tocmai din partidul care-l susţinuse necondiţionat pe Băsescu, s-au întrecut în a aduce elogii unicului care poate, şi fără de care nu se poate, F.V.Cîţu.

Desigur că şi peneliştii de sine stătători au jucat cotroceneasca şi şi-au declarat public susţinerea totală a candidatului care va face, atât în partid, dar şi pentru ţară. Eu spun asta acum, alţii au spus-o atunci. De exemplu: „Congresul PNL de sâmbătă, 25 septembrie a fost aranjat și controlat până în cele mai mici amănunte, potrivit descrierii pe care a făcut-o Dan Tăpălagă la g4media.ro.(sursa: www.dw.com/ro)

Trecut-au şase luni de-atunci. F.V.Cîţu a fost prim-ministru. N-a fost bun. Jos cu el! A devenit acum şeful Senatului. Tare mi-e teamă că mânia partidului care gândeşte cu un singur cap îl va face să-şi mai dea încă o demisie, din moment ce tocmai s-a obişnuit cu acţiunea.

Acum şase luni domnul Cîţu era salvarea partidului şi a ţării. Nenorocul domniei sale a fost că n-a avut o ţară mai mare şi mai importantă, aşa… pe măsura puterilor sale, că dac-ar fi avut-o, salva Europa şi poate întreg mapamondul de la foamete şi îmbrânceli armate.

Domnu Cîţu n-a avut noroc şi cei care acum şase luni nu ştiau cum să-l mai laude şi să elimine orice scamă de pe umerii lui largi, sau să-i pună la loc şuviţa căzândă, acum, ascultând fără să crâcnească aceeaşi comandă misterioasă (?), au zis că nu poate un asemenea individ să fie şeful liberalilor.

PeNibiL… Atât de mare să fie nevoia în partidele noastre (că nu doar în PNL unul cântă şi toţi ceilalţi dansează) ca cei din fotolii să stea cât mai confortabil încât să-şi închidă conştiinţa şi să acţioneze după cum este comanda primită? Cum de nu vomită unii partidişti când spun în public una, când îşi arată susţinerea până la sacrificiul suprem pentru un unic propus de sus (cam rimează, dar altă rimă nu vreau să am…), iar când ajung acasă, când redevin ei însişi şi se privesc în oglindă şi văd… că nu văd nimic?

Unde v-a fost propria judecată, membrilor de partid? Cum de v-aţi gândit toţi că F.V.C. e salvarea salvării salvatoare? V-aţi uitat bine în dreapta (nu zic nimic că era bine să fi privit şi în stânga, să nu se interpreteze) şi acolo aţi văzut doar un singur om, o singură opţiune? Nu credeţi că prin modul cum v-aţi manifestat înainte de 25 septembrie 2021, aţi dat un imbold oprtunismului românesc? Din câţi membri are PNL-ul, doar Cîţu putea să devină şeful? Anul trecut vă întreceaţi în osanale. Acum, omul care v-¬a trebuit să vă conducă nu mai e bun.

René Descartes a spus în secolul XVII „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist″. Trecut-au nişte secole de-atunci, până când unii oameni au ajuns să nu se îndoiască, deci să nu cugete.

Necugetând, nu există!

Horia Picu

M-am autorecenzat şi, neputând să bifez etnia „română″, am ales, din toate variantele date de calculator, etnia „romana″. Adică nici „română″, nici „romană″. Ceva între. Nici una, nici alta.

Profitând de nepriceperea Nu-Ştiu-Cui, mi-am imaginat pentru câteva secunde că am etnie romană. Inexistenţa diacriticelor poate să-mi stimuleze imaginaţia şi să pun, sau să nu pun diacritice la litera „a″, nu-i aşa?

Cum etnie „romănă″, „romănâ″ sau „românâ″ (dacă ar trebui să respectăm regulile de scriere acceptate azi, corect ar fi „romănî″, respectiv „românî) nu există, am două variante posibile: să mă declar de etnie „română″, sau de etnie romană.

Glumim şi mergem mai departe. Cu sau fără diacritice, ştim să citim cuvântul, adaptându-l la context. Dar un străin dornic să înveţe limba română ar avea mari dificultăţi dacă ar citi versul unui cântec care are menirea de a anunţa omenirea cine suntem noi: „Noi suntem români″. Dacă nu se pune „căciuliţa″ corespunzătoare pe litera „a″, reiese că „noi suntem romani″, lucru care nu-i chiar aşa.

Aleg acum, făcând un simplu exerciţiu de imaginaţie să fiu cetăţean roman, de aceeaşi etnie. Să visez puţin… Cetăţean roman pentru câteva secunde… N-a fost deloc rău punându-mă în această ipostază, să „văd″ Colosseumul, Arcul lui Constantin sau să-mi imaginez că scriitorul Alberto Moravia, actorii Giuliano Gemma, Giulietta Masina, Monica Vitti, ori motociclistul Max Biaggi, pilotul de Formula 1 Giancarlo Fisichella, politicianul Giulio Andreotti sau fotbalistul Francesco Totti au mers sau merg prin Cetatea Eternă, ei făcând-o aievea, eu doar prin stimularea imaginaţiei pe care o datorez Nu-Ştiu-Cui.

Intenţia mea este de a semnala un neajuns al programului de autorecenzare. Dacă n-aş vorbi de autorecenzare, ci de recenzare, făcută deci prin mijlocirea altei persoane, instruită pentru aşa ceva, tot „etnie romana″ aş fi avut în formularul de completat, nu „etnie română″ (cu diacritice!), aşa cum e normal.

Pun şi eu întrebarea oare nu se putea scrie un program mai exact referitor la recensănântul ăsta din care tot nu vom şti câţi am fost la 1 Decembrie 2021, câţi cu drept de vot am fost la aceeaşi dată sau în câţi metri pătraţi stăm acasă?

E supărător cum arată formularul de completat, cu atât mai mult cu cât la „Caracteristici etno-culturale″ recenzatul român poate alege: „român, aromân, istroromân″ şi lista-i lungă. De asemenea, la secţiunea „Limba maternă″ se poate bifa „româna″, aşa cum e corect şi pe deasupra văd că programul permite folosirea tuturor literelor alfabetului limbii române. Nu-Ştiu-Cine a făcut programul de recenzare online, dar ar fi putut să dea dovadă de consecvenţă: ori cu diacritice, ori fără.

Lipsa diacriticelor m-a „ajutat″ să mă „plimb″ prin Cetatea Eternă. Reîntors în realitatea românească, m-am întâlnit, m-am reîntâlnit cu România Eternă.

În superficialitatea ei.

Horia Picu

Ne-am obişnuit să vedem tragedii aproape de noi. Ne uităm la ştiri şi construcţii bombardate cu oameni înăuntru, oameni mitraliaţi care „invită″ invadatorii să plece acasă, sau cine mai ştie câte orori comise de Rusia care e hotărâtă să salveze (?) Ucraina, ne oripilează şi ne vor face în continuare dereglări spaţio-temporale…

Până pe la sfârşit de februarie din anul 2022, credeam că suntem în Europa, în secolul XXI, că ne înţelegem din vorbe, nu din dat cu măciuca în capul celui care nu vrea ca noi. Sau nu vrea să fie cu noi, lângă noi, apărat de noi, manipulat de noi, exploatat de noi, terorizat de noi.

Acum suntem în faza că încercăm să înţelegem. Vrem să găsim explicaţii pentru ceva inexplicabil. Ne uităm într-o parte (în sens figurat), şi vedem acolo Rusia şi guvernarea sa autocrată. E clar că acea guvernare are un stăpân absolut… Ne uităm în altă parte (în acelaşi sens figurat) şi vedem acolo Ucraina, o ţară de două ori mai mare decât România ca populaţie. La suprafaţă e mai greu de făcut calculul, pentru că au mai apărut nişte republici autonome recunoscute doar de ele însele şi de Rusia.

Populaţia Ucrainei e absolut admirabilă! Vedem la ucraineni eroismul la superlativ. Vedem dorinţa unor oameni de a fi lăsaţi în pace, pentru că nimeni n-are dreptul să le arate calea pe care trebuie s-o urmeze.

Ucrainenii vor în UE şi în NATO. S-au pregătit pentru asta, au visat la asta. Sunt foarte buni vorbitori de engleză. Au făcut manifestaţii pentru integrarea europeană. S-au luptat pentru ea. Ei vor să intre în NATO pentru că s-au săturat de ruşi şi de „fericirea″ pe care vor să le-o aducă. Stalin i-a înfometat pe ucraineni. Putin îi omoară acum indiferent că au poate 100 de ani sau sunt încă bebeluşi.

De se-ntâmplă ce se-ntâmplă? E întrebarea pe care ne-o punem cel mai mult în ultima lună, văzând ura ajunsă la paroxism şi neînfricarea, determinarea de a nu ceda, demne de a fi trecute în cărţile de istorie ale omenirii, în contrapoderea urii animalice.

Desigur că dacă ţinem cu tot dinadinsul ca răul să ia o formă concretă, toţi ochii şi toţi indecşii sunt îndreptaţi spre preşedintele rus. Ucrainenii, în momentele de euforie că încă un tanc a fost distrus sau o zburătoare mecanică a fost doborâtă, folosesc, probabil, un obicei din Evul Mediu (de care prin comportamentul agresorului nu suntem departe) şi arată ştiu ei spre cine degetul arcaşului.

Filosoful Gabriel Liiceanu, într-un articol („Putin nu este nebun”) spune că şeful suprem al Rusiei este aşa cum îl vedem azi pentru că este un produs al KGB, sau FSB-cum se numeşte azi, în dorinţa de a „o tăia″ cu trecutul. „…conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere″.

Ziaristul Ion Cristoiu scrie pe blogul său articolul „Măreaţa tradiţie a măcelăririi″, din care reproduc aici fragmentul: „Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea [a] milioane de ruși. […] toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii″.

Nu stă în firea omului doar să se întrebe de ce se întâmplă războiul ruso-ucrainean fără a judeca problema pe toate părţile. Filosoful Andrei Marga vede o altă faţă a problemei, peste care noi, oripilaţi de imaginile transmise la ştiri, am trecut mai uşor. Citez din articolul „România în contextul crizei Ucrainei″ scris de filosoful clujean: „…înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer, „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță″.

NATO nu şi-a respectat promisiunea. Rusia a fost „trasă pe sfoară″, „dusă cu zăhărelul″ sau oricum altcumva vrem să spunem, ideea rămânând aceeaşi.

Pe 29 ianuarie 2022 (ce bine ne era atunci!…), pe www.mediafax.ro a apărut articolul: Comentariu Lelia Munteanu: „La ce vă trebuie NATO? ″. O discuţie între fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres şi cel al Rusiei războinice ne poate aduce mai aproape răspunsul la întrebarea „de ce?″.

Voi sublinia câteva idei ale celor doi oameni politici, al căror dialog a avut loc în 2016.

Peres îi reproşa lui Putin acum şase ani că se comportă ca un ţar, iar ţarii n-au făcut altceva decât să dezvolte două oraşe: Moscova şi Sankt Petersburg. „Restul Rusiei e ca Nigeria acoperită de zăpadă″. Tot în dialogul celor doi preşedinţi Putin spune că a început să-i pese din momentul în care Ucraina a fost invitată în NATO. Aderarea la Uniunea Europeană nu l-a deranjat.

Pe 21 februarie 2022 (şi atunci încă ne era bine…) a apărut pe www.cotidianul.ro articolul „Angajamentele încălcate de SUA și noul Război Rece″, scris de Călin Marchievici. În 1994 SUA, Rusia şi Marea Britanie au semnat la Budapesta un Memorandum prin care s-au angajat „să nu amenințe și să nu folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Memorandumul a fost negociat pentru ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear sovietic, iar Putin l-a încălcat, în 2014, când a anexat Crimeea și a început războiul prin interpuși din Estul Ucrainei″.

Tot Călin Marchievici constată că „Documentele declasificate arată cum oficialii americani i-au asigurat pe ruși că NATO nu se va extinde, iar apoi au dublat Alianța. Transcrierile întâlnirilor ruso-americane la nivel înalt postate de Arhiva Națională de Securitate arată că au fost multe asigurări oferite Rusiei, la începutul anilor 1990″.

Sigur, ţările est-europene au profitat de „uşa deschisă″ de NATO şi au intrat în Tratatul militar Nord-Atlantic. Acum, într-un fel, răsuflă uşurate. Rusia nu se mai poate extinde în această parte a Europei.

Promisiuni încălcate din partea forţelor binelui şi fapte oribile de război din partea răului, aduse chiar acuzaţii de crime de război. Asta e lumea în care nu ne vedeam a face parte vreodată.

Din tot răul care pare a fi din ce în ce mai cuprinzător în lume, se desprinde o lumină: poporul ucrainean!

FABULOSUL POPOR UCRAINEAN!

Horia Picu

Pe 25 martie a.c. preşedintele american va fi în Polonia. Va discuta acolo cu preşedintele polonez despre drama refugiaţilor ucraineni şi cum pot fi ajutaţi. Desigur, vor fi şi altfel de discuţii, dar nu trebuie să ştim noi chiar tot…

România, în momentul când scriu acest articol, pare a fi ocolită de Joe Biden. Probabil că ori nu contăm, ori se consideră că vicepreşedinta americană a făcut tot ce trebuia de făcut pe-aici, ori că din Dobrogea până în Maramureş nu-i decât un pas pe care militarii NATO îl pot face cât ai clipi.

Şi de ce ar fi preşedintele american cel care ne scapă de pericolele ruseşti?

Noi, românii, îl aşteptăm întotdeauna pe Godot, adică pe cineva salvator, care să ne asigure prin câteva cuvinte că suntem în siguranţă, că suntem apăraţi, că există o umbrelă care ne apără de bombe şi rachete.

Piesa de teatru a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot″ are două personaje principale. Unul este Estragon, celălalt…Vladimir. Ele îl aşteaptă pe cel care le poate reda sensul vieţii, doar că există un „amănunt″: Godot nu există, deci aşteptarea va fi interminabilă şi lipsită de sens.

„La război, ca la război!″. Noi încă stăm cuminţi. Nu miroase pe-aici a praf de puşcă, niciun BUM nu ne perturbă visarea la Godot-ul pe care-l aşteptăm uitând în acest timp că mai bine ne-am pregăti de ce-i mai rău, ca să ne fie bine.

Cu chemarea sub arme văd că guvernanţii au lăsat-o moale. Ce atâta grabă? Nu demult am scris că Sighetul ar trebui să fie plin de soldaţi NATO. Doar e graniţa aici! Cei care lucrează în fabrica (sper să fie totuşi fabricile) de armament au protestat pentru că sunt foarte prost plătiţi. Tocmai acum să fie prost plătiţi??? Revin de la nivelul naţional unde se doarme şi se visează la venirea izbăvitorului Godot, la nivelul local, unde lumea sus-pusă stă tot in aşteptare, numai că de data aceasta aşteptarea nu se personifică în niciun Godot. A fost dată o listă cu adăposturile anti-bombe, anti- rachete şi în general anti-a tot ce-i rău şi vine de la Est. Se ocupă cineva de amenajarea acelor spaţii? Sunt curate, s-au scos murăturile şi roţile de la biciclete, cauciucurile uzate şi borcanele prăfuite afară de-acolo? Se ştie cine va merge în adăpostul A şi cine în adăpostul B?

Mă gândesc că toate acestea urmează să fie făcute, dar nu se ştie când. Aşa-i întotdeauna la noi. Ne mobilizăm încet şi ne grăbim… tot aşa.

Am scris acest articol pentru că de vreo douăzeci şi cinci de zile, replica lui Estragon: „Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”, e mai adevărată ca oricând.

Horia Picu

Pericolul unor „scăpări″ de rachete mai viteziste decât viteza sunetului a devenit deja o realitate pe care n-o putem ignora.

Posibil să ne „întâlnim″ prin Sighetu Marmaţiei cu nişte rătăciţi „eliberatori″ ai Ucrainei care să nu ştie de ce-au ajuns pe-aici, dar să ştie să interpreteze „cântecul″ ra-ta-ta la puştile lor mitralieră.

La poliţişti de frontieră stăm bine pe-aici. Sunt, lucrează zi-noapte în continuu. De la declanşarea „operaţiunii militare speciale″ dincolo de podul firav de peste Tisa, mii de refugiaţi ajung în România. Frontieriştii au de lucru şi-şi fac datoria cu cinste. Aprecierea noastră pentru ce-au făcut si pentru ce vor mai avea de făcut!

Dar poliţiştii de frontieră nu au capacitatea necesară de a stopa nişte inamici porniţi, aşa cum au făcut bunicii sau străbunicii lor în 1945, să găsească Berlinul. Iar pentru asta, întrebau, când erau „oaspeţii″ României: „Kuda Berlin ?″. Iar ei, foarte buni (???) cunoscători ai geografiei Europei, dacă cineva le spunea că Berlinul e după prima stadă la stânga, mergeau încrezători într-acolo!

Acum, în martie 2022, zice-se că NATO a trimis nişte militari pe la Deveselu, că unii militari ai aceluiaşi organism internaţional care vede, condamnă dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) are deja în România nişte infanterişti mecanizaţi, pe care nu-i vedem însă şi pe la Sighetu Marmaţiei.

Situaţia actuală, din câte ne-a fost prezentată la ştiri, e cam aşa. Dacă o ţară NATO e călcată de un singur soldat rus, atunci… gata!!! S-a zis cu rătăcitul! Imediat pleacă infanteriştii cu transportoarele lor din Dobrogea şi în două zile (aprecierea mea) ajung în Sighet. În acest timp, rusul (sau ruşii, că poate nu se „rătăceşte″ singur) va (sau vor) avea timp să-şi caute cazare şi masă oriunde va (sau vor) voi. E suficient să interpreteze spre înaltul cerului cântecul de care aminteam şi toate uşile i (sau li) se vor deschide.

Nu mai ştiu exact, dar parcă „Forţa de intervenţie rapidă″ se numeşte acţiunea asta dinamică(?) a NATO pe teritoriul românesc şi pe tot flancul estic al Alianţei.

NATO, nu e bine ce faci şi cum ai gândit-o… Eu eram pregătit să văd nişte militari ai organismului care vede, comentează dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) plimbându-se, în aşteptarea a oricui şi a orice, pe străzile sighetene, străzi care le-ar fi stârnit duioase amintiri de pe vremea când făceau aceleaşi plimbări prin Kabul. Aceleaşi gropi, acelaşi praf, aceleaşi clădiri dărâmânde…

Oare umbrela NATO e una singură şi când plouă cu bombe nu poate acoperi tot? Sau umbrela asta e formată din mai multe umbreleluţe insuficiente, care aleargă de colo-colo, în funcţie de „precipitaţii″ sau de vizitatorii inoportuni care pot apărea?

Secretarul adjunct al NATO n-are nimic de spus despre apărarea frontierelor ţăii? Nu poate?

M-am interesat şi pot scrie aici că secretarul general NATO e purtătorul de cuvânt al Alianţei şi n-are niciun rol în comanda militară. Adjunctul secretarului general NATO face aceleaşi lucruri (de exemplu ne vorbeşte despre o umbrelă specială) când secretarul general n-o poate face.

Chiar aşa stând treaba, mă gândesc că la o discuţie între comandanţii militari ai Alianţei Nord-Atlantice, ar putea să le spună că pe la Sighetu Marmaţiei stăm rău cu defensiva.

Horia Picu

Vremea romantismului a trecut. Acum cad bombe şi mor copii ţinuţi în braţe de mamele lor disperate, ascunse prin buncăre.

Cântecul lui Florin Bogardo, „Iubirea cea mare″, poate fi remodelat pentru anul 2022. Bogardo spune aşa: „Iubirea se cere păzită/ de oarba ispită,/ de fumul rebel/ Păzită cu zel/ cu săbii de-oţel/şi de ea, şi de el/ la fel…″.

Pe noi ne interesează mai deloc ce fac el şi ea ca să-şi întreţină dragostea, cum o păzesc şi cu ce. Dar ştirile la care ne uităm uluiţi şi îndureraţi de vreo douăzeci de zile, venite din Ucraina, ne fac să ne punem întrebarea dacă nu cumva trebuie apărată mai degrabă pacea lumii. S-o păzim cu străşnicie, ca nu cumva vreun şef suprem în ţara lui să fie ispitit de altă ţară din care mai-mai că ar muşca, ar anexa măcar una-două-trei bucăţi, nu înainte de a le „condimenta″ cu statutul de „republici separatiste″.

„Oarba ispită″ a apărut de ceva timp. „Fumul rebel″ se înalţă acolo unde au fost şcoli, teatre, blocuri de locuinţe, spitale, adică exact în locurile pe unde n-au nimic de făcut militarii… Tot „fumul rebel″ e cel care anunţă că-i posibil ca acolo unde apare să mai fi murit nişte oameni care n-au avut niciun fel de treabă cu milităria, sau cu tratatele de pace „apă de ploaie″.

Fiind vorba de tratate internaţionale, să lămurim problema cuvântului dat (în scris!!!) şi nerespectat. În 1994, proaspăt independenta ţară numită Ucraina, a renunţat la armele nucleare de pe teritoriul ei. Au fost duse în înţelegătoarea şi binevoitoarea Federaţie Rusă. În schimbul descotorosirii de armamentul care pune în pericol în primul rând existenţa mamiferelor, alte ţări şi-au luat nişte angajamente faţă de Ucraina, prin Memorandumul de la Budapesta, care a fost semnat în afară de Ucraina, de: SUA, Marea Britanie şi Rusia.

Din Tratat reproduc aici doar punctul 2: „Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă obligația lor de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei, și că nici una dintre armele lor [nu] vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite″. (sursa: : https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorandumul_de_la_Budapesta)

Dacă n-ar fi de plâns, că doar vedem acum ce se întâmplă, ar fi chiar de râs, dar pentru că ştim ce se întâmplă, ştim că mor oameni nevinovaţi, ştim că pleacă cu milioanele în pribegie lăsându-şi toată viaţa în ţara în care s-au născut şi se îndreaptă spre necunoscut, doar cu amintirile şi cu speranţa reîntoarcerii într-o bună zi, ne vine să strigăm disperaţi atât de tare, încât să se audă dincolo de spaţiul extrapământean.

Constantin Tănase scria într-o poezie în perioada celui de-al doilea război al lumii: „Davai ceas, davai palton,/ Davai ceas, davai moşie,/ Haraşo tovărăşie″.

Acum, dacă Ucraina a renunţat la arsenalul nuclear, trece prin faza „davai teritorii″, sau „davai toată ţara″ (aici încă nu sunt clare poftele unora…).

Se negociază între părţile beligerante şi printre rachete sau obuze care cad aiurea, „[…] preşedinţia ucraineană a anunţat că Ucraina a cerut „garanţii de securitate absolute” în faţa Rusiei, respingând totodată ideea unui „model de neutralitate suedez sau austriac” avansat de Moscova″. (sursa: https://www.digi24.ro)

În 1994 „s-a bătut palma″ pentru o înţelegere între unii lideri ai lumii. Înţelegerea n-a fost păzită nici cu zel, nici cu săbii de-oţel, nici de ea (ţara cea mare), nici de el.
Mai ales de el.

Horia Picu

Cele două tabere, echipate în culori diferite, stau faţă în faţă în aşteptarea declanşării operaţiunii speciale numită partidă de şah care, în final, se va încheia cu capturarea regelui advers, sau indecis, dar cu pierderea multor piese aflate în confruntare.

Remiza poate fi doar un meci egal dintr-un şir neprecizabil de alte operaţiuni speciale care vor stabili în final un învingător. Cu cât meciul se desfăşoară pe mai multe runde, cu atât mai mult e posibil ca învinsul să se bucure de simpatia din ce în ce mai accentuată a celor care privesc operaţiunea specială de pe margine. Oricât de mare ar fi simpatia, nu poate fi ajutat. Există totuşi aplauze, laude, încurajări. Toate sunt ineficiente, dar fac multă şi inutilă gălăgie.

Privitorii au preferaţii lor în câştigarea operaţiunii speciale. Ei pot să-şi exprime public afinitatea, dar nu întotdeauna şi nu oriunde. De unde se vede că dacă stai pe margine, nu înseamnă că nu eşti expus pericolelor. Privitorii din aceeaşi tabără cu piesele care dau semne că pot câştiga, pot dori declararea remizei. Dacă dorinţa lor e strigată şi nu doar şoptită (cel mai bine pentru ei e să rămână doar gândită), pot apărea consecinţe, materializate prin trimiterea lor într-un loc de unde priviritul pe mai departe a operaţiunii speciale e imposibil.

Tabla de şah are mărimi diferite. Implicit, acelaşi lucru se întâmplă şi cu piesele, confecţionate pe măsura suprafeţei în care se desfăşoară operaţiunea specială. Unele table pot încăpea într-un buzunar. Altele au mărimi mai mari, uneori numai bune de a da în cap adversarului învingător, pentru deplina liniştire a nervilor învinsului. Mărimea tablei de şah poate fi atât de mare azi, că doar din satelit se vede toată.

Dintre piese, cea mai păzită, chiar cu preţul sacrificiului suprem al oricărei alteia (scoaterea din luptă), este regele. El ordonă, dar nu face. E apărat, dar nu se poate apăra. Uneori se ascunde şi de acolo dă ordine. Se întâmplă câteodată ca o mişcare greşită a unui subaltern să-i fie fatală. De-aia şi-i alege cu mare grijă.

Nu mi-am propus să descriu aici toate piesele de şah şi rolul lor în cadrul unei operaţiuni speciale făcute pentru câştigarea cu orice preţ a partidei de şah.

Totuşi, azi o să spun ceva despre nebun. E o piesă care funcţionează pe nişte trasee bine precizate. El are drumul lui de la care nu se poate abate. Nici nu ştie, nici nu poate. Are limitele lui. Având doar căi prestabilite, nu se poate spune că e din cale-afară de inteligent.

N-are fantezie, cum are, de exemplu, calul, care poate să se mişte în mai multe locuri plecând din acelaşi punct. Nebunul nu se mişcă pe drumuri drepte. Toată lumnea ştie că deplasarea lui se face pe diagonală, care poate fi cât e tabla de şah de mare, sau se poate face până la prima piesă adversă pe care o elimină fără să stea pe gânduri. E în stare ca, odată eliminată prima piesă din calea lui, să-i pună gând rău următoarei, pe care o va scoate din luptă cu prima ocazie pe care o va avea. De altfel, nu suportă să vadă o piesă adversă lângă el. Dacă apare vreuna, imediat îi pune gând rău.

Nebunul are corpul de o culoare şi capul de altă culoare. Dacă nu, oricum are un semn distinctiv la cap. E şi ăsta un mod de a arăta că e posibil ca una să spună şi alta să gândească, una să zică şi altfel să acţioneze.

De aceea e periculos!

Horia Picu