„Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație: cerul înstelat de deasupra mea și legea morală din mine″. (sursa: https://ro.wikiquote.org/wiki/Immanuel_Kant)

Trăim vremuri(le) în care cerul devine din înstelat din ce în ce mai în…dronat. Dronele folosite în activităţile paşnice ale speciei războinice numită om au dimensiuni reduse, pot fi puse în valiză şi duse cu maşina până la un loc tocmai bun de fotografiat, cu peisaje demne de tras în poze, sau pot bâzâi bondăreşte printre blocuri, pentru a imortaliza un moment festiv.

Dronele războiului vedem că sunt mult mai mari. Nu sunt foarte sigur, dar presupun că ar putea duce în zbor o motoretă „Carpaţi″. Sunt foarte sigur însă că ar putea purta cu ele bombe.

Mai zilele trecute s-a plimbat şi pe cerul apărat de umbrela de vreme bună a NATO o dronă. Norocul nostru că „A trecut întâi o boare / Pe deasupra viilor″ (G. Topârceanu), a stat desupra patriei noastre apărată straşnic de forţele internaţionale ale binelui, apoi a plecat, curioasă, să vadă şi pe la alţii dacă au ieşit ghioceii şi lansatoarele de rachete.

Ce s-ar fi întâmplat dacă drona n-ar fi venit cu intenţii paşnice? Putea ea oare să se uşureze de ceva care face „BUM!″ deasupra locului care se zice că e cel mai bine apărat acum de orice inamic, venit indiferent pe ce cale, chiar şi pe sus?

Unde a fost sistemul de apărare mult lăudat? Sau funcţionează doar dacă zburătoarea inamică are dimensiunea unui OZN ? Dacă-i mai mică, dacă-i dronă războinică, nu poate fi detectată?

Poate că, neavând ce face pe-aici, drona s-a dus, dornică totuşi să nu vină „cu mâna goală″ (a se citi fără informaţii), pe la vecini. Acolo a stat mai mult. Când stai cu umbrela deschisă, nu poţi vedea cerul. Poate de-aia n-a fost interceptată. S-a aflat despre ea când, obosită şi rămasă fără combustibil, s-a dus în a treia ţară, unde a picat eroic, dar cu conştiinţa ei de maşinărie perfectibilă că şi-a îndeplinit misiunea.

Kant era încântat că vede cerul înstelat de deasupră-i. Acum cerul devine din ce în ce mai în…dronat, iar legea morală din omul războinic e din ce în ce mai Putină.

Pe mine „Mă cuprinde o tristeţe / Iremediabilă…″ (citat tot din G. Topârceanu) când văd că o biată zburătoare identificată care a căzut eroic în altă ţară, atunci când putea să zboare, n-a fost deranjată, arestată şi luată la întrebări în ţara mea, apărată straşnic de toate relele pe care vrăjmaşul le-ar putea scorni la adresa ei.

Horia Picu

„Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi. Orbi care văd. Orbi care, văzȃnd, nu văd.” (José Saramago – Eseu despre orbire).

Acum vedem că văzȃnd, n-am văzut. Adică n-am ȋnţeles, n-am anticipat ce va să vină dinspre est… N-am ȋnţeles şi n-am anticipat noi, care nu ne facem griji geopolitice şi ne limităm la normalizarea relaţiilor cu vecinii din bloc sau de pe stradă, cu colegii de la locurile de muncă, cu rudele. Dar „strategii” lumii???

Privită la nivel global, lumea e mai complexă şi mai „neastȃmpărată” decȃt au crezut-o oameni ca noi care, văzȃndu-şi de viaţa lor, nu s-au gȃndit că secolul XXI ne va aduce, ȋn prima lui parte, o invazie cu consecinţele prea bine cunoscute acum: vieţi curmate, oraşe distruse, oameni plecaţi ȋn pribegie, durere şi ȋngrijorare fără margini pentru toţi oamenii, mai puţin unul.

În 2009 a apărut cartea „Următorii 100 de ani” scrisă de George Friedman. Citez de pe coperta cărţii: „George Friedman, politolog american, este fondatorul şi directorul general al STRATFOR, agenţie privată de analiză geopolitică”.

2022 este anul ȋn care previziunea autorului pentru omenirea cea credulă, făcută acum 13 ani, se adevereşte „cu vȃrf şi ȋndesat”. După 1991, zice autorul, „Rusia a ieşit din această perioadă cu o nouă ȋncredere ȋn sine. Dacă ea nu va reuşi să-şi creeze o sferă de influenţă, Federaţia Rusă ȋnsăşi s-ar putea fragmenta. Pe de altă parte, crearea unei astfel de sfere de influenţă poate genera conflicte cu Statele Unite şi cu Europa”. (pag 64)

Să ne apropiem de tragedia infinită care se desfăşoară acum în neȋnfricata Ucraina şi cu bravul ei popor. G.F. zice că după „Revoluţia portocalie” din 2004-2005, ruşii au privit tot ce s-a ȋntȃmplat acolo ca pe o „tentativă a Statelor Unite de a atrage Ucraina ȋn NATO şi de a pregăti astfel scena pentru dezintegrarea Rusiei”. „Ca să fim sinceri, presupunerea aceasta nu a fost prea departe de adevăr”. (pag 69)

Din nefericire, aşezarea geografică a unor ţări, mărimea lor, numărul de locuitori şi puterea militară le obligă să fie mai diplomate decȃt altele, să ştie arta compromisului, adică politicienii trebuie să facă o politică adaptată la geografia locului. Degeaba vrei ceva, dacă nu se poate. E o realitate crudă. Trebuie ţinut cont de unii vecini mai arţăgoşi.

Dacă Rusia a simţit că integrarea Ucrainei ȋn NATO şi UE ȋnseamnă un mare pericol, a acţionat. Pentru că, de secole, aşa gȃndeşte ea. Ea, nu Putin. Sau mai corect spus, ea prin Putin.

Autorul sublinia ȋn 2009 ceea ce vedem acum şi noi care, văzȃnd, n-am văzut… (Încerc să adaptez citatul lui Saramago la articolul de faţă). „Marea retragere a puterii ruse s-a ȋncheiat ȋn Ucraina”. Influenţa Rusiei va creşte şi spre vest, spre ţările baltice şi Europa de Est. (pag 70)

Friedman a prevăzut că ȋn zilele pe care le trăim acum, Rusia va intra ȋn conflict cu Europa, „frontiera ruso-ucraineană rămȃne una dintre falii”. (pag 71)

Capitolul şase al cărţii „Următorii 100 de ani – Previziuni pentru secolul XXI″ se numeşte „Rusia 2020 – Meciul revanşă″. Reamintesc, George Friedman a publicat cartea în 2009, iar pe vremea aceea Rusia părea adormită. „…când e pasivă şi ignorată, se profită de ea. Dar, la momentul potrivit, cei care o subestimează plătesc pentru greşeala lor″.

Autorul se întreabă care vor fi, pe viitor, graniţele Rusiei (nu de mult am scris că Rusia are graniţe elastice) şi care vor fi relaţiile acestei ţări cu vecinii săi. „Această întrebare va reprezenta următoarea fază majoră din istoria lumii – 2020 şi anii de dinainte″.

Singura nepotrivire aici este că întrebarea aceasta cu iz de coşmar internaţional a apărut după anul 2020, luat ca referinţă de Friedman.

Desigur, exporturile de petrol şi gaz metan ale Rusiei „sunt precum heroina. Odată folosite, dau ţărilor dependenţă″. Acum importurile din Rusia sunt interzise. Să vedem cum se va descurca Europa cea dependentă…

Eu zic că se va descurca. Sunt deja semne.

În zilele tragice prin care trece dârzul popor ucrainean, toate gândurile negative se îndreaptă spre un singur om, locatar al Kremlinului. George Friedman vede altfel situaţia. „Ceea ce Rusia nu poate tolera sunt graniţele stricte, fără zone tampon şi ţările învecinate unite împotriva sa. De aceea, viitoarele acţiuni ale Rusiei vor părea agresive, ele fiind, în realitate defensive″.

Asta-i părerea autorului. Sincer, nu ştiu cine mai vede acţiunile de azi ale Rusiei ca fiind defensive. Probabil că indiferent cine ar fi fost azi preşedintele Rusiei, am fi ajuns în aceeaşi situaţie ca cea în care suntem astăzi. Aş face observaţia că Rusia, sau URSS, a fost agresivă şi cu tendinţe acaparatoare atunci când numele şefului statului s-a terminat în „in″: Lenin, Stalin, Putin… Excepţia s-a numit Elţin.
Am fost printre cei care au crezut că Rusia s-a schimbat, că participă alături de aproape toate ţările lumii la marea horă a păcii. Am crezut asta pentru că m-am uitat la poporul care iese, asumându-şi un mare risc, pe stradă să manifesteze împotriva atacării Ucrainei.

De fapt, văzând poporul, care-i dornic de pace, ca toate popoarele lumii, n-am băgat în seamă cerul care prin Rusia e cu atât mai întunecat cu cât te uiţi mai sus…

Horia Picu

Ucraina e asediată şi bombardată fără să aibă altă vină decât aia că-i vecină mai mult cu cine nu trebuie decât cu cine trebuie. Sau poate are „vina″ că visează la libertate de exprimare în public, la democraţie, la alegeri libere. Într-un cuvânt, la normalitate. Primeşte în schimbul visului bombe, obuze, rachete şi gloanţe.

În ianuarie 2015 am scris pe www.sighet-online.ro articolul „Iris Hotel″, în care spuneam (mă citez): „Acum, când mersul evenimentelor este cât se poate de clar, precizez că ruşii îşi vor lua partea de est a Ucrainei înapoi, cu tot cu bazinele miniere uriaşe ale zonei Donbas… Abia atunci nu vor mai muri oameni bombardaţi, mitraliaţi, sau mai ştiu eu prin ce alte metode specifice războiului″.

Am avut şi n-am avut dreptate. Zona Donbas e acum a ruşilor, dar se pare că ei nu se vor mulţumi doar cu atât…

Am făcut un exerciţiu de imaginaţie şi mi-am imaginat că în Mariupol în afară de ploaie şi cine ştie cât de rar, fulgi de zăpadă, pe-acolo nu sunt omorâţi oameni neînarmaţi de armate care n-ar avea niciun motiv să fie pe-acolo. Acum şapte ani spuneam că mi-am găsit o cazare bună la „Iris Hotel″.

„Prezentarea hotelului, cu pozele cele mai atrăgătoare pentru turişti m-a convins: frumos, curat, liniştit, obuzele au orarul lor de funcţionare, ştiut doar de cei care apasă pe butoane, sau, altfel spus, de cei care ştiu pentru cine apasă pe butoanele aducătoare de moarte şi durere. Trebuie să ştii când să intri în pământ (adică în adăpost). Intri ori ca să-ti aperi propria viaţă, ori de ruşine pentru ce ţin să facă unii oameni împotriva altor oameni…″.

Suntem in 2022 şi situaţia e acum mult mai (g)rea. Cum pot trece indiferent peste imaginea unei mame care-şi mângâie împietrită de durere copilul de 18 luni ucis de bombardamente în Mariupol?

Mă uit la nişte fotografii ale oraşului făcute pe vremea când era un oraş turistic. Ce frumos era… Mă uit acum. La ruine, la gropi lăsate de bombe, la cenuşiul apăsător care-i acum peste tot.

Şi înţeleg că intratul în pământ de ruşine e ineficient şi insuficient pentru om când o mamă îşi mângâie copilul ucis de o bombă!!!

Horia Picu

„… ucrainenii n-au mai vrut să folosească cuvântul Rus și atunci și-au spus Ukraina. Krai înseamnă teritoriu, iar traducerea Ukrainei ar fi „O, ce țară!”, știați?″ (sursa: Vasile Cureleac în www.graiul.ro din 3 martie 2022, articol de Alexandru Ruja).

…nu, nu ştiam! Dar acum ştim, dragă Ucraină! Ai scris deja o pagină de istorie care va dăinui! Ai scris-o prin oamenii tăi care s-au pus cu mâinile goale în faţa tancurilor şi i-au întrebat pe invadatori: „ce căutaţi aici ?″. Ne-ai arătat că avem toate argumentele să-ţi admirăm poporul cum se luptă pentru ţara lui, „O, ce ţară!″ trebuie şi altfel înţeles: „O, ce popor!″

Dragă Ucraină, tu îţi ştii de secole oamenii care calcă pe pământul tău. Noi, ceilalţi oameni, vedem cum mirele şi mireasa imediat după căsătorie se îmbracă în uniforme militare şi pleacă să-şi apere patria. Vedem cum civilii trag în maşinăriile de război ale unui adversar care s-a pregătit mult timp pentru aceste zile. Trag şi o fac drept la ţintă! Auzim de sacrificiul unui patriot ucrainean care a sărit în aer împreună cu podul pentru a împiedica înaintarea ruşilor. Vedem cum mulţi, din ce în ce mai mulţi din oamenii tăi necombatanţi, femei, copii, bâtrâni iau acum drumul pribegiei, cu speranţa că în curând se vor întoarce acasă.

Asistăm în zilele acestea la încercarea de fărâmiţare a visului unui popor. Bombele, obuzele, rachetele, gloanţele nu vor putea niciodată să distrugă visul de independenţă al unei naţiuni. Distrugătoarele astea nenorocite pot dărâma clădiri, pot ucide, dar niciodată nu vor putea nărui dragostea de patrie şi nici dorinţa de libertate!
Mă gândesc cum şi-ar rescrie versurile poetul naţional ucrainean Taras Şevcenco. El scria: „Eşti orfană, Ucraină, / Umbli-n zdrenţe hâde, / Plânsul nimeni nu-ţi aude/Şi duşmanul râde. / Râde el, dar nu prea tare!/ Slava n-o să piară!”

Azi Ucraina nu-i orfană! Întreaga lume normală e, prin acţiuni concrete sau măcar cu gândul, alături de ea. Vecinii o ajută să nu umble-zdrenţe hâde. Plânsul Ucrainei e şi plânsul nostru. Primim refugiaţii cu braţele deschise. Se adună pentru ei tot ce-i necesar unui trai normal.
Ştim că versurile lui Şevcenco „Să-ţi laşi fata, să-ţi laşi tatăl/ Şi bătrâna-ţi mamă… / Îţi va fi în altă ţară, / Greu al naibii traiul;/ N-ai cu cine scoate-o vorbă / Şi-mpărţi mălaiul” sunt o cruntă realitate a unei lumi deraiate de la normalitate. Şi totuşi, ucraineanul are pe pământ românesc cu cine scoate o vorbă şi cu cine-mpărţi mălaiul!

Văzând dârzenia luptătorilor, militari sau civili, văzând un mare patriot pe numele lui Volodimir Zelenski, văzând un popor brav care scrie istoria acum pentru cât va mai dăinui omenirea, nu mă aştept la altceva decât ca visul poetului naţional ucrainean: „…Ucraina / O să se ridice / Şi-o să-mprăştie şi bezna / Şi va fi dreptate,/ Şi or să se roage iarăşi / Pruncii-n libertate!” să se îndeplinească.

Sunt absolut sigur de profeţia lui Taras Şevcenco!

Slava Ucraini!!! Слава Україні!!!

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

Citesc pe https://www.cristoiublog.ro: „Fonfleul Găina care a născut pui vii, din Evenimentul zilei, nu mai e pe locul întîi. A fost detronat de fonfleul Arma 3 de la Sinteza zilei″.

Pe scurt, un joc video numit „Arma 3″ a fost confundat de cei care prezintă emisiunea „Sinteza zilei″ cu lupta reală care se dă de o săptămână în Ucraina atacată mişeleşte. Ion Cristoiu spune pe blogul său că „…sîmbătă, 26 februarie 2022, cînd Antena 3, post cununat de CNN cu sine însuși, a difuzat în prime time, la prestigioasa emisiune Sinteza zilei, un reportaj video, prezentat și comentat ca surprinzînd momentul în care o antiaeriană ucraineană a prins în fasciculul proiectilelor inteligente un avion de vînătoare supertehnologizat al Armatei ruse. Înzestrat cu un bețigaș-didactic, pe post de invitat special, Radu Tudor, care se autodefinește drept analist militar, a explicat la rugămintea lui Mihai Gâdea că acest moment e o mărturie a eroismului de care dă dovadă brava armată ucraineană în confruntarea cu agresorul Vladimir Putin, […]″.

Sigur că ce se întâmplă acum în Ucraina impresionează pe toată lumea. Pot înţelege entuziasmul prezentatorilor emisiunii că un avion rus a fost doborât de antiaeriana ucraineană. Pot să înţeleg că prezentatorii emisiunii, oricât ar fi ei de aşa-zişi „analişti militari″ confundă lumea reală cu lumea virtuală, a jocurilor video.

Trist, enervant şi mai cu seamă îngrijorător este că un general al armatei române, îmbrăcat la „la patru ace″ îşi dă cu părerea despre doborârea avionului rusesc ca şi cum ar fi vorba despre un fapt real!!!

Ce mai scrie despre atitudinea înaltului reprezentant al Armiei Române Ion Cristoiu pe blogul său: „Unui alt ofițer o asemenea gafă i-ar fi dat coșmaruri. Și dacă el, lipsit de un elementar simț al onoarei militare nu demisiona din înalta funcție, șefii lui i-ar fi cerut s-o facă. Constantin Spânu n-a pățit nimic pentru gafa care a făcut pe mulți să se întrebe cît de competenți sînt generalii români dacă un general de brigadă, specialist în rachete antiaeriene, confundă în direct și la oră de vîrf o antiaeriană de jucărie cu una adevărată″.

Pe https://www.activenews.ro/stiri/ANTENA-3-a-tras-cu-ARMA-3-in-Direct scrie că „Purtătorul de cuvânt al MApN, Constantin Spînu, susține că știa că imaginile nu sunt reale. Întrebat de Libertatea de ce nu le-a atras atenția prezentatorilor în timpul emisiunii, militarul a spus că „nu am avut timp, pentru că până mi-am dat seama, le-au scos de pe ecran”.″

Tocmai acest răspuns îmi dă fiori… Generalul zice că până să-şi dea seama, gata! Imaginile jocului video prezentate ca luptă adevărată au fost scoase de pe ecran. Asta ar putea fi o explicaţie pentru civili ca mine sau pentru alţii ca mine cărora confuzia le este permisă, fiindcă nu ne-am mişcat în viaţa noastră printre avioane duşmane şi antiaeriene care le doboară neîndoios!

Văzând şi citind despre atitudinea unui tânăr general al armatei române, un civil nu poate decât să devină sceptic despre capacitatea de reacţie rapidă a mai marilor armatei noastre în cazul unui atac al duşmanului. Generalul Spînu trebuia să-şi dea seama din prima secundă că se uită la un joc, nu la o luptă reală!!! El trebuie să aibă viteză de reacţie, nu Ion Cristoiu sau realizatorii emisiunii „Sinteza zilei″!

Pe https://www.facebook.com/SintezaZileiOficial/videos/493825895780159/ poate fi urmărită înregistrarea emisiunii. Pe la minutul 47, Radu Tudor dă exemplu Finlanda care a luptat eroic împotiva sovieticilor. Generalul Constantin Spînu completează „Da, în 1941, în PRIMUL RĂZBOI MONDIAL″.

Alo! 1941 nu e din primul, e din al doilea război mondial!!! Un general care-i specialist în antiaeriene (sau poate-i doar de purtat cuvântul?) trebuie să gândească repede şi bine. Nu se poate gândi la una şi să dea ordin pentru alta.

Chiar aseară era o discuţie la tv depre faptul că întâi România trebuie să se apere singură în cazul unui atac din partea duşmanului. Apoi vine sprijinul NATO.

Cu asemenea viteză de reacţie demonstrată în direct de un reprezentant înstelat al armatei române, e de rău, dacă-i aşa.

Merge şi invers, dar e la fel de îngrijorător: dacă-i aşa, e de rău!…

Horia Picu

Antoine de Saint-Exupéry a fost dintre cei care au spus că „învăţăm de la istorie că nu învăţăm nimic″. Dureroasa constatare a fost formulată de mai multe personalităţi ale culturii mondiale, sub forme diferite, ideea rămânând aceeaşi.

Sunt cuvinte care ne invită la reflecţie, dacă ne uităm la ce se mai întâmplă acum prin lume. Dacă până mai ieri-alaltăieri, ne gândeam că aşa a fost în istoria lumii şi… gata, nimic nu se poate repeta, acum realitatea are atuuri consistente pentru a ne arăta cât am fost de creduli. Conflicte au fost, chiar de două ori s-a întâmplat ca participarea să fie planetară. Presupuneam, convinşi fiind că alt război nu poate izbucni în Europa tratatelor şi a înţelegerilor între state, că despre războaie vom citi doar în cărţi. Ne imaginam oricând o agresiune militară în America Latină, sau poate în Africa, dar nicidecum aici, în Europa şi mai cu seamă în apropierea noastră.

Acum se discută cu intensitate despre iminenţa unui atac al Rusiei asupra Ucrainei vecine. „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război″, o înţelepciune latină care poate fi interpretată şi în alte moduri, nu doar militar. Până una-alta, ar putea fi – dacă va fi! – un conflict ruso -ucrainean. Presupunând că rămâne doar între cele două ţări problema armată, iar România va avea siguranţa protecţiei NATO, tot apare ceva care ar trebui să dea de gandit autorităţilor sighetene.

N-aş insista asupra capacităţii prea bine cunoscute a localnicilor noştri care se şedinţesc din când în când pentru binele comunităţii, cu rezultate concrete atât de greu observabile, dar simt nevoia de a le atrage atenţia asupra unei situaţii de nedorit, dar posibile.

Ar trebui luată în considerare şi posibilitatea ca o parte a populaţiei de dincolo de Tisa să ia la un moment dat calea pribegiei şi să ceară adăpost în Sighet. S-au gândit oare autorităţile oraşului la această variantă? Unde ar putea fi cazaţi refugiaţii? Câţi ar putea primi ciuruitul (nu din cauza gloanţelor sau al schijelor!) nostru oraş?

Bine-ar fi dacă ne-am pregăti degeaba, dacă nimeni n-ar trece Tisa spre malul românesc, prin urmare n-am vedea refugiaţi din cauza conflictului militar. Iar conflictul militar să rămână doar o supoziţie neîntemeiată.
Şi dacă totuşi învăţăm iar că nu învăţăm nimic de la istorie? Tumultuoasa viaţă pe care o trăieşte planeta de vreo doi ani încoace ne-a dat o lecţie pe care o citeam doar în istorie si pe care n-o mai puteam crede posibilă azi: pandemia!

Trecutul a fost plin de evenimente care au decimat populaţia lumii. Au fost boli, au fost războaie, a fost foamete. Acum avem o boală răspândită pe toată planeta, suntem anunţaţi că urmează foamete, lipsuri de tot felul. Dacă o ţinem tot aşa, războiul ne mai lipseşte…

Istoria se repetă, adică întotdeuna vor fi unii care vor dori câte o felie dintr-un tort care-i al altora. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la ce poate fi mai rău şi să ne pregătim să primim refugiaţii din Maramureşul cel Mare.

Autorităţile locale fac pregătiri pentru a primi refugiaţi din Ucraina, sau toată atenţia le e concentrată pentru reasfaltarea unor străzi… asfaltate prin noiembrie anul trecut?

Vecinii noştri de graniţă nu cred să aibă momente în care viaţa să li se pară frumoasă acum.
Dacă nu vor fi nevoiţi să plece în grabă de-acasă, lăsând mâncarea neterminată pe aragaz sau patul nefăcut, va fi bine pentru toţi. Inclusiv pentru cei care au pus ochii pe tortul lor!

Horia Picu

Perioada goanei după bani (a se citi sponsorizare, că pare mai elegant) a televiziunilor face viaţa privitorilor micului ecran mai uşoară, dar şi mai nesuferită în acelaşi timp.

Realizatorii de programe publicitare nu dau dovadă de prea mult efort în a diversifica ofertele. Se fac reclame la nişte oale, la nişte cuţite care taie mai ceva decât sabia făurită din oţel de Damasc sau la alte ustensile de bucătărie. Se mai umple timpul reclamelor cu tot felul de leacuri medicale preparate cu planta „Nu ştiu care″ culeasă de pe platourile veşnic fericite de „Nu ştiu unde″.

Sigur, oferta e ceva mai cuprinzătoare. Contează mai puţin ce se spune. Ce pare de multe ori ridicol e textul folosit. Eu mă gândeam că există totuşi nişte oameni plătiţi bine ca textul spus de actorii aflaţi în plină activitate de completare a salariilor (ruşine mai-marilor conducători, nu actorilor pentru asta!). Aceşti făuritori de reclame ar trebui să-şi bată capul mai mult cu ele şi să lucreze mai mult la texte, zău aşa…

Ce m-a determinat să ating subiectul reclamelor care ar trebui reclamate e publicitatea făcută de o farmacie care, ura!, a dat premii nişte maşini. Excelent, farmacia merge bine, oamenii cumpără de acolo. Perfect! Mai puţin perfect e promo-ul cu câştigătorii. Sunt convins că există câştigători şi că tragerea la sorţi a fost cât se poate de corectă. Dar cum pot trece nepăsător peste o parte a filmuleţului de înştiinţare că unii au câştigat, când un domn spune nonşalant, dar până la urmă fericit, că un prieten l-a anunţat c-a câştigat (nu spun ce) ? De unde putea să ştie prietenul câştigătorului că altcineva a câştigat, din moment ce participarea la tragerea la sorţi e condiţionată în mod expres de numărul de telefon al concurentului, nu al prietenului???

Rămânând în domeniul reclamelor care ne promit să ne facem sănătoşi, e imposibil să nu ne gândim la ce ţine minte bunicul. El ştie că trebuie să cumpere împreună cu nepoata (care-l admiră entuziastă) lucruri generice (fructe, făină, zahăr), fără a preciza cantitatea. Dar ştie în schimb că trebuie să meargă la farmacie pentru medicamentul „Y″…

Când discută două femei, una din ele are lângă ea sau în poşetă ori medicamentul minunat, ori detergentul care spală tot. Un bărbat care-şi murdăreşte cămaşa, o pune imediat în maşina de spălat, folosind un detergent care nu dă greş niciodată. Mă gândesc că o cămaşă singură de pus la învârtit în perioada asta de restrişte energetică nu pare un exemplu de urmat…

Spuneam că viaţa privitorilor (vrând-nevrând) a reclamelor televiziunilor face viaţa mai uşoară, că mai merge omul la alte activităţi fără stresul că tocmai atunci pierde acţiunea filmului. Pe de altă parte, aceleaşi veşnice reclame modest concepute, cu texte penibile, ne fac viaţa mai grea, gândindu-ne că nici nişte reclame mai acătării nu putem vedea!

A întreba, nu-i interzis, e chiar democratic. Pot, prin urmare, să întreb unde se pot reclama reclamele. La fel de democratic e ca la întrebarea mea să nu-mi răspundă nimeni.

Şi mâine va fi la fel.

Horia Picu

Ziarista Lelia Munteanu a publicat un interesant articol (Comentariu Lelia Munteanu:„ La ce vă trebuie NATO?″), care are semnificaţii de necontestat pentru zilele acestea, când altceva mult mai grav decât pandemia ar putea să zguduie rău de tot întreaga planetă. (Aici e întregul articol: https://www.mediafax.ro/editorialistii/comentariu-lelia-munteanu-la-ce-va-trebuie-nato-20490879)

Shimon Peres, fostul preşedinte al Israelului, a avut o discuţie cu Vladimir Putin cu 5 ani în urmă, „Iar raza ei abia acum / Luci vederii noastre″.
Ce zicea Putin atunci trebuie amintit acum. Citez din articol: „Putin mi-a replicat: Ascultă, ce vrei de la mine? La ce vă trebuie NATO? Uniunea Sovietică nu mai există. Tratatul de la Varşovia a fost destrămat. Sunt gata să fiu membru NATO, ca voi!″

Mă întreb acum, de ce NATO vede în Rusia un permanent pericol, de ce Rusia vrea să se descotorosească de orice urmă de NATO în apropierea elasticelor sale graniţe? Ce-ar fi dacă Rusia ar fi membră NATO? Sau e nevoie de un duşman mare şi puternic în faţa căruia trebuie ca adversarii să se înarmeze continuu pentru a putea începe o bubuială interminabilă, mai abitir decât personajele din filme care trag, trag şi nu se mai termină cartuşele?

Vremea celor două orânduiri antagoniste (ni se spunea mereu:„la noi e bine, la ei e rău″, noi dădeam din cap zâmbind aprobator, dar nu era zâmbetul nostru…), capitalistă şi socialist-comunistă a trecut! Atunci era planeta împărţită în buni şi răi. Totul depindea de cine despre cine vorbeşte. Acum capitalişti suntem toţi. Diferenţele apar la administraţiile statelor. Unii se pricep, alţii… nu. Exact la acelaşi exemplu mă gândesc şi eu acum, stimate cititor!

Mă întreb, oare n-ar putea conducerea Alianţei Nord-Atlantice să negocieze cu Rusia pentru o eventuală cooptare în echipă? N-ar fi mai bine pentru viaţă?

Alt răspuns al lui Putin (repet, dat acum cinci ani) despre relaţia Rusiei cu Ucraina. „Nu mi-a păsat, până când aţi avut nevoie de ucraineni în NATO. Pentru ce? Nu m-am atins de ei. Au vrut să meargă în Europa, am spus: excelent, duceţi-vă în Europa.Dar de ce aveţi nevoie de ei în NATO?″.

Nu pot să cred că Putin e acum în extaz că mâine-poimâine va trimite o mică parte a Armatei Roşii să se facă şi mai roşie, de sânge. Nu cred că preşedintele Rusiei e insensibil la suferinţele rudelor acelora care şi-ar pierde vieţile în confruntare. Dar nici altceva nu cred. Că Rusia poate fi luată în zeflemea de NATO şi să accepte, cuminte şi resemnată, o Ucraină membră a Alianţei, iar ea, Mama Russia, să nu fi fost nici măcar chemată la discuţii despre aderare.

Rusia e de multă vreme comparată cu un urs, animal care cel mai cuminte e să nu fie întărâtat şi să pleci uşurel din calea lui. Altfel, ursul e un animal care odată ce şi-a propus ceva (în speţă să ajungă la hrană), nimic nu-l mai poate opri. Când Rusia doreşte ceva, obţine. Şi o face repede, cum a fost realipirea Crimeei. De-aia are graniţele elastice.

Am văzut atunci reacţia indignată a celorlalţi. Vorbe, vorbe, sancţiuni economice şi apoi… gata!…
Un alt mare argument al ruşilor (în afară de înzestrarea militară) e gazul metan. Cam de pe la ei vine prin toată Europa cea fudulă. Se poate pune problema şi din alt unghi. Dacă ai prea mult gaz şi n-ai cui să-l vinzi, degeaba îl ai.

Inevitabil, se impune o întrebare. Dacă Mama Russia va închide robinetul, Europa „Nord-Atlantică″ va tremura de frig, sau de frică?

Conflictul Rusia-Ucraina nu pare a se încheia prea curând cu o horă frăţească. Un avertisment pe care l-am găsit pe https://cursdeguvernare.ro/ce-urmeaza-in-si-dupa-ucraina-o-viziune-americana.html nu poate lăsa indiferent pe nimeni: „Europa trebuie să înțeleagă că în joc este mai mult decât soarta unei țări nefericite. În joc sunt viitorul NATO și securitatea Europei însăși: grăbindu-se să capituleze în Ucraina, Occidentul este în pericol să își petreacă viitorul în pocăință″.

Horia Picu

Ce n-ar face românul, numai să se scălâmbăie puţin într-o limbă de circulaţie carpato-nato-danubiano-pontică…

De mai multă vreme ne testăm ca să vedem dacă avem sau nu boala Covid-19 şi variantele sale care nu dau pace planetară oriunde te-ai duce cu ochii minţii sau cu avionul. Testarea e necesară, iar în anumite momente e chiar absolut obligatorie, pentru binele celui testat şi al celor din jurul său.

Problema pe care vreau s-o pun acum în discuţie are legătură cu felul nostru de a gândi şi de a ne exprima. Ori suntem români şi atunci scriem şi vorbim româneşte, ori suntem Anexa nr 51, adică steluţa mai mică şi mai pâlpâindă de pe steagul american? Dacă ultima variantă-i cea în care ne aflăm, de ce spunem la testul RT-PCR pentru depistarea Covidului „Er Te Pi Si Ar″???

Ar trebui să ne hotărâm cum spunem! Ori pe româneşte „Er Te Pe Ce Re″, ori pe „americăneşte″„Ar Ti Pi Si Ar″! Probabil că nu ne mai plac (dacă ne-au plăcut vreodată!) cele trei litere (PCR) şi atunci o dăm pe engleză. Consoanele R şi T nederanjând pe niciun trăitor ale vremurilor partidului unic şi biruitor, falnic-triumfător şi până la urmă vai de capul lui, că n-a mai rămas nimic din el. Din partid, nu. Dar au rămas mentalităţile la unii dintre contemporanii noştri…

Revenind la problema pusă în titlul articolului, adaug o lămurire ştiinţifică, luată de pe https://www.poliana.ro/testul-pcr-ce-este-si-pentru-ce-se-utilizeaza/: „Denumirea de test PCR provine de la Polymerase Chain Reaction si semnifica metoda diagnostica de mare precizie prin care este izolat si identificat un patogen sau o celula neoplazica, in functie de prezenta unei secvente specifice de ADN sau ARN″.

Mai mult decât atât, pe https://affidea.ro/serviciu/test-rt-pcr-diagnosticare-covid/ scrie că OMS recomandă ca testarea să se facă prin metoda RT-PCR (adică Real Time Polymerase Chain Reaction, adică niciun cuvânt românesc!).

Nu contează că n-avem nimic românesc în expresia medicală RT-PCR! Dar ceea ce vreau să subliniez e mai departe de româno-engleza noastră. E vorba de caracterul nostru inconsecvent. Ori o dăm 100% pe româneşte, mândri că suntem români, dar şi mai mândri că ceilalţi (toţi!) nu sunt, ori ne integrăm total (cu toate gândurile vreau să spun, că geografic nu se poate) în altă ţară, care acum are impresia că poate face orice în lume.

Suntem obişnuiţi să facem „struţocămile″ lingvistice de pe vremea lui Dimitrie Cantemir. Aici mi se pare interesant de ştiut că „Struțocămila lui Cantemir nu este nicidecum un animal himeric, cum s-a crezut și încă se mai crede, ci chiar struțul, uriașa pasăre africană numită pe grecește Strouthokamelos, adică Vrabiocămila de vreme ce „strouthos” însemna în vechea elină „vrabie”. Va să zică, o vrabie mare cât o cămilă!″. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Struțocămilă).

Indiferent ce-ar fi sau cât de mare ar fi struţocămila înţeleptului Dimitrie Cantemir, e clar că struţocămilele lingvistice care ne întâmpină în fiecare zi n-au concurenţă.

Desigur că cititorii ar putea spune, citind aceste rânduri, „déjà vu″, adică deja văzut, deja cunoscut. Am auzit actori şi alte personalităţi(?) care-şi fac veacul pe la televiziuni că zic (încerc o transcriere fonetică acum) „deja vu″, nu „deja vü″, cum se zice în ţara noastră soră(?) mai mare, (Franţa).

Acuma… e de înţeles! Cum să vorbim româneşte şi să spunem „deja cunoscut″, când o putem da pe franţuzeşte-româneşte (norocul nostru că „deja″ sau „déjà″ se pronunţă la fel şi înseamnă acelaşi lucru!)? Cum altfel ar putea fi observată poligloţia – închipuită… – a unora?

Aş mai zăbovi puţin pe-aici, pe la acest articol, dar prefer să mă îndrept „cu celeritate″ (altă expresie folosită de-a valma!) spre următorul pe care vreau să-l scriu.

Horia Picu

Lizuca e o căţea cu blana neagră- neagră, de talie medie, jucăuşă, câteodată sfioasă şi… în timpul orelor, mereu dornică de a intra în clasă. Pentru ea, „Dumbrava minunată″ e curtea Şcolii gimnaziale nr. 5 din Sighetu Marmaţiei. E simpatică foc şi nu poţi să n-o îndrăgeşti când o vezi cum aleargă în pauze alături de copii, cât mi ţi-i curtea de mare.

Am aflat că locul ei ar fi în curtea unui băiat din clasa a VIII-a. Acolo ar trebui să fie apărătoarea neînfricată a gospodăriei. Dar nu… Lizuca noastră vine la şcoală aproape în fiecare zi. Spun „aproape″ pentru că sunt zile când băiatul pleacă singur înapoi. Căţeluşa rămâne la şcoală. Nu ştiu dacă îşi ia în serios atribuţiile de câine care apără teritoriul după ce elevii şi tot personalul şcolii pleacă acasă. Cât sunt activităţi şcolare, în pauze, aşa cum am spus, Lizuca aleargă veselă de colo-colo, după câte o minge, un băţ sau acum după câte un bulgăre de zăpadă aruncat special pentru ea.

Lizuca, în timpul orelor, tare se plictiseşte… Ar intra în clase dacă ar putea. Mi s-a întâmplat de vreo două ori să deschid uşa în timpul orelor. Prietena tuturor copiilor şcolii era la uşă. Poate asculta lecţia? Poate căuta pe cineva? Poate ar fi dorit să intre dacă nu s-ar fi sfiit de mine? Eu am chemat-o înăuntru, dar ea, când m-a văzut, a luat-o puţin ruşinată pe scări în jos şi n-a vrut nici în ruptul capului să se întoarcă.

Poate într-o zi o voi convinge să stea la oră. Sunt curios cum s-ar comporta în clasă.

Spuneam că pe Lizuca nu poţi să n-o îndrăgeşti când o vezi alergând printre copii în curtea şcolii. Dar pe partenerii ei de joacă din fiecare pauză cine ar putea să-i ignore în această poveste despre sentimente şi bună-înţelegere?

În „Dumbrava minunată″ Lizuca rămâne la bunici, pentru că acolo găşeşte dragostea acestora. Căţeluşa Lizuca de la Şcoala gimnazială nr. 5 rămâne la şcoală din acelaşi motiv. Acolo şi-a găsit dragostea copiilor.

Iar eu, pentru omenia atât de normală pe care o au, îi îndrăgesc şi pe ei!

Horia Picu