Domnule viceprimar, am scris un articol care a făcut ceva „valuri” pe facebook. Am încercat să (mă) lămuresc dacă nu cumva bordurile din centrul oraşului sunt prea jos puse. Aş fi vrut să pot citi o documentaţie, să văd un plan, un desen, ceva care să alunge orice temere. Pe internet, mai exact pe pagina oficială de internet a Primăriei n-am găsit.

Profit acum de faptul că putem dialoga şi vă pun câteva întrebări. Fiţi sigur că răspunsurile dumneavoastră vor fi citite cu atenţie de sigheteni, care-şi doresc un oraş mai frumos, mai curat, mai renumit, mai căutat, mai apreciat şi dat ca exemplu de eficienţă a conducerii locale.

Să începem.

1. E undeva pe https://www.primaria-sighet.ro/ro o documentaţie pe care sigheteanul s-o poată citi referitoare la noua faţă a centrului localităţii ?

Răspunsul domnului viceprimar:
Acum nu este, dar la momentul potrivit, după demararea și finalizarea procedurilor necesare și legale, se va publica.

2. Dacă informaţiile care ne interesează apar pe alt site, spuneţi-ne care este.

Răspunsul domnului viceprimar:
Nu, nu apar pe alt site.

3. Nu credeţi că acţiunile de amploare pe care le face Primăria ar trebui cunoscute de sigheteni prin comunicate clare, în care să fie aduse la cunoştinţa publicului cheltuielile, firmele care fac lucrarea, termene, sarcinile realizatorului după încheierea lucrării (reparaţii) ?

Răspunsul domnului viceprimar:
Despre aceste acțiuni s-a vorbit deja public și în mass-media locală și însuși domnul primar a ieșit în fața cetățenilor cu comunicate. La rândul meu și eu în unele cazuri. Informațiile necesare și care oricum sunt publice, sunt aduse la cunoștința cetățenilor. Într-adevăr, căile de comunicare, mai ales pe rețelele de socializare, nu fac ca aceste informații să ajungă în timp util la toată lumea.

4. Care este rolul purtătorului de cuvânt ? Ca viceprimar, presupun că aţi avut posibilitatea să vă formaţi o opinie.

Răspunsul domnului viceprimar:
Sarcinile purtătorului de cuvânt sunt trasate de domnul primar.

5. În legătură cu transparenţa decizională (Primăria hotărăşte, dar sighetenii trebuie să ştie ce s-a hotărât, pentru că aici trăiesc, aici vor să le fie bine!), la articolul scris de mine cineva a postat, în comentarii, informaţia pe care o citez: „Din datele publice disponibile pe e-licitatie.ro, contractul de execuție a fost atribuit prin cumpărare directă, nu prin licitație. Valoarea achiziției este de 897.424 lei fără TVA. Pentru lucrări, plafonul legal până la care se poate folosi cumpărarea directă este de 900.400 lei fără TVA. Prin urmare, achiziția este cu 2.976 lei sub plafonul de la care ar fi fost necesară o procedură competitivă. Furnizorul avea bordurile listate în SEAP, iar autoritatea publică le-a cumpărat direct de acolo. Valoarea s-a oprit la 2.976 lei sub plafonul de la care achiziția ar fi trebuit deschisă competiției. O precizie rară. Aproape inginerească”.
Puteţi confirma dacă informaţiile de mai sus sunt corecte ?

Răspunsul domnului viceprimar:
Aceste informații sunt publice. Persoana care se referă la ele, le-a colectat din spațiul public. Da, sunt corecte. Totul s-a făcut conform legislației în vigoare. Dar referitor la o parte din acest comentariu, zic eu că poate fi una tendențioasă.

6. Vă rog, domnule viceprimar, să ne explicaţi cum va arăta centrul oraşului după modernizare. Cum vor arăta trotuarele, de la Lukoil până la… (nu stiu unde… se ajunge până la Biblioteca Municipală, sau… până unde?) Pe trotuar va fi turnat asfalt, sau se vor pune dale? Dacă se vor pune dale, vor fi la fel de „rezistente” ca cele puse cu ani în urmă şi care probabil se macină doar dacă ne uităm la ele (nu neapărat urât!)?

Răspunsul domnului viceprimar:
Procesul de reabilitare a centrului doar acum a început. Având în vedere că porțiunile de drum ce traversează centrul orașului sunt drumuri naționale, acest proces de reabilitare se face în parteneriat cu CNAIR-ul (Compania Naționala de Administrare a Infrastructurii Rutiere). Asta înseamnă că reabilitarea părții carosabile va fi executată de CNAIR. A fost necesar ca Primăria să intervină la schimbarea bordurilor, pentru ca la momentul turnării noului covor asfaltic noile borduri să fie puse deja la locul lor. Se vor ridica gurile de scurgeri și vor fi suplimentate. În afară de asta, toate conductele pluviale ale clădirilor centrale, vor fi legate la rețeaua de canalizare. În prima fază a lucrărilor se va face porțiunea de la benzinăria Lukoil, până la Pompieri. Pe trotuar vor fi puse dale. Este mai estetic, mai elegant, se pretează mai bine în centru decât un trotuar asfaltat. Și din punct de vedere practic e o soluție mai bună, deoarece după o intervenție posibilă și necesară, aceste dale/ plăci, pot fi reașezate. Legat de aspect și formă, rămâne ca arhitectul șef al orașului să se pronunțe. Astea vor fi toate lucrări de reparații. Lucrările de investiții pentru reabilitarea parcului central și a întregului centru necesită a documentație serioasă. După elaborarea acestui proces trebuie să se identifice și sursa necesară de finanțare. 

7. Mulţi sigheteni se întreabă (şi eu mă număr printre ei) de ce nu se transformă Sighetul într-un oraş istoric cu adevărat. Sunt atâtea personaltăţi care s-au născut şi/sau au lucrat aici… Oraşul ar trebui să fie plin cu plăci comemorative pe clădiri, clădirile să fie refăcute. Se are în vedere ceva în acest sens / Ceva proiecte? E complicat? E imposibil?

Răspunsul domnului viceprimar:
Nu e deloc imposibil, dar e mai complicat din punct de vedere legislativ, administrativ și financiar. Slavă Domnului în curând vom avea un nou PUZ (Plan Urbanistic Zonal) pe zona centrală a orașului și nu numai. În acest PUZ sunt stabilite toate regulile referitor la înfățișarea urbanistică a zonei (arhitectură, publicitate, etc). Centrul orașului este un întreg ansamblu de monumente istorice. Procesul de reabilitare a clădirilor istorice trebuie să respecte legislația în vigoare. Asta înseamnă că reabilitarea/ restaurarea unei clădiri poate fi făcută doar în condițiile legii, respectând Legea monumentelor istorice. Asta presupune să ai și mulți bani, deoarece proiectele sunt foarte costisitoare și pe lângă asta trebuie să ai din nou mulți bani pentru lucrările necesare de reabilitare. Toate aceste reguli/ aspecte se referă și la proprietarii privați. Menționez asta, pentru că nu toate clădirile sunt în proprietatea primăriei/ statului. Administrația publică locală are cea mai bună intenție de a rezolva problemele de acest gen, dar din moment ce nu dispune de bugetul necesar, e foarte greu. Ne străduim să identificăm sursele necesare de finanțare, dar nu e ușor deloc. De exemplu clădirea casei coloniale/ casei pălărierului/ casa poloneză se află deja în curs de reabilitare. Banii vin mai greu, dar nu ne dăm bătuți. Având în vedere că ani în șir nu s-a prea făcut nimic din acest punct de vedere, nu e ușor să le faci pe toate. Dar direcția în care am pornit e una destul de bună. Avem nevoie de consecvență și seriozitate. Eu unul mă voi strădui ca lucrurile să se mai îmbunătățească. 

8. Cum arată Sighetul acum, privit cu ochi de viceprimar responsabil (se vede asta, lumea deja vă percepe ca cel care vrea), comparativ cu Sighetul cetăţeanului Orosz Krisztofer, care până mai ieri nu era implicat politic? E greu, e… cu obstacole drumul pe care mergeţi?

Răspunsul domnului viceprimar:
Viceprimarul vede ce vede și cetățeanul Orosz Krisztofer. Vede că Sighetul are nevoie de infrastructură rutieră bună, de spații și zone verzi aspectuoase, îngrijite, de clădiri reabilitate, de civilizație, de programe culturale, de siguranță, etc. Viceprimarul își dorește ce își dorește și cetățeanul. Ca toate astea să nu fie doar un vis, ci să devină realitate. Doar că viceprimarul cunoaște deja situația administrației așa cum e ea, cu bune și cu rele. Vede atitudinea cetățenilor, fie ea bună, sau rea. Vede unde, ce și cum ar trebui făcut. Și aici am ajuns și la obstacole. Da, sunt multe și diferite obstacole, ceea ce îngreunează multe procese. Lista acestor obstacole e una destul de lungă. Întrebarea sună mereu în felul următor: cum depășim, sau ocolim aceste obstacole? Uneori găsești soluții, iar în alte situații nu, pentru că unele lucruri nu depind doar de tine, sau de administrația locală. 

9. Trebuie să remarc aici ceva ce vede toată lumea. Buna colaborare cu domnul primar. Nu ştiu ce discuţii aveţi „între patru ochi”, dar în public mergeţi la evenimente împreună, faceţi poze împreună. Până acum, n-a fost aşa… Ce pregătiţi – împreună – pentru prosperitatea locuitorilor, pentru înfrumuseţarea oraşului? Prosperitatea o văd realizată prin locuri de muncă noi, de pe urma cărora şi banii Primăriei ar fi mai mulţi şi necesari pentru tot felul de schimbări în bine ale Sighetului.

Răspunsul domnului viceprimar:
Și în privat, sau între patru ochi ne înțelegem foarte bine. Asta contează mult. Avem multe planuri, avem multe idei, chiar și comune. În ceea ce privește locurile de muncă, sunt foarte bine venite. În caz de nevoie și în funcție de posibilități, mereu se acordă sprijinul necesar oricărei persoane, oricărui investitor pentru a crea locuri de muncă. Este un aspect ce se leagă mult de factorii macro-economici. Sperăm ca pe viitor să ne bucurăm de firme noi în acest oraș, firme care oferă o bună posibilitate, mai ales generațiilor tinere. Legat de înfrumusețarea orașului, pot să vă spun că avem în plan luarea unor decizii, care vor duce la realizarea lor.    În momentul de față e cam prematur să vin cu amănunte. 

10. De estetica oraşului se ocupă cineva? În alt articol scriam şi despre indicatoarele stradale. Sunt şterse, abia se mai vede ce scrie. Cred că şi pe case, pe blocuri, ar trebui puse nişte plăci ca să ştie omul unde se află, pe ce stradă, cam la ce număr. Nu sunt lucruri greu de înfăptuit, dar trebuie făcute. Când? Gardurile vii cresc în voie… Nimeni nu le tunde. Sau sunt tunse foarte rar. Rămâne aşa estetica, sau se vor lua măsuri?

Răspunsul domnului viceprimar:
Desigur că se vor lua măsurile necesare. Urmează să se clarifice unele aspecte, după care putem acționa. Aici ar fi foarte bine ca să găsim înțelegere și în rândul cetățenilor. Încă ducem lipsă de multe asociații de proprietari. Cele existente, nu funcționează cum trebuie. Ar trebui să punem toți osul la contribuție. Cele șase blocuri reabilitate din cartierul Independenței și Cuza Vodă sunt un exemplu de bună practică datorită bunei colaborări cu asociația de proprietari. În urma acestori reabilitări, s-a îmbunătățit și aspectul urban al unei mici părți din oraș. Sper să nu ne oprim aici.

11. Aveţi cunoştinţă de amenzi date – şi încasate! – pentru cei care fac mizerie prin oraş? Există camere de supraveghere. De ce le aveţi? La ce vă folosesc? Evident că nu dumneavoastră personal, aici mă refer la Primărie, la Poliţie.

Răspunsul domnului viceprimar:
Sincer, nu am informații referitoare la numărul amenzilor date. Dar știu că se practică și această metodă. Camere sunt și sunt foarte de folos. În caz de nevoie se prelucrează informațiile colectate prin acest sistem. Ducem lipsă de multe camere, dar se pare că în viitorul apropiat se vor mai instala și altele, foarte performante. 

12. Are Sighetul o personalitate care la Baia Mare se bucură de tot respectul. Vorbesc aici de pictorul Hollosy Simon, născut în 2 feb. 1857 la Sighetu Marmaţiei. Pe când o stradă (centrală!) din Sighet va purta numele lui ? Pe când se va găsi un loc mai favorabil statuii pictorului?

Răspunsul domnului viceprimar:
Hollósy Simon se bucură și la Sighet de respect. Nu degeaba are o statuie deja, statuie la care an de an este comemorat marele pictor. Această statuie va fi relocată, după ce vom reuși să reabilităm centrul istoric. Se va lua în calcul și denumirea unei străzi.

Desigur că în timpul mandatului dumneavoastră la Primărie vor apărea şi alte probleme despre care sighetenii trebuie să ştie. Dacă veţi avea timp, vă propun să ne mai întâlnim online cu întrebări care cer răspunsuri clare şi sincere, exact aşa cum au fost cele la care aţi răspuns acum.

                                                                        Horia Picu

Naţiei îi lipseşte consecvenţa, dar are superficialitate.

Zăpăceala e totală. Şi permanentă. De exemplu, cum să spunem oare, maieu sau maiou? Lingviştii (de azi) vor spune imediat că maiou trebuie zis, dar cu ani in urmă nu era aşa… Consecvenţa lipseşte… Superficialitatea, în schimb, „dă pe-afară” şi a fost permanent prezentă în România.

Redau mai departe nişte secvenţe culese de pe adt.arcanum.com.

„Informaţia zilei” din 30 iunie 1999 în articolul „La ocazii se poartă costumaşe”, scria: „Din materialele mai groase se fac costumașe cu taior, care se poartă cu bluză tip maieu, de culoare asortată”.
https://adt.arcanum.com/en/view/InformatiaZilei_1999_06-2/?query=maieu&pg=21
8&layout=s)

În „Evenimentul zilei” din 19 mai 2004, ziaristul Costi Rogozanu în articolul „Viaţa în maieu” scria: „Tony Soprano m-a învățat importanța maieului. E un articol de lenjerie care, pe lîngă faptul că te scoate din monotonia tricourilor, îți dă un aer de retro în relaxarea de acasă, în maieu nu te contrazice nimeni, ești un simpatic dictator”. https://adt.arcanum.com/en/view/EvenimentulZilei_2004_05/?query=maieu&pg=361&layout=s)

Trec acum în epoca socialismului victorios (pe hârtie) şi citez Buletinul Oficial, ianuarie-iunie 1980, Supliment A, cu „Lista  nr. 50, anexă la Ordinul Ministerului Comerțului Interior nr. 7270 din 17 iunie 1980”,unde este descrisă o păpuşă cu „corpul, mîinile și picioarele din polietilenă de joasă presiune, articulații mobile, ochi mobili […], păr implantat […], prevăzută cu dispozitiv de voce, înălțimea 57 cm, îmbrăcată cu […], maieu, […], pantofi din polietilenă, în cutie din carton.” https://adt.arcanum.com/en/view/BuletinulOficial_1980_SuplA_jan-jun/?query=maieu&pg=394&layout=s

În ziarul „Drum nou” din 29 august 1954: Cornel Stănescu scria în articolul „O zi deosebită”: „Un lucrător, în maieu, lovea cu tîrnăcopul zidul de sus.” https://adt.arcanum.com/en/view/DrumNou_1954_08/?query=in+maieu&pg=107&layout=s)

În perioada interbelică, scriitorul Cezar Petrescu în revista „Gândirea” din 12 ianuarie 1929, în schiţa „Foamea”, scria: „Se uită cu ciudă la copila în maieul alb de lână, cu patinele atârnate pe braț și cu obrazul îmbujorat de frig.”. https://adt.arcanum.com/en/view/Gandirea_1929/?query=in+maieu&pg=470&layout=s)

Tot cam pe-atunci se spunea şi maiou. În 14 august 1930, în „Ilustraţiunea română”, în rubrica „Art Cronica” apărea următorul text: „La Cazino, un incident. Comisarul de poliție apostrofează un vilegiaturist care, în maiou, s’a rezimat de un pom şi şade aşa, nostalgic de multă vreme”.
(https://adt.arcanum.com/en/view/IlustratiuneaRomana_1930_2/?query=in+maiou&pg=111&layout=s)

În ziarul „Dimineaţa” din 16 august 1936, în articolul „Pescuitoare de perle la Paris” se putea citi că „…s’a organizat o serbare sportivă neobişnuită: pescuirea de perle într’un bazin”, în care, „12 sportive, 4 în maiouri albastre, 4 în maiouri roşii şi 4 în maiouri albe, au început apoi goana după scoica cu perle”.
https://adt.arcanum.com/en/view/Dimineata_1936_08/?query=in+maiou&pg=202&layout=s

Până la urmă, cum spunem, maiou sau maieu?

Simona Voicu scria în ziarul „Adevărul” din 15 noiembrie 2017: „Articolul de lenjerie, decoltat şi fără mâneci, purtat direct pe piele se numeşte maiou. Este incorectă, deşi uzuală, forma maieu”.
https://adevarul.ro/stiri-locale/vaslui/maiou-sau-maieu-cum-este-corect-top-10-1823679.html

Wikipedia e împăciuitoare şi zice că „Un maiou sau maieu este un articol de lenjerie sau de echipament sportiv (cu sau fără mâneci), care se îmbracă direct pe corp, acoperind partea superioară a acestuia”. https://ro.wikipedia.org/wiki/Maiou

https://www.cumsescrie.eu explică „De ce se spune „maieu”, desi forma corecta este „maiou”?”.

„1. Diftongul „-iou” este mai dificil de pronunțat. Grupul de sunete din maiou (ma-iou) nu apare foarte des în română și poate părea „stângaci” în vorbirea rapida. Din comoditate, vorbitorii simplifică pronunția și ajung la maieu, care curge mai ușor în vorbire.
2. Tendința naturală de simplificare a limbii. Limba vorbită caută mereu soluții mai rapide și mai comode. Așa apar forme populare sau regionale care, desi nu sunt corecte normativ, devin foarte răspândite.
3. Transmiterea prin uz, nu prin reguli. Mulți oameni învață cuvintele „din auz”, din familie sau din mediul apropiat. Dacă părinții, bunicii sau colegii spun maieu, forma se fixează, chiar dacă nu este cea din dicționar.
4. Influența limbajului familiar și colocvial. Maieu sună mai „domestic”, mai relaxat, potrivit pentru conversatii informale. De aceea este preferat în vorbirea de zi cu zi, deși în scris și în contexte oficiale este considerat incorect”.

Se va spune în continuare şi maieu, şi maiou. Ca să nu se supere nimeni. Inconsecvenţa domină societatea noastră şi asta (mă) supără. Superficialitatea e acel impuls care spune multora că nu contează. Scriem oricum, vorbim oricum, crezând că nu contează.

Ba contează! Vineri aşteptam un tren într-o gară. La linia 3 era parcat unul. Aud la megafon anunţul că trenul cutare soseşte în staţie la linia 3!!! Mă gândeam că nou-sositul îl va împinge uşor pe cel demult staţionat şi se va proţăpi mândru în faţa gării. Nu s-a întamplat aşa. La megafon am auzit, peste un minut, că trenul cutare va sosi şi va pleca de la linia 2 (care era liberă).

Naţiei îi lipseşte consecvenţa, dar are superficialitate. Mai bine ar avea consecvenţă şi n-ar avea superficialitate.

Horia Picu

Robert Millikan (fizicianul care a calculat sarcina electronului şi constanta lui Planck): „După ce mi-am consacrat întreaga viaţă cercetării ştiinţifice, sunt convins de existenţa unei divinităţi care conduce destinul umanităţii”. (p.248)

Cartea se numeşte şi „Dumnezeu, ştiinţa, dovezile. Zorii unei revoluţii”. Nu cred că de zori e vorba aici. Mai repede aş zice că e dovada clară a unei clarificări imposibil de combătut: Dumnezeu există! Argumentele autorilor, în rândurile de mai jos.

Dovezile sunt împărţite pe capitole. Sunt dovezi ştiinţifice, ale fizicii de înalt nivel, dovezile Bibliei, analizate cu stricteţe ştiinţifică, miracolul apariţiei Fecioarei Maria la Fatima, argumentele marilor filosofi ai omenirii.

Georges Lemaître, doctor la MIT şi totodată preot catolic, în 1927 a publicat teoria sa referitoare la expansiunea Universului. Pe atunci, Einstein nu era adeptul expansiunii universului. Îi răspundea lui Lemaître: „Calculele dumneavoastră sunt juste, dar intuiţia fizică este abominabilă”. (p.80)

„Fizică de popă”, spunea ironic Einstein… Sir Arthur Eddington, fost profesor al lui Lemaître, credea că teoria expansiunii Universului este „atât de absurdă şi incredibilă”, încât era „indignat că cineva ar putea să creadă în ea”. (p.81)

Acelaşi Georges Lemaître emite în 1931 o teorie şi mai şocantă: Universul are un început şi provine dintr-un atom primitiv. Acest atom, care a apărut dintr-o dată ar fi avut concentrată în el „toată materia şi toată energia din Univers, creând spaţiul şi timpul. „Noi putem concepe că spaţiul a început cu atomul primitiv, iar spaţiul a marcat începutul timpului”. (p.83)

Sir Arthur Eddington spunea despre această uimitoare teorie: „ Din punct de vedere filosofic, găsesc respingătoare noţiunea de început al ordinii actuale a naturii”.

Albert Einstein, când venea vorba despre atomul primitiv, exclama: „Nu, asta nu, asta sugerează prea mult creaţia!” (p.84)

Apoi, a urmat teoria despre explozia atomului primordial şi expansiunea Universului, teorie unanim acceptetată astăzi. Chiar Fred Hoyle, cel care a creat expresia „Big Bang” în 1949, în semn de dispreţ pentru teoria atomului primordial, a combătut teoria expansiunii universale, dar, încet – încet, „după mulţi ani de ateism, îşi sfârşeşte viaţa ca deist”. (p.88)

La teoria „Big-Bang” au aderat de la început Alexander Friedmann, Georges Lemaître şi George Gamow. Lemaître spunea „ Această origine sfidează imaginaţia şi raţiunea, punând în faţa lor o barieră pe care nu o pot depăşi. […] este spaţiul însuşi cel care începe, iar noi nu putem să concepem nimic fără spaţiu”. (p.92)

„Acest aspect crucial, căci dacă ştiinţa confirmă că timpul, spaţiul şi materia au avut un început absolut, atunci este clar că Universul provine dintr-o cauză care nu este temporală, spaţială sau materială, adică dintr-o cauză nenaturală, transcendentă, aflată la originea a tot ceea ce există şi la originea reglajului extrem de fin al datelor iniţiale ale Universului şi a legilor fizicii şi ale biologiei, indispensabile pentru ca atomii, stelele şi viaţa complexă să poată exista şi evolua”.(p.92)

Momentul „Marii Explozii”, acel moment unic t=0 nu poate fi descris pe baza legilor fizicii! Se poate descrie ce s-a întâmplat de la momentul t=10^-43 secunde, numit „momentul Planck”, când cele patru interacţiuni fundamentale (slabă, puternică, electromagnetică şi gravitaţională) erau unificate.

„Momentul Planck” este „cea mai mică unitate de timp în sens fizic. Din acest motiv, perioada dinaintea momentului Planck este inaccesibilă fizicii actuale „şi unii savanţi cred că ea va fi pentru totdeauna inaccesibilă”. (p.93)

Autorii spun că nu putem gândi înainte de Big Bang, deoarece categoriile de timp, spaţiu şi materie nu pot fi concepute în afara acestei singularităţi iniţiale, potenţează ideea unui gest creator”. (p.100)

Despre crearea materiei, a spaţiului şi a timpului, Arno Penzias (premiul Nobel pentru fizică în 1978), spunea: „Cele mai bune date pe care le avem sunt exact cele pe care le-aş fi putut prezice dacă n-aş fi citit altceva decât cele cinci cărţi ale lui Moise, Psalmii şi Biblia. Big-Bang-ul a fost un moment de creaţie bruscă din nimic”.

Max Planck spunea: „Toată materia îşi află originea şi există numai în virtutea unei forţe. În spatele acestei forţe trebuie să presupunem că există o minte conştientă şi inteligentă”. (p.102)

Fizicianul austriac Ludwig Boltzmann, la începutul secolului XX, a demonstrat că entropia Universului creşte pe măsură ce timpul trece. Acest lucru, transpus în limbaj neacademic, înseamnă, de exemplu, răcirea cafelei în ceaşcă (p.121) Consecinţa creşterii entropiei (a stării de dezordine) este că într-un viitor foarte îndepărtat se va produce „moartea termică” a Universului, adică Universul nu este etern, este deci creat!

Ideologia bolşevismului impusă de tovarăşul Lenin a început o prigoană nemaintalnită împotriva bisericii, a clerului. Stalin, cel care a urmat la putere în URSS a impus, la 15 mai 1932 (dată memorabilă în istoria întunecată a umanităţii!), „planul cincinal pentru ateism”, cu sloganul „Fără Dumnezeu în 1937”.

Figura bolşevicilor nu ţine… Cam prin 1920 oamenii de ştiinţă încep să înţeleagă că Universul este în expansiune, deci a avut cândva un început. „Şi că acest început are inevitabil o cauză transcendentă, [pe] care unii nu ezită să o numească Dumnezeu”. (p.122)

1922: Alexander Friedmann, matematician la Universitatea din Sankt Petersburg a demonstrat că ecuaţiile Teoriei Relativităţii a lui Einstein arată că Universul este în expansiune. Cel mai cunoscut fizician de pe planetă reface calculele, dar rezultatele arată de fiecare dată expansiunea Universului. Pentru a corecta (?) neajunsul, Einstein introduce în calcule o constantă, pe care o numeşte „constantă cosmologică”. Constanta ajută la demonstrarea faptului că Universul este constant.

Trec peste nişte etape prezentate în carte despre teoria expansiunii Universului şi citez aici pe Albert Einstein, care, întrebat ce caută de fapt în ecuaţiile sale, spune: „Vreau să ştiu cum a creat Dumnezeu Universul. Ceea ce vreau să cunosc este gândirea lui Dumnezeu”. (p.144)

Lupta împotriva teoriei expansiunii Universului s-a dus şi în Germania hitleristă. (p146 şi următoarele). După ce ce Einstein a fost nevoit să părăsească definitiv Germania, Hitler a declarat, mândru şi penibil: „domnia noastră în fruntea Universului nu va avea sfârşit!”. (p.157)

Desigur, cartea se adresează celor pentru care fizica este un domeniu familiar, dar poate fi înţeleasă de toţi cei care vor să ştie, să înţeleagă şi ce-i dincolo de ce se vede. Există o „constantă de structură fină”, care „guvernează comportamentul forţei electromagnetice, este în relaţie profundă cu viteza luminii, sarcina electronului, constanta lui Planck şi […] culmea stranietăţii, care este numărul π. Prin ce minune ?”.

Despre această constantă a structurii fine fizicianul Max Born spunea: „dacă ar fi avut o valoare puţin mai mare decât cea pe care o are, noi n-am mai fi fost capabili să deosebim materia de neant. […] Valoare acestei constante nu se datorează, cu siguranţă, întâmplării […]”.

Pun aici câteva citate ale unor mari fizicieni, care confirmă, în urma activităţii lor ştiinţifice, că Universul a fost creat!

Fred Hoyle: „ o interpretare comună a faptelor sugerează că un super-intelect s-a jucat cu fizica, precum şi cu chimia şi biologia”.

Max Planck: „Toată materia îşi află originea şi există numai în virtutea unei forţe. În spatele acestei forţe trebuie să presupunem că există o minte conştientă şi inteligentă”.

Freeman Dyson (profesor de fizică la Priceton, unde a lucrat şi Einstein): „Cu cât examinez mai mult Universul şi detaliile arhitecturii sale, cu atât găsesc dovezi că într-un anumit sens el a ştiut că sosim”. (p.176).

Probabilitaea obţinerii unui Univers ca cel actual este estimată ca şansă de apariţie de 1 împărţit la 10⁶⁰. (p.199) Totuşi, dacă am presupune că există 10⁶⁰ universuri independente, tot trebuie să existe o maşină care să creeze universuri, […] care să fie bine reglată (de către cine?) […]”.
„De către cine ?”. Bună întrebare, am putea spune. Răspunsul, este atât de evident, încât nu merită insistat asupra lui. Cine are minte de gândit, să gândească!

Autorii cărţii se ocupă şi de informaţia pe care o stochează ADN-ul uman. Un cercetător, Pierre Sonigo e tranşant: „ADN-ul apare ca o cauză istorică, începutul unei istorii, dar nimeni nu ştie de unde vine, nici cum face ca să producă viaţa”. (p.229)

Oamenii de ştiinţă au calculat că probabilitatea de apariţie a celei mai simple celule vii este de o şansă la 10^340.000! În partea consacrată formării Universului, autorii atrăgeau atenţia că  probabilitatea reglajelor fine era de ordinul 1:10¹²⁰. Ce să mai vorbim despre prbabilitatea de apariţie a celulei…(p.242)

Carlo Rubbia, profesor de fizică la Harvard, fost director al CERN: „Venim la Dumnezeu pe calea raţiunii, alţii urmează calea iraţionalului”.

Arthur Compton, profesor de fizică la Princeton: „…puţini sunt oamenii de ştiinţă de astăzi care apară o atitudine ateistă”. (p.257)

Werner von Braun (fost director la NASA): „ Nu ne putem confrunta cu legea şi ordinea Universului fără a trage concluzia că trebuie să existe o concepţie şi un scop în spatele acestora… […]  Ce proces aleatoriu ar putea crea un creier sau un aparat ocular uman ?”. (p.260)

Albert Einstein: „… se întâmplă ca atunci când ne dedicăm ştiinţei, să se nască un sentiment religios special, fără îndoială, foarte diferit de religiozitatea cuiva mai naiv”. (p.292) „Fiinţe omeneşti, legume sau pulbere de stele, toţi dansăm în ritmul unei melodii misterioase, cântate în depărtare de un flautist invizibil”. (p.293) „Întâmplarea este Dumnezeu care se plimbă incognito”. Ştiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă”. (p.294).

Autorii tratează pe larg în voluminoasa şi interesanta lor carte „Erorile Bibliei” (p.346):

1. Lumea a fost creată în şase zile.
2. Pământul a fost creat în prima zi, înaintea stelelor.
3. Lumina ar fi apărut în prima zi, în timp ce stelele, sursa luminii încă nu erau create.
4. Biblia spune că Pâmântul e plat.

Explicaţiile autorilor acestei excelente cărţi cu privire la „erorile” semnalate mai sus:

1. Când a fost scrisă Biblia, conceptul de „miliard” nu exista. „va fi inventat trei mii de ani mai târziu, în secolul al XV-lea, de nişte matematicieni francezi”. (p348)
2. În ebraică, „haarets” înseamnă întinderea de sub picioarele noastre, sau ţinutul în care trăim (p.351). Nu e vorba de planeta Pământ, termen complet necunoscut atunci când a fost scrisă Biblia.
3. Descoperirile secolului al XX-lea au arătat că lumina a apărut după 380.000 de ani de la „Big-Bang”, cu mult înaintea apariţiei stelelor. (p.353)
4. „Nu există niciun pasaj în Biblie care să ne spună că Pământul e plat”. Se spune şi azi, când ştim foarte bine forma Pământului: „în cele patru colţuri ale Pământului”, „la marginile Pământului”.

Citind cartea, poate mulţi se vor situa de partea unicului Einstein, care a spus:

„Eu cred în Dumnezeul lui Spinoza, care se revelează în armonia ordonată a ceea ce există, şi nu într-un Dumnezeu care se preocupă de destinul şi de acţiunile fiinţelor umane”. (294)

Horia Picu

Universal, adică fără frontiere. Ca un virus care niciodată n-a putut fi oprit la graniţă, la porţile cetăţii, la uşă. Acum, tembelismul, sau altfel numit: apatie, delăsare, indiferență, indolență, nepăsare (ne oferă sinonimele https://dexonline.ro/definitie/tembelism), înseamnă şi copierea a ce fac alţii, preluarea unor cuvinte care zăceau nebăgate în seamă în lexicul limbii române şi punerea lor în orice vorbă, mai lungă sau mai scurtă, rostită.

Un poliţist a prins un infractor. I-am văzut poza celui care ne aduce un uşor sentiment de siguranţă când suntem în public. Pe ecusonul uniformei scria <poliţia> invers, exact aşa cum scrie pe maşinile de pompieri sau de poliţie, în faţă. Omul când îşi face o poză, scrisul apare ca la maşinile de poliţie sau pompieri, pe dos. Dacă îl pozează cineva, scrisul apare normal, aşa cum se scrie. Lucruri explicabile.

De neînţeles însă e de ce scrie pe dos în faţa maşinilor care sting focuri sau ne ajută să fim cuminţi pe stradă. Explicaţia că şoferul din faţa acestor dispozitive de făcut bine trebuie să poată citi din maşină cui trebuie să facă loc nu ţine! Şoferul din autoturism, camion, autobuz, vede că se apropie, de exemplu, o maşină mare, roşie, cu girofarurile aprinse, aude sirena în funcţiune, şi ştie că trebuie să-i facă loc. Nu cred că vreun şofer stă să citească în oglinda retrovizoare Pom-pi-e-rii, Po-li-ţi-a şi apoi să proceseze informaţia şi să le facă loc pentru a ajunge mai repede acolo unde trebuie.

Dar, cum spuneam, tembelismul e fără frontiere. Au zis unii că trebuie scris pe maşini aşa cum vedem acum, gata, aşa se scrie şi nu se comentează! E ordin, se execută! Mi-e imposibil să înţeleg cum se poate confunda o maşină de pompieri cu un autocamion sau autobuz.

Nu pot înţelege nici cum încape în ţara asta atâta rezilienţă. Rezistenţa, la gunoi! Dau un exemplu. Înainte, fotbaliştii aveau rezistenţă, la alergat, la încasat goluri. Acum, toţi au rezilienţă!

Ne schimonosim limba cu celeritate, că viteză, rapiditate, nu mai ştim să spunem…

Horia Picu

P.S.: Am pus la articol o poză cu o maşină de pompieri de pe vremea când gândeam cu capetele noastre. Ce vremuri…

„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare.” (Mario Vargas Llosa)
(sursa: https://humanitas.ro/humanitas/carte/războiul-sfârşitului-lumii)

Am citit acest roman la puţini ani după ce a fost publicat. L-am recitit anul acesta, cândva, pe la începutul primăverii. Şi cu decenii în urmă, şi acum, impresia pe care mi-a lăsat-o această capodoperă a scriitorului peruan e aceeaşi. „Războiul sfârşitului lumii”, publicat în 1981, care „are acțiunea localizată în Sertao, în Brazilia secolului al XIX-lea, și se bazează pe evenimente reale, rebeliunea Sebastianiștilor, o sectă millenaristă condusă de Antonio Conselheiro în Canudos”. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa), e mai mult decât un roman. L-aş considera o simfonie formată nu din sunete, ci din cuvinte. Dacă ar fi să fac un clasament al celor mai bune cărţi pe care viaţa mi-a dat oportunitatea să le citesc, romanul lui Llosa rămâne pe primul loc.

Mario Vargas Llosa construieşte nişte personaje care rămân în memoria cititorului. Firul narativ al romanului e lung, complicat, cu reveniri la acţiuni şi întâmplări care, la fel ca într-o lucrare simfonică, apar, revin în prim-plan, dispar sau au o acţiune discretă într-un peisaj dominat de alte personaje, totul culminând cu participarea tuturor părţilor la Marea Simfonie, sau, dacă reintru în spiritul romanului, la Marele Război al sfărşitului lumii.

Locul de desfăşurare al acţiunii este în Brazilia, la sfârşitul secolului al  XIX – lea, într-un „ţinut înconjurat de munţi stîncoşi, numit Canudos după numele pipelor din ţeava de trestie fumate odinioară de cei din partea locului, locul unde „negoţul se făcea cu monedele purtînd întipărită efigia împăratului Don Pedro sau a fiicei sale, Prinţesa Isabel, dar acestea fiind prea puţine s-a generalizat schimbul în produse şi în servicii. Se schimba zahăr pe sandale, găini pe leacuri din buruieni, făina pe potcoave, şindrile pe pînzeturi, hamace pe machetes, iar muncile, la semănături, case, ograde, erau plătite cu alte munci”.

Războiul este între o ceată de câteva mii de oameni extrem de simpli în gândire, care nu acceptă schimbarea regimului politic în Brazilia, adică trecerea de la monarhie la republică şi multe altele, asupra cărora voi reveni când voi aminti aici câteva din faptele şi ideile Sfătuitorului.

Personajele cele mai relevante ale romanului sunt: Sfătuitorul, Galileo Gall, Leul din Natuba. Desigur că personajele sunt mult mai multe. Armatele trimise împotriva rebelilor sunt învinse de câteva ori până când reuşesc să-i decimeze pe – cum am spune noi – oamenii săraci cu duhul.

Toată „ceata” de răzvrătiţi se adună în jurul unuia care ştia să predice, şi căruia i-au spus (şi al cărui nume l-am amintit deja) Sfătuitorul.

Aşadar, „Sfătuitorul îşi dădea sfaturile la ora cînd cerul nordului Braziliei, înainte de a se întuneca şi înstela, mai plimba limbi de foc printre scămoşii nori albi, cenuşii sau sinilii, cînd s-ar părea că acolo sus, peste imensitatea lumii, se consumă un uriaş foc de artificii”.

Adevăratul său nume era Antonio Vicente (numele de botez) Mendes Maciel (numele de familie). Sigur, informaţia nu e deloc relevantă, dar e de remarcat sonoritatea numelor braziliene pe care le inventează sau le foloseşte Llosa. Epaminondas Gonçalves, Joao Grande, Honorio şi Antonio Vilanova, Febronio de Brito, Joao Abade, Pajeu, Luis Viana Moreira Cesar, Jurema, Rufino, Olimpio de Castro, Salomao da Rocha, şi lista poate continua.

Sfătuitorul era crezut de adepţii lui, oricât de mari bazaconii ar fi spus. Întrebat dacă lumea va ajunge în anul 1900, le spune că atunci „se vor stinge toate luminile şi va ploua cu stele. După aceste vorbe se lăsă o tăcere în care se auzeau trosnetul lemnelor pe foc şi sfârâitul gîzelor mistuite de flăcări, în timp ce sătenii, ţinîndu-şi răsuflarea, îşi încordau de pe acum memoria ca să-şi amintească viitorul. În 1896 mii de turme vor fugi de pe plajă spre serton şi marea va deveni serton iar sertonul, mare. În 1897 pustiul se va acoperi cu pajişti, păstorii şi turmele se vor contopi şi de atunci înainte vor fi o singură turmă şi un singur păstor. În 1898 se vor mări pălăriile şi se vor micşora capetele, iar în 1899 rîurile vor fi roşii şi o planetă nouă va brăzda văzduhul. Trebuia, deci, să fie pregătiţi”.

Tot Sfătuitorul, când„ a aflat că se decretase căsătoria civilă – de parcă o taină lăsată de Dumnezeu nu era îndeajuns – el a avut primul virtutea să spună cu glas tare, la ora împărţirii sfaturilor, ceea ce toţi gîndeau sau şuşoteau: că noua necuviinţă era lucrarea protestanţilor şi a masonilor. Ca şi, negreşit, celelalte hotărîri ciudate, îndoielnice, de care au auzit vorbindu-se prin sate: harta statistică, recensămîntul, sistemul metric zecimal. Sătenilor bănuitori care veneau să-l întrebe cam ce însemnau toate acestea, Sfătuitorul le explica amănunţit: voiau să ştie culoarea oamenilor pentru a reînfiinţa sclavia şi a-i putea trimite pe negri înapoi la stăpînii lor, şi erau curioşi să le afle credinţa pentru a-i recunoaşte pe catolici la ora începerii persecuţiilor. Fără să ridice tonul, îi povăţuia să nu răspundă la asemenea întrebări şi să nu folosească metrul şi centimetrul în locul împămîntenitelor cotul şi palma.”

Llosa găseşte explicaţia pentru care nevoiaşii din zonele sărace ale Braziliei îl urmează oriunde pe Sfătuitor şi-i ascultă „sfaturile”. „Aceste femei şi aceşti bărbaţi care fuseseră sute şi începeau să fie mii deveneau o singură fiinţă supusă şi devotată, gata să dea totul celui care fusese în stare să ajungă pînă la nemîngîierea lor, la foamea şi la păduchii lor, ca să le insufle nădejde şi să-i facă mîndri de destinul ce le era hărăzit”.

Sfătuitorul are o gardă personală care să-l apere. Membrii gărzii trebuiau să jure că nu sunt republicani, că nu recunosc izgonirea împăratului, că nu recunosc căsătoria civilă şi sistemul metric zecimal, că nu vor răspunde la întrebările recensământului.

Galileo Gall, un scoţian care ruga oamenii să-l lase să le pipăie capul, ghicindu-le astfel viitorul, „are o bărbuţă roşcată ca părul capului şi ochi foarte limpezi, pătrunzători; gura lată e încreţită cu îndîrjire, iar nările, foarte largi, par să soarbă mai mult aer decît au nevoie. Dormea tîrziu, dădea lecţii de limbi străine prin case, mergea neobosit prin tot oraşul, sau rămînea în hardughia lui de pod citind şi scriind”. Galileo Gall credea că „săracii vor zdrobi lanţurile exploatării şi ale obscurantismului numai pe calea violenţei”.

Leul din Natuba, alt personaj remarcabil al romanului, „în loc să umble în două picioare ca tot omul, el se tîra în patru labe, şi că tigva îi crescuse atît de mare încît părea cu neputinţă ca trupuşorul lui firav să poată duce o asemenea povară”. Se numea Felicio, „dar l-au poreclit Leul, probabil în bătaie de joc, […] poate, din cauza felului său animalic de a merge, sprijinindu-se în acelaşi timp pe picioare şi pe mîini (pe care şi le proteja cu nişte tălpi de piele în chip de copite), deşi aspectul lui în timpul mersului pe picioarele prea scurte şi pe braţele prea lungi – de care însă se ajuta doar uneori – ducea cu gîndul mai mult la familia maimuţelor decît la animalele de pradă”.

Leul din Natuba, care credea în Sfătuitor şi era tot timpul în preajma lui, ca un animal credincios stăpânului. „…dintr-o pornire necugetată, spusese deodată ceva ce nimeni nu-l mai auzise spunînd: „Eu nu cred în Dumnezeu nici în religie. Ci doar în tine, tată, pentru că tu mă faci să mă simt om”.

„Oamenii se repezeau la el să-l atingă pe spinare, crezînd că o să le poarte noroc, şi-l disputau ca pe o paiaţă de cîrpă şi îl reţineau ore în şir prin casele lor punîndu-i întrebări despre Sfătuitor”.

Sunt multe alte personaje ale complexului roman scris de Mario Vargas Llosa. Mă limitez doar la cei amintiţi. Mai adaug că între rebelii conduşi de Sfătuitor şi autorităţile braziliene care au trimis corpuri de armată împotriva lor, s-au dus lupte crâncene, câştigate de rebeli, în afară de cea din urmă. Una din descrierile forţelor armate trimise să anihileze oastea zdrentăroasă, flămândă şi ignorantă a Sfătuitorului: „sînt mii de soldaţi, împărţiţi în nouă corpuri, înaintează cu mare anevoinţă din cauza greutăţii cu care îşi cară armele, harabalele, corturile, şi a frînii reprezentate pentru ei de un tun foarte lung, care se împotmoleşte mai tot timpul şi îi obligă să lărgească mult drumeagul. Numai la el sînt înhămaţi patruzeci de boi. Parcurg, cel mult, cinci leghe pe zi”.

Orice război are ororile lui. „Soldăţelul zace pe burtă, la mai puţin de un metru, delirînd, şi abia de-i aude spusele căci vorbeşte cu gura lipită de pămînt. „Ai apă?”, îl întreabă. Durerea i se înfige sergentului în creier ca un junghi de foc, închide ochii şi se sforţează să-şi domine frica. E rănit de glonţ? Unde? Cu o altă sforţare uriaşă se priveşte: din burta lui răsare ceva ca o rădăcină ascuţită. îşi dă seama cu întîrziere că suliţa încovoiată nu numai că îl străpunge dintr-o parte în cealaltă, dar îl mai şi fixează de pămînt. „Sînt tras în ţeapă, pironit”. Gîndeşte: „Or să-mi dea o decoraţie”. De ce nu îşi poate mişca mîinile, picioarele? Cum se face de l-au tras în frigare ca pe un pui de găină, fără ca el să vadă sau să simtă ceva? O fi pierdut mult sînge? Nu vrea să-şi mai privească burta. Se întoarce spre soldăţel: – Ajută-mă, ajută-mă – îl roagă, simţind că plesneşte.    Scoate asta din mine, dă-mi drumul. Trebuie să ne căţărăm pe malul acela, hai să ne ajutăm puţin”.

Din întregul roman se deprinde o idee a lui Galileo Gall, cel care pipăind craniile oamenilor pretindea că astfel ştie şi trecutul şi viitorul celui care accepta această manevră, că „ştiinţa este încă un opaiţ ce pîlpîie într-o uriaşă peşteră în beznă”.

Nu sunt destule argumente ca să pot susţine că nu-i aşa…

Horia Picu

Actualii guvernanţi, vremelnicii pe care i-am tot văzut stând în fotolii încălzite, formând un fel de horă a compromisului în jurul unora mai şefi decât ei, care se gândeau (cu schimbul) nu la ţară, ci mai mult la fotoliul ăl mai mare şi cel mai de durată, ne-au tot spus că trăim bine, că nu-s probleme, că vom trece peste obstacolele economico-financiare zâmbind.

Cine putea mai bine să ne spună ce se întâmplă cu datoria externă, dacă nu miniştii banilor din România? Pe site-ul https://mfinante.gov.ro/album-ministri-de-finante e o listă cu toţi miniştrii de finanţe ai ţărişoarei, frumoasă şi prost administrată, din 1862 şi până azi. De observat că sunt puţine nume care s-au perindat pe la finanţe şi care au rezistat în funcţie mai mult de un an. Unii au stat pe-acolo câteva luni. Nu ştiu dacă au plecat de bună-voie din guvern, sau li s-a deschis uşa, apoi li s-a aplicat şutul de rigoare în locul bine cunoscut. Am selectat câteva declaraţii din 2020 încoace, ale miniştrilor finanţelor publice, care ne arată ce-am avut şi (ce bine c-) am pierdut.

Dan Vâlceanu https://financialintelligence.ro în 24.08.2021: „Noi estimăm că datoria publică va ajunge la finalul anului undeva la 49,1-49,2% din PIB”. 

Eugen Orlando Teodorovici pe fecebook în 8 aprilie 2022: „Gata!! Începe criza economică şi socială!! Datoria publică: februarie 2022: 50,6% !!

Adrian Câciu https://www.gandul.ro 23 aug. 2022: „Datoria externă a României este de 45% din PIB, aproape 57 de miliarde de euro. Cea mai mare înregistrată vreodată”.

În 16 noiembrie, 2023, pe https://romania.europalibera.org: „Fostul ministru al Finanțelor în Guvernul Florin Cîțu, Alexandru Nazare, atrage atenția că economia României a înregistrat o scădere a ritmului de creștere două trimestre la rând, iar riscul intrării în recesiune este clar”.

Tot Alexandru Nazare, plecat de la Ministerul de Finanţe la mai bine, la Banca Natională, spunea pentru https://www.ceccarbusinessmagazine.ro nr. 20 din 28 mai – 3 iun. 2025:

„România rămâne o destinație fantastică de investiții; investițiile străine directe o arată, România rămâne o destinație fantastică de investiții, absolut fantastică. Este o destinație de primă mână și nu spun asta pentru că sunt un reprezentant al României. Cifrele spun asta. Ce cifre? Cele referitoare la investițiile străine directe. Dacă ne uităm la soldul ISD de 118 miliarde (de euro – n.r.) în prezent, 71% din acest sold este reprezentat de capitaluri și profituri reinvestite. Dacă ne uităm la ISD-ul din 2023, avem 4,9 miliarde profituri reinvestite din 6,9 miliarde în acel an. Ce ne spun aceste cifre? Faptul că investitorii care au luat decizia de a investi în România sunt foarte fericiți. Ei reinvestesc”.

Adică e bine! Noi nu înţelegem ce bine e! Vin investitorii călcându-se pe picioare de atâta înghesuială la făcut afaceri în România.

Pe https://economedia.ro din 22 aprilie 2024 apărea un articol care, printre altele, spunea: „Aşadar, este imperios necesar ca ministrul Finanţelor să explice care sunt măsurile pe care le ia Guvernul în contextul în care datoria publică a trecut de pragul critic de 50% din PIB. De asemenea, ministrul finanţelor trebuie să răspundă şi la întrebarea pe ce au fost cheltuiţi toţi aceşti bani împrumutaţi, având în vedere că nu au fost făcute investiţii majore în România în ultimul an”.

Şi se încheia cu aceste date statistice: „Conform BNR, în primele două luni ale anului, datoria externă totală a crescut cu 6,766 miliarde de euro, până la 176,849 miliarde de euro”, etc.,etc.

Nu ştiu dacă ministrul a explicat de ce ne-am tot împrumutat, la marea veselie, în ultimii douăzeci de ani (aproximez). Sigur că fiecare ministru care a stat pe punga cu bani a ţării ar fi trebuit să ne spună că nu-i bine, că banii luaţi trebuie daţi înapoi cu dobândă. Probabil că au preferat să nu primească şutul de catapultare din scaunul ministerial. Şi de-atunci datoria publică şi minciuna trăiesc în bună armonie în spaţiul carpato-danubian.

Florin Cîţu a fost ministru (şi prim, şi de finanţe), şi şef la Senat. Pe https://www.factual.ro apărea pe 13.03.2021 următorul citat: Florin Cîțu (PNL, președintele Senatului) „Noi am reușit să ne împrumutăm mai ieftin într-o criză decât se împrumuta PSD pe creștere economică.” Doar că cei de la publicaţia online citată demonstrează că „Afirmația premierului Florin Cîțu este trunchiată. România s-a împrumutat cu dobânzi mai mici în perioada de guvernare a PNL, însă în toate statele UE rata dobânzii a început să scadă începând cu mai 2020”.

https://spotmedia.ro din 09.11.2020 îl citează pe Cîţu: „România este singura țară din UE unde investițiile au avut o contribuție pozitivă în prima parte a anului. Suntem țara care evită recesiunea tehnică. Nu știu dacă există o altă țară din UE care evită recesiunea tehnică. Cred că estimările noastre sunt mai aproape de adevăr, dar întotdeauna există volatilitate. Nu doar CE a îmbunătățit estimările, și FMI”.

Mai departe, Florin Cîţu o ţine tot aşa: „Exclud varianta unui acord internațional cu FMI. Am arătat în acest an că, dacă ai câștigat încrederea piețelor și investitorilor, poți să finanțezi un deficit mare fară să ai nevoie de instituții financiare internaționale. Acest deficit l-am finanțat pentru a plăti sănătate, scheme de ajutor, am avut investiții record. Deci nu e nevoie de un acord cu FMI. Nu există aceste discuții. Avem finanțare pentru anul acesta, aproape 97% din necesar e acoperit, deci nu avem nicio problemă de finanțare”, a asigurat ministrul Finanțelor.

Au fost miniştri care au atras atenţia că nu-i bine. Alţii au zis că-i bine când vedeam toţi că nu-i bine. Banii ăia mulţi, luaţi cu împrumut, trebuie daţi înapoi, cu dobândă!!! Unde-i economia aia care „duduia” după cum o auzea doar un singur sus-pus om din această ţară? Cine răspunde pentru ce ni se pregăteşte acum? De ce nu s-au luat măsuri din timp? Trebuia să trecem de alegeri, fără a fi deranjaţi de grija zilei de mâine?

Ni s-a spus că-i bine când începuse să fie rău. Am fost minţiţi. O minciună mare cât datoria externă a României!

Horia PICU

Un raport cu un nume mai degrabă conspirativ, „QX”, al ministrului de resort, mi-a atras atenţia. L-am citit şi acum (and now) îl prezint în faţa celor care vor să înţeleagă ce nu-i de înţeles, vor să ştie de ce nu se face şi nu se va face ce trebuie să se facă.

Sper că am fost destul de alambicat în exprimare, aşa cum e şi raportul „QX”. Am dat-o şi puţin pe engleză în paranteză, aşa cum e şi opera, care pare că-i făcută pentru english men, nu pentru români. Ni se bagă tot felul de englezisme care ar fi putut să rămână mai bine pe la ele pe-acasă în loc să umple complicatul raport.

„Q” vine de la românescul (glumesc!) „Question”, iar „X” de la necunoscuta „x”, dar pare mai mult a fi de la chiX. Însuşi autorul zice: „Raportul se numește „QX” pentru că țintește să propună un sistem de educație-cercetare, prin care, prin problematizări adecvate (Questions), țara să poată să confrunte necunoscutele (X) viitorului”.

Toată opera (?) se numeşte „Raport de diagnostic al educației și cercetării din România. Realizări prezente și implicații pentru noi reforme în domeniu (Raportul QX)”. Ce-am constatat că scrie acolo, se poate citi mai departe.

Suntem puşi încă de la început în temă. Citez: „Raportul QX […] utilizează studiile existente pentru concluzii și implicații pragmatice și coerente, formulate la nivel de viziune și strategii generale – aspecte care țin de atribuțiile-cheie ale unui ministru –, într-un limbaj mai accesibil publicului larg […]”.

Păi ce accesibilitate e aia unde întâlnim: evidence-based, best practices, ground-breaking/frontier research, mindsetul (exact aşa!), tenure-track, input, citizen science, head hunting, brain-drain, brain gain, top-down, arts, bottom-up, upskilling, reskilling, well-being, skills ???

Ce putem citi în lucrare, pe pagini, acum urmează.

La pagina 3: „Nivelul de analiză este așadar unul la nivel de viziune și strategie, implementarea urmând a fi operaționalizată prin demersuri specifice, ghidate de dovezi (evidence-based) – care, din păcate, pe alocuri, nu sunt suficient de numeroase și de riguroase la acest nivel – și/sau de bune practici internaționale (best practices)”.
– evidence-based
– best practices. Deducem că la „practici internaţionale” se zice în engleză „best practices”. Interesant… altfel nu ne-am fi dat seama…

La pagina 6: „Cercetarea fundamentală nu atrage resurse internaționale majore și nu generează contribuții majore (ground-breaking/ frontier research – ex. vezi numărul redus de granturi ERC în țară)”.
– ground-breaking/frontier research. Ce mai… cine ştie engleză, ştie!

La pagina pag 8: „(3) Resursa umană este (b) insuficientă, (b) distribuită neuniform în țară și (c) demotivată prin salariu și condițiile de lucru, stimulându-se astfel și fenomenul de brain-drain. „Mindsetul pentru excelență și competitivitate nu este puternic, aspect atins mai rar în analizele interne sau internaționale”.
– alfabetul ne e greu… Începe aşa: b, b, c şi tăt aşé…
– mindsetul
„… fiind eventual pregătit pentru tinerii din sistem prin mecanismul tenure-track (o poziție pe perioadă determinată se transformă în timp și la niveluri superioare în una pe perioadă nedeterminată prin performanță)”.
– simplu, nu ?
– tenure-track
„[…] în timpul angajărilor pe perioadă determinată, pe un proiect de cercetare și/sau într-un program care susține o carieră de tip tenure-track (cu șansă pe perioadă nedeterminată, în funcție de performanță)”.
– tenure-track

La pagina 9: „La toate acestea se adaugă faptul că sistemul este relativ închis, acceptând la input mai ales resursă umană locală și cunoscută pe bază personală, fără dominanța procedurilor de head hunting, pentru a-i atrage pe cei mai buni și interesați din lume”.
– input
– head hunting
„f. Nu sunt deschise și într-o logică de citizen science”.
– citizen science
„6 a. Se favorizează astfel fenomenul de brain-drain, în dauna celui de brain gain”.
– Asta voiam să spun şi eu, că brain-drain e frate vitreg (?) cu brain gain ! Amândoi au acelaşi nume de familie (Brain). Prenumele diferă…
„3.3. Puncte tari și cauzele acestora”
– adică din ce cauză există punctele astea tari ?

La pagina 10: „… – care se vor dezvolta cu poziții noi bazate doar pe senioritate și excelență strategică, inclusiv cu programe de tip tenure-track pentru tineri –”.
– tenure-track
– senioritate, adică vechime.

„…atunci nu mai pot accesa bani publici ca unități de CDI, trebuind să se susțină doar prin autofinanțare sau urmând să fie integrate în alte unități de CDI prin decizii top-down ale ministerului”.
– top-down. Top-gun ce are ?
La pagina 15: „Universitățile din Belgrad, Budapesta, Ljubljana, Novi Sad, Szeged, Vilnius, Zagreb etc. se află în clasamentul Shanghai și pentru că au o structură comprehensivă, concentrată academic (de la arte și științe socio-umane la științe, medicină și tehnologie/inginerie). În România, universitățile istorice (din București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara) sunt doar parțial comprehensive […]”.
– Dicţionarul englez-român zice: comprehensiv (în engleză) = cuprinzător (în română). Deci comprehensivele şi parţial comprehensivele universităţi româneşti sunt mai mult sau mai puţin cuprinzătoare în ceea ce priveşte numărul de facultăţi. Comprehensiv e mai ştiinţific (?!)
La pagina 17: „Indiferent de misiunea aleasă, mă aștept însă la o asumare transversală a unei platforme umaniste, care să protejeze libertatea academică și autonomia universitară, dar și să stimuleze domeniile socioumane (incluzând arts) relevante pentru reașezările paradigmatice social-politice de astăzi, inclusiv integrarea cu STEM în STEAM, pentru a ne asigura că noile tehnologii sunt dezvoltate cu atenție la etică (la siguranță și la evitarea polarizărilor sociale prin accesibilitatea lor) și la acceptabilitatea socială (care trebuie să protejeze liberul arbitru și deciziile personale)”.
– arts, adică cum ? adică ce ?
– Referitor la ultimele 3 rânduri de mai sus: aha!… Sau îhî… Ceva, pe-acolo…

La pagina 18: „Am început acest demers într-o logică bottom-up (integrare voluntară, directă sau ghidată),”.
– Logica bottom-up e evidentă, clară pentru toată lumea.

„Pentru a favoriza fenomenul de brain-gain și a reduce fenomenul de brain-drain, pozițiile în universitate trebuie ocupate prin concursuri corecte și larg popularizate. Intrarea în sistem ar trebui să fie pe poziții determinate, unele în logica tenure-track, pentru a proteja tinerii,”.
– iar brain-drain şi gain, şi tenure – pack, pardon track.
„(c) implicarea mai activă în formarea pe tot parcursul vieții (upskilling, reskilling)”.
– upskilling, reskilling. Bine zis!
– Obosit, cititorul se revigorează imediat când dă peste ceva cunoscut mai departe: fake news!

La pagina 19: „În acest context, vezi și promovarea sănătății psihice și a bunăstării (well-being) și controlul violenței și consumului de droguri, în secțiunea învățământului preuniversitar”.
– well-being
– well, sau uel…gud giab…sau gud giob, nu-mi aduc aminte cum se scrie!…

La pagina 20: „La nivel mai general (de bază și/sau minimal) se pornește de la cinci competențe de bază (cu accent pe componenta de skills)”.
– adică cum skills ? Aptitudini nu se putea spune ??? Vai de noi!…
„Formarea de resursă umană trebuie să se facă în contextul asimilării eficiente a competențelor, dar și al accentuării înțelegerii modalității de generare științifică a cunoștințelor declarative și procedurale și a valorilor cuprinse în acestea,” etc., etc.
– Exact! Simplu spus! Simplu ?…

La pagina 23: „Consider că noua structură a ciclurilor educaționale este una bună, care pregătește învățământul obligatoriu (3-18 ani) prin educația antepreșcolară (3 luni-3 ani),”, etc.
-Când vom vedea prima generaţie de profesori pentru învăţământul antepreşcolar ? Mă gândesc că şcolarizarea (?) se va face la domiciliul antepreşcolarului de 3, 4 luni.

La pagina 27: „Ideea centrală este că pozițiile pe perioadă determinată, care nu sunt rezervate în condițiile legii, se tratează în logica tenure-track, acestea putând deveni poziții pe perioadă nedeterminată în funcție de viabilitatea lor și de calitatea cadrului didactic (evaluată complex de beneficiarii principali!)”.
-Totul e tenure-track de logic…

„Posturile libere pe perioadă determinată pot să fie rezervate în condițiile legii sau nerezervate (tenure-track)”.
-Normal, după cum ştim deja, toate se fac cu/prin tenure – track. Pak!
Am mai găsit în lucrarea „QX” pasaje care se repetă, cuvânt cu cuvânt.  Dau nişte exemple.
La pagina 20, secţiunea „Învătământul preuniversitar”, scrie:
„Formarea de resursă umană trebuie să se facă în contextul asimilării eficiente a competențelor, dar și al accentuării înțelegerii modalității de generare științifică a cunoștințelor declarative și procedurale și a valorilor cuprinse în acestea – lucru considerat până acum esențial mai ales pentru învățământul superior –, pentru a-și dezvolta competențele prin învățare pe tot parcursul vieții și ca antidot la pseudoștiință/pseudocunoaștere”.
La pagina 35, secţiunea „Concluzii şi discuţii generale”,scrie:
„Formarea de resursă umană trebuie să se facă în contextul asimilării eficiente a competențelor, dar și al accentuării înțelegerii modalității de generare științifică a cunoștințelor declarative și procedurale și a valorilor cuprinse în acestea – lucru considerat până acum esențial, mai ales pentru învățământul superior –, pentru a-și dezvolta competențele prin învățare pe tot parcursul vieții și ca antidot la pseudoștiință/pseudocunoaștere”.

La pagina 20, secţiunea „Învăţământul preuniversitar”:
„Educația antepreșcolară trebuie generalizată pentru a asigura prerechizitele necesare învățământului obligatoriu. Absolvenții trebuie să se poată integra eficient pe piața muncii (nivelul 3 de calificare după clasa a XI-a , respectiv nivelul 4 după absolvirea liceului) și/sau să-și continue studiile la nivel postliceal și/sau universitar”.

La fel scrie şi la „Concluzii şi discuţii generale” de la pagina 35:
„Educația antepreșcolară trebuie generalizată și regândită pentru a asigura prerechizitele necesare învățământului obligatoriu. Absolvenții trebuie să se poată integra eficient pe piața muncii (nivelul 3 de calificare după clasa a XI-a, respectiv nivelul 4 după absolvirea liceului) și/sau să-și continue studiile la nivel postliceal și/sau universitar”.

La pagina 13:
„Formarea de resursă umană trebuie să se facă în contextul generării și/sau utilizării celei mai avansate cunoașteri științifice, astfel încât absolvenții să nu rămână prizonierii cunoașterii asimilate în timpul studiului, cunoaștere care în timp devine depășită, ci să înțeleagă și modalitatea de generare a acestei cunoașteri, pentru a se putea dezvolta, asimilând noile dezvoltări ale științei”.

Pentru cine n-a înţeles din prima, fragmentul se reia la pagina 35:
„Formarea de resursă umană trebuie să se facă în contextul generării și/sau utilizării celei mai avansate cunoașteri științifice, astfel încât absolvenții să nu rămână prizonierii cunoașterii asimilate în timpul studiului, cunoaștere care în timp devine depășită, ci să înțeleagă și modalitatea de generare a acestei cunoașteri, pentru a se putea dezvolta, asimilând noile dezvoltări ale științei”.

Presupun c-ar trebui să pun un final deja. Mai bine puneţi-l dumneavoastră, cititorii. Eu nu mai am ce zice!

Horia PICU

…şi – mai important! – ce NU poate face!

M-am uitat pe site-ul https://www.presidency.ro/ro/presedinte/rol-si-atributii/rol-si-atributii1683615363 şi am scos de-acolo câteva articole care ne pot ajuta să ştim dacă „drobul de sare” electoral se poate sau nu rostogoli peste imaginaţia noastră bolnavă de scenarită. Câteva fragmente, la care mi-am permis nişte comentarii.

„Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naționale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. […] veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate. (Articolul 80 – Constituţia României)”.
(Mă) întreb:
– Cum garantează mister president independenţa ţărişoarei? Cum garantează acelaşi personaj integritatea ţării? Se răţoieşte la cei care vor bucăţi din Romănia şi le spune: „Bă, să nu vă (mai) prind pe lângă graniţe, că nu ştiu ce vă fac! Păi nu vă e ruşine?”
– Cum veghează mister president ca autorităţile publice să funcţioneze bine? Bine pentru cine?
– Cum mediază preşedintele între puterile statului, între stat şi societate? Încerc un răspuns: „Fiţi cuminţi, copii! Ia împăcaţi-vă!”

„În cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută”.
(Mă) întreb:
– „Poate” nu înseamnă „trebuie”. Înseamnă – în cazul de faţă – că preşedintele, dacă vrea, explică, dar dacă nu vrea, nu explică. Preşedintele poate fi suspendat din funcţie, dar nu-i obligatoriu. Poate să rămână aşa cum am stabilit. Dacă-l doare la bască, nu dă explicaţii!

„Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului. Decretele emise de Preşedintele României privind tratatele internaţionale încheiate în numele României, […], se contrasemnează de prim-ministru. (Articolul 100 – Constituția României)”.
Înţeleg că:
Dacă nu contrasemnează prim-ministrul, degeaba dă domn preşedinte decrete despre una, alta.

Să vedem mai departe ce zice Constituţia despre ce poate face şi ce nu poate face preşedintele României. Sursa folosită, tot: https://www.presidency.ro/ro/presedinte/constitutia-romaniei

„ARTICOLUL 77 Promulgarea legii
(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea”.
– Fără dubii! Legile le face Parlamentul. Domn preşedinte poate trimite înapoi legea în Parlament o singură dată! Apoi, trebuie s-o semneze!

„ARTICOLUL 85 Numirea Guvernului
(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament”.
– Aici e clar că…nu-i deloc clar. Candidat la funcţia de ministru întâiul poate fi şi Gică de la Sculărie? Poate, dacă pe ăsta-l desemnează domn preşedinte! Apoi, Gică face un guvern, şi il presidente îl binecuvântează după ce Parlamentul zice da.

„ARTICOLUL 86 Consultarea Guvernului
Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită”.
– Adică ceva de genul: „voi ce ziceţi, cum o rezolvăm p-asta, că ne bat ăia la cap să…”
– Încă ceva. Peşedintele consultă Guvernul, adică-i cere sfaturi sau Guvernul cere sfaturi preşedintelui?

„ARTICOLUL 89 Dizolvarea Parlamentului
(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”.
– Constat că aici nu-i clar de ce preşedintele îi consultă pe preşedinţii celor două Camere. Dacă senatorul şi deputatul şef zic „Nu!”, atunci preşedintele mai dizolvă ceva? Sau trece la experimente de chimie, că acolo se foloseşte din plin dizolvarea?

„ARTICOLUL 92 Atribuţii în domeniul apărării
(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii”.
– Aşadar, Preşedintele poate (atenţie, poate, dar nu-i obligat…) declara, după (!!!) aprobarea Parlamentului, mobilizarea generală a armatei. Deci domn preşedinte trebuie să asculte de Parlament!

„ARTICOLUL 100 Actele Preşedintelui
(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru”.
– Rezultă că dacă nu se publică în Monitorul Oficial, actele compuse de preşedinte sunt nule.
– Sunt nişte articole (la punctul (2) care, pentru a intra în legalitate, trebuie contrasemnate de prim-ministru. Altfel n-au valabilitate! Ce scrie în acele articole:

articolul 91 alineatele (1) şi (2)
„(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”.
– Să nu fim pesimişti! „Drobul de sare” de care am amintit la începutul articolului stă bine fixat!
Chestia aia, că ne ducem în picaj de la vest la est dacă…, nu merge! Nu se poate! Zice Constituţia! Aşadar, nu suntem în pericol iminent.
– Tratatele internaţionale sunt negociate de Guvern. Important de ştiut!

„ (2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice”.
– Treaba lui. Fie! Desfiinţează/ înfiinţează, noi cu drag muncim!

articolul 92 alineatele (2) şi (3)
(2) „El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare”.
– Deci preşedintele poate face ce vrea (mă reder la mobilizare, normal!) doar 5 zile, sau nu poate deloc, dacă Parlamentul se opune!

(3) „În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii”.
– Măsuri… cam greu de crezut că poate lua un civil măsuri, în afară de a chema şefii armatei şi a discuta cu ei, iar preşedintele să dea, aprobator şi habarnist (oricare ar fi acel preşedinte de republică!), din cap.

Articolul 93 alineatul (1) se referă la starea de asediu sau starea de urgenţă. Articolul 94 literele a), b) şi d) -se referă la acordarea de gradaţii militare, decoraţii, titluri de onoare, la graţiere.
– Aici e totul clar.

ARTICOLUL 103 Învestitura
„Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”.
– Să ne reamintim un fapt: consultarea partidului sau a grupului de partide cu majoritate parlamentară nu pare a fi în România ceva necesar. Am mai avut un caz, şi asta-i o mare problemă. Când a apărut Constituţia României, trăiam într-o lume care, pare-se, nu era atât de meschină cum a început să fie din 2004 încoace…

Închei articolul cu o veste bună, care zice că prim-ministrul nu poate fi revocat de preşedinte:
ARTICOLUL 107 Primul-ministru
(2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.
– Adică prim-ministrul poate sta cât vrea el, sau cât vrea Parlamentul, în coastele preşedintelui. Sau poate pleca să fabrice covrigi.

N-am găsit nicăieri scris că preşedintele României poate da case cu un leu, că ne poate scoate din NATO şi UE, că poate mări salariile, pensiile, că poate face fabrici şi uzine.

În ultimii zece ani, am văzut cu toţii că renumitul îndemn auzit la televiziunea publică în decembrie 1989 („…fă-te că lucrezi”), a devenit o obişnuinţă prezidenţială.

Am convingerea că cine va ieşi învingător pe 18 mai, chiar va lucra!

Horia PICU

Un altfel de Kafka găsim în această carte, care poate fi un îndreptar pentru taţii care se cred mai mult decât părinţi. Se cred stăpâni pe vieţile copiilor lor, convinşi că numai calea arătată de ei trebuie urmată, că cei mari au dreptul să decidă ce viaţă pesonală, ce meserie, chiar şi ce viaţă de familie ca maturi se potrivesc cel mai bine copiilor lor.

„Scrisoare către tata” are o postfaţă excepţională, scrisă de Ioana Pârvulescu. E necesar să scriu aici câteva idei din postafaţă, care ne permit să înţelegem mediul, epoca şi, până la urmă, chiar lumea în care a trăit Franz Kafka (1883-1924).

La sfârşitul secolului al XIX-lea lumea funcţiona „cu două viteze”. Un ritm lent, dominat de tabieturi, de reguli de comportament respectate cu tristeţe, vorba era controlată în intensitatea ei sonoră şi în conţinut (adaug eu, imaginându-mi acea lume), graba şi gâfâitul erau indecente, punctualitatea era un lucru firesc.

Cealaltă viteză era… iute! În limba română acum o sută şi mai bine de ani nu se spunea „viteză”. Se folosea un alt cuvânt, din vremurile când ne respectam limba, tradiţiile. Se spunea „iuţeală”! Iuţeala trenurilor, iuţeala maşinilor. În perioada pe care am menţionat-o la început, autoarea postfeţei remarcă iuţeala ideilor, a descoperirilor ştiinţifice, tehnice, a informaţiilor trimise prin mijlocirea ziarelor. „Logodnele sunt anunţate în ziare, subiectele sexuale constituie un tabu în discuţiile de familie. […] Nu e timp de plictiseală”.

În această lume a trăit Franz Kafka, un fel de lume pentru părinţi şi o altfel de lume pentru copiii lor. „Între tatăl lui Kafka şi fiul său, primul obstacol este lumea însăşi”.

Epoca în care a scris Kafka este a „disperărilor împlinite şi a speranţelor spulberate, pe care el, din fericire, n-a mai cunoscut-o”.

Cartea (scriu mai departe câteva rânduri despre ea şi impresia pe care mi-a lăsat-o) este o scrisoare deschisă a fiului ajuns om mare, stăpân pe destinul său, ajuns scriitor cunoscut şi apreciat în toată lumea, către tatăl său, care pregătise fiului un altfel de traseu al vieţii.

Cu toate că de la moartea lui Franz Kafka au trecut deja 100 de ani, ideile, „contraatacul” fiului către tată, au valabilitate şi azi. Am reluat ideea cu care am început recenzia, dar am convingerea că mesajul pe care-l transmite cartea are importanţă şi azi, şi va avea întotdeauna.

„Scrisoare către tata” are toată suferinţa fiului acumulată prin prea strictele reguli impuse de un tată care, voind să facă bine fiului, prin reguli care trebuiau respectate fără comentarii, fără negocieri, l-a depărtat sufleteşte, l-a făcut să sufere în tăcere toată copilăria, toată adolescenţa şi a rămas cu urme adânci toată viaţa.

Kafka îi scrie tatălui: „Tu poţi să te porţi cu un copil aşa cum ţi-e firea, cu desfăşurări de forţă, cu tapaj, cu mânie, […] pentru că voiai să mă creşti astfel încât să ajung un tânăr puternic, curajos”.

Relaţiile tată-fiu au fost cam aşa: „… lumea s-a împărţit pentru mine în trei părţi: una în care trăiam eu, sclavul, supus unor legi care fuseseră inventate numai pentru mine, […] o a doua lume, nesfârşit de departe de a mea, în care trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea, cu emiterea ordinelor şi cu mânia stârnită de neascultarea lor, şi, în sfârşit, o a treia lume, unde erau restul oamenilor, fericiţi şi neapăsaţi de porunci şi de datoria de a le da ascultare”.

Desigur că imaginaţia în redactarea acestei scrisori nu l-a părăsit nici de data aceasta pe Franz Kafka.
„…am reuşit să mă desprind [de tine] într-o măsură ceva mai mare şi folosind doar propriile mele forţe, chiar dacă într-un fel care te face să te gândeşti la un vierme călcat în picioare şi care se smulge cu partea din faţă a corpului şi se târăşte cum poate mai încolo”.

Nici când a ajuns un scriitor renumit nu s-au „înmuiat” relaţiile tată-fiu. Când fiul îi aducea tatălui o nouă carte scrisă, tatăl îi spunea întotdeauna fiului:„Pune-o pe noptieră!”, adică, spune celebrul scriitor ceh, un fel de „Acum eşti liber”.

E evident faptul că în cazul lui Kafka nu putem vorbi de o copilărie fericită. Nemulţumirile s-au acumulat în ani, până când, la maturitate, autorul le-a pus pe toate într-o carte care-i o lecţie de viaţă (tardivă, ce-i drept…) pentru tatăl prea aspru, posibil folositoare pentru cei care o vor citi.

„Au fost ani de zile în care sănătos fiind, am petrecut mai multă vreme lenevind pe canapea decât ai făcut-o tu în toată viaţa ta, socotind aici şi toate bolile tale. […] Probabil că prin firea mea nu sunt deloc leneş, doar că nu se găsea pentru mine nimic de făcut”.

Franz Kafka ar fi dorit o relaţie prietenoasă cu tatăl său. Să fi fost epoca de vină, sau avem de-a face cu un caz (fără îndoială că nu singular!) care a ajuns într-o carte mai mult decât interesantă?

„Îmi imaginez situaţia de egalitate care s-ar institui atunci între noi […] atunci eu aş putea ajunge un fiu liber, recunoscător, inocent, neîncovoiat, şi tu un tată calm, fără umbră de tiranie, plin de simpatie, mulţumit”.

Dar –  continuă resemnat autorul – pentru ca toate astea să se întâmple, „ar trebui să se transforme în neîntâmplat tot ce s-a întâmplat, adică să nu mai fim noi înşine”.

În final, rămân(em) cu ideea Ioanei Pârvulescu, cea care a scris postfaţa, că „nu râsul e urma lăsată de Kafka pe hârtie şi în viaţă, ci neliniştea”.

Şi aş adăuga încă ceva: îngrijorarea pentru ceea ce facem şi cum facem.

P.S.: De prea puţine ori sunt menţionate în recenzii numele celor care au ideea imaginilor de copertă. Pentru că un desen poate ţine loc unui întreg discurs câteodată, scriu aici numele celei care merită întreaga apreciere: Angela Rotaru.

Horia PICU

Versurile cântecului sunt „Ai trecut iar pe strada mea/ braţ la braţ cu altcineva/ (venise luna mai,/ iar tu râdeai, râdeai)”. (sursa: https://www.versuri.ro/versuri/dan-spataru-ai-trecut-iar-pe-strada-mea/)

Dar strada despre care vreau să scriu nu-i a mea. E a tuturor sighetenilor. Mai mult decât alte străzi, pentru că e strada unde-i gara. G-A-R-A! E locul prin care mulţi oameni care vor să se lămurească despre Maramureşul Istoric iau un prim contact cu Sighetul. Sau e locul de unde mulţi sigheteni pleacă, în concediu, sau vin, se duc la serviciu.

Am fost anunţaţi pe reţelele de socializare (să folosesc şi eu un clişeu la modă…) sau cel puţin doar pe facebook, pe 7 martie, că s-a început reabilitarea străzii Gării. Comisie importantă la faţa locului, poze care atestă grijă pentru copacii uimiţi de vânzoleala utilajelor care fac decopertarea,  mâini indicatoare despre ce va fi, cum va fi şi unde va fi. Aprecieri în scris pentru iniţiativă, mândrie patriotică locală în creştere.

Am trecut – iar! – pe 12 aprilie pe strada… noastră. N-am fost „braţ la braţ cu altcineva”. Am fost singur, deşi poate n-ar fi stricat să fiu cu încă cineva, pentru că strada Gării arăta ca-n pozele din articol.

Arăta! Poate că azi, după câteva zile, începe să arate a stradă. Nu ştiu. Poate că în luna mai (că aşa zice cântecul) va veni momentul când vom râde (adică ne vom bucura) trecând pe-acolo.

În orice caz, „Eu mai insist,/ sunt încă optimist”! (spune acelaşi cântec) .

Horia Picu