Ar fi putut să se lase purtat de meseria pe care o are (fotograf, ştie toată lumea!) şi să picteze… fotografic. Dar, nu! Domnul Valentin Rozsnyai nu încurcă meseria cu pasiunea. Tablourile domniei sale au ceva de „spus″. Şi sunt convins că „spun″ fiecărui privitor care vine să vadă expoziţia, altceva. Fiecăruia, după nivelul imaginaţiei pe care o are, după modul cum reuşeşte să se „rupă″ de grijile zilei când se află în faţa tablourilor expuse.

Cultura suferă în Sighet pentru că nu sunt bani. Iată că se pot găsi soluţii. Fotograful Valentin Rozsnyai i-a făcut loc în atelierul pentru poze pictorului Valentin Rozsnyai. Şi ce-a ieşit, ar trebui să mergeţi să vedeţi şi dumneavoastră. Veţi pleca de-acolo umpluţi de bine, saturaţi de culori armonios îmbinate, de forme geometrice şi de idei pictate de o mână sigură, viguroasă , aparţinând unui om sensibil. Pasiune şi muncă. Timp liber canalizat pentru „producţia″ de frumos. Un talent incontestabil, un sighetean pe care-l admir şi sunt recunoscător vieţii că ne-am cunoscut demult şi că ne salutăm de fiecare dată cu nedisimulată bucurie.

Mă bucură faptul că fotograful care caută întotdeauna cele mai bune unghiuri şi lumini pentru poze, lasă locul, din când în când, artistului plastic pentru care ideile trebuie să se materializeze în culori şi forme trasate cu penelul. Un artist trebuie să iasă din obişnuitul zilnic. Această ieşire îi reuşeşte perfect lui Valentin Rozsnyai.

Pictorul are harul de a interpreta în stilul devenit atât de personal realitatea. E imposibil să intri în(tr-o) expoziţie şi să nu-i recunoşti opera. Acolo, eu am trăit senzaţia că tablourile îşi selectează privitorii.

Am văzut picturile şi acestea mi-au „dezvăluit″ (a câta oară?…) personalitatea artistului. E un gânditor până la a se confunda cu un filosof, pentru că transpune realitatea în tuşe care bucură ochiul şi invită privitorul la introspecţie. Are un desăvârşit simţ al frumosului, exprimat prin forme geometrice, în manieră cubistă, într-o cromatică deosebită. Este, acelaşi Valentin Rozsnyai, şi un pictor al viitorului, manierele futuristă sau suprarealistă fiind, şi ele, preferatele sale.

Artistul sighetean ni se dezvăluie prin opera sa. E prietenos, urmarea fiind că tablourile lui binedispun vizitatorul expoziţiei. E gânditor şi tablourile au ceva de spus. E un om echilibrat, picturile sale excelând prin această calitate. Faptul că tablourile vor să ne „vorbească″ se simte în primul moment când ai intrat în sală şi te mişti printre ele, plăcut surprins că poate exista o cale de comunicare între arta vizuală „marcă înregistrată Rozsnyai″ şi gândurile care se formează aproape instantaneu în mintea amatorului de artă.

Spuneam că toate tablourile expuse transmit ceva comun: o stare de bine care te învăluie de la intrare, care vibrează mult timp după ce-ai plecat din sala de expoziţie.

Şi-atunci, oameni buni, cum aş putea să nu mă bucur când îl întâlnesc pe Valentin Rozsnyai?

Horia Picu

Nu sunt managerul de city. Nici dvs, doamnă, nici dvs., domnule! Nu suntem îndrituiţi pentru a ocupa un astfel de post, atât de important în organigrama unei primării.

Dar imaginaţia poate zbura liber şi atunci, mergând la pas prin multisecularul Sighet, atenţi pe unde păşim ca să n-o scrântim (glezna, desigur), ne putem juca cu gândul cum am face noi daca-am fi răsplătiţi cu 12.000 lei pe lună pentru munca de constatator – şef al tuturor neregulilor care deranjează ochiul trecătorului sau turistului grăbit să ajungă lângă Cuiul hărţii României, pentru tradiţionala poză de arătat rudelor şi cunoscuţilor.

Eu, dac-aş fi constatator-şef, aş vorbi cu cei care repară clădirea aflată în apropierea cinematografului, le-aş arăta poza facută (apare şi în imaginea de „întâmpinare”) şi i-aş întreba dacă firele alea atârnate îi inspiră la vreun comentariu. Le place, nu le place, aşa trebuie, aşa arată planul şi nu-i voie de schimbat nimic din dezordinea aparentă (?) a cablurilor prin care îmi place să cred că nu mai circulă curent electric.

Aş fi un mai bun patriot decât sunt acum şi aş bate din poartă în poartă, din instituţie în instituţie şi i-aş întreba pe şefi dacă steagurile puse pe clădirile lor au ajuns acolo după ce au trecut prin ceva lupte sfâşietoare, că tare jerpelite sunt… De 1 Decembrie suntem patrioţi! Apoi, avem alte preocupări. Steagurile pot să arate oricum… Nimănui nu-i pasă, toţi au altceva mai bun de făcut decât să-şi ridice capetele. De exemplu, mai bine să se uite pe unde calcă…

M-aş interesa de ce nu se reface odată parcul din zona librăriei „George Coşbuc″. Noi, cetăţenii, posesori ai dreptului suprem de a vota (degeaba…), am vrea să ştim că atacurile şi contraatacurile de la unul la… alta încetează şi că „unde-s doi, puterea creşte″.

Plimbându-mă prin inesteticul oraş, în calitate de om responsabil cu de toate, prea multe sau niciunele (probabil că încă se mai lucrează la fişa postului), imaginându-mi că pentru salariul pe care-l primesc chiar trebuie să fiu eficient, aş face toate demersurile pentru ca centrala termică de lângă Carrefour să fie dărâmată. Aş face-o cu strângere de inimă, gândindu-mă la copacii care cresc, din nou, pe acoperişul ei. Încercarea vegetaţiei de a supravieţui chiar în condiţiile aspre oferite de un acoperiş al unei centrale de mulţi ani dezafectată merită atenţie şi respect. Dar tot aş dărâma inutila construcţie…

Dac-aş fi… Dar nu sunt. Nu sunteţi nici dumneavoastră, cel/ cea care citiţi aceste rânduri.

Dar este cineva care poate. Când?…

Horia Picu

De ce delăsare? Pentru că de asta suferim toţi locuitorii multisecularei urbe. Pentru că vorba românească „lasă-mă să te las″ are un corolar: <<dacă mă laşi în pace, te las şi eu>>.

Bugetarea participativă s-a transformat, sub ochii noştri închişi, în delăsare participativă. Consiliul local trebuie privit ca un organism întreg. Când se ia o hotărâre bună, pentru mine întregul Consiliu merită aprecieri. Când decizia are evidente strâmbăciuni, întregul Consiliu local trebuie arătat cu degetul.

Am aşteptat cu interes propunerile sighetenilor pentru proiectele propuse la „Bugetare participativă″. Pe https://sighet.decid.ro/regulament/ scrie aşa: „ANEXA NR. 1 Regulamentul privind modul de desfăşurare a proiectului cu titlul „Bugetare participativă în Municipiul Sighetu Marmaţiei
Art. 14 Calendarul campaniei se hotărâşte de către aparatul executiv al Primăriei Sighetu Marmaţiei şi cuprinde: 1. b) perioada în care Comisia de evaluare a proiectelor analizează proiectele şi solicită, dacă consideră necesar, clarificări în vederea validării proiectelor, care nu poate depăşi data de 31 iulie. 2.c) data publicării/afişării listei provizorii a proiectelor eligibile şi a listei proiectelor respinse, care nu poate depăşi data de 31 iulie″.

Ba poate! 5 august 2021. Niciun cuvânt despre proiectele depuse pe site-ul mai sus menţionat. Să mă mir? Să ne mirăm? Probabil că, dimpotrivă, dacă pe 31 iulie a.c. am fi văzut măcar titlurile proiectelor – pentru că sigheteanul îşi iubeşte oraşul şi-i dorește mai mult decât binele! – normalitatea desfăşurării unor etape la care am fost chemaţi să participăm ne-ar fi mirat.

Da, sunt mai multe mandate ale administraţiei locale de când anormalitatea a devenit ceva obişnuit, iar firescul unor lucruri (reabilitarea unor străzi, de exemplu) a devenit eveniment demn de consemnat pe toate căile mijloacelor moderne de comunicare.

Nu pot tăcea şi să nu întreb, dacă tot am deschis discuţia despre străzi reabilitate, de ce strada Rodnei a fost transformată în străduţa Rodnei, având în vedere noua ei îngustime. Desigur, ştiu că-i proiectată să fie cu sens unic. Dar tot nu pot pricepe de ce trebuia trotuar pe partea cu cimitirul, de ce străduţa are atâtea borduri, de ce trotuarul de la cimitir spre gară e atât de lat? Câţi oameni circulă pe-acolo? Locuri de parcare? Nici vorbă! Borduri, doamnelor şi domnilor. Borduri, borduri. Pe unde vrei şi pe unde nu vrei.

Ştie cineva să-mi spună când va fi gata reconstrucţia noului site al Primăriei Sighetu Marmaţiei? În continuare, pe pagina de internet a Primăriei scrie: „Acest site este în curs de reconstrucție (martie – iunie 2021). Ne cerem scuze pentru eventualele neplăceri cauzate de utilizarea site-ului. 16.04.2021”.

Ştie cineva de ce renumita stradă pietonală arată, în linii mari, ca înainte de marea „curăţare″ ? (Adică udare cu furtunul. Ploaia îmi pare a fi mult mai eficientă…)

Aleşii noştri se află azi în postura de consilieri locali pentru că sistemul electoral are mari deficienţe. Alegătorul e pus să aleagă din ce vede pe buletinul de vot. Dacă de pe lista partidului XYZ votantul ştie un gospodar valabil care-i pe locul 4, e nevoit să voteze toată lista partidului, chiar dacă pentru votant ocupanţii primelor trei locuri nu merită altceva decât dispreţ.

Tăcerea noastră înseamnă delăsare participativă. Iar pentru ei (ştiţi dvs. la cine mă refer…) aceeaşi tăcere e stimulentul necesar să continue să nu facă nimic.
Pe banii noştri!!!

Horia Picu

Pagina de internet a Primăriei e şi acum nefinalizată. „Acest site este în curs de reconstrucție (martie – iunie 2021)″- aşa scrie acolo. Ne mai trece puţin din supărare pentru că pe acelaşi site ni se spune, politicos: „Ne cerem scuze pentru eventualele neplăceri cauzate de utilizarea site-ului″.

Neplăcerile nu sunt deloc „eventuale″. Ele chiar există şi se concretizează acum în întrebarea: câţi încap într-un balansoar (a se citi într-o primărie) ? Doi, trei, sau mai mulţi?

Piesa de teatru a lui William Gibson „Doi pe un balansoar″, e una cu doi actori, el şi ea. Scuzată să-mi fie aparenta impoliteţe, dar am folosit ordinea importanţei administrativ – locale.

Ce-ar fi dacă balansoarul ar fi Primăria, iar în locul actorilor de pe scena teatrală ar fi primarul, administratorul de UAT Sighetu Marmaţiei, viceprimarul şi Consiliul local? Cam mare înghesuială pentru un singur balansoar…

Singura mea consolare e că avem o primărie destul de încăpătoare pentru toţi cei amintiţi, şi-i vedem întotdeauna preocupaţi de bunăstarea noastră, neştiind cum să rezolve mai repede „micile″ probleme ale oraşului pentru că… ce să vezi… în unele cazuri au aceleaşi atribuţii.

Astfel, la „Atribuţiile primarului (în baza OUG 57/2019 privind Codul Administrativ)
Articolul 155″, se precizează: „(1) Primarul îndeplineşte […]: c) atribuţii referitoare la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale; d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;″

Cam acelaşi atribuţii le va avea şi atât de mult-aşteptatul manager de oraş mic şi găurit, dar cu primărie încăpătoare. În „Manualul administratorului public″, zice că: „4.1 Principalele atribuţii ale administratorilor publici din România sunt: exercitarea calităţii de ordonator principal de credite, coordonarea diferitelor servicii publice ([…] de gospodărire comunală, […] public comunitar pentru situaţii de urgenţă şi Pompieri, Poliţia comunitară, […] de pază şi ordine, […] de asistenţă socială, […] de evidenţă a populaţiei, […] învăţământ-sănătate-sport-cultură, […] public pentru finanţe publice locale, impozite şi taxe locale)″.

Totuşi, trebuie precizat că poate fi mai bine pentru viitorul administrator-şef peste toate: „Conform Legii nr. 286/2006, care modifică şi completează Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, administratorul public poate, în baza unui contract de management, să îndeplinească un număr variabil de atribuţii, de la exercitarea calităţii de ordonator de credite (delegată) la coordonarea aparatului de specialitate al primarului[…]″.

Un lucru e sigur. Managerul de oraş cu clădiri curgânde va avea mai mult de lucru decât viceprimarul, degrevat de atribuţiuni prin grija primarului. Viitorul administrator de localitate abia vizibilă pe harta României actuale şi absolut invizibilă pe harta Europei (am fost la o şedinţă pe 3 iunie a.c. şi ştiu ce vreau să spun cu asta) va avea un salariu pe măsura muncii pe care va trebui s-o desfăşoare, adică imens.

În aceste condiţii, ce-ar fi dacă acei consilieri care au votat existenţa postului de locţiitor al primarului şi-ar vărsa banii cuveniţi în urma inutilelor şedinţe din sala Transist într-o cotă parte a salariului celui care va avea grijă mare de oraş? Astfel, bugetul local va respira ceva mai bine, iar noi nu ne vom mai pune întrebarea câţi pot încăpea pe un balansoar.

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

O veste bună, dar care, prin comparaţie cu ce fac alţii, ne aduce în trista realitate pe care o suportăm supărător de cuminţi timp de mai multe mandate ale aleşilor locali sigheteni.

Bugetarea participativă are câţiva ani de când există în România. Se pot găsi informaţii despre ce înseamnă, ce fel de proiecte se pot accepta, cam cât poate costa, la nivel maxim, un proiect.

Zice prezentarea sigheteană a Bugetării participative că metoda-i bună din mai multe puncte de vedere. Le scriu aici, renunţând să le comentez, pentru că „mi-i teamă c-o-nsera″ până termin: „sporirea nivelului de implicare a cetățenilor în comunitate; identificarea de soluții în interesul general; sporirea nivelului de transparență la nivelului administrației publice locale; implementarea unui cadru de dialog între administrația publică locală și cetățeni, persoane juridice, asociații, în vederea indentificării unor soluții ca răspuns la problemele municipiului Sighetu Marmației″.

M-am uitat şi eu cum stă treaba cu Bugetarea participativă pe la alţii şi am comparat cu ce oferă Sighetul cetăţenilor săi în acest moment.

La noi în localitate se dă startul la depunere de proiecte pe 12 iulie şi se închide uşa pe 20 iulie, deci vor fi 9 zile la dispoziţie.

Prea mult timp ocupaţi cu repartizarea consilierilor prin consiliile de administraţie ale SRL-urilor sau ale altor instituţii, prea mult şedinţiţi pentru alegerea viceprimarului (am mai scris că trebuia să se ţină seama de numărul de voturi şi gata, indiferent că ne convine sau nu!), administratorii UAT Sighetu Marmaţiei au pierdut startul. Ceilalţi şi-au anunţat cetătenii din timp. De exemplu, în comuna Floreşti, judeţul Cluj, depunerea proiectelor s-a făcut în perioada 1 martie -1 aprilie 2021.

Tot comuna despre care am amintit zice că pentru proiectele aprobate suma pentru cheltuit va fi un milion de lei, iar pentru un proiect suma maximă va fi de 500.000 de lei.

Sighetul, cu bugetul lui direcţionat preponderent spre ştim noi ce, poate oferi doar 200.000 de lei pentru toate proiectele şi maxim 60.000 de lei pentru unul.

Trec, aparent indiferent, peste bugetele participative propuse de localităţi ca Sibiu, Braşov, Făgăraş, Cluj-Napoca. Mă opresc totuşi la ce publică municipiul Roman pe site-ul primăriei: „Administrația locală derulează, în anul 2021, a III-a ediție a procesului de bugetare participativă″. (Sursa: https://primariaroman.ro/2021-pentru-roman-bugetarea-participativa)

Carevasăzică, noi suntem la prima participare, alţii-s la a treia. Mai bine acum decât deloc. Sunt mândru să constat că banii pentru un proiect făcut de cetăţenii responsabili din Sighet (repet, suma maximă e de 60.000 de lei), e mai mare decât cel aprobat în Sânpetru, Braşov, care poate fi de 40.000 lei (inclusiv TVA) pentru un proiect.

Un „amănunt″: localiatea Sânpetru din judeţul Braşov are 4.956 locuitori.

Anunţul despre bugetarea participativă la Sighetu Marmației are şi un îndemn mobilizator: „IMPLICĂ-TE! VINO ÎN SPRIJINUL COMUNITĂȚII TALE!″

Mă întreb dacă această invitaţie la implicare n-ar trebui mai degrabă adresată Consiliului local, care nu mai ştie ce şi cum să facă pentru a ne dovedi utilitatea.

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/01/12/cum-a-facut-dreptate-vlad-tepes/punga-cu-bani/

Horia PICU

Întâi „se bate toba″, apoi, de la „tam-tam″, sunetul specific instrumentului muzical (a se înţelege în acest caz anunţarea unei activităţi în folosul comunităţii), se ajunge la „fâsss″ (a se înţelege de data aceasta eşecul acţiunii), aşa cum face un balon (fie el şi galben) care se dezumflă.

Munca, începută cu anunţarea pe toate căile a rarisimului eveniment de curăţare a străzii pietonale, a fost făcută de mântuială. Totul poate fi rezumat în două expresii sugestive, de care limba română nu duce lipsă: „tam-tam″ şi „fâsss″.

Se curăţă rigolele de buruieni, se spală apoi strada. Aşa am fost anunţaţi. Şi ne-am bucurat, cetăţeni neputincioşi prinşi între certurile politicienilor şi totodată alegători neinspiraţi ce suntem din patru în patru ani, mereu punând ştampila unde nu trebuie, sătui să tot călcăm în jegul străzii, că cineva poate şi chiar face ceva normal, util.

Face… poze. Pentru album. Nişte flori puse sub pomii suferinzi, imortalizarea de rigoare, că doar orice acţiune trebuie să lase urme de neşters, şi pozele sunt cea mai sigură mărturie a hărniciei, a devotamentului pentru binele oraşului-sat.

Dacă trecem la concret, la ce s-a făcut cu adevărat, nu prea văd motive de a ne lăuda. Rigolele sunt curăţate pe porţiunea spre Primărie. Curăţate, dar şuruburile n-au mai fost puse la loc. Stau şi ele acolo, în aşteptarea unui manager de oraş care să dea ordin unui responsabil – şef de şurubelniţe care, la rândul lui, să dea un ordin scris (parafat şi semnat pe la mai multe birouri) cuiva din subordine, mânuitor abilitat de şurubelniţe pentru şuruburi specifice rigolelor pietonalei sighetene. Mă mir că nu dispar şuruburile alea. Probabil că şi ele, la fel ca trecătorii care trec peste sau printre ele, aşteaptă ca managerul de city să-şi dovedească utilitatea şi priceperea.

Rigolele nefericite sunt spre capătul celălalt al pietonalei, adică mai departe de Primărie. Acolo nu s-a întâmplat nimic. Totul a rămas la fel. Buruienile veşnic suparavieţuitoare pot fi văzute iţindu-se semeţe printre grătare.

Cine nu lucrează, nu greşeşte! Pe porţiunea asta a pietonalei, şuruburile stau neatinse şi nemişcate. Probabil că sunt şi ele inamovibile. Şi nimeni n-ar putea face observaţia că n-au fost repuse la loc.

Poze cu o buruiană printre gratii şi cu şuruburi aşteptând să „vadă″ cine va fi ales manager pentru un oraş în care nu se întâmplă nimic, dar unde este nevoie expresă de el, am făcut eu şi le puteţi vedea şi dumneavoastră.

Aşadar, despre rigolele curăţate (?) se poate face un rezumat: de la tam-tam, la fâsss. Tot la fel se poate spune şi despre aşa-zisa curăţare a străzii pe care se pietoneşte lumea. Strada a fost stropită cu apă, nu spălată. Exact asta face ploaia. Şi pentru ploaie nu-i nevoie de maşinărie, de om plătit pentru manevrarea ei, de aprobare de la Serviciul de udare a străzilor cu apă stătută de ploaie. Iar Serviciul să se bucure de faptul că deasupra lui nu sunt încă prea mulţi şefi. Când vom avea un administrator al oraşului adormit şi cenuşiu, ehhh… atunci vom mai vedea ce va fi…

Închei cu speranţa că şuruburile nu se vor duce de pe pietonală învârtindu-se. Alţii, ar trebui deja s-o facă. Tot învârtindu-se!

Horia PICU

Europenele de fotbal… Un foarte nimerit prilej de a le „mulţumi″ celor care conduc sportul românesc actual. Doar activitatea(?) federaţiilor sportive din zilele noastre, finanţate cu binecunoscuta drămuire (mai exact zgârcenie controlată, că banii se duc ei pe undeva!…) a banului public, urmare dureroasă a incapacităţii guvernelor din ultimii treizeci de ani, îmi dă ocazia de a le „mulţumi″ tuturor acelora care ne fac, de foarte mult timp, doar spectatori (mai ales la TV) la orice competitie sportivă europeană sau mondială.

Aş fi vrut să mulţumesc primilor miniştri, miniştrilor sportului şi de acolo, de foarte sus, să vin cu gândurile la nivelul solului, al ierbii, al sălilor de sport, al terenurilor cu iarbă sau zgură şi să aduc mulţumiri tutror acelora care se implică în sportul din România.
Mulţumirile însă trebuie puse în ghilimele. E trist…

„Mulţumi-i-aş″ federaţiei române de fotbal (majusculele sunt prea pretenţioase pentru faptele atât de mici ale federaţiei!) pentru că ne putem uita la meciurile europeanului de fotbal fără emoţii patriotice. Ai noştri n-au nicio treabă cu calificarea la vreun turneu final de fotbal. Excepţia e dată de Jocurile Olimpice, unde fotbalul nu prea are mare căutare. Cum se antrenează alţii, cum cresc viitorii sportivi de performanţă, cum se conduc cluburile de fotbal, unde, ce şi cum învaţă antrenorii să antreneze? Se pare că sunt întrebări care nu-i deranjează pe cei care stau bine în fotoliile comode ale sportului românesc, ale fotbalului în mod special, că despre el vorbesc acum.

Mă îndepărtez cu gândul de la incalificabilul şi incalificatul fotbal românesc din perioada contemporană şi – mi hrănesc sufletul cu amintiri: Steaua 1986, Campionatul Mondial din 1994.

Merg şi mai departe în trecut şi-mi aduc aminte că Dinamo şi Rapid jucau finalele Cupei Campionilor Europeni la volei masculin în anii 1965-1967 (detalii pe https://www.fanatik.ro/duelurile-romanesti-in-cupele-europene-finalele-dinamo-rapid-in-cce-la-volei-si-derby-ul-eurofantastic-din-cupa-uefa-video-19451435)

Tot cam pe-atunci băteam Franţa la rugby. Acum ei nici nu se uită la noi, iar noi nici nu visăm să jucăm contra lor. Am fost buni şi la gimnastică, dar ne-a trecut. Am fost buni la handbal masculin, chiar cei mai buni din lume de patru ori, dar, între timp, ne-am gândi c-ar fi cazul să-i lăsăm şi pe alţii să câştige trofee mondiale. Noi acum avem altă treabă. Ne scăldăm în mediocritate.

Atletismul românesc avea medaliaţii lui la toate competiţiile. Ca să fiu mai exact, avea medaliate. Unde sunt campioanele de azi? Unde sunt antrenorii?

La şah, i-am avut pe Florin Gheorghiu, pe Mihai Şubă sau pe Elisabeta Polihroniade. Echipele româneşti făceau meciuri excelente şi se clasau pe locuri fruntaşe la Olimpiadele de şah. Exiata un camionat naţional de şah. Am participat şi eu ca spectator. Jucătorii erau departe de glasurile oamenilor, care, privind la o tabla de demonstraţie, îşi dădeau cu părerea despre viitoarele mutări. A fost frumos, a fost interesant, credeţi-mă.

Tot aşa, de la nivelul gândurilor îndepărtate mult de la realitatea din zilele noastre, revăd meciurile desfăşurate cu stadionul plin ale echipei de fotbal CIL Sighet.

Tot de la nivelul amintirilor cu ceva vechime o redescopăr pe atleta sigheteană Monica Iagăr şi mă gândesc că acum nu-i niciun sportiv care să-mi trezească patriotismul local. Patriotismul si mândria…

De ce-am ajuns atât de rău în sportul mondial? Explicaţii, justificări, lamentări am mai auzit, am mai citit.

Poate ar trebui să fim „pe fază″ când se intonează imnurile naţionale ale echipelor care joacă acum la Campionatul European de Fotbal. Priviţi jucătorii cum cântă. Asta înseamnă patriotism. De aci derivă dorinţa de victorie, seriozitatea antrenamentelor, profesionalismul federaţiilor, capacitatea intelectuală a miniştrilor responsabil de sport, deciziile luate de guverne în folosul naţiunilor lor, etc.

Adică TOT! Iar la noi, nimic…

Horia Picu

În 9 iunie a.c., mai marii judeţului au împărţit peste 26 milioane de lei localităţilor. Fiecare sat, comună sau oraș a fost premiat sau „pedepsit”, în funcţie de orientarea politică a primarului. Dacă primarul e al PSD-ului, localitatea a primit bani puţini, dacă primarul e al PNL-ului sau face parte din partidele care au pierdut alegerile parlamentare dar, reunite, cotrocenesc destinul României, punguliţa judeţeană a fost mai darnică. Semnificativ mai darnică. Astfel a fost pedepsit electoratul că n-a votat cum trebuie.

Sighetu Marmaţiei are primar PSD, deci necorespunzător (după standardele CJMM) şi a primit 311.000 lei. Mai mulţi bani decât Sighetul au primit 48 de localităţi. Sursa de informare mi-a fost: https://ziarmm.ro/bani-de-la-cj-pentru-primariile-din-maramures-cat-a-primit-fiecare-localitate/. Toate acestea au populaţii mai mici sau chiar mult mai mici (de exemplu Băseşti în 2011 avea 1452 de locuitori, Coaş avea, tot în 2011, 1402 locuitori) decât are Sighetul, dar partidul ştie ce face. „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră″- era un slogan în vremea maximei prietenii româno – sovietice. Acum, se pedepsesc primarii PSD, iar prin ei, localităţi unde alegerile au fost câştigate de cine nu trebuie (după gândirea partidului).

Bani mai mulţi au primit 29 de localităţi (cu primari PNL): Oraș BAIA SPRIE – 625.000 lei, Oraș CAVNIC – 545.000, BOGDAN VODĂ – 493.000 lei. BĂIUŢ – 417.000 lei, BĂSEŞTI – 433.000 lei, BISTRA – 495.000 lei , Oraș TÂRGU LĂPUŞ – 655.000 lei, Oraș TĂUŢII-MĂGHERĂUŞ – 615.000 lei, Oraș VIŞEU DE SUS – 715.000 lei, BUDEŞTI – 472.000 lei, COPALNIC-MĂNĂŞTUR – 565.000 lei, COROIENI – 475.000 lei, DESEŞTI – 425.000 lei, DUMBRĂVIŢA – 525.000 lei, GIULEŞTI – 541.000 lei, GROŞI – 497.000 lei, GROŞII ŢIBLEŞULUI – 419.000 lei, LĂPUŞ – 498.000 lei, MIREŞU MARE – 509.000 lei, PETROVA – 415.000 lei, ROZAVLEA – 549.000 lei, RUSCOVA – 535.000 lei, ROZAVLEA – 549.000 lei, RUSCOVA – 535.000 lei, ŞIŞEŞTI – 515.000 lei, STRÂMTURA – 595.000 lei, VIŞEU DE JOS – 521.000 lei, ŞIŞEŞTI – 515.000 lei, STRÂMTURA – 595.000 lei.

Tot mai mulţi bani decât Sighetu Marmaţiei au primit alte 19 localităţi, cu primari PSD, USR, PMP, independenţi sau reprezentanţi ai minorităţilor maghiară şi ucraineană. Mai exact: Oraș BORŞA – 451.000 lei, Oraș ŞOMCUTA MARE – 323.000 lei, Oraș ULMENI – 505.000 lei , CĂLINEŞTI – 446.000 lei, CERNEŞTI – 435.000 lei, CICÂRLĂU – 503.000 lei, COAŞ – 347.000 lei (1402 locuitori in 2011), FĂRCAŞA – 800.000 lei, GÂRDANI – 389.000 lei LEORDINA – 415.000 lei, OCNA ŞUGATAG – 347.000 lei, POIENILE DE SUB MUNTE – 525.000 lei RONA DE SUS – 415.000 lei, RECEA – 398.000 lei, REMETEA CHIOARULUI – 353.000 lei, RONA DE SUS – 415.000 lei, SĂLSIG – 343.000 lei, SĂPÂNŢA – 507.000 lei, SARASĂU – 359.000 lei.

Bani mai puţini decât Sighetul au primit 32 de localităţi. Desigur, întâmplător (sau… nu?), 27 dintre acestea au primari PSD! Nu vreau să plictisesc cititorii cu numele localităţilor. O informare exactă oferă ziarmm.ro.

Sunt două concluzii pe care le supun atenţiei sighetenilor: 1. Finanţarea localităţilor maramureşene depinde esenţial de orientarea politică a primarilor. DE CE???; 2. Sunt 48 de localităţi care au primit mai mulţi bani decât cei daţi cu zgârcenie Sighetului. Nu cumva faptul acesta este din cauza lipsei proiectelor de dezvoltare locală? Pentru ce să dea Consiliul Judeţean bani? Nu cumva vinovaţii ar trebui căutaţi și pe la Primăria din Sighetu Marmaţiei?…

Horia Picu

Pagina de internet a Primăriei Sighetu Marmaţiei e în reconstrucţie în perioada martie-mai 2021. Deci trebuie să mai avem răbdare. Rog cititorii să nu se uite-n calendar!

Chiar dacă site-ul e în construcţie totuşi există o Hotărâre a Consiliului local pentru care toţi componenţii lui ar trebui trimişi acasă. Definitiv!

Citez din site-ul aflat în construcţie: „ROMÂNIA JUDEŢUL MARAMUREŞ CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI SIGHETU MARMAŢIEI HOTĂRÂREA NR. 94/2020 privind desemnarea reprezentanţilor Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei în cadrul consiliilor de administrație ale unităţilor de învăţământ din municipiul Sighetu Marmaţiei pentru anul școlar 2020-2021 respectiv desemnarea reprezentanţilor în cadrul comisiilor pentru evaluarea și asigurarea calității″. […].

HOTĂRĂŞTE: Art.1. Se aprobă numirea reprezentanților Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei în cadrul consiliilor de administrație ale unităţilor de învăţământ din municipiul Sighetu Marmaţiei pentru anul școlar 2020-2021, conform anexei nr. 1 la prezenta hotărâre.

Până aici, totu-i clar şi normal. Mai departe, totul devine neclar (chiar negru) şi absolut inadmisibil. Anexa nr. 1 la Hotărârea nr. 94/2020 a Consiliului local al municipiului Sighetu Marmaţiei are următorul cap de tabel: Nr. crt. / Denumirea unităţii de învăţământ / Nr. membri / Numele şi prenumele persoanei desemnate.

Şi la rubrica „numele şi prenumele persoanei desemnate″, la toate grădiniţele, şcolile generale, liceele şi colegiile din Sighet, numele trimişilor din Consiliul local pentru a pune umărul la mai bunul mers al treburilor şcolare, sunt acoperite cu bandă neagră! Democraţie, dar nu în Consiliul local Sighetu Marmaţiei!

Mai spun una. În „HOTĂRÂREA NR.41/2021 privind aprobarea bugetului local al municipiului Sighetul Marmaţiei pe anul 2021″, la „Fond de rezervă bugetară″ (la pagina 4), scrie: 2,00 mii lei. Adică două mii de lei rezervă bugetară!. Întâmple-se orice, primăria are suficiente rezerve bugetare!

Ce-ar mai fi de spus? Nimic. Mai departe, ar fi de făcut!

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

Marți, 14 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației s-a vorbit despre prozatorul sighetean Alexandru Ivasiuc. Dacă n-ar fi fost brutalul cutremur din 04 martie 1977 care i-a curmat viața și cariera în plină ascensiune azi ar fi fost – probabil – unul dintre marii scriitori ai secolului… XXI. Dacă ar fi trăit, la 12 iulie anul curent, ar fi împlinit 87 de ani. Destinul absurd i-a frânt cariera înainte de-a împlini 44 de ani dar, cele zece volume care i-au apărut (7 romane, 2 volume de eseuri și unul de nuvele) au fost și sunt „totuși” garanția unu loc important în literatura română.

Ne-am (re)întâlnit la Centrul Cultural din Sighet (manager interimar Ioan Tivadar, șef serviciu Vasile Muste) la un eveniment organizat de doamna Ileana Pop – Nemeș, într-un grup foarte disciplinat (evident, mă refer la distanțarea socială și mai puțin la cea literar – artistică). Curtea Centrului Cultural, păstrând parfumul vremurilor secolului prin care a trecut și Alexandru Ivasiuc, a fost „percutată” de vocea energică a marelui prozator prin intermediul unor înregistrări de arhivă dar și de intervențiile personalităților locale prezente la întâlnire: Pablo Romaniuc, Nicolae Iuga, Gheorghe Todincă, Horia Picu. Eu mi-am exprimat dorința de-a auzi vești despre cei care-l citesc (pe bune!) pe cel născut la Sighet și de-a ne bucura că mai există…. cititori!

În completarea evenimentului in memoriam Alexandru Ivasiuc s-a vorbit un pic (atât cât  trebuia!) și despre… poezie. Au fost acordate premii celor mai „adecvați” participanți la concursul de creație literară „Talente sighetene” (ediția a III -a). Laureații au fost de fapt… laureate, domnișoare eleve la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”: Locul II (ex – aequo) – Mădălina Rednic și Nicoleta – Daniela Giurgi, Locul III (ex aequo) – Andrada – Lacrima Grad și Mihaela – Ioana Trifoi. Juriul (format din Rândunica Petrulescu – Anton și Gabriela Cosovan) nu a acordat Locul I.

Deși există o placă poziționată pe casa unde a locuit Alexandru Ivasiuc, scriitorul născut la Sighet poate fi constant comemorat și omagiat – mai presus de nuanțele protocolare – citindu-l, parcurgându-i opera, altfel literatura (română) va… dormi în muzee!

Ion MARIȘ