Salman Rushdie e – fără îndoială – cel mai vânat scriitor contemporan. Vânat la propriu, nu pentru autografe! Vânat după publicarea romanului „Versetele satanice″. Mie mi-e imposibil să spun acum, după ce l-am citit, ce atitudine să am faţă de romanul său. E greu să nu-l apreciez pe scriitor pentru imaginaţie, pentru jocul de cuvinte (aici cinste traducătoarei!), pentru umorul specific prezent pe alocuri în roman. E la fel de greu să nu-l deteşti pe acelaşi Rushdie pentru modul grosolan în care ia în răspăr religia musulmană. Niciun locuitor al Pământului n-are dreptul să-şi bată joc cu atâta ostentaţie de cele sfinte, indiferent care ar fi acelea.

Să luăm pe rând cele două faţete ale romanului şi să încep cu ce mi-a plăcut.

La Rushdie, imaginaţia sa „dă pe din-afară″! Spectaculos, neverosimil. Spectaculos în ideile pe care le are, neverosimil prin modul cum ideile acestea se concretizează în fapte care se simt bine împreună cu absurdul, cu imposibilul. Dar de fiecare dată mesajul este clar.

Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, personajele cheie ale romanului, sunt într-un avion care are un accident. „Aeronava s-a frânt în două, ca o păstaie împrăştiindu-şi seminţele, ca un ou împărtăşindu-şi misterul. Doi actori, săltăreţul Gibreel şi înţepatul, băţosul domn Saladin Chamcha, au căzut ca nişte fire de tutun dintr-un trabuc vechi şi ferfeniţit″.

Ceva mai multe pagini mai departe, Saladin Chamcha este portretizat astfel: „Avea o faţă chipeşă într-un fel oarecum acrit, patrician, cu buze mari, groase, cu colţurile gurii lăsate în jos, ca ale unui calcan sictirit, şi sprâncene subţiri, ce se arcuiau abrupt deasupra unei perechi de ochi ce priveau lumea cu un soi de dispreţ însufleţit″.

În timp ce „Gibreel asmuţea levitaţia împotriva gravitaţiei″, Rushdie ne oferă altă ocazie de a-i admira vivacitatea scriitoricească, debordantă, copleşitoare.
„…laolaltă cu rămăşiţele avionului şi la fel de frânte, la fel de absurde, pluteau şi ţăndări de suflet, amintiri sfărâmate, identităţi lepădate, limbi materne amputate, intimităţi violate, glume intraductibile, viitoruri ucise, iubiri pierdute, înţelesul uitat al unor cuvinte răsunătoare şi cavernoase cum ar fi ţară, apartenenţă, acasă″.

Autorul are o personalitate unică, la fel şi modul cum prezintă situaţiile ivite. Cele două personaje, aflate în cădere liberă din avion, „Se prăvăleau tot mai jos,[…] de groaza sorţii care se repezea înspre ei de dedesubt, când au fost izbiţi, făcuţi leoarcă şi îngheţaţi instantaneu de clocotul la zero grade al norilor″.

Întrebarea pe care o pune autorul ne trimite direct în lumea reală. „E naşterea întotdeauna o cădere?″. Cine poate răspunde?…

Desigur că întrebarea-i fără răspuns. Să studiem mai departe „Versetele satanice″ şi să vedem acum ce are autorul de spus şi atunci când avionul decolează normal, fără probleme. (La căderea avionului, autorul lasă deschisă dilema: accident sau atentat?). […] „individul subţiratic, de vreo patruzeci de ani, care stătea pe scaunul de nefumători de la fereastră şi privea cum oraşul lui de baştină cade de pe el ca pielea unui şarpe bătrân″.

Saladin şi Gibreel scapă cu viaţă în urma prăbuşirii avionului. La un moment dat, Saladin se întoarce acasă şi-şi vede bâtrânul tată, „care se zbârcise ca un măr bătrân, dar care insista totuşi să poarte costumele italieneşti scumpe din anii săi de opulenţă. Acum, că îşi pierduse şi muşchii de Popeye marinarul, şi pântecele de Bluto, arăta ca şi cum ar fi bântuit în interiorul propriilor sale haine, ca un om în căutarea a ceva pe care nu reuşise încă să-l identifice″.

Gibreel Farishta şi, pe adevăratul său nume, Salahuddin Chamchawalla, sunt două personaje prezente ba în India, ba în Anglia, la fel ca Salman Rushdie, creatorul celor doi. Nu pot trece nepăsător peste următoarea imagine a unei Anglii în timpul iernii: „viscolul care se pornea afară şi făcea ca Anglia să arate ca ecranul unui televizor după sfârşitul programului″.

Sunt pasaje în acest roman – cum e cel de mai sus – care ni-l confirmă pe autor ca fiind acelaşi neobosit inventator de imagini unice, peste care şi-a pus semnătura inconfundabilă. Mai dau nişte exemple.

„Gibreel Farishta […]se afla în coconul reconfortant al acestui compartiment de tren, din care miraculosul era liniştitor de absent″.

„Pe când trenul îl ducea tot mai departe de zona crepusculară a sosirii sale şi a misterioasei captivităţi ulterioare, purtându-l de-a lungul previzibilităţii fericite a şinelor de metal paralele, a simţit cum atracţia metropolei începe să-şi exercite magia asupra lui″.

La Rushdie imaginaţia, situaţiile imposibile, „condimentate″ cu câte un cuvânt la care nu ne-am fi aşteptat, se întâlnesc frecvent. Imposibil ca cititorului să nu-i placă asta: „O femeie tânără stătea aşezată pe vine pe gazon, cu palma stângă întinsă în faţă. Fluturii se aşezau pe suprafaţa ei, iar cu dreapta femeia îi lua şi îi ducea la gură. Încet şi metodic, îşi lua micul dejun din aripile lor consimţitoare″.

Oh… dacă Rushdie s-ar fi limitat doar la astfel de abordări, ca cele pe care le-am prezentat aici, ar fi fost bine, linişte pentru el şi viaţa i-ar fi trecut normal, mai cu bine, mai cu rău, cum fiecare are de dus. Dar, nu… autorul a vrut să-şi „pună-n cap″ întreaga lume musulmană! Sunt atacuri fără limită la adresa Profetului Mahomed şi a religiei islamice.

Despre un personaj din cartea lui Rushdie aflăm că a studiat „incidentul versetelor satanice de la începutul carierei Profetului şi politica din haremul lui Mahomed după întoarcerea triumfală a acestuia la Mecca″.

Câteva explicaţii despre ce sunt şi care sunt versetele eliminate din Coran, considerate a fi de inspiraţie satanică. „Ce credeţi despre Al-Lat şi Uzza / Şi Manat, a treia după ele? / „Acestea sunt lebede, ce zboară sus / Şi în mijlocirea lor să se nădăjduiască.” (versurile eliminate din Coran)

În nota de subsol a cărţii pe care am citit-o, se precizează că „… versete[le] incluse aici sunt aşa-numitele „versete satanice”, adică de inspiraţie satanică, pe care Profetul le-a eliminat din Coran. Ele trimit la cele trei zeiţe amintite în textul lui Rushdie şi au fost considerate o abatere de la monoteismul proclamat de islamism (n.r.)″.

De la versetele prezentate mai sus, autorul face adevărate construcţii de situaţii imposibile, ofensatoare pentru musulman, indiferent de locul ocupat în ierarhia religioasă.

Mahomed e pentru Rushdie Mahound. „Nu înţelegi, îi spune ea molcom [lui Mahound], venind lângă el şi apropiindu-şi faţa de a lui. Tu îl susţii pe Allah, eu o susţin pe Al-Lat. Iar ea nu îl crede pe Dumnezeul tău când el o recunoaşte. Opoziţia ei e implacabilă, irevocabilă şi atotcuprinzătoare. Războiul dintre noi nu se poate termina cu un armistiţiu. Şi ce mai armistiţiu! Domnul tău e cam îngâmfat. Tratează lumea de sus. Al-Lat n-are nici cea mai mică dorinţă să fie fiica lui. Ea e egala lui, aşa cum şi eu sunt egala ta″.

Atacul furibund asupra religiei musulmane, intercalat printre părţile luminoase din carte şi pe care le-am prezentat, sărind însă peste multe altele la fel de uimitoare, depăşeşte mult, mult limitele decenţei literare şi mai ales umane pe care trebuie să le aibă un scriitor. Oare cum am putea înţelege că „ La sfârşitul partidei de trântă cu Arhanghelul Gibreel, Profetul Mahound cade, epuizat, în obişnuitul său somn post revelatoriu, dar de data asta îşi revine mai repede ca de obicei″?

Autorul nu ţinteşte numai la nivelul cel mai înalt posibil. Pentru el, „Imamul e o neclintire masivă, o încremenire. E o stâncă vie. E o forţă în stare pură, o fiinţă elementară. Se mişcă fără să se urnească, înfăptuieşte fără să facă nimic, vorbeşte fără să rostească un sunet. E un magician şi scamatoria pe care o face e istoria″.

Asta ar fi frumos şi bine, dar imediat se face trimiterea la terorism. „Pe moment etajele trei, patru şi cinci ale acestui imobil cu apartamente de lux sunt toată patria pe care imamul o are la dispoziţie. Aici există puşti şi staţii radio pe unde scurte şi încăperi în care tineri inteligenţi, îmbrăcaţi în costum, stau şi vorbesc precipitat la câteva telefoane″.

În altă parte, aceeaşi idee: „Gibreel ştie prea bine că imamul, care luptă, ca de obicei, prin intermediari, îl va sacrifica la fel de uşor cum a făcut şi cu dealul de cadavre de la porţile palatului, că nu e decât un soldat sinucigaş în slujba cauzei clericului″.

Cartea lui Rushdie se lasă greu descifrată. Fantasticul, realul, întâmplări care derivă din alte întâmplări, umor, religie şi misticism, toate se găsesc aici şi toate pun cititorul pe gânduri.
Ceva care mi-a plăcut foarte mult e o discuţie dusă de Gibreel cu fiinţele – să zicem din altă dimensiune – care-l vizitează şi-i supraveghează mişcările: „Ai vrut semne clare ale existenţei Noastre? Ţi-am umplut visele cu Revelaţia, în care a fost clarificată nu numai natura Noastră, ci şi a ta. Dar te-ai împotrivit, ai luptat împotriva fiecărui somn în care Noi te trezeam″.

E în ultima frază din citatul de mai sus o inversare a ordinii fireşti a lucrurilor care-l defineşte foarte bine pe autor.

„Ca să renaşti, mai întâi trebuie să mori″. Spune Rushdie în „Versetele satanice″ de mai multe ori, iar eu mă întreb, nu numai pentru mine, ce semn de punctuaţie ar fi mai bun la sfârşitul frazei? Punctul sau semnul întrebării?…

Horia Picu

Klaus Werner Iohannis era idolul lui Lucian Mândruţă în 2014. I-a dedicat o carte pe care acum suntem sfătuiţi s-o folosim ca hârtie igienică, rupând pagini din ea, mototolindu-le bine ca să le mai treacă din asprime.

Putem face oricând din paginile unei cărţi sau dintr-un ziar o hârtie igienică. Aşa s-a întâmplat cu operele tovarăşului, mai înainte cu operele lui Stalin. De fiecare dată, cu proaspăt „reciclatele″ pagini din cărţile aflate odinioară la loc de cinste în vitrinele librăriilor, oamenii îşi arătau prin mototolire şi utilizare de la normalul „in″ (cap, că de-aia-i carte!) la anormalul „out″ (se ştie pe unde, că de-aia-i carte cu idei proaste!) cumva adevăratele lor sentimente faţă de autorii cărţilor.

Acum, Lucian Mândruţă s-a supărat. A crezut în preşedinte şi a fost dezamăgit. În 2020 atitudinea domnului Iohannis de a refuza o „luptă dreaptă″ cu doamna Dăncilă ar fi trebuit să pună pe gânduri orice ziarist. Adică de ce să nu fie desfiinţată pur şi simplu Viorica de ideile prea înalte ale preşedintelui în funcţie, care timp de cinci anişori demonstrase deja cu vârf şi îndesat că… NU?

Publicul se cam uită la ce spun şi ce scriu ziariştii. Ce să vadă la unii dintre ei, oameni buni??? Că habar n-au, că nu sunt în stare să anticipeze nişte situaţii? Că-i fură valul simpatiei populare fără să stea puţin să se gândească, să discearnă binele de rău, onestitatea de vorbele fără acoperire în concret?

Ce-o fi scriind în cartea aia numită „Share″? Despre guvernul lui, despre România educată, despre o „molimă″ numită „ciuma roşie″ de care doar o minte luminată putea să ne scape? Despre o Românie care „pas cu pas″ se îndreaptă spre (sau este îndreptată spre) nimicul cel mai nimic de la 1918 încoace?

„Ne-aţi livrat hârtie igienică, domnule preşedinte”, a spus Lucian Mândruţă în 4 noiembrie 2021, după ce realitatea i-a deschis (cam târziu, e-adevărat) ochii minţii. Ce pot să spun?… Asta da, viteză de reacţie! A durat din 2014 până acum! Asta da, răbdare a unui ziarist care a tot aşteptat să se întâmple ceva bun în ţara lui.

„Visele noastre, aşteptările noastre, credinţele, în seara asta sunt numai bune să ne ştergem undeva cu ele”, spune acum acelaşi ziarist clarvăzător.
Visele sunt producţia creierelor noastre în timpul somnului. Nu ne putem şterge undeva cu ele, pentru că dacă nu le avem… nu putem trăi! Cu visurile noastre, cu iluziile noastre, e altceva. Ziaristul Mândruţă despre asta a vrut să ne amintească.

Pe https://www.digifm.ro, în 23.10.2021, Lucian Mândruţă scria deja împotriva preşedintelui reales: „ A fost nevoie de un deceniu ca să înțelegem și de ce președintele nu dă interviuri fără script și nu acceptă dezbaterea″.

Nu înţeleg de ce domnul Mândruţă ne ia părtaşi pe toţi la nepriceperea de care a dat dovadă. De ce n-a scris „să înţeleg″ în loc de „să înţelegem″? Poate alţii s-au lămurit mai de mult cum stă treaba.

Furia cu care a mototoloit pagini din propria-i carte, ne arată că Lucian Mândruţă nu-i supărat în primul rând pe preşedinte. E supărat pe propria sa persoană, incapabilă să înţeleagă ceva dincolo de lentoarea unor cuvinte aruncate biciuitor în spaţiul public, împotiva aceleiaşi obsesii: Pee-See-Dee!

Horia Picu

E primul 1 noiembrie care ne găseşte divizaţi… Pro şi contra vaccin. Eu, fiind pro, de curând m-am vaccinat anti-Covid-19 şi cu doza a treia. Am făcut-o pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Am făcut-o pentru mine, convins că virusul ăsta cu coroane, dacă m-ar mai pune la încercare, nu va mai avea cum să fie atât de devastator ca în noiembrie 2020, atunci când o parte a omenirii doar visa la un vaccin şi o alta lucra de zor la obţinerea lui. Am făcut-o şi pentru cei din jurul meu, cărora nu mai vreau să le dau motive de îngrijorare, de suferinţă, de incertitudine.

Prin momente de cumpănă au trecut foarte mulţi şi pot să spună cum le-a fost. Alţii… nu mai pot. Anul trecut empatizam cu medicii, asistentele, personalul de serviciu, ambulanţierii. Le aduceam de mâncare, le cântam ca să le mai treacă de oboseală, de omeneasca neputinţă văzându-se în situaţia de a nu putea salva toţi internaţii.

Acum, aceiaşi oameni (care pleacă la serviciu cu speranţa că vor salva vieţi şi se întorc acasă cu gândul că pentru unii pacienţi străduinţele lor medicale au fost zadarnice), au devenit entităţi negative în minţile unora.

În noiembrie 2021 ni se pare firesc să avem vaccinul la dispoziţie şi pentru că-l avem ne întrebăm, ca şi cum ne-am pricepe, ce conţine. Dacă-l avem, nu-i grabă în a-l face. Poate mâine, poate poimâine, poate altădată, poate cu prima ocazie. Poate… prea târziu câteodată.

N-am încercat şi nu voi încerca să conving pe cineva să se vaccineze. N-o fac, pentru că ştiu că n-am şanse de reuşită. Ştiu asta, pentru că şi reciproca e valabilă. Nimeni nu m-ar fi putut convinge să n-o fac.

Vasile, Vasile, Petre, Ştefan, Csabi… pentru voi vaccinul a apărut prea târziu… Sunt sigur că l-aţi fi făcut! Astăzi este 1 noiembrie, acea zi din an când „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele, / Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc″ (Mihai Eminescu – Memento mori) şi o rog să-mi redea posibiltatea să vorbesc cu voi, nu doar să mă gândesc la voi.

Horia Picu

Au fost împrăştiate prin oraş nişte „manifeste″ (normal, anonime), care arată spre vinovaţii care ne-au adus în situaţia de a fi posesorii următoarelor trăsături naţionale: sărăcie, frig şi foame.

Cine s-a gândit să ne facă cadou (cacofonie intenţionată) această fiţuică mai mult neagră, ar fi trebuit să se gândească mai bine la mesajul de incriminare a vinovaţilor dezastrului naţional (de care puţini se mai îndoiesc, să fie clar!).

Privind hârtiuţa cu mesaj războinic, citim: „Cîţu şi Iohannis v-au adus″… Deocamdată atât din tot textul. Nu contează ce ne-au adus cei doi. Important de observat aici e că se arată spre vinovaţii principali, dar cine a conceput textul şi echipa din care face parte, una incapabilă de mai mult, s-au exclus din start de la constatarea care – reiese acest lucru din text – e valabilă doar pentru oamenii de rând. Fostul prim-ministru care se dă greu dus din Palatul Victoria şi preşedintele republicii impuse de la Est şi perpetuată după 1990, că doar e călduţ la Cotoceni, ne-au adus nouă trei mari probleme. Nouă, lor…nu! Nu scrie în manifest „Cîţu şi Iohannis ne-au adus″… Nici nu se putea scrie, pentru că unora dintre cei aflaţi la butoanele puterii, poate autori de manifeste sau măcar figuranţi parlamentari nu le-au adus nici sărăcie, nici frig, nici foame.

Textul pe care ni-l oferă luptătorii anonimi pentru drepturile noastre, ştirbite de Cîţu şi Iohannis, este următorul: „Cîţu şi Iohannis v-au adus sărăcie, frig şi foame″. Autorilor nu le-au adus aceste belele. Doar nouă, votanţilor degeaba. Pe ăştia care se gândesc la binele nostru, nu i-a atins nici sărăcia, nici foamea, nici frigul. Probleme de genul acesta avem doar noi. Ei… nu!

Citesc pe feţele celor doi prieteni, de care a depins şi mai depinde soarta noastră economico-financiară şi de supravieţuire, pozaţi pe prima faţă a manifestului, un zâmbet nedumerit la cel din stânga şi unul amar la cel din dreapta. Săgeata, în loc să ţâşnească falnic spre nord-vest, e acum îndreptată spre sud-est.

Eh… ce bine ar fi fost dacă nu aveam Cîţu şi Iohannis şi poporul ar fi ales în locul lor pe X (mare de statură, maxim în lentoare) şi pe Y (mic de statură, maxim în împrumutare)!…

Antonimele pentru sărăcie sunt: belşug, bunăstare, îndestulare; pentru frig: cald şi pentru foame, îndestulare. Adică, dacă am fi votat cum trebuie, în loc de SFF (sărăcie, frig, foame – scrise pe manifest), am fi avut acum belşug, cald(ură) şi am fi fost şi sătui.

Sătui chiar suntem, dar de ce vedem că se întâmplă prin împiedicata politică românească.

Întorcând manifestul pe partea cealaltă, mai descoperim un personaj care trebuie incriminat cu orice preţ: Ionel Bogdan. Acum ni se arată şi mai exact duşmanii poporului, în mod specific al celui maramaureşean: „Iohannis, Cîţu şi Bogdan v-au adus:″…

Se observă aici că prezenţa lui Ionel Bogdan în lista răilor ţării schimbă ordinea pe care o credeam bine stabilită încă de pe pagina întâi a hârtiei veline mai mult negre decât galben-albăstruie. Cîţu a trecut pe locul doi, iar Iohannis e .
Pe pagina a doua avem ce ştiam de pe prima, sărăcie, frig, foame, dar mai avem şi moarte. Aici luptătorii fără nume şi fără de partid vizibil au dreptate. Ştim toţi că poporu-i degrabă ascultător de preşedinte şi când i s-a spus că gata!, am învins pandemia, s-a dus bucuros la mare şi la apele termale, unde a încins o horă mare. Acum… nu mai sunt locuri la ATI!

Manifestul anonim – că doar de-aia-i manifest – mă îndeamnă să-i mulţumesc penelistului meu. Scrie pe foiţa velină:„ Mulţumeşte-i penelistului tău! Ionel Bogdan″.

Aici avem parte de o altă variantă de abordare a problemei. Cei trei sunt penelişti, dar eu trebuie să-i mulţumesc doar unuia, lui Ionel Bogdan. La începutul paginii eram informaţi că sunt trei răi care ne-au adus necazurile. Nu se mai ţine cont de înălţime? De înălţimea funcţiei, vreau să spun. Cum să fie cineva de la judeţ mai important decât cei care au vrut şi vor binele ţării şi pe care-i găsim pe undeva, prin Bucureşti, posibil pe terenul de golf?

Mă uit pe detalierile relelor pe care le suportăm. Ce scrie la sărăcie, frig, foame, moarte, nu mai reiau aici. O constatare se impune însă, de la sine. Ionel Bogdan n-are nicio „contribuţie″ la degradarea naţională prezentă peste tot! Partidul lui, da!

Horia Picu

Citind despre Karikó Katalin şi contribuţia ei fundamentală la dezvoltarea vaccinurilor împotriva coronavirusului Sars-Cov-2, cel care ne-a schimbat felul de a privi viaţa dar şi de a ne privi unii pe alţii, am descoperit un om de ştiinţă planetar, cu o mână salvatoare întinsă peste o planetă bolnavă.

Scriu acest articol în speranţa că cei care motivează neîncrederea pe care o au în vaccin prin faptul că nu ştiu cum acţionează acesta şi că a fost descoperit prea repede, vor fi mai bine informaţi şi astfel vor avea o cale mai uşoară de a lua decizia potrivită lor.

Un biochimist, Karikó Katalin, stabilită în SUA din 1985, „[…] povestește cum s-a născut în Ungaria și până la vârsta de 10 ani nu a avut nici apă curentă, nici TV. Ea mulțumește profesorilor buni pe care i-a avut și care au fost implicați în meseria lor, astfel încât să-i trezească curiozitatea și pasiunea pentru știință″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm)

Are 65 de ani şi în prezent este „vicepreședinte senior al BioNTech, compania germană de biotehnologie care a dezvoltat un vaccin împotriva COVID-19 alături de gigantul farmaceutic american Pfizer″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm)

Karikó Katalin „a dezvoltat tehnologia vaccinurilor mRNA, utilizată de BioNTech și Pfizer. […] Tot munca ei a inspirat și Moderna, compania biotech americană care a dezvoltat un vaccin anti-COVID concurent„. (citat din aceeaşi sursă)

Ceea ce urmează mai departe, e dedicat celor sceptici, care se îngrijorează de prea rapida apariţie a vaccinurilor, de prea scurta perioadă când acestea au putut fi verificate pentru efectele negative posibile. O precizare înainte de a mă folosi din nou din www.hotnews.ro. Nicăieri nu scrie că eficacitatea vaccinurilor ar fi fără cusur, deci de 100%.

„Cu toate astea, drumul până să ajungă aici nu a fost unul ușor și lipsit de piedici. Chiar dacă prezența unui vaccin eficient în prezent pare „mult prea rapidă” pentru unii oameni, cercetători precum Katalin lucrează de ani buni la această tehnologie.

Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA) – o moleculă care demarează producerea de proteine – astfel încât acesta să treacă nedetectat de sistemul natural de apărare al corpului. De atunci și până în prezent, ea și-a perfectat munca astfel încât vaccinul să nu aducă niciun impact negativ asupra corpului.

Aceste noi vaccinuri folosesc o bucată mică de mRNA din genomul coronavirusului pentru a instrui corpul cum să producă proteina-țepușă a virusului – partea care ajută SARS-CoV-2 să se atașeze de celule și să le invadeze și care declanșează răspunsul imunitar.

Atunci când corpul detectează prezența proteinei acesta dezvoltă anticorpi pentru a o neutraliza, rezultând în protecție împotriva virusului. Spre deosebire de alte vaccinuri mai tradiționale, cele mRNA stimulează și producerea de celule T care opresc coronavirusul din a se reproduce″.

Destinul lui Karikó Katalin a fost vizibil influenţat de o carte despre cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa fără stres, carte dată de un profesor în timpul liceului. Distinsa doamnă cercetător spune că „Dacă nu aș fi citit această carte nu cred că aș fi reușit, deoarece m-a învățat să fiu focusată pe ceea ce pot să fac, indiferent de ce spuneau cei din jur”.

Biochimista este de părere că dificultățile te fac să te focusezi și să descoperi o forță pe care o ai în tine, așa cum s-a întâmplat în cazul ei. „Dacă stăteam acasă, în Ungaria, poate nu descopeream că pot face atât de multe lucruri”, a mai spus ea.

Karikó Katalin s-a vaccinat pe 18 decembrie 2020 şi pe 18 ianuarie 2021.

Ea este „biochimistul care și-a dedicat aproape întreaga viață ARNm și ale cărei cercetări au condus la vaccinurile Pfizer-BioNTech și Moderna. De-a lungul carierei sale, omul de știință s-a concentrat pe ARN-ul sau ARNm mesager – scriptul genetic care transportă instrucțiunile ADN către locul producător de proteine al fiecărei celule, ribozomii. Katalin Karakó era convinsă că ARNm ar putea fi folosit pentru a instrui celulele să producă medicamente, inclusiv vaccinuri″. (sursa: https://www.origo.hu/itthon/20210115-karika-katalin-megkapta-a-masodik-oltast.html și: https://propeller.hu/technika/3653760-kiderult-ennyit-keresett-kariko-katalin).

„Tehnologia mRNA a fost utilizată în diagnosticul cancerului, adică o proteină mesager care conține informații, un „mesaj”, este folosită în scopuri medicale. Procedura în sine este folosită de zece ani, dar este prima dată când este folosită pentru a dezvolta un vaccin, iar savantul maghiar a jucat un rol uriaș în asta″, spune acelaşi site maghiar.

New York Times confirmă, de asemenea, că banii nu au fost niciodată scopul pentru omul de știință. Nu a câștigat niciodată mai mult de 60.000 de dolari pe an, ceea ce poate părea foarte mult în Ungaria, dar deloc în Statele Unite. scrie pe site-ul https://propeller.hu/technika/3653760-kiderult-ennyit-keresett-kariko-katalin

Reiau acum, pentru neîncrezători, pentru cei care spun că leacul împotriva Sars-Cov 2 a apărut prea repede, informaţia: „Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA)″. Iar premiul de cea mai mare notorietate pe care i-l doresc acordat nu poate fi altul decât Nobel!

Şi dacă i se va acorda, râvnitul premiu nu va fi cea mai mare bucurie pentru Karikó Katalin. Modestă, „creatorul maghiar al vaccinului împotriva coronavirusului, nu a fost niciodată o persoană materială, pentru ea a fost mai important să poată ajuta oamenii prin știință″, scrie Life.hu.

Horia Picu

Prima etapă a trierii candidaţilor la funcţiile de directori şi de directori adjuncţi în şcolile României s-a încheiat. Văzând rezultatele, unii candidaţi răsuflă uşuraţi că s-au calificat mai departe, alţii, poate mulţi dintre ei buni manageri actuali, buni colegi, harnici, devotaţi şcolii pe care o conduc, s-au văzut excluşi de la proba următoare, pentru că n-au obţinut punctajul minim necesar. Tocmai despre acel punctaj, rezultat al răspunsurilor corecte, am ceva de spus.

Întrebarea 13. „În cadrul orelor de fizică, elevii observă cum, prin progresul rapid al tehnologiei din ziua de azi, podurile sunt din ce în ce mai sofisticate și se întind pe distanțe mult mai mari. Totuși, cutremurele rămân o potențială amenințare pentru aceste structuri imense, deoarece ele pot produce daune ireparabile și costisitoare unor poduri importante. Dat fiind că structura de susținere este una dintre vulnerabilitățile majore ale unui pod în fața mișcărilor tectonice, suspensia auto-ancorată pentru poduri pare a fi o soluție promițătoare. Acest model de pod face ca rezistența cablurilor să compenseze greutatea punții, eliminând astfel nevoia de puncte de ancorare pentru sprijin″.

Podurile moderne au caracteristici structurale diferite de cele construite înaintea dezvoltării tehnologiei de astăzi.
a.Adevărat
b.Fals
c.Nu se poate spune″

Răspuns acceptat: c).
Pe https://ro.lullapedia.com/613032-rachel-carson-bridge-KLDWTZ, am găsit următorul text:
„Podul Rachel Carson, cunoscut și sub numele de Podul Străzii Nouă, se întinde pe râul Allegheny din centrul orașului Pittsburgh, Pennsylvania, în Statele Unite. […] …este unul dintre cele trei poduri paralele numite The Three Sisters, celelalte fiind Podul Roberto Clemente și Podul Andy Warhol. Cele trei surori sunt poduri suspendate auto-ancorate″. Acceaşi sursă spune: „Deschis 26 noiembrie 1926; […] Închis 11 februarie 2019; acum 2 ani″.

Eu cred că se poate spune: răspuns corect: b)! Dacă aproape 100 de ani, din 1926 până în 2021 nu înseamnă suficient de mult timp pentru a observa că podurile moderne NU au „caracteristici structurale diferite de cele construite înaintea dezvoltăriimtehnologiei de astăzi″, atunci rămâne cum s-a stabilit, adică răspuns valabil c). Dacă…

Întrebarea 29. „În fiecare zi când plecați de la muncă, observați că Traian lasă în mod sistematic documente pe biroul lui, expunând astfel informații confidențiale ale școlii. Traian lucrează pe o altă tură, astfel nu vă intersectați niciodată cu el la birou. Care e decizia cea mai adecvată?

a. Îi transmiteți cumva un mesaj cu recomandarea să-și țină documentele într-un loc sigur.
b. Vă asigurați că dvs. nu lăsați documente confidențiale pe biroul dvs. – e treaba lui Traian ce face cu documentele lui.
c. Faceți în așa fel încât să creadă că cineva a furat documentele, ca să-i dați o lecție.
d. Rupeți imediat documentele vizibile care conțin informații confidențiale″.
Răspuns acceptat: a).

Directorul trebuie să fie autoritar atunci când e nevoie. În rest, e doar un coleg într-o echipă care vrea binele şcolii. A transmite „cumva″ un mesaj lui Traian, deci indirect, denotă laşitate, o răspundere incomplet asumată a funcţiei de conducere. Varianta corectă de răspuns nu este printre cele 4!

Întrebarea 33. „În opinia lui J. Hattie, motivul principal pentru care profesorii decid să rămână într-o școală este:
a. aprecierea venită din partea părinților elevilor
b. sprijinul pe care îl primesc de la liderii școlari
c. posibilitatea de a avansa în carieră
d. performanțele obținute de elevii cu care lucrează″.

Aici răspunsul acceptat de organizatorii concursului este b).

Răspuns valabil poate la neozeelandezul J. Hattie acasă, dar în România nu merge gogoaşa asta cu „sprijinul″. În primul rând, profesorii trebuie să se titularizeze, acţiune la care „liderul şcolar″ n-are nicio contribuţie. Apoi profesorii rămân într-o şcoală pentru elevii cu care lucrează şi profesorii colegi, pentru apropierea de casă, pentru amintirile când chiar profesorul era elevul şcolii. Desigur, motivele rămânerii unui profesor într-o şcoală sunt mult mai multe. Aş vrea şi eu să ştiu în ce poate consta „sprijinul pe care îl primesc de la liderii școlari″ profesorii în varainta românească, nu în cea de la Antipozi!

Întrebarea 46. „Conform documentului Repere pentru proiectarea, actualizarea și evaluarea Curriculumului național. Cadrul de referință al Curriculumului național, aprobat prin OME nr. 3.239/2021, sistemul de învățământ românesc este centrat pe formarea de competențe. Ca rezultate ale proceselor de învățare, competențele sunt definite, în Recomandările europene din 22 mai 2018, ca ansamblu structurat de:
a. cunoștințe, abilități, aptitudini
b. cunoștințe, abilități, atitudini
c. cunoștințe, valori, aptitudini
d. cunoștințe, abilități, valori″.

Răspuns acceptat: b).
Aici am putea înlocui expresia „litera şi spiritul legii″ (prea bine cunoscută din domeniul juridic), în „litera şi spiritul răspunsului″. Într-adevăr, răspunsul corect este b). E nevoie ca la sfârşitul ciclului de învăţământ elevul să aibă „cunoştinţe, abilităţi, atitudini″. Dar pe lângă aceste deprinderi, nu trebuie să aibă şi aptitudine? Aptitudine =„Însușire psihică individuală care condiționează îndeplinirea în bune condiții a unei munci, a unei acțiuni; aplicație, înclinație″ (sursa: https://dexonline.ro/definitie/aptitudine). Ori nu pentru viaţă pregătim elevii? E nevoie sau nu să capete aptitudini? La întrebarea 46, răspunsul corect acceptat ar fi trebuit să fie ori a), ori b), ori ambele variante, adică a) şi b). Doar că cine a bifat altceva decât b) a pierdut punctele, poate a pierdut calificarea în următoarea etapă a concursului. Cum stăm cu spiritul concursului? Poate să răspundă cineva? Poate cineva cu aptitudine să aibă atitudine? („A lua atitudine = a-și afirma cu hotărîre, prin vorbe sau fapte, punctul de vedere față de cineva sau de ceva″ sursa: https://dexonline.ro/definitie/atitudine)

Oare a lua atitudine n-ar trebui să fie o aptitudine pentru noi toţi?

Horia Picu

În momentul când vor citi aceste rânduri, sighetenii vor fi petrecut deja primele ore în carantină. Până acum a fost distracţie mare, monşer. În autobuze, mai nimeni cu mască. La piaţă, în magazine, pe stradă, aşijderea. La nivel naţional, aglomeraţie la mare, hora mare în bazinele cu apă termală, mai un congres cu mii de excursionişti veniţi în capitală cu treburi ce nu suportau amânare, însăşi existenţa patriei fiind pusă, înainte de izbăvitorul scrutin, la grele cazne. Era oare asa de greu de prevăzut ce-ar fi putut să urmeze? Desigur, nu… Pe la începutul verii a venit unul şi ne-a spus că am învins pandemia. Păi dacă-i aşa, informaţie din sursă sigură, de ce să ne mai vaccinăm? Şi-au zis unii, nu puţini… Acum Sighetul e în carantină, pentru două săptămâni. Apoi, vom mai vedea.

Comitetul judeţean pentru Situaţii de Urgenţă a emis Hotărârea nr 135 din 11 oct. 2021. Am citit-o şi n-o puteam lăsa aşa, să treacă fără a face unele constatări. Concret, la…

Art.2, scrie: „Astfel, începând cu ora 20:00 este strict interzisă intrarea și ieșirea din municipiul Sighetu Marmației, prin alte zone sau căi de acces decât cele deschise circulației publice de pe drumurile naționale, județene, comunale sau forestiere″.

– Asta e chiar o mare lovitură pentru cei care, dornici de mişcare „cel puţi 30 de minute în fiecare zi″, se deplasau pe jos din localităţile învecinate la Sighet sau din Sighet spre localităţile apropiate. Chiar mă gândeam că ce bună ar fi o plimbare pe jos, peste munţii patriei, până la Baia Mare… Mai bine nu, aşa-i ?…

Cu alte cuvinte spus, se interzice intrarea sau ieşirea din Sighet pe alte căi de acces decât cele normale. Păi cine se deplasează altfel decât pe drumurile publice???

Art. 4, alin. 1) Identificarea tuturor persoanelor cu domiciliul, reşedinţa ori adresa declarată şi introducerea acestora în baza de date dedicată.

– Aş vrea să ştiu dacă există o „bază de date dedicată″ acum. Cine a conceput-o, cine prelucrează datele, cine le verifică. E un interesant exerciţiu de imaginaţie: organul abilitat stând la ieşirile din oraş, verificând fiecare maşină, fiecare buletin, fiecare declaraţie pe propria răspundere. De obicei oamenii se duc cu maşinile pentru că au treabă, de multe ori sunt sub presiunea timpului. Poate cineva să-şi imagineze că se vor „identifica toate persoanele cu domiciliul″… etc, etc.? Eu, nu…

Art.4, alin. 2) „Limitarea la maximum a deplasării persoanelor şi monitorizarea permanentă a respectării acestei măsuri″.

– Cum se va face limitarea deplasării? E vorba de „intravilan″ sau de „intra spre extra″ şi invers? Cei care lucrează la nonalb şi au un loc de muncă din care îşi întreţin familia ce fac începand de azi de la orele 20?

Art.4, alin. 2) Ieşirea persoanelor din locuinţă e permisă numai pe baza declaraţiei pe propria răspundere, a legitimaţiei de serviciu.

– Eu n-am legitimaţie. Să ies din locuinţă ca să duc gunoiul am nevoie de declaraţie? Ne dă iar STS-ul formulare descărcabile de pe internet, sau scriem de mână traseul? Merg să cumpăr pâine, hopa şi declaraţia. Am uitat să cumpăr zahăr, hopa cu altă declaraţie? Dacă ies la o plimbare în pas vioi, între orele legale, prefăcându-mă că sunt foarte ocupat, mă mai opreşte cineva să mă întrebe ce-i cu mine?

Art.4, alin. 3) zice că se pot deplasa între orele 5 şi 20 doar persoanele vaccinate şi care fac dovada schemei complete de vaccinare.

– La schema asta se pune şi doza a treia? Cine a făcut-o şi n-are zece zile de la eveniment ce trebuie să facă? Sau schema completă e considerată doar din două vaccinuri, sau unul, de la caz la caz?

Art.4, alin. 3) c. zice că ne putem deplasa pt. asigurarea de bunuri „care acoperă necesităţile de bază ale persoanelor″ şi pt. desfăşurarea activităţii profesionale.

– Vreau să cumpăr două cepe din cartierul Independenţei că acolo se vând mai ieftin, pot? Să presupunem că stau în zona gării, de-aia întreb.

Art.4, alin. 3) f. zice că putem merge să donăm sânge. Excelent!!! A… să nu uit… Mai urmează încă un mic pas: să fie unde să donăm. Nu cred că va veni echipa din Baia Mare în perioada asta, care nu va dura doar două săptămâni.

Renunţ să mai comentez excepţiile de a ieşi pe stradă. Textul e făcut în aşa fel încât nu ştiu cine nu poate fi, începând de mâine, pe străzile Sighetului.
În intervalul orar 20-5, deşi ni se pun oprelişti, avem permisiunea să zburdăm în voie. Iată cum:
– La biserică se poate merge. Deşi popa nu va fi acolo, credinciosul, dacă ar fi întrebat, poate spune că merge să se roage. Singur.
– Dacă nu cumpăr cele două cepe din cartierul Independenţei că acolo ar fi mai ieftine, pot să le cumpăr din cartierul sighetean Valea Hotarului, şi nimeni nu mă poate amenda pentru asta.

5. „În/Din zona menţionată la art. 1 alin (2) este permisă intrarea/ieşirea pentru: g) deplasarea copiilor/elevilor / studenţilor la cursuri în afara zonei carantinate″.

– Asta, la nivel macro. La nivel micro, oare poate Gigel, sighetean aflat ca toată lumea în carantină, să meargă la Ionel care locuieşte în afara zonei carantinate ca să-şi facă temele pentru a doua zi? Apoi se poate întoarce liniştit acasă, sau rămâne pe capul părinţilor lui Ionel până pe la început de Brumar???

7. Ni se transmite că declaraţia pe propria răspundere trebuie completată în prealabil.

– E bună precizarea asta. Chiar mă gândeam să iau una nescrisă la mine, şi dacă mă opreşte cineva din „personalul autorităţii abilitate″ , să rog frumos organul competent să mă lase s-o scriu atunci. Cum ar fi asta?…
– Ca să ne lămurim cine ne poate întreba „De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?″, am găsit legea 55 din 15.5.2020. Acolo, Art.67, alin 1), care zice aşa: „Constatarea contravențiilor prevăzute la art. 65 și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 66 se fac de către subofițeri și ofițeri de pompieri și protecție civilă cu atribuții de îndrumare, control și constatare, anume desemnați de inspectorul general″.

8. Se poate tranzita oraşul, în fuga maşinii. Nu-i voie de oprit pentru cei care doar trec prin oraş. Chiar e bine să o ia la fugă, dar cu respectarea limitelor legale, normal. Dacă pe ocupanţii din autoturism îi apucă mersul degrabă spre cel mai apropiat WC? Mai bine nu… Avem noi nevoile noastre. Ajung!

Horia Picu

O trăsătură de caracter specifică unui individ sau… unei naţiuni. „Liberté, égalité, fraternité!″. Se cerea în Europa cu mai mult de 200 de ani în urmă. Solidarność! Era emblema, deviza, sindicatului care a unit polonezii împotriva Rusiei Sovietice şi a nimicniciei şi nemerniciei orânduirii aşa-zis comuniste.

La noi, de când istoria a început să ne consemneze în nenumărabilele sale file, solidaritatea a fost o excepţie. E adevărat, când a fost prezentă, a lăsat urme adânci în istoria neamului. Sunt mult mai multe exemplele care ne înfăţişează lumii ca solidari de grup de interes restrâns. Ştim foarte bine exemplele din Evul Mediu cu domnitorii Ţării Romaneşti sau ai Moldovei trădaţi sau trădători, de prea puţine ori pentru binele colectiv şi de prea multe ori pentru binele individual sau al grupului interesat. Cine vrea să-şi amintească sau să afle, o poate face aici: https://adevarul.ro/locale/botosani/cele-mai-odioase-tradari-romanilor.html

În ultimii doi ani, solidaritatea lumii se manifestă împotriva unui altfel de adversar. De nevăzut cu ochiul liber, capabil să se insinueze în om trecând prin toate barierele de apărare naturale cu care acesta e înzestrat, capabil să lupte cu succes împotriva anticorpilor omului care are nenorocul să-l „găzduiască″ pe intrusul pătruns pe căile respiratorii.

Lumea ştiinţifică a găsit antidotul. Vaccinul, poate perfect pentru foarte mulţi, poate ineficace sau, cine ştie, chiar dăunător pentru unii acum, sau peste ani. Neavând altă cale de a scăpa neatinşi sau de a fi atinşi de virus, dar cu şanse reale de a scăpa cu viaţă, cam 33% din enigmaticul număr al locuitorilor României, au ales să se vaccineze. Au făcut-o din dorinţa normală de a avea şanse mult mai mari de a supravieţui în cazul atacului coronavirusului.

Sunt sigur că mulţi dintre cei vaccinaţi au făcut-o şi din solidaritate. Medicii spun că un vaccinat infectat nu numai că scapă cu viaţă în urma „invaziei″ ucigaşe, ci chiar posibilitatea de a fi transmiţător (involuntar, nu încape îndoială!) de virus către cei din jur scade semnificativ.

Am trecut prin boală înainte de a exista vaccinul. A fost o grea cumpănă pentru mine, dar mai ales pentru familia mea. Acasă, după spitalizare, am scris despre lupta mea şi a cadrelor medicale pentru a nu pleca pe drumul fără de-ntoarcere. Reiau aici o parte din articolul (Covid 19. O dură realitate, de care am avut parte la începutul lunii noiembrie) scris atunci, în noiembrie 2020:
„Adevărul este că nu toţi oamenii sunt atinşi la fel de Sars-Cov-2. Am, din păcate, doi buni colegi pe care coronavirusul i-a ucis. Cunosc persoane care au luat boala şi au dus-o pe picioare, fără probleme.

[…] Ceea ce mi s-a întâmplat mie, scriu aici cu singurul scop de a da speranţă celor care, printr-o nefericită întâlnire cu nemilosul duşman al omenirii, vor trece prin suferinţele îndurate de mine timp de două săptămâni.
Seara, pe 28 octombrie, o stare generală de slăbiciune nejustificată m-a determinat să-mi măsor temperatura. Aveam… Joi, 29 octombrie am fost la testare. Duminică mi-a venit comunicatul pe gmail: Covid-19! […] În acele zile, temperatura nu mi-a scăzut niciun moment sub 38 grade Celsius. Luni, pe 2 noiembrie 2020, am chemat salvarea. […] . [În spital] Au fost două săptămâni extrem de grele… Cu temperatura care, zi-noapte, permanent, nu voia să scadă sub 38-39 de grade Celsius, în ciuda tratamentului aplicat. Două săptămâni nu mi-am găsit locul, nici în patul de spital, nici în niciun fel de altfel de poziţie.

În afară de permanenta temperatură, am avut nişte mişcări incontrolabile ale cutiei toracice, nişte spasme incredibile, la fiecare întoarcere în pat, la fiecare coborâre din pat, la fiecare pas făcut. Au fost multe clipe pe care le credeam a-mi fi ultimele… […]

Dacă faceţi o formă severă de Covid-19, dacă sunt locuri disponibile, nu ezitaţi să vă internaţi la secţia Infecţioase a spitalului din Sighetu Marmaţiei! […] Tot personalul, medical sau nemedical, implicat la maxim în alinarea suferinţelor care, credeţi-mă, sunt, de multe ori, foarte greu de suportat. Toţi cei care lucrează acolo, îmbrăcaţi din cap până-n picioare cu necesarul echipament de protecţie. Imaginaţi-vă asistentele, cu mască, vizieră şi mănuşi, căutându-mi venele în care să intre branulele! Puneţi-vă nişte mănuşi medicinale şi încercaţi să desfaceţi leucoplastul care să fixeze branula!Imaginaţi-vă tot personalul secţiei stând îmbrăcat protector în toate orele de serviciu. Lucrând de zor, de la bolnav la bolnav, din salon în salon, zi, noapte, zi, noapte…

Desigur că nu voi uita vreodată implicarea doamnei doctor de la [Boli] Infecţioase, căreia îi datorez salvarea vieţii mele. O persoană extrem de agreabilă, de grijulie, de un profesionalism absolut desăvârşit! Un om pe care l-am văzut bucurându-se sincer pe măsură ce rezultatele analizelor mele arătau calea spre vindecare.
Am acasă, în chirie, un aparat pentru surplus de oxigen. Stau multe ore cu furtunul în nas. Face parte, oxigenarea suplimentară, din necesara schemă de tratament. Refacerea e de durată.

A fost greu… Am avut tot timpul mască de protecţie. M-am spălat pe mâini şi pe faţă aşa cum ni s-a recomandat. Şi totuşi, oricare dintre noi se poate întâlni cu coronavirusul.

Am fost norocos că acum pot scrie aceste rânduri. Urez sănătate tuturor oamenilor. Nimic, dar absolut nimic, nu contează mai mult!″
…………………………………………………………………………………………………….
Acum există vaccin. Avem posibiltatea să-l folosim. E nevoie de solidaritate împotriva coronavirusului care ne-a schimbat viaţa în rău. Dacă ne vaccinăm, puterea lui de răspândire scade. E bine pentru toată lumea, nu?

Scriam în articolul din 2020 că au murit doi buni colegi. Sunt patru acum… Trei dintre ei, ştiu că ar fi putut fi încă mult timp utili învăţământului sighetean. Al patrulea, a fost un neobosit căutător al apropierii interetnice prin cultură şi era clujean.

Cum aş fi putut eu să nu mă vaccinez şi să apar aşa în faţa elevilor? Cum aş putea eu să nu-i apăr pe ei? Sincer, declar aici că dacă ar fi nevoie, m-aş duce la vaccinare ori de câte ori mi s-ar recomanda.

La noi, „Liberté, égalité, fraternité″ are un adaos sumbru: mortalité!

Horia Picu

Şi a făcut-o aşa cum ne aşteptam. Pentru unele localităţi a făcut-o partinic şi cu mărinimie politică, iar pentru celelalte a făcut-o cu zgârcenie, pedepsindu-le că încă sunt neîngălbenite, că nu iau parte la meschinăria momentului politic pe care-l trăim.

Mă uit pe lista publicată în Monitorul Oficial şi apoi pe sursele online care arată apartenenţa politică a primarilor. E scandalos, e scârbos de-a dreptul ce se poate constata!

Piteştiul are primar PSD, deci a primit ZERO lei! Bistriţa are primar PNL, deci suma alocată din punguţa multigăurită şi cusută în grabă a Guvernului e de 800 mii lei. Orientaţi politic cum se cade sunt primarii din Constanţa şi din Medgidia, care au primit pentru prea binele localităţilor lor 10.000 mii lei, respectiv 23.000 mii lei.
Maramureşul a primit bani din fondul de rezervă tot după orientarea politică a primarilor. Scriu aici doar câteva exemple, cu precizarea (dacă mai era cazul…) apartenenţei politice a alesului local.
Baia Sprie a primit 700 mii lei şi are primar PNL; Cavnic 400 mii lei, primar PNL; Tăuții-Măgherăuș 650 mii lei, primar PNL; Bistra 400 mii lei, primar PNL; Bogdan Vodă 400 mii lei, primar PNL.

Baia Mare a primit ZERO lei. Sighetu Marmaţiei, tot ZERO lei. Bine c-a primit comuna Băiuţ 380 mii lei. Bine pentru comuna care a votat ce trebuie, că altfel… primea din prea peticita punguţă guvernamentală 50 mii lei, cum a primit Asuaju de Sus, neorientat spre viitorul luminos al omenirii, ci votându-şi, probabil, gospodarul numărul unu al localităţii, cu carnet de membru PSD.

Monitorul Oficial „Anul 189 (XXXIII) — Nr. 961 din 7 octombrie 2021″, poate fi de folos oricui doreşte să aprofundeze problema pe care am prezentat-o sau, de ce nu, s-o combată. Dar… mira-m-aş…

O concluzie care-mi vine acum este că la demisul premier aflat încă la butoane sub oblăduirea prezidenţială, necesarul şi suficienţa se simt bine împreună. Necesarul şi suficienţa, o cerinţă şi o limită care, amândouă, dacă le trecem dincolo de stricteţea matematicii, aparţin bunului-simţ.

Era necesar să vedem cum se poate împărţi sărăcia bugetară, ca să vedem suficienţa guvernamentală.
Cu o ultimă zvâcnire, guvernul a mai aruncat nişte bani spre acoliţi, chiar aşa, demis cum e.
Se pare că demiterea n-a rezolvat mare lucru.

Trebuie mers ceva mai sus. Dar, ce ne facem, că acolo-i suficientul însuşi?!

Horia Picu

Mentalitatea românească… Bat-o vina! Din nefericire, ne caracterizează. Dar, din fericire, nu ne caracterizează pe toţi această „parte întunecată″ a ei, despre care vreau să fac un comentariu în rândurile următoare.

Un personaj din fotbalul românesc, atât de dezvoltat în ifose şi atât de sărac în victorii internaţionale (spre marea noastră dezamăgire de nivel naţional), zicea mai deunăzi, văzându-l pe Lionel Messi stând pe jos în spatele coechipierilor lui care făceau zidul obligatoriu pentru ca PSG să nu primească gol de la echipa adversă, ceva ce nu putea să mă lase indiferent. Meciul s-a disputat într-un eşalon fotbalistic unde noi nu avem ce căuta. Pentru cine are răbdare să citească tot, o poate face aici: https://www.gsp.ro/international/liga-campionilor/mm-stoica-reactie-fara-perdea-la-adresa-lui-messi-dupa-imaginile-din-psg-manchester-city-642942.html

Pentru cine n-are răbdare să citească tot articolul din gsp.ro, reproduc eu un fragment : „…l-am văzut umilindu-se cu nasul în jambierii noilor colegi, în spatele zidului. Pentru mine a fost cel mai mare. Acum e nr. 30″.

Adică Messi, a plecat din pozitia de „împărat″ la Barcelona şi s-a dus la Paris Saint Germain, pe post de „om al muncii″. Nu mai e nr . 10, acum are pe tricou nr 30! Ce „degradare″, domnilor… Să treci de la 10 la 30… şi să mai stai şi pe iarbă, văzând în faţa ta doar jambierii (???) coechipierilor!

Cum s-o iau mai întâi ? Că se spune <>? Sau că acum Lionel Messi a dovedit tuturor admiratorilor şi contestatarilor că-i un mare fotbalist mondial şi un uriaş locuitor al planetei?

La noi, oricare fotbalistişor / într-un picior, dacă trece de juniorat şi joacă în Liga „N″, deja se gândeşte la bani, la ce maşină să-şi cumpere ca să-l admire toată suflarea localităţii unde s-a născut şi unde îi vine cam greu să mai revină din când în când, pentru o zi-două. Posibil să aibă o fărâmă de talent şi să ajungă la echipe mai bune, cotate internaţional. Aceste cazuri rarisime ne bucură pe toţi, mai ales în cazul în care prin străinătate românul nostru face treabă bună. Şi atunci patriotismul nostru creşte vertiginos.

Fotbalistul român se gândeşte să aibă bani ca să achiziţioneze maşini şi femei tunate. E o cotă a existenţei inaccesibilă altor practicanţi de sport. De la juniorul care ar juca oriunde, la fotbalistul matur care joacă după cum i se promit mai mulţi bani. Nici pe teren nu poate fi tratat oricum… E doar „renumitul″ X, de la echipa Y! El trebuie să primească cele mai convenabile pase! Lui i se atribuie victoria echipei!

Cum să aibă el un tricou cu nr. 30, după ce a avut unul care atestă „valoarea incontestabilă″ , adică 10 ? Cum să stea el pe jos, împiedicând astfel ca adversarului să-i vină ideea de a şuta pe jos la loviturile libere?

Lionel Messi a putut să stea pe iarbă, n-a făcut un caz de orgoliu din atribuirea altui număr pe tricou. El, la valoarea şi talentul lui, ştie să fie un om al echipei.

Dacă un om important al angrenajului fotbalistic autohton are un asemenea comentariu, mă poate duce gândul la mentalitatea multora dintre noi, care, din momentul ce ajung şefuleţi pe undeva sau dau de bani, deja au aere de superioritate. Cum să te umileşti muncind cinstit? Ar zice unii. Se pot câştiga bani mulţi şi prin alte metode.

Munca de jos a devenit (pentru unii, subliniez acest lucru!) o ruşine pe meleagurile noastre. Înveţi ca să ajungi şef! Cum să fie odrasla mamei sau odorul tatălui muncitor, în timp ce al vecinilor să fie inginer?

Messi s-a dus la Paris cu mentalitatea că pe terenul de fotbal se munceşte. Nu contează cum te cheamă şi câţi bani ai.

Vedeţi dumneavoastră vreun fotbalist român de talie internaţională, uitându-se în timpul meciului printre „jambierii″ coechipierilor la jucătorul advers care, şutând, îl poate nimeri chiar pe el?

Horia Picu