Dacă – pe jos – linia ferată e într-o continuă modernizare care nu se va termina prea curând, dacă trenurile sunt vai de mama lor, dacă drumurile sunt pline de şoferi care văd dublu sau nu văd nimic în faţa lor, m-am gândit că distanţele ţărişoarei s-ar putea parcurge în cel mai scurt timp – pe sus – cu avioanele, între aeroporturile noastre.

Cum informaţia se poate lua uşor de pe internet, am căutat aeroporturile româneşti şi destinaţiile oferite. M-a interesat să aflu ce legături aeriene există între oraşele ţării. Credeam că cerul patriei e împânzit de curse interne. De fapt, nu-i deloc aşa… Să luăm aeroporturile pe rând:

Arad

Nu scrie pe site nici unde pleacă, nici de unde vin avioanele. Pot, în schimb,  să vă informez că acolo aveţi WI-FI gratuit pentru toți vizitatorii, 6 ghişee de check-in, Mama și Copilul, 150 de locuri de parcare disponibile. Deci site-ul e varză, si bine-ar fi dacă măcar am fi siguri că-i românească.

Bacău

Avioanele pleacă sau vin la sau de la Londra, Milano, Roma. Păi ce, nu-i suficient?

Târgu Mureş

Din 25.10.2023 până pe 18.02.2024  sunt programate  doar 2 aterizări la Bucureşti, dar în aceeaşi perioadă  între Târgu Mureş şi aeroportul din Bauvais, Franţa  vor fi 38 de plecări-sosiri.

Bucureşti – Otopeni

În sfârşit, găsesc un aeroport românesc care să facă legături între Capitală şi restul ţării! Sunt trecute pe site sosiri şi plecări pentru Cluj, Iaşi, Timişoara, Suceava, Oradea.

Braşov

Dacă aveţi ceva treabă prin  Barcelona, Madrid, Dortmund, Stuttgart, etc., folosiţi cu încredere noul aeroport dat în funcţiune la Braşov. Dacă vreţi să mergeţi la Constanţa, descurcaţi-vă la sol.

Constanţa

De aici se merge la Londra, sau se vine de acolo. Oferta de nerefuzat  e valabilă în perioada 25 oct. 2023-28 martie 2024.

Craiova

Servicii disponibile oferite călătorilor: parcare, închiriere maşini, Shopping (uau!!!). De aici puteţi pleca  în Tunisia, Turcia, Grecia. N-am găsit informaţii despre rute interne.  Păi ce, CFR-ul fu inventat degeaba?

Iaşi

Pe 25.10.2023 se poate ajunge la Otopeni sau se poate veni de-acolo. Sunt 4 curse dus-întors programate. Celelalte, sunt pentru alte meleaguri, unde calea ferată nu-i aşa de dezvoltată cum e la noi. Pentru convingere(?), vă invit să intraţi pe site-ul aeroportului.

Oradea

Văd că există o strânsă colaborare între aeroporturile din Oradea şi Bucureşti. Din 25.10.2023 până pe 1.11.2023, din 15 zboruri, 14 sunt la sau de la Bucureşti. Excepţia se numeşte Hurgada, cu plecare pe 28.10.2023, la ora 16;30.

Satu Mare

Aici e uşor de ţinut minte: Bucureşti, Londra. Şi înapoi. Doar în anumite zile. De exemplu, dacă e marţi, 31 octombrie, e spre Londra.

Sibiu

Plecări spre România nu sunt! La sosiri, e la fel. Se lucrează doar cu străinătatea.

Suceava

Dacă e marţi, avionul zboară spre  Bucureşti. În celelalte zile, avioanele n-au treabă cu aeroporturile din  România. Nu pot face alte precizări, site-ul aeroportului e în nemişcare.

Târgu Mureş

Plecări şi sosiri în România nu sunt.

Timişoara

Sunt plecări şi spre Bucureşti. Doar Bucureşti, dar nu aşa, oricum… O putem face cu Air France sau cu Alitalia.  Pentru rute în afara patriei  sunt 20 de aeroporturi  care colaborează cu cel din Timişoara.

Tulcea

Nu se specifică unde se duc şi de unde vin avioanele, dar să ştiţi că în aeroport se face concurs pt. șofer, altul pentru agent SSI. Vă spun si eu ce-am găsit pe site.

Cluj-Napoca

Are din când o cursă spre Bucureşti. Restul zborurilor sunt peste graniţă. Dacă vreţi să mergeţi de la Cluj la Constanţa, sau la Oradea, e bun trenul.

Baia Mare

Oferă între 25.10.2023 şi  18.02.2024  39 de plecări, din care 3 spre Otopeni, în 25, 26 şi 27 octombrie. La sosiri scorul e acelaşi: 36 la 3.

Aşadar, cu avionul nu, cu trenul nu. Cu maşina există riscul ca din sens opus să vină o maşină condusă de un şofer Beatman, sau să vină o groapă bine dezvoltată.

Acum, la modul cât se poate de serios. Întreb pe cei care conduc ţara asta: astea-s aeroporturi? Astea-s destinaţii interne? Astea-s legături între oraşele ţării?

Horia Picu

P.S. N-am scris nimic despre preţul biletelor. Mă gândesc să nu se „reaşeze”. În sus…

Să ne gândim cum ar fi fost viaţa noastră dacă într-o zi ar fi venit câţiva reprezentanţi ai unei armate străine şi ne-ar fi spus ca în câteva minute să fim pregătiţi că vom lua drumul pribegiei, al necunoscutului, al foamei, al dorului de cei dragi şi de locurile natale.

Aniţa Nandriş şi familia ei au pătimit toate astea. O ţărancă din Bucovina, care în primii ani de căsătorie n-a avut altceva în gând decât cum să-şi îmbunătăţească nivelul de trai şi să-şi crească copiii după datina străbună, a scris un impresionant jurnal de memorii în care povesteşte deportarea şi viaţa ei şi a copiilor ei în Siberia.

O femeie fără multă carte, dar cu un deosebit simţ al naraţiunii. Jurnalul ei se citeşte cu uşurinţă. Scrierea e cursivă şi are farmec prin limbajul specific bucovinean.

Aniţa Nandriş îşi povesteşte viaţa înainte şi după venirea moscalilor. „Eu aviam atâta de mare frică de moscali! încă din timpul războiului care s-a început în anu 1914 s-a vârât atâta de mare frică în mine, căci acuma, când am văzut că vin a doilia oară, eu nu mai aviam inimă în mine”.

Un aspect din viaţa Aniţei, înainte de venirea ruşilor. „…buhaiul până la un an era blând, dar dacă trecia de un an, să facia rău. Era foarte în grije să îmble cu dânsu. Îi dai drumu la o vacă şi până îl legai înapoi erai cu zilele în mână, căci te putia strânge de un părete şi te făcia turtă acolo. Dar, cum se zice, din lăcomie, ca să aduni bani, să poţi face avere, gospodărie, nu te gândiai în momentu acela ce să poate întâmpla. Şi cu acest lucru eram mai mult eu, căci bărbatul nu să ţinia de casă, el avia lucru lui la câmp, la moară, la pădure, cum zice vorba bătrâniască, bărbatul e oaspete acasă”.

Toată normalitatea unei vieţi aspre, dar demne, trăită doar cu grija pentru bunăstarea propriei gospodării s-a dus pentru douăzeci de ani. Aniţa îsi aduce aminte de momentul care i-a schimbat destinul. Ruşii se apropiau de satul ei, „fratele a scos caii, i-a înhămat şi ne porniam să o punem pe mama în căruţă, când vedem la poartă că soseşte bărbatu meu şi cumnatu lui Floria, adică fratele nevestei lui. Eu bucuroasă că a venit şi bărbatul şi vom merge împreună, dar când colo ce să vezi, ei au prins a plânge amândoi mai rău ca nişte femei. Că unde mergeţi voi, unde aţi lăsat tot binele, casa, gospodăria plină de toate, pâne, vaci cu lapte, porci de tăiat şi în sfârşit toate cele trebuincioase şi v-aţi pornit numai cu sufletu gol. Când a însăra, la care păreţi or trage copiii, pe care pat s-or culca, ce or mânca copiii”.

Momentul fatidic când familia a hotărât să se întoarcă din drum spre casă e, pentru Aniţa, ca destinul Anei din „meşterul Manole” („meşterul Manolia”- cum zice ea în dulcele-i grai). „Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tâlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atâta durere care m-a pălit şi pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintia mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”.

În zona satului autoarei, pe vreme aceea „au fost mari păduri. Au fost cohalite, îngrijite. Când întrai în pădure, era aşa ca într-o grădină frumoasă. Copacii de tăiat să alegiau, care bătrâni, care ceva bolnavi. Dacă să tăia copacu, strângia tot cracăşorul, sau dacă să tăia undeva pentru material, să punia în loc pădure tânără”.

Aniţa Nandriş îşi povesteşte munca şi chinurile foamei permanente îndurate în Siberia. „Am gătit de pus căpiţele, am greblat curat printre ele, li-am pus toate să fie în rând. Stau frumos când te uitai de departe, dar ei nu ştiau să lucreze aşa. Unde era strâns finul de oameni de-a lor, şedia o gramuiază zvârlită aici, două braţă de fin dincolo, două braţă fără nici o formă de căpiţă, sau să fie greblat curat printre ele”.

La început, deportaţii puteau să-şi asigure hrana. „…orşicât de tare ne păzia să nu ia nime nimic, tot nu veniai cu mâna goală acasă. Dam drumu în încălţăminte un pumn de grâu, într-o mănuşe o mână de mazăre. Veniam acasă, ne descălţam, scuturam oghelele, strângiam grâuşoru cela, oliacă îl suflam, îl spălam, îl ferbeam şi eram mulţămiţi că aviam cu ce împăca foamia”.

Aşa a trecut prima iarnă în Siberia. „Am împins iarna ceia aşa cum am putut”. Nu doar foamea şi frigul erau insuportabile în Siberia. Mai era şi „Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vânt şi cu soare. Ţânţarii au început să ne mănânce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţânţari, cum ai sta înaintea unui stup de albini când scot roiul în zbor. Copiii au început să plângă, căci nu dovedeau să se apere. Am aprins focuri mari cu lemne şi frunzări, să se facă fum să mai împrăştie ţânţarii, dar cu puţin folos”.

Din nou câteva pasaje din amintirile Aniţei Nandriş despre foamea îndurată în Siberia. „Mă sculam demineaţa, împărţiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mână şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghiţiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghiţituri de pâne, aşa de tare ceria stomacu mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua”.

„Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci?  […] Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o turnam în strachină. Ne mai împărţiam câte o gură de pâne la toţi şi ţiniam pânia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc.[…] După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam câte o litră de apă din râu ca să fii sătul…[…] Îşi poate închipui orişicine cum era mâncaria aceia. Le dam câte o fărmătură de pâne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic”.

Despre igienă şi spălatul hainelor: „Veniam acasă, ne spălam cu oliacă de apă caldă, căci săpun nu era deloc. Dar ce spălat era acela fără săpun? Făciam leşie din cenuşe şi spălam bulendrele de pe noi, dar ce credeţi că putiai scoate din ele. Când le puniam la uscat hârâiau cânii la ele de frumoase ce erau”.

Ce nu face omul pentru supravieţuire… „Am luat eu o sută de saci, i-am dus acasă, dar fiecare sac trebuia întors pe dos şi ras cu cuţitu. M-am năcăjit aşa cum am putut, mai îmi ajuta băieţii a rade. Coaja ceia ce o rădiam, o puniam în ceva şi să muia bine, eşiau diasupra aţăle care se rupiau de pe sac. Scurgiam încet ce era pe deasupra şi ceea ce rămânia mai des cociam turte pe plită şi mâncam aşa de cu mare poftă că astăzi nici colacul nu îmi pare aşa de bun”.

Bărbatul Aniţei a murit în 1942, departe de casă şi de familie. Ea, împreună cu copiii ei, a plecat din Siberia în februarie 1959. „Pe data de 13 iunie 1961 am întrat în casa noastră, curat la 20 de ani de când ni-a luat din casă, în aceiaşi lună şi în aceiaşi zi am întrat iarăşi în casă. Dară ce să vezi, ni-am mângâiat că am întrat în casa pe care am făcut-o, dar în grădină mai erau vro câţiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreţii şi aceia răsîpiţi. Nici masă, nici scaun, nici laiţă. Am pus bulendrile ce le aviam jos la pământ, am aşternut şi ne-am culcat pe jos, pe pământ şediam şi mâncam”.

Peste câţiva ani, în octombrie 1965, Aniţa îşi va vizita fratele Ionică la Bucureşti „pentru a-l săruta şi a-i mulţumi pentru „cele mai scumpe medicamente” care au fost scrisorile lui trimise în Siberia, timp de 13 ani. A fost cea mai emoţionantă întâlnire între doi oameni la care am asistat vreodată. Nu voi descrie această sublimă tăcere, în care cei doi fraţi se piveau în ochi, ţinându-şi mâinile unul pe umerii celuilalt de parcă îşi transferau bucăţi din sufletul lor…La despărţire, unchiul Ionică a pus în bagajele Aniţei un caiet gros, imaculat. Acesta este manuscrisul de azi al Aniţei”.

Autoarea acestui emoţionant jurnal a părăsit această lume care i-a fost atât de potrivnică în 1986, când avea 82 de ani. Acum, „se odihneşte binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aştepta să-i ţină de urât Toader, cel care i-a mai ţinut de urât, în lungile nopţi ale Siberiei, atunci când Mitruţă şi Vasile erau plecaţi pe ape”.

                                                           Horia Picu

Generaţii după generaţii se transmite, în articole sau prin discuţii libere, un vis frumos al maramureşenilor: drumul cel mai direct de la Sighetu Marmaţiei la Baia Mare, pe calea ferată.
Pun aici un articol preluat prin bunăvoinţa  adt.arcanum.com, publicat în 1938 în revista „Afirmarea”:

„Am meditat mult asupra modului de a trata problema arătată în titlu, precum şi asupra titlului însuşi. A trata — în coloanele unei reviste pur culturale — şi a scoate în evidenţă, mai ales, importanţa multiplă pe care ni’o prezintă orăşelul nostru Baia-Mare atât din punct de vedere economic, geografic, sau strategic, mi s’a părut o chestiune deplasată dintr’un singur punct de vedere: de a nu atinge susceptibilităţile rivalului, a oraşului Satu-Mare. Cum însă problema arătată în titlul nostru se reactualizează şi se impune nu prin prizma interesului localnic ci prin cel al interesului general, ne-am propus ca, trecând peste orice susceptibilităţi şi ezitări, mai ales că suntem streini de orice gânduri lăturalnice, să o tratăm, totuşi, aci.

Ideea de a se construi o linie ferată între oraşul Baia-Mare şi Sighet Maramureş şi de a lega astfel mai direct economiceşte două ţinuturi despărţită de lanţul munţilor Ţibleş—Guţinul—Oaş, este veche. Ea s’a născut în capul conducătorilor unguri de odinioară ai oraşului Baia-Mare. S’a făcut chiar şi un plan, sau mai multe, în aceasta direcţie. S’au înregistrat oferte variate, unele mai surâzătoare decât altele. Amintim doar pe cea mai favorabilă, a unei companii engleze, care — aşa se comentează —se angajase să străpungă masivul Gutinul prin tuneluri câte vor fi de trebuinţă şi să conducă această linie prin comuna Cavnic până la Sighet-Maramureş, cerând în schimb concesionarea minereurilor ce vor fi găsite în aceşti munţi bogaţi de metale preţioase şi un drept de exploatare a liniei pe cele dintâi două decenii de funcţionare. Guvernul ungar a respins aceasta ofertă atât de îmbietoare, de teama ca să nu fie prea păgubit statul, ştiut fiind că regiunea Băimăreană este aproape tot atât de bogată în metale preţioase ca şi Munţii Apuseni, dacă nu chiar egal de bogată. Dovada o avem mai ales azi prin avântul pecare l-a luat industria minieră în această regiune în urma exploatărilor de mare anvergură a societăţilor cu renume mondial cum sunt: „Petroşani“, „Concordia“, „Aurum” şi altele. Vreo 40 de ani au trecut de când ideea construirii liniei ferate Baia-Mare—Sighet a fost abandonată încă de stăpânirea ungară. Sub dominaţiunea românească problema n’a mai fost redeschisă, spre marele nostru regret. Credem, că s’a săvârşit o dezinteresare crasă —ca să o numim astfel — din partea conducătorilor vieţii sociale din cele două oraşe. Ei trebuiau să redeschidă problema, să conceapă un plan bine închegat şi să lupte mână în mână pentru aducerea la îndeplinire al acestui grandios proiect. Realizarea unui asemenea plan, oricât de costisitor, ar fi folositor şi rentabil din toate punctele de vedere: economic, administrativ, social şi strategico-uilitar.

1) În primul rând s’ar realiza o legătură scurtă cu judeţul Maramureş, care este complet izolat geograficeşte. Este — alături de judeţul Soroca — cel mai greu accesibil judeţ din ţară. El nu are legătură de cale ferată nici cu Bucovina în spre Cârlibaba—Câmpulung şi nici înspre Bucureşti decât prin linia de peage cehă Hust—Craia—Halmeu—Satu-Mare, care face un înconjur prea mare.

2) Realizându-se această legătură mai scurtă, judeţul ar fi mai uşor de administrat. Ştiut e că judeţul Maramureş e foarte oropsit, iar populaţia înapoiată în special economiceşte. Câte ajutoare nu se pierd tocmai din cauza lipsei de acces mai îndemânatec. După kilometrajul Căilor Ferate Române, între Sighet şi Satu-Mare este o distanţă de 129 km către care se adaugă şi inconvenientele peajului peste teritoriul ceh. De la Baia Mare sunt abia de 65—70 km.

3) Economicește, tot Maramureșul ar fi acela care ar profita mai mult, pentru că deschizându-se o linie directă între cele două orașe, traficul ar fi cu mult mai intens. In timpul construirei liniei o sumedenie de oameni și-ar găsi de lucru, iar după terminarea lucrărilor economia naţională s’ar îmbogăţi prin extragerea atâtor minereuri preţioase, ce desigur s’ar descoperi în cursul lucrărilor şi cari ar da un nou avânt vieţii economice.

4) Evenimentele internaţionale în curs impun o discutare a problemei şi din punct de vedere strategic. Desigur, cunoştinţele noastre, mai bine zis lipsa de pregătire strategică, ne impun o oarecare rezervă în aceasta materie. Credem totuşi că, privind harta Ţării şi în special colţul de Nord-Vest din Ţinutul Sătmar—Maramureş, —cu Pusta Ungariei în faţă şi cu masivul Gutinul în spate, spre Maramureş, — cu linia ferată Sighet Maramureş—Satul Mare—Oradea—Arad de-a lungul frontierei şi cu o singură linie, şi aceea de interes secundar, a Văii Someşului Satu Mare—Baia-Mare—Dej—Cluj în spre centrul Ardealului şi a Ţării, fără nici o altă ramificaţie şi făcând o legătură cu Bucovina, pe unde am putea primi cele mai rapide ajutoare din interior, prin Sighet, nu ne aventurăm într’o „Terra Incognita”, dacă afirmăm sus şi tare, că aceasta linie ar deservi şi interese strategice capitale. Baia-Mare, la 80 km de frontieră, ar deveni un centru important nu numai economic, nu numai industrial, ci și militar, de unde să poată apăra acest colţ Nordic al Ţării cu maximum de folos în direcţiile Satu Mare—Cărei—Zălau. Convulsiunile internaţionale privind statul vecin Cehoslovac, vor avea efect — poate —şi asupra legăturii noastre prin linia de peage cu Maramureşul. Şi atunci, ce ne facem? Iată câteva considerente, expuse prea succinct şi poate prea puţin convingător, care totuşi demonstrează puternic pe lângă reactualizarea unei atât de importante probleme ca şi aceea a legăturii de Cale Ferată dintre Baia Mare—Sighet-Maramureş. Este de datoria factorilor conducători sociali din cele două oraşe să şi-o însuşească ideea şi să lupte din răsputeri pentru ca şi cei competenţi să o adopte cât mai neîntârziat şi să o şi desăvârşească. Nu pentru mărirea lor personală, ci pentru binele Patriei pe care datori suntem să o slujim din toate puterile atât în cele mărunte cât şi întru realizarea progreselor de mare anvergură. Dorinţa noastră fierbinte este ca să vedem planul îmbrăţişat cât mai curând posibil spre a avea fericirea de a reveni apoi aci cu expresiunea unor calde şi elogioase rânduri de vie recunoştinţă.   LUCIAN BRETAN   N. R.

Articolul ni’a fost trimis, de autor, cu mult înainte de a se produce ştiutele evenimente internaţionale. Schimbările produse, pe spinarea Cehoslovaciei întăresc şi mai mult imperioasa necesitate a deschiderii acestei linii. Nedeschiderea ei constituieşte, în noile împrejurări, o serioasă ameninţare şi o gravă atingere a mândriei noastre naţionale”.

În final, un scurt fragment dintr-un articol despre Sighet publicat  în  revista „Contemporanul” din 1987:  „Călătoria cu trenul pînă la Sighet, care durează 12 ore fără întîrzieri pe ipotenuza imaginară a ţării, este ea însăşi o experienţă unică” (aceeaşi sursă: adt.arcanum.com).

Acum, în 2023, aceeaşi călătorie se face în 14 ore şi 25 de minute.  Neputinţă, oare ce nume am putea să-ţi dăm ?…

 Horia Picu

Pe Digiteca ARCANUM (https://adt.arcanum.com/ro/), la care accesul e liber până pe 15 octombrie, putem citi ziare şi reviste care au apărut din 1858  („Zimbrulu si Vulturulu” –  cu litere chirilice) şi până în zilele noastre. Am profitat de imensa ocazie de a citi ce scria presa despre Sighet şi am realizat un grupaj de informaţii din epocă, pe care le-am pus în mai multe categorii. Unde am avut ceva de comentat, mi-am trecut iniţialele.

 CULTURA  DE  ALTĂDATĂ
În „Familia” din 1882, apărea articolul „Societatea pentru fond de teatru român. Raportul comitetului la adunarea generală din  Sighet la 7 august 1882”, din care citez:

„Cei ce lucrează pentru cultură, probează că ţin cont de condiţiunile de viaţă a unei naţiuni. Cei ce pot să producă un resultat mulţămitor, se pot felicita. Societatea nostră, care creează un fond, din care să se potă înfiinţă un teatru naţional român, are asemenea naltă problemă culturală. Căci, ce este scopul teatrului? De a fi un organ de frunte pentru poleirea gustului frumos, pentru respândirea moravurilor bune şi pentru cultura limbei. Teatrul este o oglindă, în care se reflectează secolii trecuţi şi în care ne vedem noi înşiine, cu toate însuşirile bune şi rele; o şcolă în care prin exemplele presintate învăţăm a iubi virtutea şi a despreţui păcatul; un tribunal necorupt şi drept, care pronunţă fără cruţare verdictul său. După biserică şi şcolă, teatrul este cea mai importantă instituțiune culturală în o ţară”.

„Universul”, februarie 1925: „Se ştie că se lucrează din partea autorităţilor la înjghebarea teatrului de vest, care va juca pe rând în toate oraşele de la graniţă deci şi în Sighet. In acest scop d-1 O. Simon, directorul şcoalei normale, a căpătat delegaţie din partea prefecturii şi primăriei să lucreze la amenajarea scenei de la palatul cultural. D-l Simon a şi început lucrul strângând cu ajutorul autorităţilor tot materialul brut de care are nevoe  în mod gratuit de la comercianţi. Cortina pictată de d-l Traian Bilţiu, absolvent al şcoalei de belearte din Bucureşti, este aproape gata. Populaţia aşteaptă cu bucurie marele eveniment când vor juca în Sighet valoroşii artişti ai teatrului naţional din Bucureşti”.

H.P. Fără discuţie, teatrul educă, „poleieşte gustul [pentru] frumos”. Ehhh… zic şi eu, oftând…

ZILE  (G)RELE, ZILE  BUNE
„Universul”, iunie 1940: „ZILE FĂRĂ CARNE LA SIGHET. — Rezidenţia ţinutului a admis ca, la Sighet, zilele fără carne să fie înlocuite cu zilele de Luni, Marţi şi Miercuri”.

H.P. Un mod elegant de a face faţă foametei acelor ani…

Sau, în acelaşi ziar:  „MUNCITOREŞTI. — Fabrica de mobile îndoite din Sighet s’a văzut silită să concedieze 130 din totalul de muncitori. Fabrica avea mare debuşeu în America, unde-şi exporta 90% din produse”.

H.P. În digitecă apare de mai multe ori sintagma „oropsitul” când e vorba despre Sighet sau despre Maramureş. Doar trei exemple aici: „Patria” , aprilie 1936 (oropsitul Maramureş), „Curentul”, octombrie 1938 (oropsitul Maramureş), „Dimineaţa”, martie 1929 (necăjitul şi oropsitul no­stru ţinut), etc. S-o fi schimbat ceva de-atunci ?…

„Universul”, februarie 1940: „EXPORT DE VITE IN TURCIA. — La Sighet au sosit mai mulţi negustori turci cari, până acuma, au îmbarcat două vagoane de vaci pentru crescătoriile din Turcia”. Acelaşi ziar scria în iulie 1938 despre „Oborul comunal de vite, în care se vând şi vacile „Algau”,căutate atât de mult de negustorii din Grecia, Turcia, Italia şi în special din Palestina”,

H.P. Spun doar atât: Staţiunea de Cercetări Zootehnice şi trec repede la alt subiect…

 „RAIUL”  COMUNIST DIN FILME
„Universul”, 11 februarie 1940: „Acum, de câteva zile, se face aceiaş reclamă, cu afişe de mărimi considerabile şi cu invitaţii înmânate în plicuri spectatorilor de la cinema — pentru filmul de realizări sovietice în domeniul social şi economic, intitulate: „Emigranţii spre Birobidjan”, care va rula la Sighet în zilele de 12—15 Februarie. După ce am mai asistat şi la o scenă filmată, în care înfăţişa înfrăţirea trupelor şi a ofiţerimii germano-sovietice pe teritoriul polonez se prea poate ca în curând să putem asista şi la filme de doctrină specific comunistă. Desigur, aceste spectacole nu au niicio înrâurire asupra puţinilor, care cunosc de aproape metodele propagandei sovietice şi sunt în curent cu stările sociale şi economice din Rusia şi din vecina noastră Galiţie Orientală, însă masa ignorantă şi naivă rămâne entuziasmată de cele văzute pe ecran, deoarece ea nu ştie, că „nu-i tot aur ce luceşte”. În interessul acestei mase de cetăţeni de la graniţă, ar fi bine, ca rularea filmului de această natură ori să se interzică ori să fie precedată de o conferință documentată, care să împiedice provocarea unui desechilibru sufletesc”.

H.P. Acum, după 80 de ani, ştim că „raiul comunist” are un frate, „raiul capitalist”.

TRENULE,  ROMÂNIA  E  PREA  MICĂ…
„Universul”, decembrie 1924: „În trenul care pleca din Sighet, spre Satul-Mare, erau două sentinele care duceau un soldat nesupus. În momentul când trenul intra pe terenul cehoslovac, soldatul a fugit din tren. Sentinelele s’au luat după el trăgând focuri de armă. Văzând aceasta, grănicerii cehoslovaci au tras şi ei focuri de armă şi astfel se ivi un conflict, la care au intervenit ofiţerii cehoslovaci. Au fost arestate sentinelele împreună cu soldatul fugar şi transportate la Cosiche. Se crede că va fi nevoe de o intervenţie diplomatică din partea României”.

„Universul”, ianuarie 1938: „MOARTE SUBITA. — N. S., de 54 ani, din Sighet, fost casier al primăriei, s’a dus Marţi cu trenul accelerat de 11,30 la Satu Mare, să-şi aranjeze nişte chestiuni familiare. Seara s’a înapoiat cu trenul de persoane Oradea-Sighet. In apropiere de gara Hust (Cehoslovacia), i-a venit rău, şi a încetat din viaţă. Parchetul de Maramureş a autorizat înmormântarea”.

H.P.: Vedem că trenurile din Sighet treceau pe la vecini, dincolo de graniţă, pentru a ajunge tot în …România. Din 1938 până în 2023 autorităţile n-au putut realiza o cale ferată Sighet – Satu Mare, sau să pună în circulaţie un tren direct Sighet – Oradea.

CONTRABANDIŞTII  DE  IERI
„Universul”, 16 ianuarie 1938: D-nii comisari Folzeşi şi Constantin Berindeanu, din poliţia Sighet, […] au făcut Vineri o descindere. Acolo au găsit pe V. H. din Slatina (Cehoslovacia), la care, făcându-i perchiziţie, au găsit 2600 pietre pentru brichetă şi 6009 tablete de zaharină, pe care le-a trecut noaptea, din Cehoslovacia. Contrabandistul a fost arestat şi înaintat parchetului Maramureş.

Fruntaşul P. S. şi soldaţii : N. I., G. V. şi l.M., fiind aşezaţi la pândă de comandantul de grăniceri călări Sighet, au surprins în pădurea din apropierea comuna Iapa, mai mulţi contrabandişti, care veneau dinspre Tisa, încărcaţi cu pachete. […] Mărfurile au fost duse la companie, unde, la inventariere, s’au găsit: flanele, ţesături de bumbac de diferite culori şi basmale. După inventariere, mărfurile au fost înaintate vămii Sighet.

Caporalul C. D. şi soldatul T. V., din compania de grăniceri Sighet, au surprins, în dreptul fabricei de cherestea C. A. P. S., mai mulţi contrabandişti, care voiau să treacă din România în Cehoslovacia o mare cantitate de spirt. La somaţiile făcute de grăniceri, contrabandiştii au aruncat sacii din spate şi au dispărut. Sticlele cu spirt au fost înaintate vămii Sighet.

Soldaţii Z. T. şi H. Ş., din compania de grăniceri Sighet, în timp ce patrulau pe frontieră, au surprins în dreptul fabricei de cherestea C. A. P. S., doi contrabandişti care veneau din Cehoslovacia cu mărfuri de contrabandă. La somaţiile făcute, cei doi au aruncat pachetele şi au fugit înapoi. In pachete s’au găsit : ţesături de bumbac de diferite culori, pantofi, galoşi, etc. După inventariere, au fost înaintate vămii Sighet”.

„Dimineaţa”, mai 1936: „… la punctul Cămara un grup de cinci fete, în vârstă de 13—15 ani, care încerca să treacă frontiera cu țesături de mătase în valoare de peste o sută mii lei. Fetele purtau sapele pe umăr sub pretext că merg la munca câmpului. Două din ele au fost prinse, iar celelalte trei au aruncat marfa și au fugit. Contrabandistele arestate, au fost înaintate oficiului vamal, iar marfa a fos confiscate”.

UN PRIMAR CARE ŞTIA CE ARE DE FACUT
„Universul”, august 1937: „EDILITARE. — D. dr. Iuliu Hodor, primarul oraşului Sighet, a luat iniţiativa refacerii străzilor şi punerii în bună stare a oraşului cel mai oropsit din ţară. Astfel în strada principală a adus piatra de granit, pe care a pus s’o aşeze cu maşina de presat şi apoi s’o întărească cu ciment. Parcul oraşului a fost curăţat şi aranjat cu un grup de premilitari. În faţa bisericii rutene a făcut un mic parc, în parcul din centrul oraşului a făcut un chioşc unde în fiecare seară cântă muzica militară. Acum se construeşte un dig pe malul Izei”.

Informaţii interesante din vremuri de altădată. N-am fi avut acces la ele, sau accesul ar fi fost anevoios, dacă ARCANUM n-ar oferi cu generozitate accesul (acum gratuit) la „51.782.484 pagini ziare, reviste, publicații științifice și multe altele…”.

Horia PICU

Premiul Nobel pentru medicină a fost acordat în 2023 lui Karikó Katalin şi Drew Weissman pentru vaccinurile ARN mesager contra Covid-19. Eu, acum doi ani, scriam articolul: „Karikó Katalin va primi, cândva, un premiu care i se cuvenea din 2021”. Reiau articolul pe care l-am publicat pe www.salursighet.ro pe 22 octombrie 2021:

* * *

Citind despre Karikó  Katalin şi contribuţia ei fundamentală la dezvoltarea vaccinurilor împotriva coronavirusului Sars-Cov-2, cel care ne-a schimbat felul de a privi viaţa dar şi de a ne privi unii pe alţii, am descoperit un planetar om de ştiinţă, cu o mână salvatoare întinsă peste o planetă bolnavă.

Scriu acest articol în speranţa că cei care motivează neîncrederea pe care o au în vaccin prin faptul că nu ştiu cum acţionează acesta şi că a fost descoperit prea repede, vor fi mai bine informaţi şi astfel vor avea o cale mai uşoară de a lua decizia potrivită lor.

Un biochimist, Karikó  Katalin, stabilită în SUA din 1985, „[…] povestește cum s-a născut în Ungaria și până la vârsta de 10 ani nu a avut nici apă curentă, nici TV. Ea mulțumește profesorilor buni pe care i-a avut și care au fost implicați în meseria lor, astfel încât să-i trezească curiozitatea și pasiunea pentru știință″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm )

Are 65 de ani şi în prezent este „vicepreședinte senior al BioNTech, compania germană de biotehnologie care a dezvoltat un vaccin împotriva COVID-19 alături de gigantul farmaceutic american Pfizer″. (sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-meetyourmep-24640851-cine-este-katalin-karik-biochimista-care-dezvoltat-tehnologia-vaccinurilor-mrna.htm )

Karikó Katalin „a dezvoltat tehnologia vaccinurilor mRNA, utilizată de BioNTech și Pfizer. […] Tot munca ei a inspirat și Moderna, compania biotech americană care a dezvoltat un vaccin anti-COVID concurent„. (citat din aceeaşi sursă)

Ceea ce urmează mai departe, e dedicat celor sceptici, care se îngrijorează de prea rapida apariţie a vaccinurilor, de prea scurta perioadă când acestea au putut fi verificate pentru efectele negative posibile. O precizare înainte de a mă folosi din nou din www.hotnews.ro. Nicăieri nu scrie că eficacitatea vaccinurilor ar fi fără cusur, deci de 100%.

„Cu toate astea, drumul până să ajungă aici nu a fost unul ușor și lipsit de piedici. Chiar dacă prezența unui vaccin eficient în prezent pare „mult prea rapidă” pentru unii oameni, cercetători precum Katalin lucrează de ani buni la această tehnologie.

Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA) – o moleculă care demarează producerea de proteine – astfel încât acesta să treacă nedetectat de sistemul natural de apărare al corpului. De atunci și până în prezent, ea și-a perfectat munca astfel încât vaccinul să nu aducă niciun impact negativ asupra corpului.

Aceste noi vaccinuri folosesc o bucată mică de mRNA din genomul coronavirusului pentru a instrui corpul cum să producă proteina-țepușă a virusului – partea care ajută SARS-CoV-2 să se atașeze de celule și să le invadeze și care declanșează răspunsul imunitar.

Atunci când corpul detectează prezența proteinei acesta dezvoltă anticorpi pentru a o neutraliza, rezultând în protecție împotriva virusului. Spre deosebire de alte vaccinuri mai tradiționale, cele mRNA stimulează și producerea de celule T care opresc coronavirusul din a se reproduce″.

Destinul lui Karikó Katalin a fost vizibil influenţat de o carte despre cum trebuie să-ţi trăieşti viaţa fără stres, carte dată de un profesor în timpul liceului. Distinsa doamnă cercetător spune că „Dacă nu aș fi citit această carte nu cred că aș fi reușit, deoarece m-a învățat să fiu focusată pe ceea ce pot să fac, indiferent de ce spuneau cei din jur”.

Biochimista este de părere că dificultățile te fac să te focusezi și să descoperi o forță pe care o ai în tine, așa cum s-a întâmplat în cazul ei. „Dacă stăteam acasă, în Ungaria, poate nu descopeream că pot face atât de multe lucruri”, a mai spus ea.
Karikó  Katalin s-a vaccinat pe 18 decembrie 2020 şi pe 18 ianuarie 2021.

Ea este„biochimistul care și-a dedicat aproape întreaga viață ARNm și ale cărei cercetări au condus la vaccinurile Pfizer-BioNTech și Moderna. De-a lungul carierei sale, omul de știință s-a concentrat pe ARN-ul sau ARNm mesager – scriptul genetic care transportă instrucțiunile ADN către locul producător de proteine ​​al fiecărei celule, ribozomii. Katalin Karakó era convinsă că ARNm ar putea fi folosit pentru a instrui celulele să producă medicamente, inclusiv vaccinuri″. (sursa: https://www.origo.hu/itthon/20210115-karika-katalin-megkapta-a-masodik-oltast.html)

„Tehnologia mRNA a fost utilizată în diagnosticul cancerului, adică o proteină mesager care conține informații, un „mesaj”, este folosită în scopuri medicale. Procedura în sine este folosită de zece ani, dar este prima dată când este folosită pentru a dezvolta un vaccin, iar savantul maghiar a jucat un rol uriaș în asta″, spune acelaşi site maghiar.

New York Times confirmă, de asemenea, că banii nu au fost niciodată scopul pentru omul de știință. Nu a câștigat niciodată mai mult de 60.000 de dolari pe an, ceea ce poate părea foarte mult în Ungaria, dar deloc în Statele Unite. scrie pe site-ul https://propeller.hu/technika/3653760-kiderult-ennyit-keresett-kariko-katalin

Reiau acum, pentru neîncrezători, pentru cei care spun că leacul împotriva Sars-Cov 2 a apărut prea repede, informaţia: „Karikó a descoperit în 2005 o modalitate de a configura mesagerul ARN (mRNA)″. Iar premiul de cea mai mare notorietate pe care i-l doresc acordat nu poate fi altul decât Nobel!

Şi dacă i se va acorda, râvnitul premiu nu va fi cea mai mare bucurie pentru Karikó Katalin. Modestă, „creatorul maghiar al vaccinului împotriva coronavirusului, nu a fost niciodată o persoană materială, pentru ea a fost mai important să poată ajuta oamenii prin știință″, scrie Life.hu.

* * *

Karikó Katalin a primit acum acest râvnit premiu. Cunoscută pentru modestia ei, cred că prea puţin se gândeşte la ceea ce a fost. Pentru oamenii de valoarea distinsei cercetătoare născută în Ungaria şi care trăieşte şi lucrează în SUA, contează ceea ce urmează.

Adică, mai important este drumul decât finalul lui.

Horia Picu

„Guvernul și-a asumat răspunderea în Parlament pe noile taxe – document final”, scria în presa online din 27 septembrie 2023. Ura! Sau: în sfârşit! Un eveniment notabil, mult aşteptat de toţi plătitorii de taxe din România.

Documentul (?) o fi bun, o fi rău, va rezolva dacă se va aplica, nu va rezolva dacă nu se va aplica, nu ştiu şi nici nu mă hazardez în a-l lua la bani mărunţi. Tot mărunţi şi puţini sunt şi banii rezultaţi din duduitoarea economie.

Pot să mă întreb, în schimb, în ce constă „asumarea răspunderii”. Nu e prima dată când un guvern al României zice că-şi asumă răspunderea. Noi, neiniţiaţii în arta guvernării, când auzim/ citim despre asumare, mai-mai să nu cădem pe spate de admiraţie pentru vremelnicii conducători şi vitejeasca lor atitudine.

Daaa… Dacă-şi asumă răspunderea, e clar! E suprem! Putem să stăm linistiţi. Noile taxe se vor încasa, că doar aşa a zis guvernul. E suficient un act de mare curaj din partea celor mai destoinici şi mai bine pregătiţi, că deja de mâine vom fi mai încrezători. Se îndreaptă strâmbăciunea. Gata cu risipa. Gata cu puşculiţa goală. Taxele şi impozitele mai mari vor umple „Punguţa cu doi bani” (sursa: Ion Creangă)

În fapt „asumarea răspunderii” guvernului pentru un proiect de lege înseamnă că actul în cauză e „supus unei dezbateri strict politice, având drept consecinţă menţinerea în continuare sau demiterea Guverului în funcţiune, prin retragerea încrederii acordate de Parlament şi declanşarea, în condiţiile Constituţiei, a proceduri[i] pentru alcătuirea unui nou Guvern”. (sursa: https://www.avocatconstanta.com/index.php/blog/102-ce-inseamna-asumarea-raspunderii)

Urmează şi alte explicaţii, cine atacă proiectul de lege, cine ce poate să facă, dar nu vreau să plictisesc. Destul că o fac alţii, toată ziua, iar reporterii sar să le scoată cuvintele „din puţul gândirii”(aş scrie sursa, dar autorul pare că s-a pierdut în negura istoriei postdecembriste).

Asumarea răspunderii ar trebui să însemne că dacă nu se face ce trebuie să se facă, atunci să plece tot guvernul să facă nani. Lucrul pare imposibil, din moment ce Parlamentul e de stânga-dreapta, oricând de stânga sau oricând de dreapta, iar preşedintele are guvernul lui, format din două jumătăţi ca doi fraţi, unul lipit de sufletul prezidenţial, celălalt frate fiind vitreg.

Horia Picu

P.S: L-am pomenit pe Ion Creangă şi una din poveştile sale. Nu-mi doresc ca efectul asumării răspunderii să mă/ne trimită cu gândul la altă poveste a aceluiaşi autor.

Mergând, atent să nu trezesc pietrele sighetene din zona despre care tot scriu şi nu se-ntâmplă nimic, adică între Pompieri şi Carrefour, o bordură galbenă, dezgropată în parte de sub materialul impropriu numit „beton”, fiind acum doar un praf amestecat cu pietre care în curând se va măcina doar privindu-l, stă şi parcă ar dori să ne spună ceva…

Ar dori să ne spună că ea şi altele ca ea se mai găsesc încă prin oraş, că au fost borduri frumoase şi traince în alte vremuri. Frumoase şi trainice sunt şi-acum. Şi astupate…

Acum… noi facem borduri urâte şi…casabile şi nu suntem în stare să cârpim şi să văruim clădirile istorice ale oraşului.

Bordura cea galbenă, ivită din alte vremuri, ar dori să ne spună că se simte stingheră. După zeci de ani ea este la fel de arătoasă şi cu suprafaţa impecabil de netedă, în timp ce bordurile cele noi nu ştiu ce-nseamnă trăinicia! Şi nici frumuseţea… Ce meşteri au ştiut să te trăinicească în asemenea măsură încât nici de istorie să nu-ţi pese, bordură galbenă?

Deocamdată, e singură acolo unde am văzut-o. N-are norocul altor borduri surori care la câte un colţ de stradă au rămas împreună, parcă unite într-o horă a deznădejdeii că nimeni nu vrea (din cei plătiţi să vrea!) să le repună în drepturi şi de a face astfel oraşul mai frumos.

Betonul(?) s-a crăpat, sau mai degrabă s-a autodistrus şi a ieşit o bordură veche, mai frumoasă decât cele fabricate acum.

Trecătorule, poate „Ai zărit-o şi-n aceeaşi clipă / Ai strivit-o călcând peste ea. / N-avea grai să strige în urma ta, / Nici puteri să spună cât o doare / Şi-a rămas pierdută în cărare, / Ploi şi vânturi trecut-au peste ea. / Stătea lipită de pământ şi se întreba / Ce-ar face dacă vântul ar lua-o / Şi-o clipă în palma ta ar aşeza-o / Dar a rămas acolo undeva”. (poezie de Ioana Crăciunescu)

Eu, lipsit de harul versificaţiei, mă întreb ce-ar fi dacă vântul ar lua bordura şi ar aşeza-o nu în palma, ci mai degrabă pe masa cuiva? Mă întreb şi tot eu îmi răspund. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, acel cineva s-ar deplasa prin oraş şi-ar vedea ce-ar mai fi de făcut.

Dar… deocamdată vântul nu bate atât de tare. Aşteptăm altfel de vânt.
Vântul schimbării!

Horia Picu

Foto: „Heart”, lucrare de Andrzej Szarek (foto Ion Mariș)

În oraşul în care aglomeraţia maşinilor aflate în trafic e o problemă nerezolvată şi enervantă pentru toată lumea, nu există semafoare care să funcţioneze. Am făcut precizarea că nu funcţionează, dar ele există, pentru că altfel, cine n-a trecut pe-aici, nu ştie, nu cunoaşte nimic altceva decât că avem un cui pe post de cel mai fotografiat monument sighetean, ar putea crede că prin prea plinul nostru oraş cu maşini de toate categoriile, nu se ştie despre semafoare.

Ba se ştie. Ele stau liniştite, se uită cu becurile stinse la trecători, la automobile şi niciun fior electric nu le perturbă contemplarea.

Cine le-a plantat acolo, ce scop a avut acţiunea, rămâne un mister. Ele au funcţionat o perioadă, după care, prea obosite de clipit în două culori, au trecut în altă categorie, cea de mobilier stradal nefuncţinal, neimportant şi probabil, nerentabil, că prea consumau energie electrică şi doar clipeau când verde, când roşu. Nu făceau nimic altceva! Cam puţin, nu?

Mă gândesc că pe când li s-a retras dreptul de a clipi bicolor şi alternativ, eram deja în epoca studiilor de fezabilitate pentru orice (fleac). Pentru ele, nebăgatele în seamă care zac mândre şi ruginite pe la trecerile de pietoni, s-o fi făcut vreun studiu din ăsta de fezabilitate pentru a fi dezgropate şi duse undeva unde ar putea primi, prin topire, o altă înfăţişare? Sau, aşa cum sunt, nu pot fi donate unei localităţi rurale la schimb cu o groapă de gunoi pentru următoarele 6 luni?

Pe vremea când administraţia de atunci a oraşului s-a apucat de modernizare stradală, nu era nicidecum aglomeraţia de maşini care există azi pe prea îngustele străzi ale Sighetului.

Recomand celor care au pixul şi ştampila necesare să meargă cu maşinile lor la anumite ore prin centrul localităţii în care duduie – nu economia ! – proiectele europene elaborate în birouri şi ele cam aglomerate.

Nu pot pricepe cum Comisia specializată a Primăriei, administratorul drumului (pe care – am mai spus-o -, aş dori să-l cunosc) nu văd ce se întâmplă în oraşul ăsta. Europa ne dă voie să facem proiecte pentru orice. Poate că la ora 7 când lucrătorii la proiecte sunt deja în birouri, cu documentaţia în faţă, făcând ultimele calcule şi retuşuri pentru a le trimite Europei care poate da, dar nu oricum, circulaţia rutieră e uşoară. Aplecaţi peste planşete, făcând calcule peste calcule, oamenii despre care am amintit, absorbiţi peste măsură de munca lor, profund autoimpresionaţi de importanţa activităţii din fiecare zi, nici nu-şi dau seama când trec cele 12 ore de lucru şi, cam pe la 19 („trecute fix”) pleacă spre case sau unde vor domniile lor pe drumuri cu maşini puţine în trafic.

De multe ori, de la Carrefour până la Kaufland, pe la orele 16, 17 fac cu maşina 30-40 minute. Probabil că dacă aş merge pe jos, cu spatele, pe aceeaşi distanţă, mi-ar trebui mai puţin timp. Sensurile giratorii sunt bune, dar trebuie şi semafoare, domnule administrator al drumului, stimată Comisie de circulaţie rutieră!

Nimeni nu vede ce se-ntâmplă pe-aici??? Sunt mulţi şoferi care te lasă să intri de pe altă stradă pe strada Bogdan Vodă, sau să ieşi de pe strada principală şi s-o iei la stânga, sau la dreapta, chiar dacă n-ai prioritate. Se aplică, practic, şi la Sighetu Marmaţiei „regula fermoarului”, despre care l-am auzit vorbind pentru prima dată pe Titi Aur.

Despre regula gândirii, regula încercării de a asigura locuitorilor din Sighetu Marmaţiei o viaţă mai relaxată, ştie cineva? Unde pot fi găsite şi repuse în drepturi?

Horia Picu

A apărut pe www.salutsighet.ro, pe 11 septembrie a.c., articolul „Cu un ghiozdan nu se face şcoală…”, semnat de „Un părinte (neafiliat politic) de absolvent”, articol la care vreau să adaug câte ceva sau să lămuresc nişte confuzii.

În primul rând, în spatele anonimatului putem scrie orice. Putem scrie despre orice şi despre oricine, chiar dacă facem sau nu facem parte din viaţa politică a ţării, a urbei. În fond, tot ce s-ar fi  putut întâmpla dacă partidul s-ar fi supărat, ar fi fost ca semnatarul articolului să fie dat afară din partid. Dar, acest lucru nu se poate întâmpla pentru că părintele autor al articolului scrie că nu-i afiliat politic. Rămâne nerezolvată problema anonimatului. E doar „un părinte […] de absolvent”. Nici aici nu-i clar ce nivel de studii are absolventul.

Presupun că e vorba de un absolvent de liceu, care are un părinte revoltat pe starea învăţământului românesc, sau poate doar pe cel sighetean, la  început de an şcolar 2023-2024.

De accord cu părintele neafiliat politic, prea sătul şi el, ca mulţ alţii, că de fiecare dată deschiderea anului şcolar adie sau chiar miroase atât de tare că îţi vine să faci un test de menţinere a respiraţiei ţinând nasul blocat. Când începe anul şcolar, musai să se ducă domnul X, doamna Y, reprezentantul partidului *** sau al partidului ƍ ƍ ƍ la deschidere, să spună ce grijă are statul, cum face, cum drege ca să fie bine tuturor factorilor implicaţi, dornici de noi şi măreţe succese.

Se laudă politichienii (n-am scris gresit!) că s-au renovat școli, au fost dotate cu grupuri sanitare – oare la ce ne așteptăm în secolul XXI? Sau noi suntem tot în epoca medievală…”

Exact. Lucruri normale, scoase în evidenţă în cuvântări stupide.

Părintele neafiliat politic zice că oferta ghiozdanului – cadou pentru clasa zero să nu fie un element de laudă, să fie o normalitate, iar cele necesare studiului să fie gratuite. Reiau aici o observaţie făcută de mai multă lume pe facebook. La Sighet, e deja imposibil să mai înţelegem cine le-a făcut cadou, pentru că cele două persoane care au pus poze cu ghiozdanele celor mai mici şcolari ai Sighetului zic, fiecare pe limba lui, cu partidul lui, că le-a cumpărat. Interesantă e observaţia cititorilor că ghiozdanele par a fi la fel… Cumpărate la fel, şi de ea, şi de el. La fel!

Despre normalitatea evocată de autorul articolului, eu consider că normalitatea acestei ţări va începe când fiecare părinte va putea cumpăra un ghiozdan copilului sau copiilor săi, nu să se ocupe obştea locală de problemă.

Procesul de învăţământ înseamnă mult mai mult decât manualele şcolare. E vorba de tot felul de culegeri de texte, de exerciţii şi probleme de matematică. Toate se găsesc în cărţi pentru care s-au investit nişte bani pentru a fi publicate. Sunt importante auxiliarele astea, dar pentru ele trebuie de dat bani, adică părintele să dea bani, că altcineva nu poate s-o facă. Trebuie un atlas la geografie, un echipament la sport, un dicţionar, cine să dea bani pe ele, dacă nu părintele? Trebuie să se înţeleagă că învăţământul nu va fi niciodată total gratuit!

…„ce înseamnă să faci performanță în laboratorul școlii – unde ai cu greu acces pe vacanță – cu păturile pe tine și caloriferul pe masă ca să nu îngheți?”se întreabă şi ne întreabă mai departe părintele de absolvent.

Nu cred că în Sighet există acum vreo şcoală unde elevii stau cu păturile pe ei.  Le aduc de-acasă? Pleacă înapoi cu ele în fiecare zi? Le ţin la şcoală cât ţine frigul iernii? Unde? Caloriferul, ca să fie pus pe masă, ar trebui să fie doar electric. Cine plăteşte curentul? De pe masa de experimente ştiinţifice, unde se lasă apoi caloriferul? Vine elevul experimentator cu el de-acasă şi pleacă înapoi cu el?

Sigur, e posibil ca unii elevi intraţi acum în clasa zero să nu termine nici măcar învăţământul primar, cum bine zice părintele de absolvent, care nu mai are treabă în mod direct cu învăţământul, dar e îngrijorat de soarta elevilor care nu vor absolvi nici măcar primele patru clase. În caz că se întâmplă, asta ţine de elevii în cauză „şi de capacităţile lor intelectuale”. Când vom învăţa că nu suntem toţi făcuţi pentru a termina patru, opt, zece, douăsprezece clase? Suntem diferiţi şi aşa vom rămâne.

„Ar fi bine de știut cine își asumă acei copii care au un ghiozdan de vise pe care nu-l pot împlini și nu întotdeauna din motive care țin de ei și de capacitățile lor intelectuale”. Vise, sau visuri?… Dormim şi avem vise, aspirăm la ceva bun, interesant în viaţa noastră şi avem visuri! Dacă ghiozdanul cu visuri(!!!) nu se transformă în concret, nu e oare şi pentru că singurul vis al celui care acum intră acum în clasa zero este să scape cât mai repede de şcoală?

Învăţământul dual. O fi mai dezvoltat în Maramureşul celălalt, dar şi pe partea aceasta de Gutin există. Nu vreau să dezvolt subiectul, dar părintele de absolvent se poate interesa la liceele din Sighet.

Vedem, aşadar, că pentru a face şcoală trebuie mult mai mult decât un ghiozdan. Nimeni, niciodată, n-a zis sau n-a lăsat să se-nţeleagă că ar fi suficient un ghiozdan pentru a face şcoală.

Interesant rămâne faptul că ghiozdanele pot fi aceleaşi, la diferite şcoli. Diferiţi rămânând şi donatorii, iar beneficiarii… aceiaşi!

Horia Picu

Cad resturi dintr-o dronă rusească pe teritoriul României. Ai noştri, iuţi în gândire şi vorbire precum ştiţi dvs. cine, au susţinut că nu s-a întâmplat nimic. Teritoriul ţărişoarei e bine supravegheat, cerul de asemenea, nicio cioară cârâind ruseşte nu poate trece peste teritoriul nostru, şi mai ales nici măcar o cioară rănită în aripă nu va ateriza de urgenţă în stufărişul canalelor deltei dunărene.

Au fost două zile de contre cu ucrainenii, care ziceau că drona ruşilor a căzut pe teritoriul României, iar oficialii noştri, competenţi cum îi ştim, susţineau că ucrainenii n-au văzut bine. Cum bine nu văzuseră nici localnicii din satul Plauru, comuna Ceatalchioi.

Pripeala nu face bine în nicio situaţie. Cade un pahar de sticlă de pe masa din bucătărie, nu te apuci imediat să mături cioburile. Analizezi mai întâi circumstanţele, lasi să treacă două zile în care dezbaţi problema cu forurile competente. Apoi, timp în care poate ai călcat peste cioburi cu consecinţele prea bine simţite şi ştiute, te apuci de strâns urmele erorii umane care a cauzat ireparabila stricăciune.

Pe acelaşi principiu (nu face azi ce poţi lăsa pe…poimâine) au vorbit şi ne-au aburit oficialităţile de la Bucureşti. Ne-au asigurat iar şi iar că Articolul 5 al Tratatului NATO ne face să dormim oricând cu ferestrele deschise. Desigur, se va ţine cont de temperatura mediului exterior şi de votul unanim al ocupanţilor camerei. Suntem aşa de bine păziţi, că niciun şurub dintr-un echipament militar al unei ţări duşmane nu ne va tulbura somnul sau încrederea oarbă că alţii se ocupă de starea noastră de bine.

Unii dintre noi cred că vestitul articol 5 al Tratatului NATO ne scuteşte de orice griji războinice. Acum, a căzut în ograda României o dronă, sau resturi dintr-o dronă rusească. Lovită de ucraineni în moalele capului, drona a mai avut putere doar să zboare câţiva metri pe teritoriul românesc, unde a sucombat şi şi-a ascuns atât de bine rămăşiţele, că au trebuit două zile până să le găsească descurcăreţii noştri.

Nicolae Dolghin, scria că articolul 5 nu garantează că un stat NATO atacat va fi automat apărat de Alianţă. Mai important, autorul spune în „Articolul 5 al Tratatului de la Washington-sursă pentru apărarea colectivă şi apărarea naţională” că „scopul acţiunilor de sprijin nu va fi restabilirea situaţiei dinaintea atacului, ci „restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice”, ceea ce înseamnă cu totul altceva.

Deciziile militare ale NATO se supun deciziilor politice ale statelor membre. Pentru ca NATO să contraatace militar, e nevoie de consensul tuturor membrilor Alianţei, care nu se poate obţine de azi pe mâine. Trebuie să decidă guvernele, parlamentele ţărilor membre. Abia apoi se trage cu puşca.

Nici nouă nu ne-ar fi uşor să contribuim cu tancul din dotare la alungarea duşmanului care ar ataca o ţară colegă de Alianţă, pentru că  articolul 118 (1) din Constituţia României zice clar: „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale şi a democraţiei constituţionale.”

…iar voinţa poporului înseamnă Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia. Cum la noi ba unii, ba alţii sunt plecaţi în concedii prelungite, e greu să-mi imaginez că în câteva ore se poate lua o decizie: ori la atac, ori joc de glezne.

Pentru decizia finală – atac armat sau se fac că nu observă –  se ţine cont şi de Consiliul Nord-Atlantic, din care fac parte şefii de stat şi de guvern. Mă întreb cine dracu’ se mai poate uita la părerea românească, dacă tu, la nivel supraatmosferic nu ştii din prima clipă că ţi-a căzut o dronă printre copacii patriei care a speriat toţi peştii din Dunăre pe o suprafaţă de câteva hectare.

Dacă NATO, prin organismele sale de dezbatere despre care am amintit zice că ghiuleaua, săgeata sau cioara vrăjmaşă au căzut accidental pe teritoriul bine apărat al patriei, atunci atacul poate fi considerat un simplu accident şi nu se activează nici mama articolului 5!

România e acum exact ca în 1916, când francezii ne-au scos din ăăă… din… nu-mi aduc aminte. Acum stăm la mila guvernelor şi parlamentelor ţărilor membre ale NATO. Pe noi, nu ne doare capul…

Există totuşi o excepţie. Ne poate durea capul când o dronă, neavând ce face, se gândeşte să-şi  găsească locul de aterizare forţată  oriunde în România.

Horia Picu

Foto: Ion Mariș