Ne explică https://dexonline.ro/definitie/eschiva că a eschiva înseamnă „a se sustrage de la îndeplinirea unei obligații; a se da în lături, a se feri”, sau, ca termen specific boxului, „procedeu tehnic de apărare folosit în box, care constă în aplecarea laterală a capului sau îndoirea picioarelor, pentru a lăsa lovitura adversarului să treacă pe alături sau pe deasupra.”

Federaţia Română de Box a decis ca anul acesta (2025, scriu asta ca să nu existe dubii peste ani, la o eventuală recitire a textului şi tot o eventuală re-ruşinare a celor vinovaţi de cele petrecute) să se desfăşoare la Sighet competiţia „Cupa României de Box pentru Tineret și Seniori U23”.
Eveniment frumos, organizat de F.R.B. şi C.S.M. Sighet în sala polivalentă a oraşului.

Am fost şi eu spectator şi am remarcat spiritul de sportivitate al competitorilor, faptul că la finalul reprizelor îşi atingeau amical mănuşile, mi-a plăcut că meciurile s-au încheiat toate cu strângeri de mână, cu felicitarea învingătorilor şi încurajarea învinşilor. Arbitrii au avut ţinuta vestimentară obligatorie într-o competiţie pugilistică, mi-a plăcut că au fost şi antrenoare şi o arbitră (cel puţin atât am văzut eu, cât am stat în tribună).

Antrenorii, când elevii lor au fost în dificultate – nu de a pierde meciul, asta n-ar fi fost mare lucru -, ci de a avea probleme de sănătate după meci, şi-au oprit elevii să mai lupte. Viaţa, sănătatea, fac mai mult decât orice competiţie sportivă câştigată şi asta mi-a plăcut cel mai mult din tot ce s-a întâmplat în polivalentă.

Ce nu mi-a plăcut nici mie, nici altor cel puţin treizeci-patruzeci de persoane, a fost „eschiva” de care au dat dovadă că sunt în stare organizatorii, în data de 12 aprilie 2025.

Pe scurt, faptele.

Pe: https://frbox.ro/competiții/cupa-romaniei-de-box-pentru-tineret-si-seniori-u23-sighetu-marmatiei-2025/ scrie aşa:
„Cupa României de Box pentru Tineret și Seniori U23 – Sighetu Marmației 2025”, etc., etc
… b) Finala Cupei României de box pentru tineret masculin va fi organizată de către CSM Sighetu Marmaţiei în colaborare cu Federaţia Româna de Box.
c) Competiţia se va desfăşura în perioada 07 – 14.04.2025.

Bun… deci se încheie competiţia, conform hotărârii federaţiei de specialitate, pe 14 aprilie a.c. Spectatorul care vede acest comunicat oficial (!!!) se gândeşte că finalele sunt programate pe 14. 04. 2025, sau, dacă e mai precaut (vreau să zic mai păţit…) ar crede că ultima zi de box la Sighet în cadrul competiţiei precizate, ar fi duminică, 13 aprilie 2025.

Deci ziua de sâmbătă trebuia să fie o zi plină de box la Sighetu Marmaţiei. Ce frumos, interesant şi poate palpitant urmează să fie, mă gândeam anticipat, azi, 12 aprilie a.c., aşa, cam pe la ora 15;30… Mă şi gândeam, pe drum spre polivalentă, că vor şi azi meciuri tari, semifinalele…

Apropiindu-mă de sală, constat că ceva nu mai era ca înainte. Lipsea forfota din alte zile, când unul intra, altul ieşea. Nu mai era prezentă maşina Salvării. Nu mai erau maşini parcate în tot spaţiul din faţa sălii.

Intru. Linişte… Nu se mai auzea crainicul cu „Eliberaţi ringul! Uuurmează repriza a doua!”.  În sală, câteva persoane făceau curat. Era gata, înainte de limită! Înainte 14. Azi e doar 12, tot aprilie. De data asta, F.R.B. a arătat spectatorilor (am scris că înaintea mea au mai avut parte de aceeaşi surpiză absolut neplăcută încă vreo 30-40, şi poate au venit alţii şi după ce am plecat eu) că poate face o eschivă de cel puţi 24 de… ore, dacă nu chiar de 48!

M-am interesat şi mi s-a spus că finalele au fost azi, sâmbătă, pentru că mâine sunt Floriile, zi în care lumea merge la biserică, merge pe la cei care au nume de flori, boxerii şi antrenorii, arbitrii, vor şi ei să fie acasă, cu familiile.

Nimic de zis! Toate argumentele sunt perfect adevărate! Dar F.R.Box când organizează o competiţie şi dă un comunicat oficial, nu se gândeşte înainte, cum, când, în ce fel, de când până când ? O fi bine atunci, n-o fi bine ?

Sintetizând întreaga întâmplare, F.R.Box a demonstrat spectatorilor sigheteni (poate au fost şi din alte părţi ale patriei) că în boxul românesc, eschiva e acelaşi lucru cu un K.O.

O precizare: eschiva, adică „sustragerea de la îndeplinirea unei obligații” aparţine federaţiei care nu ştie de când până când ţine o competiţie pe care o organizează, iar K.O. au fost făcuţi spectatorii.

Horia Picu

O carte complicată, în care imaginarul şi jurnalul cenuşiilor ani ai comunismului (aici am inclus şi anii copilăriei scriitorului) apar, când unul, când celălalt, sub diferite forme, cu descrieri care par interminabile, dar au locul lor bine hotărât în geografia aceasta literară pe care scriitorul Cărtărescu ne invită s-o parcurgem. Am zis geografie literară, pentru că uneori am avut impresia că am străbătut un drum format din cuvinte, lung şi obositor, dar ademenitor de a-l parcurge până la capăt, presărat fiind de multe ori cu imagini <orbitoare>, interesante, neaşteptate, neînchipuite.

Criticul şi scriitorul italian Armando Santarelli, în articolul „Palida lumină din „Orbitor. Aripa stângă”, apărut în revista „Echinox” în 29 aprilie 2021, tradus în română de Valeriu Barbu, scrie, citându-l la rândul său pe alt critic şi scriitor italian contemporan, Alberto Ravasio, care spune că apreciază la scriitorul român „frumuseţea pură a paginii”, dar, Cărtărescu, în final, „livrează o catedrală ce are doar schelele, o planetă doar cu aburi spațiali, fără un nucleu, fără un centru pe care să se sprijine”; cel al lui Cărtărescu, continuă el, este „un amestec pur lexical, nu epistemologic”. (sursa: https://revistaechinox.ro/2021/04/eseu-armando-santarelli/)

Ciudat… Paginile scrise de Cărtărescu – îmi permit o părere – nu trebuie să (ne) ducă la epistemologie. Ideea (sau senzaţia, sau trăirea) apare în final de paragraf, de capitol, de carte, nu sare în ochi, nu-i clară de la început. E un drum pe care cititorul trebuie să-l parcurgă cu răbdare, să admire bogăţia lexicală care i se oferă. Folosim aceleaşi cuvinte. Nouă, din amestecul lor, ne iese comunicarea. La Cărtărescu, nu comunicarea e pe primul plan. Mai mult contează bogăţia stilistică a frazelor, frumuseţea şi unicitatea alăturării unor cuvinte care te fac sa te întrebi cum poate un om să descrie cu atât de multe amănunte un obiect, un fapt, un vis.

Cărtărescu poate că livrează o catedrală care are doar schelele. Tocmai în asta constă măreţia! Fără schele, catedrala nu se poate înălţa. Fiecare cititor o construieşte mai departe aşa cum vrea. Cărtărescu nu comunică (sau o face puţin), el îl face pe cititor participant la visul sau la întâmplarea care pare reală, imaginarul nefiind niciodată lăsat să zacă nebăgat în seamă.

Şi nu trebuie neglijat că „orbitor” are şi sensul figurat că tulbură raţiunea. Nu pot trece mai departe fără să citez aici un fragment din „Orbitor. Aripa stângă”:

„Că sîntem larve ale unei fiinţe astrale ne-o arată trunchiul nostru cerebro-spinal. Cu măduva spinării ca rădăcină şi cu cele două emisfere cerebrale din ţeastă ca două cotiledoane cărnoase, el seamănă perfect cu o plăntuţă în primele stadii de după-ncolţire. Carnea e pămîntul în care a fost sădită şi pe care-l va epuiza de resurse, creierul va fi şi el consumat şi se va zbîrci ca miezul de nucă într-un fruct sec, iar din mijlocul lui vor izbucni, fragede şi luminoase, cele două frunzuliţe, aripi ale sufletului, aripi ale duhului, care vor părăsi răsadniţa acestei lumi pentru ca, îmbrăcate în slava unui corp ceresc, să fie plantate pe un pămînt nou, sub un cer nou”

… şi să spun: asta da!
Aş putea spune de multe ori: asta da! Drumul lung la care pleacă cititorul (cartea are, în format pdf, 661 de pagini) are, în multe momente, idei interesante, unice aş zice. Dau un exemplu: „Eram, cei din familia noastră, ca trei insecte preocupate fiecare de propria dîră chimică, atingîndu-şi rareori antenele şi trecînd mai departe”.

Dacă nu pot fi de acord cu Alberto Ravasio, nu pot fi de acord nici cu Mircea Cărtărescu însuşi, care spunea – cred eu că într-un moment de modestie – că a scris cartea „Într-un singur flux, de paisprezece ani, pagină după pagină pe o serie de caiete, fără a le reciti și fără a rescrie vreodată, pornind inițial de la singura dorință de a scrie o carte de peste o mie de pagini și de a vedea unde mă duce acest gest”.

„Orbitor. Aripa stângă” n-are o mie de pagini. Are mai puţine. Autorul lasă impresia că în momentul când se apucă de scris, ideile se dezvoltă de la una la alta, se ramifică formând „un arbore” care pare a fi, la prima vedere, un „obstacol” dincolo de care nu se vede nimic altceva decât neînţelesul.

Asta, doar la prima vedere… Cărtărescu zice ceva interesant la un moment dat:
„Nu doar vedem, ci şi gîndim doar de la roşu la violet. Nu înţelegem decît ce deja am înţeles, nu credem decît ce deja am crezut. Dar cum ar fi să vedem întreg spectrul din care vederea-i doar o gaură într-un zid nesfîrşit? Să vedem cu toată pielea şi să gîndim cu toate celulele, ca şi cînd am fi alcătuiţi în întregime din neuroni?”.

Nu mi-a plăcut că unele idei din „Orbitor. Aripa stângă” (apărută în 1996) „sar” în alte cărţi ale aceluiaşi autor. Dau câteva exemple.

„Ăsta, aşa oaie blîndă cum îl vedeţi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc şi i-a strîns cenuşa şi-o mînca dimineaţa cu linguriţa dintr-o oală mare, uite-aşa, şi după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliţie […]”. – citat din „Orbitor”.

„… în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei”. – citat din „De ce iubim femeile” (apărută în 2004).

„Mimi făcea colecţie de pachete de ţigări şi un arici viu, pe care-l scotea cîteodată afară, în spatele blocului”. sursa: „Orbitor”.

„Mimi creştea un arici şi colecţiona cutii de ţigări străine, unele făcute din plastic subţire”. sursa: „Mendebilul” (anul apariţiei: 2006).

„…că o dată va mai vedea, şi nu doar cu ochii, ci cu toată pielea corpului său”. – idee din Mandebilul.

„Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”. sursa: „Orbitor”.

Ce să mai spun despre efectul Kirlian, care în cartea pdf pe care am citit-o e scris greşit de fiecare dată când apare ?  Scrie „efectul Kirilian” la pagina 134, „efectul kirilian” la pagina 308 şi „efectul Kirihan” la pagina 429.

Să revenim la aspectele pozitive ale cărţii. Cărtărescu descrie în cartea sa [carte…Cărtărescu… merge, nu-i aşa ?]  întâmplări din perioada comunismului – securistic trăite în fiecare casă şi trebuie recunoscut, o face cu umor, cu ironie. Unde exista un televizor „…imaginea se deregla, apărea scris pe ecran „Defecţiune tehnică”. „Stai, nu mai pocni televizorul, că e de la ei”, zicea mama, căci tata, cum începea să joace imaginea, sărea enervat şi lovea cu palma în cutia de lemn atît de tare, că era de mirare că nu se făcea praf. Aceşti „ei” ştiau ce-ţi trebuie, nu mai trebuia să-ţi baţi tu capul. Îţi dădeau un film pe săptămînă. O emisiune de varietăţi vinerea şi serialul cu Sfîntul sîmbăta. Marţi nu-ţi dădeau nimic, se odihneau şi ei. În schimb, se pare, tot ce-ţi cereau era să nu vorbeşti „ce nu trebuie”.”

Primii ani de şcoală, în vremurile când fiecare elev folosea tocul cu peniţă, cerneala din călimară:
„Îi fusese îngrozitor de greu să înveţe să facă literele. Apăsa pe pagină cît putea, peniţa tocului se crăcăna şi caligrafia ieşea aiurea. Îi plăcea însă mult mirosul şi chiar gustul tocului, care avea capătul zbîrcit de zeci de muşcături. Cerneala însă avea un miros oribil, dacă nu era „Pelican”, cea mai bună, ce se vindea în cutii de carton în care era o elegantă sticlă plată. Cînd îi deşurubai prima dată dopul, ieşea de-acolo o aromă stranie, pătrunzătoare. Pe fundul dopului era un cauciuc mereu impregnat de cerneală. Ăla mirosea cel mai tare. Cerneala o turna într-o călimară de plastic care, chiar dacă se răsturna, nu lăsa să curgă cerneala, şi totuşi copiii erau mereu pătaţi peste tot, pînă şi pe limbă”. Chiar aşa era!

Sau, tot în primii ani de şcoală: „De deasupra tablei le zîmbea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu faţa lui de unchiaş singuratic. Cînd vorbeau, în clasă, despre eroii clasei muncitoare şi despre comunişti, tovarăşa îl dădea mereu exemplu de luptă şi abnegaţie. Nu se ştia însă prea bine ce făcuse, în afară de faptul că era conducătorul ţării”.

„Orbitor” – cuvântul, apare de treizeci şi şapte de ori în carte. Până la urmă,– îl citez mai departe pe autor – „în miezul miezului acestei cărţi nu se află altceva decît un urlet galben, orbitor, apocaliptic…”.

                                                Horia Picu

Mulţumesc doamnei care mi-a trimis invitaţia – prin facebook – de a citi Proiectul de buget local pentru anul în curs. L-am citit şi… am scris despre el. Ce-am găsit se poate citi mai departe.

La ANEXA NR. 3 Lista obiectivelor de investiții finanțate din bugetul local aferentă anului 2025, la poz. 7, „Lucrări de contorizare individuală a apei potabile imobilul situat la adresa str. Cuza Vodă nr. 8 (10 apartamente)”, scrie 26 mii suma alocată şi 70 mii Cap. bug.
– Dacă ar veni un reprezentant al Vital S. A. şi ar citi apometrele din apartamente sau case, aşa cum se făcea mai demult, Primăria ar face o importantă economie de bani. Am mai discutat asta şi mi s-a spus că nu se poate, legea nu permite, etc. Atunci schimbaţi legea! Sau cei de la Bucureşti nu vă bagă în seamă?

La poz. 19: „Management energetic și actualizarea anuală a Programului de Îmbunătățire a Eficienței Energetice în municipiul Sighetu Marmației”
– Putem şti în ce constă Programul, în afară de învelirea unor blocuri?

La poz. 20: „Modernizarea și eficientizarea sistemului de iluminat public II în municipiul Sighetu Marmației”
– Sper că sistemul de iluminat public II să fie mai strălucitor decât sistemul nr. I, care-i cam chior.
– Până atunci, în ce constă eficientizarea asta a iluminatului public? Are Primăria proiecte de alimentare becuri cu panouri fotovoltaice? Ştie Primăria că în ţara asta sunt oraşe cu stâlpi care au, fiecare in parte, cate un mini panou din ăsta?

La poz. 21: „Elaborare Plan Urbanistic Zonal – zona Fuchs (inclusiv avize)”:
– Când v-aţi apucat cu mare tam-tam de cartierul Fuchs, n-aţi făcut şi P.U.Z.? Sau nu ştiaţi ce-o să iasă?

La poz. 22: „Proiect: Construirea de insule ecologice digitalizate în Municipiul Sighetu Marmației – PNRR”:
– Vorbe, vorbe… Vorbim despre gunoi degeaba. Dar ne plac cuvintele pompoase. Digitalizăm, facem insule ecologice. În acest timp, tot centrul oraşului, cu Pietonală cu tot, e plin de gume de mestecat. Nu se poate face nimic, nimic, nimic? Oraşul arată scârbos şi Primăria face insule ecologice. Mamma mia!
– Aceeaşi întrebare şi pentru poz. 23. Aici apar insulele subterane. Uau! Tare de tot!

La poz. 26 „Reabilitare străzi de interes local în Municipiul Sighetu Marmației, județul Maramureș – finanțare multianuală program Anghel Saligny”:
– Care străzi? Câte? Două, că-i mai mult decât una, sau… zece? Sau… mai vedem noi, dacă ajung banii?

La poz. 27. Începem să ne săturăm de studiul de fezabilitate pentru ocolirea centrului oraşului. Mai departe puteţi merge?

La poz. 28 zice-se că se va consolida mobilitatea urbană. Adică… ce?

La poziţiile 30-36 apar tot felul de planuri. Precis că vor fi frumos colorate, scrise cu litere mari. Trăind în epoca pdf şi a altor formate digitale, va lipsi coperta din piele şi şnurul galben-auriu ca semn de carte. Dar realizarea pe teren când va fi? Să nu ne grăbim, nu-i aşa?

La poz. 36: „Documentații și avize aferente obiectivului de investiții ,,Construirea unei unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile în vederea compensării consumului propriu din municipiul Sighetu Marmației, jud. Maramureș”.
– Cam care ar fi sursa de producere a energiei electrice ?

Poz. 37 lămureşte problema, dar ridică alta. Concret. Scrie aşa: „Elaborare Studiu de soluție (SS), analiza de sistem și obținere ATR pentru racordare la rețeaua electrică de distribuție a parcului fotovoltaic pentru proiectul ,,Construirea unei unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile în vederea compensării consumului propriu din municipiul Sighetu Marmației, jud. Maramureș”.
– Deci se face parc fotovoltaic (problema e lămurită, aşadar!), apoi se elaborează un Studiu despre cum să ajungă firele cu curent electric la reţeaua electrică a oraşului. Nu se putea face un singur proiect din poz. 36 şi poz. 37?

La ANEXA NR.4, poz. 4, scrie: „Achiziție și montare cișmea stradală la Muzeul Satului”.
– Asta cu cişmeaua e de câţiva ani! Tot o puneţi pe listă, dar cişmeaua nu apare! Există nişte limite!…

La ANEXA NR.5: „Lista obiectivelor de investiții finanțate din alte surse aferentă anului 2025”.
– De la poz. 9 la poz. 14 apar tot felul de planuri, la care stăm întotdeauna bine. Avem creioane colorate. La realizare mai avem de aşteptat…

La ANEXA NR.6: „Lucrări de reparații și întreținere aferente anului 2025”.
– La poz. 2 scrie: „Materiale (flori, arbori, îngrășământ ș.a) și alte servicii de întreținere zone verzi”.
– Am tot scris (rectific: am tooot scris) că zona de la Pompieri la Carrefour ar putea arăta altfel. Un trotuar din asfalt (dacă se poate gata cu gume de mestecat în el, ca să nu se mai ostenească unii, alţii cu „împodobirea”), nişte pământ pus până la borduri, nişte flori, un gard viu… O fi prea mult, prea greu?

La poz. 5, „Iluminat public”, nu ştiam că luminile alea chioare aşa se pot numi…

La poz. 22 zice că se vor repara străzi. Mi-aduc aminte că anul trecut într-o prezentare Power Point la Primărie apărea şi strada Ignişului, stadă centrală din oraş. Invit reprezentanţii Primăriei la o plimbare pe acea stradă. Cine vine cu mine?

La poz. 27 mă interesează ce lucrări de siguranţa circulaţiei se vor face? Că de semafoare nu cred să fie vorba!

La poz. 38: „Lucrări vopsit acoperiș Cinematograf Mara și Muzeul M”. Acum v-aţi gândit să vopsiţi acoperişul cinematografului şi al „Muzeului M”? Mă uit pe Anexa 6 şi văd că s-ar fi putut scrie „Muzeul Maramureşean”, dar aţi prescurtat inadmisibil.
La ANEXA nr.8 „Situaţia numărului de personal permanent şi temporar precum şi fondul salariilor de bază” scrie că:
– Aparatul de specialitate al primarului are 98 de membri, care primesc, toţi, pe anul în curs, 11.960.670 lei. Adică 10.000 de lei pe lună fiecare. Nu-i rău…
– La Clubul Sportiv Municipal se câştigă în medie 3.240 lei. Asta nu-i bine…
– La Urbana se câştigă în medie cam 6.700 lei. Nu-i rău…
– La Centrul (lipseşte „l” din Anexă!) Cultural se câştigă apropape 6.800 lei.
– La SPCLEP se câştigă în medie 8.850 lei le lună. E bine!
– La Poliţia locală media e de 9.290 lei. Super!
– La Asistenţă socială 4.400 lei este media salarială.
– La Spital se câştigă aproximariv 8.600 lei.

Deocamdată, atât. Lipseşte grija pentru nesigurele zile care vor veni, nu văd măsuri concrete pentru… Dar de ce să dau eu soluţii, de ce să dea cetăţenii oraşului soluţii, când unii care fac parte dintr-un Aparat chiar ar putea-o face?

În loc de final: am pus la articol o poză cu nişte creioane colorate. Poate că dacă s-ar achiziţiona, ar fi utile la planurile din Anexa 5.

Horia PICU

Încerc să mă lămuresc pe mine însumi despre opera lui Mircea Cărtărescu. Vreau să îmi pot face o părere, desigur, fără pretenţii de specialist în arta literaturii, doar ca cititor care tot trece de la un autor la altul, de la un stil la altul, de la un arhicunoscut la un aproape necunoscut scriitor.

Ideea mi-a venit de curând, după ştirea neprimirii scriitorului în rândurile academicienilor. Înainte de a face primul comentariu despre „Mendebilul”, pun aici numele unor scriitori care au fost şi academicieni, folosind sursa https://acad.ro/bdar/armembri.php

Fac precizarea că din toată lista am ales doar scriitorii din secolele XX şi XXI, fără cei care au primit – ? –  onoranta recunoaştere după moarte. Aşadar, scriitorii academicieni şi anii când uşa Academiei le-a fost deschisă: Tudor Arghezi 1955, Eugen Barbu 1974, Jean Bart (Eugeniu Botez) 1922, Mihai Beniuc 1955, Geo Bogza 1955, Demostene Botez 1963, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti 1918, Nicolae Breban 2009, Augustin Buzura 1992, George Călinescu 1948, Eusebiu Camilar 1955, Barbu (Ştefănescu) Delavrancea 1912, Ştefan Augustin Doinaş 1992, Geo Dumitrescu 1993, Victor Eftimiu 1948, Petru Dumitriu 1993, Gala Galaction 1947, Nicolae Gane 1908, Mihnea Gheorghiu 1996, Nicolae Iorga 1910, George Murnu 1923, Fănuş Neagu 2001, Camil Petrescu 1948, Cezar Petrescu 1955, Alexandru A. Philippide 1963, Dumitru Radu Popescu 2006, Titus Viorel Popovici 1974, Marin Preda 1974, Liviu Rebreanu 1939, Mihail Sadoveanu 1921, Marin Sorescu 1992, Zaharia Stancu 1955, George Topîrceanu 1936, Dumitru Ţepeneag 2019, Elena Văcărescu 1925, Tudor Vianu 1955, Grigore Vieru 1993, Romulus Vulcănescu 1993.

Se observă că după 1990 deschiderea uşii Academiei Române s-a îngustat pentru scriitori. Au reuşit să treacă „într-un borcan, dar într-unul tăiat parcă în cristal de stîncă […] […] borcanul […] din cînd în cînd scăpăra curcube[i]e. În peretele borcanului, care scînteia nebuneşte, apăruseră contururile subţiri ale unei uşi”. (sursa: Mircea Cărtărescu – „Mendebilul”): Marin Sorescu în 1992, Ştefan Augustin Doinaş în 1992, Augustin Buzura în 1992, Geo Dumitrescu în 1993, Petru Dumitriu în 1993, Grigore Vieru în 1993, Romulus Vulcănescu în 1993, Mihnea Gheorghiu în 1996. După anul 2000, s-a deschis doar pentru: Fănuş Neagu în 2001, Dumitru Radu Popescu în 2006, Nicolae Breban în 2009 şi Dumitru Ţepeneag în 2019.

După cum se vede, uşa Academiei s-a deschis ultima oară pentru un scriitor în 2019. De mai bine de cinci ani, „un lacăt enorm, moale, ca de carne, atîrna la uşă”. (aceeaşi sursă).

Scriitorului Cărtărescu, uşa Academiei i se arată mereu întredeschisă, cu cineva înăuntru care o ţine bine să nu se deschidă mai tare. Pe opera lui, pe întreaga sa operă, nu-i deloc uşor de aplicat o ştampilă pe care să scrie: bună sau de refuzat pentru ca autorul ei să devină sau nu academician.

Revin acum la „Mendebilul”. Întâmplări din lumea copilăriei, trăite şi închipuite, cu autorul personaj principal şi povestitor, care ne duc în vremurile când fiecare descoperă lumea şi, pe măsură ce aceste descoperiri apar, vălul inocenţei se dă, uneori încet-încet, uneori brusc la o parte, sunt elementele fundamentale ale nuvelei.

„Vova şi Paul Smirnoff (ce contrariat am fost mai tîrziu cînd am auzit de vodca numită la fel!), Mimi şi Lumpă (nu ştiu cum îi mai chema), Luţă, Dan de la scara trei, Marconi şi frati-su Chinezu, Luci, Marian-Marţianu-Marţaganu-Ţaganu-Ţacu, cel care acum vreo doi ani s-a însurat cu o vînzătoare de la cofetărie, Jean de la etajul şapte, Sandu, vecinul meu, Nicuşor de pe scara cealaltă. Fiecare, mi se pare acum, era interesant în felul lui”, sunt colegii de joacă ai povestitorului.

Mimi îi pune porecla Mendebilul lui Dan Nebunul, „o poreclă ciudată, despre care nici pînă acum n-aş putea spune de unde venea şi cum a trecut prin mintea greoaie a lui Mimi”.

Colecţiona cutii de ţigări străine, creştea un arici şi era cel mai mare dintre toţi şi îi putea bate oricând pe ceilalţi. De-asta era şeful.

Încet-încet, Mendebilul atrage auditoriul de partea sa. Avea harul povestirii, al imaginaţiei care prinde într-un grup de copii inocenţi. Mendebilul spunea că – şi mai mai departe trebuie să-l citez în totalitate pe Mircea Cărtărescu, altfel textul pierde din inedit:
„Femeile nu se împreunează niciodată cu bărbaţii. Ele poartă în pîntece o celulă. Cînd ating vîrsta potrivită, vor să nască. Atunci dau drumul la treptele naşterii. Ele sînt acestea: din celulă iese un purice. Din purice, un gîndac. Din gîndac, o broscuţă. Din broscuţă, un şoarece. Din şoarece, un arici. Din arici, un iepure. Din iepure, o pisică. Din pisică, un cîine. Din cîine, o maimuţă. Din maimuţă, un om. Femeile se pot opri la orice treaptă. Unele femei nasc broscuţe, altele pisici. Dar cele mai multe îşi doresc copii. Ele ar putea să nască o fiinţă mult mai minunată decît un copil, pentru că treptele naşterii nu se termină cu omul. Şi Mendebilul încheie: „Eu am văzut o astfel de fiinţă. […] Oamenii nu sînt toţi de un fel. Ei sînt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit şi cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit. Aceştia sînt stelele. […] Cît sîntem vii, vedem doar ca prin crăpătura unei cutii de scrisori, dar după moarte vedem de jur împrejur, cu toată pielea”.

Mendebilul şi ceilalţi colegi de joacă şi de „explorare” ai lumii oamenilor mari se maturizează. Se maturizează şi Mirciosu, aşa cum îi spuneau ceilalţi copii lui Mircea, viitorul scriitor.

Nuvela e o împletire de real şi imaginar. Mircea Cărtărescu scrie despre Mendebil că „Nu a existat un copil atît de savant la noi în bloc”.  Nici ceilalţi nu sunt uitaţi: „Vova Smirnoff e acum inginer, Lumpă e picolo la Athenee Palace, îl tot văd pe-acolo. Marţaganul e şi el ceva pe undeva, Sandu e tot inginer, iar Nicuşor e amicul meu, Nicolae Iliescu”. 

Sigur că „Mendebilul” nu e un maxim al creaţiei lui Cărtărescu, dar are meritul că trezeşte în fiecare cititor amintirea momentului sau momentelor când ceva, cumva, în copilărie, ne-a arătat lumea reală.

Rândurile de mai sus pot fi luate ca răspunsul unui cititor la întrebările pe care şi le pune autorul: „Dar unde e Mendebilul? De unde naiba a apărut povestea asta?”.

Horia PICU

Citesc pe https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/ministrul-educatiei-daniel-david-despre-performanta-la-nivel-de-liceu-in-romania-modelele-pe-care-le-avem-nu-mai-sunt-adecvate-3144515, având  data actualizării: 04.03.2025, ora 19:13 şi data publicării: 04.03.2025, ora 19:01, declaraţia ministrului Educaţiei, Daniel David: „Intră în liceu tineri cu inteligenţă şi creativitate similare celor din țări vestice, nu ies la fel de performanți”.

Adică profesorii din liceu le cam taie elevilor din creativitate şi inteligenţă. Oare aşa să fie?

Dacă tot e amator de statistici domnul David, ar putea să informeze poporul de unde a luat informaţia asta? Cum s-au măsurat inteligenţa şi creativitatea în şcoala generală? Apoi, cum s-au reluat măsurătorile, tot la inteligenţă şi creativitate în liceu, aceloraşi elevi! – altfel statistica ar fi irelevantă! – şi unde pot fi găsite datele şi chestionarele care au dus la această alarmantă situaţie?

Ştie domnul ministru câţi elevi intră în licee cu note de 1 sau 2 la română şi matematică, dar media le saltă frumuşel cu media celor patru ani de şcoală generală?

S-a uitat domnul ministru pe nişte statistici clare, care arată că elevi cu note la Evaluarea Naţională sub 4 (nu sub 5!), au luat note bune (şi cât se poate de adevărate!) la bacalaureat? Ştiu cazuri concrete de la matematică.  Şi astea s-au întâmplat de când supravegherea video la bacalaureat funcţionează mai ceva ca la Trezoreria Naţională.

Astea sunt exemple clare că la nivel de liceu inteligenţa dezvoltată, chiar creativitatea, sunt în creştere.

Cu ce ţări s-a făcut comparaţia la inteligenţă şi creativitate? Putem vedea nişte documente lămuritoare?

„Noi nu avem geografia României, nu avem istoria României de 20 de ani. Haideţi să regândim istoria, să regândim geografia, să readucem gramatica la liceu fiindcă copiii noştri nu mai vorbesc corect limba română”, mai declară ministrul David.

Oare?… Internetul îmi dă rapid două contraexemple:

Geografie clasa a VIII-a, în care scrie:
„Acest manual este aprobat prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 5703/07.10.2020 și este realizat în conformitate cu Programa școlară aprobat prin Ordinul Ministrului Educatiei Naționale cu nr. 3393 din 28.02.2017”.
2017… şi suntem în 2025. Ce să mai zic?  Eventual, să pun aici o parte din cuprins:

3. Carpații Orientali ………………………………….20
4. Carpații Meridionali ………………………………23
5. Carpații Occidentali ……………………………….25

https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20VIII-a/Geografie/RURJVFVSQSBESURBQ1RJ/A921.pdf

Şi la istorie sunt manuale. Se pot găsi, se pot comanda. Nu mai insist cu exemplele. Insist însă punând alte întrebări domnului ministru:

1. Ce-i de regândit la geografie? Oltul tot pe-acolo curge, Carpaţii au aceleaşi înălţimi şi subsolul aceleaşi bogăţii (care vor ajunge… unde vor ajunge!).
2. Dacă istoria va fi regândită, dar… va rămâne tot aşa, mai bine să mergem cântând cântece patriotice mai departe. Despre istoria Transilvaniei se poate învăţa la şcoală? Trecutul nu se poate schimba, nu se poate regândi. A fost, şi aşa rămâne! Dar trebuie ştiut exact aşa cum a fost!
3. Nu vorbesc bine româneşte copiii de azi. Dar adulţii ce fac, domnule ministru? Aţi văzut cum se scrie pe la televiziuni? Aţi auzit dvs. de meseria de „antrolopog”? Precis că nu… Mi-am pozat televizorul într-o zi. Aşa scria acolo! Partidul care v-a propus pentru funcţia de ministru a avut până deunăzi un şef pe care nu-l puteai asculta din cauza prea multor „ă-uri” cu care ne zgâria urechile de fiecare dată când spunea ceva. Citiţi comentariile la articole, şi vă veţi lămuri asupra corectitudinii scrisului celor mari, de la care învaţă cei mici.

Înainte de întrebarea cu nr. 4, un citat din aceeaşi sursă, adică: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/ministrul-educatiei-daniel-david-despre-performanta-la-nivel-de-liceu-in-romania-modelele-pe-care-le-avem-nu-mai-sunt-adecvate-3144515

„…performanţa la nivel de liceu nu arată bine. Intră tineri inteligenţi, creativi, cu inteligenţă şi creativitate similare celor pe care le vedem şi în alte ţări vestice, nu ies oameni la fel de performanţi. Asta mie îmi spune că modelele pe care le avem în zona învăţământului liceal în acest moment nu mai sunt adecvate”.

4. Erau vremuri în ţara asta când se ştia că cine termină o facultate are un loc de muncă în domeniu. Astăzi, de ce-ar mai învăţa ca altădată tinerii, din moment ce diplomele înaltelor şcoli sunt bune doar pentru fala rudelor şi a posesorilor, în foarte multe cazuri? De ce să se străduiască să înveţe, din moment ce tot munci la care pregătirea de liceu, cu sau fără diplomă, le oferă societatea? Cine ar mai învăţa azi aşa, ca altădată, dacă ar şti că facultatea îl trimite direct în şomaj, sau la turnat cafele în ceşti?

Nu mai există legătura între facultate (sunt, totuşi, excepţii – a se vedea Medicina, Arhitectura, dar mai sunt şi altele) şi locul de muncă obţinut conform cu calificarea.

Când se va reglementa asta, atunci starea de lehamite, de dezinteres vizibilă pe feţele multor elevi, va dispărea. Nimeni nu învaţă (doar) de dragul învăţării. Se învaţă dacă se întrevede o finalitate care dă o siguranţă pentru viitor! Şi un salariu de care să nu-i fie ruşine!

Elevilor de azi, oricât ar învăţa, oamenii mari (ca vârstă şi ca funcţie), le oferă un singur lucru: Incertitudine!

Horia PICU

Rândurile mele despre această carte au apărut pe 17 august 2014 pe site-ul sighet-online.ro. Au trecut zece ani şi câteva luni…  S-a schimbat ceva într-un deceniu? Nu cred…  Reiau cele scrise atunci, pentru a vedea că suntem tot acolo. Adică unde NU trebuie!…

Augustin Buzura face parte dintre noi, cei aflaţi la periferie, adică departe de Centru, de locul unde se iau marile decizii, întotdeauna peste capetele noastre. Dacă mai adaug un sinonim în sens figurativ pentru „canon” (suferinţă sau chin), reiese din titlul cărţii scriitorului maramureşean că nemulţumiţii României de azi sunt mulţi, poate prea mulţi. Diferenţa o face faptul că unii sunt neîntrecuţi maeştri în mânuirea cuvintelor, alţii se mulţumesc doar să constate şi să meargă mai departe prin viaţă fără să comenteze ceva…

A fost o lungă perioadă de timp în care autorul a crezut că poate îndrepta câte ceva din relele societăţii noastre: „…vreo treizeci de ani, de la debut şi până la Revoluţie, m-am iluzionat că sunt util, că trebuie să strig în locul celor ce nu ştiau să strige ori se temeau […].”

Greu înainte de decembrie 89… „Romanele, articolele şi interviurile publicate atunci, în acei ani, când a fost cumplit de greu, după interdicţii şi interminabile confruntări cu cenzura şi cu Securitatea îmi sunt mărturie.”

Greu şi după „schimbarea la faţă” a ţării, când, deşi putem vorbi şi acţiona mult mai liber, n-o facem… Augustin Buzura îl citează pe Erich Fromm: „Nu există, oare, pe lângă dorinţa înnăscută de  libertate şi o dorinţă instinctivă de supunere?”

Poate fi o explicaţie pentru toate câte ni se întâmplă. În afară de explicaţii sau justificări, la ce altceva să ne aşteptăm?… Autorul cărţii tratează câteva teme care ne interesează pe toţi cei aflaţi la periferia strâmbei societăţi româneşti: „Într-un timp incredibil de scurt, educaţia, sănătatea, economia au fost cu desăvârşire distruse cu contribuţia celor care ar fi trebuit să le apere: intelectualii.”

Temele mai înainte menţionate au apărut în editorialele autorului în perioada 2005-2008 în revista „Cultura”. Au fost adunate într-un volum care a apărut in 2012. Suntem în 2014 şi nimic din cele scrise de Augustin Buzura cu câţiva ani în urmă nu pare a-şi fi găsit rezolvarea… De fapt, la noi nu se schimbă nimic… Aflăm din „Canonul periferiei”că Ion Luca Caragiale era de părere că „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că tot aşa vom rămâne”.

Ce zicea Camil Petrescu despre „activitatea” politică din România pare să fi fost ieri… „România… produce îndeosebi grâne, lemn, eseuri, spanac, vite, petrol şi ascultători de conferinţe.”

Ne distingem cu ceva de restul ţărilor, dar nu cu ceea ce ar trebui… „…unde concurăm noi fără adversari şi fără riscul de a fi întrecuţi prea repede este, se ştie, haosul. […] Nicio zi fără scandal, nicio zi fără minciună.”

Şi din când în când împăcări care păreau imposibile între adversarii politici de ieri… Există pentru toţi un lucru comun: dorinţa furibundă de a accede la putere cu orice preţ, cu orice compromisuri…

De la  miniştrii noştri, autorul surprinde un aspect esenţial al activităţii lor. Nimic nou…

Camil Petrescu (în 1935, după un scandal guvernamental legat de armament): „N-avem timp să culegem idei de la miniştrii noştri, mai ales că nici nu cunoaştem vreunul dintre ei cu idei.[Un ministru], din clipa în care a depus jurământul, devine un fel de fiară urmărită, încolţită, se zbate disperat să treacă prin rândurile solicitatorilor, incapabil să mai cugete ceva…”

Ce fel de țară avem? „Dincolo de bătălia oarbă şi ridicolă pentru imagine se găseşte o ţară tristă, obosită de zgomot şi aşteptare zadarnică,[…] o ţară ce aşteaptă învinsă următoarele buletine meteorologice şi, fireşte, noile războaie mediatice, fără învinşi şi fără învingători”

Augustin Buzura  e, uneori, în articolele care au fost adunate în „Canonul periferiei”, resemnat:  „…în absenţa pedepsei capitale, frigul, mizeria, inundaţiile şi incompetenţa pun în operă ceea ce odinioară făcea justiţia.”

În alte articole, autorul ne îndeamnă să nu ne lăsăm învinşi fără a încerca să facem ceva…

„…România are şi o altă faţă, diferită de aceea pe care o arată diletanţii şi nechemaţii, atât de numeroşi, ce răspândesc in jur intoleranţă şi ură crezând că au contract cu veşnicia.”

Martin Luther King spunea: „Vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează”.      

După cum lesne se poate constata în „Canonul periferiei” academicianul Augustin Buzura nu tace în privinţa lucrurilor care contează. Din păcate, mulţi nu scriu, nu acţionează, nu reacţionează. Doar citesc şi tac…

Horia PICU

…adică Sighetu Marmaţiei. Doar la noi se poate turna un asfalt format din pietricele unite temporar cu smoală şi cine mai ştie ce „ingredinte”, pe câte o jumătate de stradă (de-a lungul ei), lucrare care arată deja că la anul autorităţile cele noi, care pot fi tot cele vechi, vor trece iar în buget cheltuieli cu reabilitarea unor străzi pe care asfaltul, pur şi simplu, refuză an de an să stea lipit de drum. Se tot foieşte, se ondulează, se dispersează în părţile componente, adică pietricelele (acţiune vizibilă de pe acum), până când revine la starea initială de drum periculos pentru cauciucurile maşinilor.

Drumuri proaste am avut ş-om ave, noi păcăliţi cu promisiuni am fo ş-om si, dar măcar să fim găzdoaie bune, cum se zice pe la noi. Ne lăudăm că maramureşeanul e ospitalier, gospodar şi turiştii se simt cel mai bine pe-aici, inclusiv în Sighetu Marmaţiei. Trec peste aspectul trotuarelor şi străzilor şi să ne imaginăm că vine turistul din te miri unde să vadă ce e de văzut prin Sighet.

Vine, vizitează, dar i se face şi foame. Eu nu sunt turist în Sighetu Marmaţiei, dar ceea ce mi s-a întâmplat mie în seara de 10 mai 2024, se poate întâmpla oricui, iar întâmplarea arată că aici e „Localitatea tuturor posibilităţilor. Rele”.

Azi, mie şi unei foarte bune prietene, ni s-a făcut poftă de o ciorbă la restaurant. La ora 18:00 eram deja acolo. Nu spun unde, dar locul cu pricina are şi terasă, vremea era prielnică pentru o mâncare bună şi o discuţie amicală. Ne-am dus acolo şi după 12 minute, timp în care n-a venit nimeni să ne întrebe ce vrem, după ce m-am dus să întreb dacă ne bagă cineva în seamă, a apărut în sfărşit cineva din personalul de servire.

Era ora 18:00, oră la care să mănânci o ciorbă acolo e înterzis! Încă de la ora 17:00! Scrie în cartea de meniuri. Ne-a arătat asta „găzdoaia”! Până acum, în anii trecuţi, de foarte multe ori mi s-a întâmplat să fiu rugat de turişti, în toiul verii, să le recomand un loc bun unde se poate mânca bine. Eu, invariabil, le spuneam unde să meargă, dându-le şi repere de orientare, adică acolo unde azi am aflat că e interzis la ciorbă după ora 17:00.

Dacă la vară voi fi întrebat, voi recomanda insisitent unde să NU meargă lumea, adică acolo unde de la ora 17:00 nu mai poţi mânca ciorbă, că aşa scrie în cartea de meniuri. Prietena cu care am fost zicea că recomandările ar putea continua, de exemplu să nu se mai servească peşte la lăsarea întunericului că poate rămane un os în gâtul clientului.

Am plecat de-acolo şi m-am gândit cine dracu i-a învăţat pe ăştia să nu dea omului o ciorbă, care nu trebuia atunci de făcut, ci doar de încălzit.

Am mers în altă parte, la un alt local, tot în aer liber. Aici serveau ciorbe, n-aveau probleme că timpul cirorbei trecuse. În schimb, cine ne-a luat comanda părea un client care venise acolo la socializare. N-avea nici un fel de element de îmbrăcăminte care să arate că e persoana căreia i te poţi adresa. Era îmbrăcată (era o domnişoară) ca şi cum ar fi mers la plimbare. De altfel, stătea la masă cu alte domnişoare, râdeau şi povesteau. Greu era să distingă cineva venit acolo cu gând de a mânca ceva cui trebuie să se adreseze. Lângă masa noastră, era altă pereche, care aştepta deja de 30 minute să vină pizza, care nu mai venea. Ba, a venit când domnul a făcut puţină vâlvă, întrebând cât mai trebuie să aştepte. Interesant, miraculos aş zice, dupa faza asta, pizza a apărut imediat.

Perechea de lângă noi n-a avut şerveţele la masă. Tot domnul s-a dus să ceară şi s-a rezolvat. Nici noi n-am avut şerveţele, dar am avut batiste şi am rezolvat problema.

Mă întreb, oare localurile astea primesc aviz de funcţionare oricum, nu merge nimeni în vizită de serviciu dintre cei care dau acordul, prefăcându-se în clienţi doritori de ciorbe după ora 18:00, sau de clienţi nemaipomenit de simandicoşi care vor şerveţele la masă?

Turistul, când ajunge undeva, vrea să vadă ce-i de văzut acolo şi să mănânce ceva din ce-i trecut în cartea de meniuri. Lucruri mărunte, cea mai bună invitaţie de a reveni.

La noi, loc al tuturor posibilităţilor rele (n-am terminat-o, lista e mai lungă…), cred că turistul pleacă bucuros de pe-aici.

Bucuros, şi cu pofta-n cui! În el, încap multe pofte. Cuiu-i mare. Ştie o ţară întreagă cum arată…

Horia Picu

Să încep cu „rezolvarea” specific românească a chestiunii: nu se poate! Sau, altfel spus, am rezovat-o şi pe-asta, dar rămâne tot aşa!

Despre ce-i vorba.

Am făcut un calcul. Am presupus că un pensionar stă în Timişoara şi trebuie să meargă cu trenul la Bucureşti de cât de multe ori poate într-un an, deci mai mult de şase drumuri dus-întors cu preţ redus (cu preţ redus, nu gratis!) pe care Statul, în bunăvoinţa sa, i le acordă cu mărinimie.

https://mersultrenurilor zice că pentru un adult, drumul pe calea ferată de la Timişoara la Bucureşti Nord costă, la clasa a doua, 131, 5 lei, iar pentru un pensionar, în aceleaşi condiţii de călătorie, costă 68, 5 lei. Făcând scăderea, rezultă 63 de lei.

Avantajul pensionarului dispare după şase drumuri dus-întors, dar ce ne facem dacă omul are de călătorit mult mai mult? Atunci are de ales. Ori îşi pune pofta-n cui, sau sănătatea, sau posibilitatea de a sta şi a-şi îngriji nepoţii, sau… treaba lui ce caută la Bucureşti! Sau… ce caută atât de des la Timişoara, el fiind bucureştean!

Ministrul Muncii, Bucura Oprescu, zice că: „că scopul tichetelor de călătorie pe care le primesc pensionarii din România este de a-i ajuta pe aceștia să fie activi indiferent de vârstă, motiv pentru care tichetele nefolosite nu pot fi nici transformate în vouchere și nici nu pot fi primiţi bani pe ele. Aceste tichete sunt un drept pe care noi l-am gândit, şi-n vechile legi ale pensiilor au existat aceste drepturi, tocmai în sensul de incluziune socială şi de meținere a vieții active a pensionarilor, de a le da posibilitatea să călătorească. Acestea nu pot fi transformate în vouchere sau altceva tocmai pentru a menține acest drept. Pe lângă alte drepturi pe care le au, pensionarii au şi acest drept de a călători datorită acestor tichete”, a precizat ministrul Muncii în emisiunea România la raport, conform Bugetul.ro”. (sursa: https://cugetliber.ro)

Asta numai gândire nu-i! Dacă pensionarii ar putea folosi legal tichetele de călătorie ale altor pensionari (rude, vecini, cunoscuţi), ar avea de câstigat şi călătorii, şi CFR-ul!!! O procură notarială că pensionarul „X” folseşte tichetele de călătorie de la pensionarul „Y” (dacă vigilentul Stat are nevoie de dovezi!) sau doar prezentarea tichetului de călătorie, indiferent al cui ar fi şi astfel toată lumea ar fi mai mulţumită.

Unii pensionari sunt mai în putere şi ar putea călători mai mult si mai des dacă ar avea reducereile date de tichete. Alţi pensionari, fac „colecţii” an de an de tichete de călătorie pe care n-au cum să le folosească, din motive de vârstă, de sănătate, sau că pur şi simplu, n-au unde sau la cine să meargă.

La noi, pensionarii sunt încurajaţi să meargă cu preţ redus doar (!) şase drumuri încolo, şase drumuri încoace!
Restul, e pe bani mai mulţi şi o rezolvare, cum spuneam, specific românească…

Horia PICU

Trec destul de des pe lângă garajele aflate lângă Şcoala generală „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei. Au apărut nişte petice de asfalt pe ici, pe colo. Le-am şi pozat, că cine ştie… prima ploaie mai vijelioasă şi dovada că s-a lucrat pe-acolo n-am mai avea de unde s-o luăm.

Văzând peticirea specifică pe care o suportă an de an multisecularul nostru oraş în ultimii treizeci de ani şi mai bine, mi-a venit ideea să-i spun articolului de faţă „Sacul şi peticul”. Peticul, peticele, peticirea. Aici e clar. Peticire, sau improvizaţie, sau muncă de mântuială. Important e să ţină lucrarea până se taie pnglica, sau trec alegerile.

Peticire… Atât s-a putut, atâţia bani ne-a dat „ăl de sus”. N-am scris „Ăl”, deci mă refer la fonduri care curg de la un robinet numit Baia Mare, sau de la unul mai mare numit Bucureşti, sau la unul şi mai mare, dar ăsta îţi dă doar dacă ştii cum trebuie să ceri, numit U.E.

Cu petice de asfalt ne întâlnim în fiecare an. Suntem obişnuiţi cu ele. Sau, folosind un termen general valabil, ne-am obişnuit cu peticul de peste tot. Se mai pune o floare, se mai taie nişte crengi, se mai mătură şi se „îndrumă” gunoiul stradal spre gurile de scurgere, se mai pun nişte borduri, din când în când suntem anunţati că s-au retrasat nişte marcaje rutiere. Cu alte cuvinte, se mai pune de o improvizaţie. Adică se mai peticeşte ceva, pe undeva.

Este o postare pe internet care m-a inspirat pentru titlu. Se poate citi, e o foarte frumoasă fabulă despre un sac şi un petic, pe: https://bookwrite.home.blog/2023/11/20/sacul-si-peticul-poem-fabula-2/

Mai greu este să găsesc cine sau ce-i sacul în povestea sigheteană. În fabulă, sacul nu acceptă peticul, dar soarta nemiloasă îi ştirbește mult din mândrie şi, decât să rămână fără grâu în el, care se tot scurge prin gaură, acceptă să fie peticit.

Sighetul se peticeşte în loc să primească „haine noi”, pe măsura importanţei sale istorice. Ar putea avea clădirile înnoite care să arate ca şi cum cei de azi le-au ridicat.

Totuşi, nu poate merge improvizaţia pe care o vedem an de an la nesfârşit… În fabulă, scrie că „Țăranul întinse supărat/ Sacul cel rupt cu grâne scurse/ Şi aşteptă ca croitorul/ să-l peticească iute”.

Adică avem un sac, un petic, dar apare şi un croitor. Îl aşteptăm şi noi la Sighet pe „Croitoraşul cel viteaz”, dar asta-i altă poveste.

De iunie…

Horia PICU

La vară ne alegem localii şi pe cel mai mare dintre toţi. Ne facem visuri, sau avem doar vise frumoase? Visurile ni le fabricăm singuri, închipuindu-ne cum ar fi, dac-ar fi. Visele ne vin când dormim. Le avem şi nu le putem controla. Pot fi frumoase, sau urâte.

La visuri e altceva. Ne facem speranţe şi credem că dacă până acum n-a fost bine, simpla promisiune de altceva a aceloraşi, care-şi schimbă doar trambulina care să-i ducă mai aproape de fotoliul nr 1, visurile noastre (în cazul de faţă năzuinţele noastre de sigheteni sătui de minciuni electorale!) se transformă în realitate.

Deocamdată, constat că cetăţeanul nu contează în ochii a cel puţin 7 (şapte) consilieri locali. Sau… poate n-au fost deranjaţi cu o asemenea bagatelă de cerere făcută de un cetăţean al Uniunii Europene care are drepturi (se zicea asta pe la televiziuni cu obstinaţie, cândva).

Desfăşurarea evenimentelor, în rândurile de mai jos.

Pe 19 septembrie 2023 am trimis pe adresa de poṣtă electronică a Primăriei o cerere oficială în care solicitam (mă citez): „vă rog să-mi trimiteţi la adresa mea de email (–) motivarea scrisă a celor 7 consilieri locali pentru demiterea actualului viceprimar Dana Oniţa Ivaṣcu. Menţionez că am nevoie de acest document pentru a scrie un comentariu în care îmi voi păstra imparţialitatea faţă de cele două părţi aflate în conflict. Sighetenii trebuie să ṣtie. Dacă aprobaţi, documentul prin care se aduc acuzaţii viceprimarului va fi publicat, astfel încât toţi cei interesaţi să-l cunoască″.

Primăria mi-a răspuns:
„Stimate domnule Horia Picu, referitor la e-mail-ul transmis de d-voastră, înregistrat la Primăria Sighetu Marmației în data de 20 septembrie cu nr. –, vă comunicăm faptul că am solicitat și suntem în așteptarea acordului celor șapte consilieri locali pentru a vă pune la dispoziție motivarea la care faceți referire. De îndată ce-l vom obține, vă vom transmite documentul solicitat″.

Nu ṣtiu dacă cei ṣapte consilieri au fost informaţi despre cererea trimisă de mine. Poate n-au fost, poate au fost ṣi nu le-a permis timpul, prea ocupaţi fiind cu adoptarea celor mai bune hotărâri pentru oraṣ (a se vedea apa ṣi gunoiul).

Şi uitaţi aṣa a apărut încă un vis în noianul de visuri pe care-l port în mine zi de zi. M-am gândit că voi primi motivarea cerută. Trecut-au cele 30 de zile în care ar fi trebuit să primesc un răspuns. Au treut peste 6 luni de la trimiterea cererii. Niciun răspuns… Ceva de genul: nu se poate, nu vrem, nu ne permite legea cutare, articolul cutare.

Am publicat în 31 martie 2023 pe www.salutsiget.ro un articol pe această temă, căruia i-am zis

„Visuri pentru sigheteni? Nu… Doar vise!…” şi de-acolo m-am citat pentru prezentarea mersului evenimentelor. Acum a trecut un an, se vede cât de mult contează cetăteanul în ochii celor şapte sau ai responsabililor cu rezolvarea cererilor sighetenilor, care au dreptul de a fi informaţi.

Ce poate declanşa o schimbare de atitudine a acelora care până acum n-au făcut ce aveau de făcut şi dintr-o dată ni se arată harnici şi evlavioşi, apropiaţi de popor, zâmbitori şi compătimitori pentru sighetenii care oftează degeaba după zilele mai bune ale oraşului?

Doar campania electorală poate fi răspunsul…

Se zice că dacă cineva te-a păcălit o dată, să-i fie lui ruşine. Dar dacă te-a păcălit a doua oară, să-ţi fie ţie ruşine.

Din patru în patru ani, tot uităm asta… Şi când vin turiştii şi ne văd clădirile ni se face iar ruşine. Când primăvara sigheteană înseamnă în afară de ghiocei şi gropi pe străzi, când mergi pe trotuarele amărâte şi greu de asfaltat, ni se face iar ruşine şi atunci ne exprimăm vehement nemulţumirea DOAR pe diferite căi electronice.

Ce-ar fi dacă sighetenii ar încerca la vară altceva? Am visuri că se poate mai bine pentru Sighet şi sigheteni. Am visuri şi, încrezător că se vor realiza, semnez aici pentru ele!

Horia Picu