Ne-am învăţat prea mult cu răul, cu urâtul. Scandalul proţăpit în mass-media cu litere de-o şchioapă aduce mulţi cititori. Ştirile de bine, reportajele despre normalitate, despre oameni buni, frumoşi în interiorul lor, nu prezintă interes.

Cu toate acestea, îmi permit ca azi să scriu câteva cuvinte despre o doamnă absolut încântătoare în atitudinea pe care o are. O cheamă Alina, şi o găsiţi în centrul Sighetului, gata oricând să servească pe oricine are nevoie de o îngheţată.

Frumos din partea ei! Dar partea mai frumoasă vine acum. Alina, când nu trebuie să umple cornetele cu îngheţată, stă pe scaun şi citeşte! Are întotdeauna lângă ea o carte, la care se întoarce întotdeauna când are un moment liber.

O cunosc de pe vremea când era elevă, iar eu îi eram diriginte. Aşa că discuţia cu Alina s-a desfăşurat uşor, am întrebat-o fel de fel despre cărţile pe care le-a citit. Nu lista în sine e importantă aici, cât mai ales modul cum se poate concentra în agitaţia străzii. Mi-a spus că imediat ce deschide cartea, aflată întotdeauna lângă aparatul de îngheţată, se poate concentra la cele scrise, indiferent de zgomotul stăzii. Mai mult, de fiecare dată se implică emoţional în subiectul cărţii. Desigur, când cineva se opreşte lângă aparat, se opreşte şi Alina din citit.
Când am văzut-o citind, la începutul verii, am crezut că are în faţa ochilor o carte din acelea care nu pot fi lăsate din mână. Dar, de fiecare dată când treceam pe lângă ea, dacă nu era ocupată cu doritorii de îngheţată, Alina citea! Deci era un obicei frumos şi rar, care trebuia adus la cunoştinţă sighetenilor.

Prin urmare, am discutat deunăzi cu ea, între două îngheţate servite într-o dogoritoare zi de vară, şi am aflat că şi acasă, dacă are timp, citeşte!

Ce simpatică îmi poate fi! Şi sper să devină şi cititorilor acestui articol! Alina se asigură întotdeauna că nu rămâne fără carte de citit, deci are la ea mereu o rezervă!

Spuneţi-mi, dragi sigheteni, când şi unde aţi mai întâlnit la cineva o asemenea sete de lectură? Citeşte şi de pe telefon când e cazul!

Alinei i-a plăcut să citească de când era mică. Văd că frumosul obicei, o raritate a zilelor noastre, i-a rămas neatins, ba aş zice că a crescut odată cu ea. Colegele îi aduc cărţi şi Alina le citeşte. Nici acasă nu stă prea mult să aleagă între televizor şi carte. Citeşte, citeşte mereu. Va veni însă o vreme când îşi va spune şi ea, cum a făcut Frank Zappa: „Atât de multe cărți și atât de puțin timp”…

După admirabilul mod cum îşi trăieşte viaţa, sunt sigur că Alina a înţeles că „Nu există prieten mai loial decât cărțile.“ (Ernest Hemingway)

Cu cărţile citite, Alina ar putea umple o mare bibliotecă, pe care cineva o definea ca fiind „infinitul sub un acoperiş”.

Iată, de la Alina am învăţat că acoperişul unei biblioteci fără de sfârşit poate fi şi cerul liber!
Viaţa… e frumoasă! Mulţumesc, Alina!

Horia Picu

Nu mă poate lăsa indiferent o casă construită în 1611. Trec de multe ori pe lângă ea, intru de multe ori în ea. Are un loc bun printre alte „colege” tot din lemn construite ṣi aduse, pentru a-și odihni bătrânele lor bârne din care au fost făcute, la Muzeul Satului din Sighetu Marmaṭiei.

Casa despre care scriu acum a trecut de 400 de ani… Cum să nu te impresioneze o asemenea vârstă a unui spaṭiu de locuit în care cine ṣtie câte generaṭii de străbuni ai noṣtri au trăit?

Văzând-o, mă gândesc la copacul care s-a tăiat pentru ca ea să fie… Da, a fost nevoie de un singur stejar pentru ca nişte oameni să-şi construiască o casă! Se estimează că stejarul, când a fost doborât, avea cam 400 de ani, deci e posibil ca tânărul stejărel, uriaşul copac de peste secole, să fi apărut pe lume în secolul al XIII-lea.

Atunci au trăit Dante Alighieri, Ginghis Han, Marco Polo, Toma d’ Aquino, Sfântul Anton de Padova, Sfântul Francisc de Assisi, Giotto.

Să ne gândim puţin cum oare se putea „aborda” pentru tăiere un asemenea uriaş al pădurii. Cum se prelucra pentru a obţine bârnele groase, solide şi trainice din care e făcută Casa Tivadar din Muzeul Satului din Sighetu Marmaţiei. Să ne gândim la meşterii de acum mai bine de patru secole care au transportat uriaşul stejar – fie şi pe bucăţi – din pădure până la locul unde a fost transformat în casă…

O casă a apărut pe lume în secolul XVII, în Maramureş. Atunci, în acel secol, se fonda Universitatea Harvard (SUA), se termina construcţia Taj Mahal-ul din India. Casa Tivadar a fost contemporană (în secol) cu Galileo Galilei, Molière, Isaac Newton, Blaise Pascal, William Shakespeare, Oliver Cromwell, René Descartes, Gottfried Leibniz, Rembrandt van Rijn, Johann Sebastian Bach, Francesco Cavalli, Arcangelo Corelli, Claudio Monteverdi, Alessandro Scarlatti, Peter Paul Rubens, Johannes Vermeer, Pedro Calderón de la Barca, Miguel de Cervantes Saavedra, Pierre Corneille, Nicolas Boileau, Daniel Defoe, Mitropolitul Dosoftei, Miron Costin.

Pare, la o primă vedere asupra textului meu, că am amestecat nepermis lucrurile, că nu poate fi vreo legătură între lumea vegetală din care a făcut parte stejarul uriaş din Maramureşul medieval şi savanţii, compozitorii, pictorii pe care i-am enumerat mai sus. Şi totuşi… legătura există!

Mă voi folosi, în continuare, de cartea „Despre îngeri”, scrisă de Andrei Pleşu, din care preiau idei sau citez. Filozoful român scrie că Toma d’Aquino constată că există o ordine a lumii, un urcuş firesc către desăvârşirea lumii, un drum ascendent spre Creator. S-o luăm crescător, cu regnurile naturii.

Mai întâi, regnul mineral.
„Regnul mineral are aceas¬tă calitate extrem de pregnantă, extrem de viguroasă, care constă în anvergura duratei lui, în aspectul lui de (cvasi)eternitate. Ce poţi spune despre mineralitate este că ea este pur şi simplu. Este în mod stabil, masiv, omogen, depăşind, în această privinţă, toate celelalte regnuri. Mineralitatea ne supravieţuieşte: ea este, aproape în felul în care este Dumnezeu. Gîndiţi-vă ce exemplu ameţitor de analogie inversă avem aici! Regnul cel mai de jos întruchipează în modul cel mai pur, şi în mai mare măsură decît toate celelalte regnuri, calificarea cea mai înaltă a Fiinţei supreme: aceea de a fi.”

Apoi, regnul vegetal.
„Pe fondul sec al mineralităţii, lumea vegetală este o uriaşă, multicoloră explozie a vieţii, în inocenţa ei primordială, în bogata ei generozitate. Prin urmare, aşa cum regnul mineral imită dimensiunea „existentului” din Dumnezeu, regnul vegetal imită di¬mensiunea „viului” din Dumnezeu. Dar vitalitatea vegetală este totuşi una pasivă, un soi de somnolenţă euforică, o reverie”.

Urmează regnul animal.
„Abia cu regnul animal in¬trăm în sfera unei vitalităţi active, ofensive, incluzînd mişcarea exterioară, dar şi pe aceea interioară, a instinctelor şi afectelor primare. În regnul animal se regăseşte, aşadar, un nou nivel al perfecţiunii di¬vine: nivelul vieţii active, al existenţei animate”.

Şi deasupra tuturor celor pământene(!), omul.
„…în om întîlnim un cumul de calităţi care se apropie decisiv de modelul divin, după chipul şi asemănarea căruia a fost făcut: a fi, a fi viu, a fi viu şi activ, a fi viu şi a făptui ca o fiinţă a spi-ritului. Omul nu este însă Dumnezeu. El e deasu¬pra întregii creaţii prin „duhul” său, dar împarte cu ea corporalitatea”.

Deci omul, fiinţa aflată pe cea mai cea mai înaltă treaptă a creaţiei, poate folosi regnul mineral, cel vegetal şi cel animal. Dacă revenim la pezentarea Casei Tivadar (toate celelalte case din muzeu merită aceeaşi atenţie, acelaşi respect!), iată că avem aici un exemplu grandios de măiestrie a spiritului uman care a îmbinat materia vegetală cu materia minerală (fundaţia casei e pe bolovani). Inteligenţa umană, folosită la construirea unei case dintr-un singur copac, stă cu mândrie alături de inteligenţa umană (şi talentul) care a făcut descoperirile ştiinţifice, care a compus neegalabile piese muzicale, a lăsat omenirii o literatură bogată şi interesantă, captivantă chiar, a lăsat lumii picturi care fac mândria celor mai renumite muzee .

Spiritualitatea de care au dat dovadă meşterii populari ai secolului al XVII-lea de pe teritoriul Maramureşului trebuie privită cu veneraţie. Ceea ce au făcut ei atunci, ceea ce fac ei şi azi, sunt treptele necesare şi normale spre desăvârşire.

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, îi pot spune, cu mândrie şi respect Casei Tivadar, construită în 1611: casă trainică, cinste cui te-a construit! În Muzeul Satului, prezenţa ta e însăşi veşnicia!

Horia Picu

Foto: Petre Sîngeorzan

Şi ca să știe, „Municipiul Sighetu Marmației, cu sprijinul consultantului extern TeamPro Strategy Consulting S.R.L., elaborează în prezent  Strategia Integrată de Dezvoltare Urbană (SIDU) a Municipiului Sighetu Marmației pentru perioada 2023-2027, în cadrul Proiectului „MARMAȚIA-Strategii și Standarde”, Cod SIPOCA:1208, Cod MySMIS2014+ 154289”, finanțat prin POCA 2014-2020”. Am citat de pe pagina de internet a Primăriei Sighetu Marmaţiei.

Cred că cineva din Primărie ar trebui să ne lămurească cine l-a angajat pe consultantul extern, cât costă „sprijinul”. Sau, poate „sprijinul” e chiar gratuit, având în vedere bugetul cam strâmtorat pe care-l are Sighetul de vreo treizeci de ani încoace ?

Se va face un maldăr de „Documente[…]  strategice [care] elaborate în cadrul proiectului vor sta la baza obținerii finanțărilor aferente perioadei 2022-2027, având ca scop întărirea capacității de planificare strategică şi a capacității de planificare şi gestionare a investițiilor pentru o dezvoltare mai eficientă şi durabilă a Municipiului Sighetu Marmației”.

Uau!!! Sau Wow!!! 2022 s-a dus, 2023 a trecut de jumătatea sa. Ar mai fi din 2024 până în 2027 timp și strategie să ne dezvoltăm durabil și eficient.

Deocamdată, suntem luaţi la întrebări (pardon!, consultaţi) despre cam ce-am vrea să fie, dar încă nu e. „În acest context, vă rugăm să ne sprijiniți, prin completarea unui chestionar, ce poate fi accesat și completat online, inclusiv de pe tabletă, laptop, sau telefonul mobil, la următorul link: https://forms.gle/ibXYgtjpevHLMAxU8″.

Patriotismul meu local și dorinţa de a vedea și pe-aici ce-am văzut prin alte orașe ale ţării, m-au detrminat să particip și eu la chestionar. Evident, nu voi detalia aici răspunsurile mele. Pot spune în schimb că la unele întrebări am răspuns cu „invitaţi cetăţenii la o discuţie în Primărie”, sau alteori  am adăugat „invitaţi-mă la o discuţie în Primărie și vă spun”.

La prima întrebare suntem întrebaţi care-i genul respondentului și mi se oferă trei variante de răspuns. Masculin, feminin și altele.  La „altele” nu știu cum se poate răspunde. Poţi fi ori așa, ori… așa. Dacă vorbim de „altele”, înseamnă că-s mai multe  variante  (re)cunoscute. Pesemne că mai am de studiat problema…

Reamintesc că e vorba despre „Elaborarea Strategiei Integrate de Dezvoltare Urbană a Municipiului Sighetu Marmației pentru perioada 2023-2027”. Acum apare 2023 ca an de start al Proiectului. Acuma… ce contează că-i 2022, sau 2023? Important e că avem unde să ne dăm cu părerea.  Ştie tot sigheteanul că orice problemă  semnalată în presă a fost rezolvată imediat  de Primărie, că te și miri de unde au oamenii ăia atâta energie să facă retușurile atât de rapid! Sau…?

Vrem dezvoltare urbană, dar văd că interesează ce școală are cel/ cea/ sau altele care completează chestionarul. Şi absolventul de ṣcoală generală care n-a mai fost interesat să-și continue studiile, și absolventul de înalte școli universitare merg pe aceleași străzi, văd ce nu e, dar ar putea fi. Nu văd, de asemenea, de ce contează venitul lunar al respondentului/ respondentei/ respon… cum o fi!

Suntem îndemnaţi să ne dăm cu părerea care-i cea mai importantă problemă care ar trebui rezolvată, care-i cel mai important aspect pozitiv al orașului (dificilă întrebare!…!), care-i cel mai slab punct al infrastructurii de transport: „Trotuarele și pistele pentru bicicliști; Iluminatul public; Locurile de parcare; Elementele de siguranță rutieră, inclusiv semafoarele”.

Fost-am la Beclean de curând. Beclean pe Someș pe numele lui întreg, 12.000 de locuitori. Nu știu dacă locuitorii micului oraș au fost consultaţi în vreo strategie de dezvoltare urbană, dar acolo se vede că există un interes în dezvoltarea localităţii. Am văzut o parcare supraetajată pentru autoturisme! Poza din articol e făcută de mine la fața locului, la sfârșit de iulie 2023.Am văzut și trotuare bune, și piste pentru biciclete (e drept, ar trebui turnat un strat nou de material peste ele).

Probabil că administraţia orasului știe ce trebuie să facă și cum să facă. Se construiește și o variantă de ocolire a localității, conform cu video-ul de pe pagina de internet a Becleanului, și multe altele. Priviţi aici: http://primariabeclean.ro/web/

Priviţi, și vă rușinaţi! Nu dumneavoastră, respondenţii la sondaj. Ei să se ruṣineze, că pot face, dar nu fac!

Horia Picu

Pe www.salutsighet.ro, în 8 aprilie 2023 mi-a fost publicat articolul „Strada „Ion Buteanu” din Sighetu Marmaţiei ṣi dubla ei funcţionalitate”. Reiau aici un fragment din textul din aprilie: „Să tot fie vreo trei săptămâni  de când tot prin zona despre care scriu acum (aproximativ în dreptul fostului bar „Fin”) a apărut un decupaj periculos pentru cauciucuri și văd că nimeni n-are de gând să-l reastupe cu asfalt, așa cum a fost înainte. Dacă decupatorul de asfalt a uitat unde trebuie să vină, cred că o poză i-ar prinde bine. De-aia o pun în articol. Poate așa i se activează memoria și repară, aṣa cum a fost”.

Am intrat în luna august și decupatorul de asfalt tot nu și-a făcut apariţia. Poate nici nu-i rău… Lipsa lui a dat prilejul naturii să se manifeste în toată splendoarea verdelui său. În groapa neastupată cresc acum buruieni, poate și ceva iarbă. Drept să vă spun, eu n-am văzut altceva decât verde prin groapa aia.

Unde omul uită(?) să taie iarba, să scoată buruienile, să dea o formă frumoasă gardului viu, natura își face de cap și se dezvoltă, te și miri pe unde. De ce n-ar face-o și într-o groapă în asfalt tăiată în linii drepte, cu atenţie, înaintea decupării? Ce contează că după scormonirea pământului de sub  asfalt  locul a devenit periculos pentru oameni și mașini? La noi merge orice!

Nu știm cum va arăta locul peste sute, sau poate peste mii de ani. Presupun doar că arheologii acelor vremuri vor descoperi ciudata formă decupată din asfalt. Se vor întreba, probabil, ce mesaj misterios a vrut să le transmită o generaţie Urbană care a trăit pe-aici. Nu vor găsi răspunsul. Nu vor înţelege de ce groapa a fost lăsată să existe, când era foarte simplu să se astupe orice urmă a existenţei ei.

Poate natura invadatoare va acoperi totul pe-aici pentru totdeauna. Dar pe noi, locuitorii care trecem pe lângă groapă cu grijă ca nu cumva să ne „deranjăm” picioarele până acolo încât să fie nevoie de intervenţia ortopedului, ne interesează ACUM de ce nu se astupă!

Există, în Sighetu Marmaţiei, un obicei Urban-istic de a integra asfaltul sau betonul cu natura. Când treceţi pe la Carrefour, ridicaţi-vă ochii deasupra garajelor și al centralei termice nefolosită de mulţi ani. Veţi vedea ce mândru se înalţă un pom pe acoperiṣul ruinei. Sau al centralei, că-i același lucru!

Asta da, iubire de natură!

De data aceasta pun la articol un colaj cu două poze. Una cu groapa din aprilie, tristă ṣi gri ṣi o poză alăturată cu groapa de azi, verde și mai periculoasă. Nu cred să se rezolve ceva. Poate Urban-iștilor le place așa, să fie verde cât mai mult.

Oare cum putem cere unor oameni să asfalteze străzi, dacă pentru un petec de groapă  înverzită stau atâta pe ganduri?

Stau, dacă le au…

Horia Picu

După ce citesc o carte bună (recunosc, nu am de fiecare dată acest privilegiu…), îmi rămâne o idee, o înșiruire de evenimente, o strofă, poate doar câteva cuvinte de care și prin care îmi reamintesc cu plăcere c-am citit ceva care mi-a plăcut. Ion Petrovai face parte din categoria autorilor la care mă voi întoarce cu drag și interes. În „Glasul timpului” se vede imediat că avem de-a face cu un abil Mânuitor de cuvinte (majuscula nu-i deloc întâmplătoare!).

Câteva impresii despre carte.

Pentru început, ni se arată o dorinţă a poetului, poate o confesiune, sau teamă pentru viitor?
„Şi dor / De cuvinte ce dor; / Vreau bobul/ Spre rodire să crape,/ Să mă întorc întreg/ La-ntâiul zbor.”

Mai departe, versuri din alt registru: „Şerpi verzi – / Încolăcind miresme/ De alb ṣi primăvară.”

Interesantă și neașteptată „încolăcire” ieṣită, poetic, din sfera obișnuitului. O manieră de exprimare care-l definește pe scriitor. În altă poezie am găsit:„Aromele-n desfrâu/ Adapă/ Mânzul de catifea” sau… „Curcubeiele/ Adorm/ În tușa pictorilor”. Sau, absolut  genial: „Ochii/ Lăcrimează lumini”.

La Ion Petrovai, neașteptatul ia forme frumoase, logica ideii nefiind niciodată abandonată. Poetul știe că are limite omenești, dar gânduri infinite. El are „Aripi să zbor,/ Dar,/ Vai, mie!/ Sunt mici,/ Iar eu/ Nu pot mângâia stelele”.

Dacă nu l-am cunoaște pe Ion Petrovai, ar fi suficient să-i citim strofa de mai jos. Ni se dezvăluie, îi înţelegem crezul, dorinţa.

„Din când în când/ Mă așez/ Cu credinţă – / La umbra cuvintelor/ Şi-aștept lumina/ Cu sufletul la gură/ Să vină să le spele/ Că sunt/ Ostenite/ Şi grele.”

Autorul rămâne un optimist, indiferent de „oferta” pe care i-o face viaţa.
„Rămân același parcă/ Efemeră dulceaţă lumească/ Îngropat în nămol/ Precum răchita/ Îngropată să-nfrunzească.”

Un om de litere la ce s-ar putea gândi cel mai mult, dacă nu la… „Cuvântule,/ Miel alb,/ Blândule,/ Nu mă înṣela/ Deghizându-te!”

La Ion Petrovai versurile au înţelesuri mai profunde decât cele care se lasă descoperite la prima lectură. Un exemplu: „Acolo unde marea și râul/ Fură din avuţiile malurilor,/ Din când în când/ Vine/ Luntrea destinului/ Să călătorim departe.”

Pentru Mânuitorul de cuvinte Ion Petrovai, cuvintele sunt cele care „Poartă pe umeri lumini,/ Ridică cetăţi,/ Ce stau de strajă vremii/ Pe drumul dintre cer și pământ”.

Mânuitor de cuvinte, mânuitor de idei: „Cerul își varsă lacrimile/ În fântâni/ Săpate lângă drumuri”.

În altă poezie a aceluiaș Mânuitor de cuvinte, am găsit o strofă absolut superbă: „Când cer apă,/ Puilor/ Li se dau/ Lacrimi de vultur,/ Iar setea de înălţimi/ Devine veṣnică”.

Culorile și aromele sunt în multe poezii din acest volum. Citez câteva: „Lacrimi verzi/ Cad/ În braţele florilor”, sau „Aromele–n desfrâu/ Adapă/ Mânzul de catifea”.

Pentru mine, cea mai frumoasă strofă din volumul de poezii „Glasul timpului” este aceasta: „În seri de sticlă transparentă / Munţii / Urcă pe gardurile orizontului / Şi fură stelelor / Săruturi”.

Aproape c-aș putea să mă răzgândesc, pentru că altă strofă, din altă poezie, ar putea fi cea mai frumoasă: „Despletite de vise/ Fetele se culcau/ În patul lunii/ Mereu plecată de acasă”.

Ion Petrovai are și poezii despre tata, mama, bunici, despre obiectele folosite la treburile casei, despre patrie. Viaţa, care se termină întotdeauna prea repede și tocmai atunci când, în sfârșit, știm ce avem de făcut, lupta permanentă a omului cu ceva ce nu se poate schimba, toate acestea în poezia „Brâncă”:

Tata „A spus fiilor săi:/ „Iubiţii mei,/ Adorm nerăsplătit/ Şi de aceea vă cer vouă/ Ca la rândul vostru/ Să știţi cere urmașilor/ Ce mi s-a cerut și mie/ Învingerea morţii.”

Nu pot să nu-mi pun întrebarea cum poate cineva dintre noi să capete asemenea abilităţi în mânuirea cuvintelor…

Răspunsul ni-l dă tot poetul Ion Petrovai: „Gândurile/ Mângâie lumina”.

…și astfel, i se arată calea!

Horia Picu

Sigheteanca Mona Şimon va ajunge celebră. Poate deveni un nume important în lumea scrisului. Asta e previziunea mea, pe care o voi argumenta mai departe.

În romanul „Locul unde mai trăia ziua” se pune problema dacă eutanasierea poate fi acceptată ca ultimă  posibilitate de a curma suferinţele unui bătrân aflat într-o stare de minimă posibiliate de a recunoaṣte – din când în când – oamenii și locurile din jurul său, de a-și aminti.
Subiectul nu-i nou, nici în domeniul literaturii, nici în cel al formelor juridice și morale pe care le implică întotdeauna înfăptuirea unei asemenea fapte. Autoarea are marele merit că „intră” în personajele romanului și ne înfăţiṣează lumea așa cum o văd ele, deformată, ireală, ciudată, meschină, dură.

Incapabil să-și mai recunoască soţia, cel care trebuie eutanasiat vede (e un fel de a spune…) un personaj ciudat care are grijă de el. Omul-ou. „Era ca un ou cu picioare. Mic ṣi rotund, se legăna uṣor chiar ṣi când stătea nemiṣcat. […]. Pe chip îi sclipeau doi ochi ca două boabe de cafea. […]. Clipea atât de des încât îţi venea să te întrebi dacă apucă să vadă ceva sau doar îi făcea plăcere să-și privească interiorul pleoapelor″ […].„Cine ești, Ulistav? De ce locuiesc cu tine, de când se întâmplă asta ṣi cum se face că ai atâta grijă de mine?”.

Desigur, degradarea a început din copilărie. „Să fi avut cam opt ani […]. Stătea chircit […]. Simţea loviturile repetate de curea care îi spintecau orice fărâmă de putinţă”.

„Cuvintele sunt vocea inimii”- a zis Confucius. Din cele două citate pe care le-am dat până acum, se vede clar că scriitoarea a scris acest roman ascultându-și vocea inimii.

Penelul cuvintelor alunecă armonios pe tablourile pe care suntem invitaţi să le vedem în faţa noastră. Două exemple:
„Se așezau pe veranda casei și, respirând culorile asfinţitului, care se legănau în adierea brizei ca niște cosiţe pe umerii unui curcubeu, își depănau în tăcere toate amintirile”. Şi: „Nu putea zări nimic în jur, doar întinderea galbenă și marea care îl chema cu valurile ei lăptoase, ce frângeau surd verdele lujerilor din calea lui”.

În roman, ziua e un leitmotiv. Unde-i ziuă, unde se face ziuă, există speranţă. Să faci ziua să dureze cât mai mult, să te agăţi de ultimele licăriri ale asfinţitului, să speri astfel până în ultima clipă… „În depărtare, linia orizontului era fisurată pe alocuri de lumini răzleţe. Şi poate e adevărat  că întunericul face lumina să strălucească mai tare, pentru că micile licăriri îi dădeau speranţă, îi arătau calea. […]. Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el”.
Expresia „locul unde mai trăia ziua” apare de mai multe ori în roman, ordinea cuvintelor poate diferi puţin, dar întotdeauna ziua înseamnă speranţă.

Scriitoarea demonstrează infinite abilităţi în mânuirea cuvintelor. Iar cuvintele, se supun ascultătoare gândurilor, ideilor interesante pe care le-am întâlnit deseori în această carte extraordinară. Un exemplu: „De fiecare dată când se deschidea ușa, era invitat să ia parte la conversaţie. Sau mai degrabă el se înfiltra, între cei doi interlocutori, ca un zid de care sunetele se loveau. Cuvintele hârbuite cădeau pe podea și se adunau într-o băltoacă neagră, care se întindea și trecea pe sub ușă, adunându-se sub patul  lui ca o picătură de mercur ce îi aluneca prin coridoarele minţii”.

Sunt trei personaje importante în acest roman. Toţi trei ajunși la vârste înaintate. Soţul e cel cu probleme grave de sănătate mintală. El trebuie eutanasiat. Soţia și prietenul cel mai bun al soţului iau această hotărâre. Grea… „Fie ce-o fi, Elia, trebuie să o fac! Pentru ea și pentru tine. Pentru voi. […]. Inima-mi gâfâie și marea râde. Îi străbat hohotele cu privirea și îmi aprind  încă o ţigară. Şi încă una. Şi încă una. Să mă ia dracu, în ce m-am băgat?!”.

„Va ajunge cu bine ṣi noi vom continua să îi fim”. Spun cei doi, încurajându-se să-și ducă planul până la sfârṣit. Vor rămâne și vor continua să îi fie celui care va muri. O frază scurtă care poate da naștere la o mulţime de întrebări și de supoziţii. Să îi fie ce? Cine pe cine ajută? Sunt vinovaţi cei doi pentru intenţia – și apoi fapta – lor? E normal ca cineva să ia viaţa altcuiva, care oricum trăieṣte în altă lume?

Toţi trei s-au cunoscut când erau tineri. „Elia s-a uitat la mine și a început să râdă. Proaspăt. Tânăr. Cred că toţi oamenii râd așa în tinereţe. Energic și înviorător ca un izvor rece de munte. Încet ne domolim și la sfârșit ne stoarcem zâmbetele în estuare pline ochi de povești și de amintiri”.

Poate cineva să spună că nu-i aṣa?…

Mona Şimon „pictează” și, citind monologurile personajelor sale, ne face să ne gândim la noi înșine. Oare nu la fel am (fi) făcut și noi?…

„Mi-am lipit ochii, la propriu, de zarea care unea ca un fermoar cele două culori, cele două lumi albastre, și mi i-am plimbat întruna  de-a lungul ei.[…] O viaţă întreagă, de fiecare dată când priveam în faţă, mă opream la linia orizontului și mă întrebam ce e dincolo de ea”.

Întâmplările din roman „ajung” și la malul mării. Acolo, „iarna […] e lăptoasă și umedă. Când se porneşte vântul, valurile par a fi strunite de nenumărate bice născute din bucăţi de gheaţă, care, la fiecare rafală, te lovesc fără milă peste faţă. Alteori se sparg pe ţărm și crezi că ai scăpat, însă din spuma în care le clocoteṣte îngheţul se ridică mici ace de sare care te înţeapă peste tot. Plouă cu fulgi îngheţaţi direct din pământ, nu din norii de deasupra”.

Scriitoarea sigheteană ne invită, pe alocuri, să medităm asupra existenţei noastre, asupra trecerii timpului și odată cu aceasta declanșarea mecanismului uitării, care poate lua forma paroxistică a uitării de sine. „Şi ce e existenţa, până la urmă? Exiști cât timp ai o formă fizică? Exiști doar dacă ocupi un loc bine definit în spaţiu? Ori e suficient să fii în mintea cuiva, iar asta înseamnă că nu te-ai curmat, că nu ai dispărut, că ești? O prostie. A exista înseamnă să știi că ești. Să ai idee cine eṣti”. [‚…]. „Dacă ai putea ști cu exactitate momentul în care vei uita un lucru, ce anume ai alege să faci? Ai încerca să-l conservi sau să-l epuizezi? Ai fi împăcat cu dispariţia lui? Ai lua fiecare fărâmă de clipă din care e alcătuit și ai mări-o, dându-i o nouă formă de temporalitate?”

Mona Şimon face, pe la sfârșitul romanului, o interesantă „conexiune” între lumea materială și lumea sentimentelor celor trei personaje.

„Atunci observ, în sfârṣit, eșarfa albastră. La început, am impresia că mi se pare, dar nu, e aici. Între mine și Ailina. Strânsă în pumnul lui Elia. Cerul  e același peste tot și frica e la fel la orice vârstă. O bucată de pâine l-a ţinut cândva în viaţă, iubirea Ailinei l-a mântuit”.

După faptă, apar regrete. „Calc pe nisip […]. Nisipul e neobișnuit de alb. Mă simt ca făcând parte dintr-un glob de sticlă ieftin, precum cele pe care le găsești la orice târg. Cupola albastră stă suspendată deasupra mea, o mână  becisnică  scutură  cadrul și noiane de regrete cad peste mine”.

„Locul unde mai trăia ziua” începe cu… finalul, aflăm că fapta deja a avut loc. Crima, sau, să fim mai îngăduitori, eutanasierea, s-a produs. Chiar cine a comis-o ne spune cum s-a ajuns aici. La sfârșitul acestui roman pe care-l consider deosebit de valoros, același personaj, octogenar, se justifică în faţa cititorilor: „Ne povestim viaţa, pentru că altfel nu știm să ne luăm la revedere de la ea. Bătrânii nu știu drumul înainte, ei se întorc mereu pe cărările deja deja bătătorite. Poate de aceea vom reveni mereu aici, în locul unde ziua va trăi mereu”.

Mereu se face zi, mereu reapare speranţa. La sfârṣit, soţia ia urna cu cenuṣa fostului soţ și-i spune prietenului: „Haide, să mergem, s-a făcut zi!”.

Da… s-a făcut zi. Şi o luăm din nou de la capăt. Până într-o zi…

Horia Picu

Pe 2 iulie 2023 am postat un articol cu titlul „Alo! Administratorul drumului?”.  Iuţeala cu care s-a acţionat pentru rezolvarea problemei pe care am semnalat-o mă face să revin pe aceeași temă, cu un nou articol, continuare firească a celui dintâi.

În primul articol n-am precizat unde-i  indicatorul care nu se (prea) vedea. Azi, 3 iulie ṣi tot 2023, trecând  iar prin zonă, mare-mi  fu mirarea să constat că indicatorul rutier se vede mult mai bine! Cineva a tăiat niște crengi și astfel șoferii pot observa că n-au voie să oprească pe strada respectivă.

Ce bine-ar fi dacă întotdeauna s-ar rezolva așa de eficient sesizările  cetăţenilor… Plec, în construcţia acestui articol, de la premisa că atât autorităţile locale, cât și cetăţenii iubitori  de… cetate doresc un oraș curat, civilizat, mândrie pentru localnici și prilej de invidie pentru vizitatori, plecaţi de aici spre locurile de unde au venit cu admiraţie pentru cele văzute pe la noi și cu inima strânsă că pe la ei nu-i deloc așa.

Până la urmă, tot n-am aflat cine-i Administratorul  drumului sighetean. Important e că citește presa electronică. Apoi, acţionează. Oare cum ar trebui de procedat  mai departe, măcar pentru a face din nou vizibile indicatoarele și marcajele rutiere (dacă e cazul)?

Nu mă pot duce să fac poze cu indicatoare  camuflate de vegetaţia în expansiune (și e bine că-i așa!) ṣi să scriu câte un articol pe tema „indicatoare  din copaci”! Exemplul pe care l-am dat (și care ṣi-a găsit rezolvarea  foarte repede!) are pe la noi prin localitate mulţi „fraţi” care abia așteaptă să scoată  capul dintre crengi și frunze.

Există personal calificat în constatarea ascunzătoarelor pentru indicatoarele  de circulaţie, există personal calificat  care să controleze pantofii sighetenilor, că prea se împiedică bieţii oameni pe trotuare, tot personalul  calificat – și plătit!, am uitat să precizez – poate verifica starea pneurilor autoturismelor care dau mereu în gropi, pe care pare-mi-se că le caută intenţionat pe anumite străzi, cu rea intenţie, gropile astea fiind greu de găsit, stimaţi cetăţeni!

Dacă nu există, ar trebui de format o comisie care să studieze de ce tresaltă  capacele când trec maṣinile peste ele. Sunt mai sperioase, mai sensibile, au aṣa… o gingăṣie, sau traficul e mai uṣor de urmărit  când  se aude câte un „pac”?

Poate sunt comisii și nu știm noi care  se  ocupă cu starea patrimoniului local, poate verifică cineva de ce nu se poate face chiar nimic cu niṣte construcţii absolut  superbe, lăsate doar să se degradeze în voie, natural, în ani…

Poate s-au scris proiecte, ajunse deja câṣtigătoare, care așteaptă poate azi, poate mâine  finanţarea dată de Europa Unită… Poate… dar nu știm noi?

Voi pune la acest articol două poze, spre comparaţie. Înainte și după. Cum era ieri și cum e azi. Dacă asta-i metoda pentru a mai repara câte ceva, promit să scriu iar despre clădirea Cinematografului, cu coloanele sale  învelite  „artistic”  în cearșafuri, cândva,  în vederea primirii unor distinși  vizitatori. Promit că dacă se reface construcţia, pun două poze: ieri și azi. Ieri-rău…, azi – biiine!

Mâine  voi poza aleea de la piaţa de alimente. Mă grăbesc s-o fac. Am fost de faţă la ṣedinţa Consiliului local când  ni s-a promis că anul ăsta nu va mai fi ca anul trecut. Vor fi bani, se va face, se va drege.

Şi iar voi pune două poze. Ieri-rău…, azi – biiine!

Sau… mâine  se arată a fi mai rău decât răul de azi?

Horia Picu

Mai întâi, câteva pasaje din legislaţie.

Codul rutier, la Dispoziţii generale, art. 5: „(2) Administratorul drumului public  sau, după caz, antreprenorul ori executantul lucrarilor este obligat sa semnalizeze corespunzator, cât mai repede posibil, orice obstacol aflat pe partea carosabilă, care stânjeneste sau pune în pericol siguranţa circulaţiei, și să ia toate măsurile de înlăturare a acestuia”.

În  Ordonanţa de Guvern 43 din 1997, la art. 22, scrie: „Administrarea drumurilor judeţene se asigură de către consiliile judeţene, iar a drumurilor de interes local, de către consiliile locale pe raza administrativ-teritorială a acestora”.

În legea 198 din 2015, în Secţiunea a IV-a: „Condiţii de exploatare a drumurilor”, art. 40:        „ (1) Drumurile trebuie să fie semnalizate și menţinute în stare tehnică corespunzătoare desfăşurării traficului în condiţii de siguranţă de către administratorul drumului”.

Carevasăzică, ṣi în oraṣul în care se promite mult ṣi se face puţin administratorul drumurilor este obligat să verifice starea indicatoarelor ṣi marcajelor rutiere. Să verifice ṣi să ia măsuri. Dacă nu se văd, dacă lipsesc, să le pună la loc sau să le facă observabile.

În consiliul local există o comisie „de studii, prognoze economico-sociale, buget, finanţe și administrarea domeniului public şi privat”. Ce legătură există între comisia formată din consilieri locali ṣi administraţia drumurilor? Sau administraţia asta există, dar nu se vede?

Străzi  avem, maṣini multe, semne de circulaţie bine ascunse de vegetaţie, de asemenea. Ce-ṣi poate dori cel mai mult ṣoferul într-o maṣină aflată în circulaţie prin Sighetu Marmaţiei, decât să nu dea peste semne de circulaţie bine ascunse de copaci?

Păi ca să i se realizeze prea îndrăzneţul vis, ar trebui ca semnele de circulaţie să fie vizibile. Sighetenii știu unde pot opri, staţiona, parca, manevra autoturismele. Cu indicatoare sau fără indicatoare vizibile, șoferii sigheteni cam știu ce au de făcut. Dar ce ne facem că mai trec pe străzile multisecularului oraș și șoferi care au nevoie să vadă bine indicatoarele rutiere ca să se conformeze legilor circulaţiei?

Eu am pozat  – ca pieton! – un indicator rutier ascuns de un copac. Şoferul n-are cum să vadă ce poate face sau nu poate face pe strada aia.

Îi pasă cuiva? Indicatoare rutiere bine camuflate sunt multe prin oraṣ. Cine ar trebui să le facă vizibile? Evident că nu cere nimeni membrilor Comisiei de „…administrarea domeniului public” să iasă la lucru cu foarfece de tăiat crenguţe sau frunze și să facă vizibile indicatoarele rutiere.

Există un administrator de drum. Unde-o fi, cu ce se ocupă în mod real, tare mult m-aș bucura dacă cineva ar putea da un răspuns. Are o adresă, știe cineva cum poate fi găsit un reprezentant al instituţiei?

A văzut cineva vreodată un administrator de drum suit într-un copac și tăind frunzele care împiedică observarea indicatoarelor rutiere?

Iese cineva de la Administraţia drumurilor cu carneţelul în mână să-și noteze unde sunt indicatoare  rutiere imposibil de observat, distruse, vandalizate?

Până la urmă, pe Administraţia asta a drumurilor a văzut-o cineva? Poate are alt nume și nu știm noi? Poate „O cheamă Umbra sau Lumina, / Neîntinarea, poate Vina, / Desăvârşirea sau Pieirea, / Sau Clipa sau Nemărginirea”  (sursa: https://lyricstranslate.com/ro/cornel-constantiniu-n-aţi-văzut-o-fată-lyrics.html-0)…

Horia Picu

La Secţia de Ştiinţele Naturii a Muzeului Maramureșan din Sighet s-a deschis pe 23 iunie a.c. expoziţia „Zestrea Minerală a României”.

Mineralele pe care le-am văzut, culese din adâncul Pământului, le consider un posibil punct de întâlnire dintre timp și eternitate. În afara condiţiilor fizico-chimice necesare timpului pentru a le crea, iată că, prin intervenţia omului iscoditor în măruntaiele planetei, minerale cu forme și culori deosebite, au fost scoase la suprafaţă, spălate și aranjate așa cum trebuie pentru a fi arătate publicului. Şi a fi trecute în eternitate!

Sunt frumoase și așa vor rămâne. De la timpul geologic necesar aducerii lor la formele de azi, și expuse publicului într-o expoziţie care nu putea fi altfel decât itinerantă, prin mai multe muzee ale ţării, mineralele au făcut deja trecerea de la timp la  eternitate. Vor fi la fel de frumoase și de atractive și după ce privitorii de azi nu vor mai fi… Vor fi etern frumoase și proaspete, atrăgătoare și misterioase prin locul din adâncuri unde omul iubitor de frumos a putut să le zărească, poate prăfuite, înnegrite și însingurate. A fost nevoie doar de un licăr de lumină reflectată și mineralele din Zestrea României și-au început drumul spre suprafaţă, spre frumos și spre nesfârșita admiraţie a celor care le privesc.

Mineralele expuse trebuie văzute. Am fost la expoziţie. Şi o să mai merg. Prefer momentele când e mai multă liniṣte. Așa, mă voi putea gândi în voie cum Maestrul Pământ și-a adus contribuţia la realizarea a ceva ce omul nu va fi niciodată în stare să facă, în asemenea proporţii, în asemenea forme diverse și în nenumărabile amestecuri chimice, în proporţii care dau culoare și unicitate exponatelor.

Nu pot să nu reamintesc și eu că „Zestrea minerală a României” poate fi văzută la Sighetu Marmaţiei datorită strădaniei Muzeului Maramureșan Sighetu Marmaţiei, Primăriei și Consiliului Local Sighet, Muzeului Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare.

Mineralele au fost cercetate, clasificate și studiate pe toate feţele de: Academia Română – Secția de Științe Genomice, Universitatea Babeș – Bolyai Cluj – Napoca – Facultatea de Biologie și Geologie, Universitatea din București – Facultatea de Geologie și Geofizică, Universitatea Al. I. Cuza Iași – Facultatea de Geografie și Geologie, Institutul Geologic al României – Muzeul Național de Geologie.

Mai adaug, folosind informația dată pe https://www.agerpres.ro/cultura-media, că „Vernisajul iniţial al expoziţiei naţionale itinerante „Zestrea Minerală a României” a avut loc pe 27 aprilie 2022 la Muzeul Judeţean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare. Expoziţia a fost dedicată omagierii profesorului Victor Gorduza, la 80 de ani de la naşterea sa, muzeograf, director şi fondator al Muzeului de Mineralogie din Baia Mare”.

Spuneam că omul nu va putea face vreodată ce face Pământul în adâncurile sale. Există însă un mare merit care revine omului truditor, explorator al zonelor unde doar curajoṣii se încumetă să ajungă să lucreze ṣi să cerceteze.

Fără el, omul, mineralele ar fi rămas nedescoperite. Şi-ar fi trăit timpul acolo unde s-au format. Scoţându-le la suprafaţă ṣi arătându-le celor care vor să le vadă, iată că mineralele ne dau ocazia să înţelegem că de la timp se poate ajunge la eternitate.

Acest lucru se face pentru că există iubitori de frumos, care nu trec indiferenţi pe lângă generoasa și inepuizabila ofertă a Naturii!

Horia Picu

„Deṣi vorbeṣti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe″… chiar dacă ce-ai spus în 2018 ai repetat în 2023.

În 28 mai 2018 se putea citi pe www.fabricadefericire.eu că (am numerotat fragmentele pentru o mai uṣoară comparaţie):

1 „Artistul plastic este un recuperator de memorie non-verbală. Nu există memorie fără limbaj. Cu atât mai mult, lumea pe care limbajul plastic o scoate la suprafaţă nu poate fi distilată în cuvinte″.
2 „Să nu subestimăm forţa simbolurilor numai pentru că ele nu se pot verbaliza. Tot ce nu e strict verbal este profund emoţional, căci dincolo de explicaţia pe care o dă limba, există comprehensiunea, înţelegerea, şi aceasta înseamnă cunoaştere cu inima, vibraţie emoţională, iubire″.

Fac aici precizarea: comprehensiunea ṣi înţelegerea sunt sinonime (sursa: https://www.dictionardesinonime.ro/?c=comprehensiune)

3 „Memoria atavică este memoria care stoarce energiile primitive şi primare din subconştientul nostru (Eul ascuns) şi transmite la suprafaţă uneori biologic, alteori imaginar vibraţiile şi energiile regnurilor trecute prin evoluţie până la minerala energie cosmică de la începutul Lumii”.
4 „Ea este energia sufletului animal, a sevelor vegetale, a memoriei pietrei, a geometriei mineralului, a ordinii cosmice″.
5„ Forţa limbajului non-verbal (pictura, sculptura, grafica, muzica, dansul etc.) asupra imaginarului este uriaşă, căci numai ele (semnele non-verbale) sunt încărcate cu emoţie şi trăire nelimitate”.

Cele 5 pasaje fac parte dintr-un interviu cu titlul „Noua grupare artistică “Memorie atavică” nu este străină de Maramureş″.

După cinci ani, în 15 iunie 2023, pe https://www.salutsighet.ro, dăm de aceleaṣi expresii, absolut identice, adică:
1 „Artistul plastic este un recuperator de memorie non-verbală. Nu există memorie fără limbaj. Cu atât mai mult, lumea pe care limbajul plastic o scoate la suprafață nu poate fi distilată ȋn cuvinte″.
2 „Să nu subestimăm forța simbolurilor numai pentru că ele nu se pot verbaliza. Tot ce nu este strict verbal este profund emotional căci dincolo de explicația pe care o dă limba există comprehensiunea, ȋnțelegerea, și aceasta ȋnseamnă cunoaștere cu inima, vibrație emoțională, iubire″.
3 „Memoria atavică este memoria care stoarce energiile primitive și primare din subconștientul nostru (Eul ascuns) și transmite la suprafață uneori biologic, alteori imaginar vibrațiile și energiile regnurilor trecute prin evoluție până la minerala energie cosmică de la ȋnceputul lumii″.
4 „Ea este energia sufletului animal, a sevelor vegetale, a memoriei pietrei, a geometriei mineralului, a ordinii cosmice″.
5 „Forța limbajului non-verbal (pictura, sculptura, grafica, muzica, dansul etc.) asupra imaginarului este uriașă căci numai ele (semnele non-verbale) sunt ȋncărcate cu emoție și trăiri nelimitate″.

Cele 5 puncte, care fac parte dintr-un text mai cuprinzător, au fost citite ṣi la vernisajul expoziţiei din 16 iunie 2023, „Grupul Andezit 10. Memoria atavică″ de la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighet.

Există diferenţe între cele două abordări aflate la 5 ani distanţă în timp ṣi la 60 km distanţă pe ṣosea între Baia Mare ṣi Sighetu Marmaţiei. Ceea ce se spunea despre artiṣtii plastici în 2018, nu s-a putut relua mot-a-mot în 2023 în Sighetu Marmaţiei, localitate socotită (probabil) de unii filozofi(?) ai artelor plastice locul unde se poate orice, locul unde sighetenii pot „înghiţi″ orice vine de la capitala judeţului.
După cum vedeţi, baza textului este identică. Despre artṣtii plastici, despre fiecare în parte, nu s-a putut spune la fel, pentru că, pur ṣi simplu, în 2018 erau alte nume faţă de cele din 2023.
Desigur că e foarte greu să comentezi niṣte opere moderne de sculptură sau pictură. Probabil că e greu ṣi pentru autori să spună ce-au făcut. De aceea nici n-o fac. Operele lor sunt fără titlu. Nu toate! Noi, ca sa nu părem fraieri, tăcem ṣi ne prefacem că privim ceva ce ne place. Nu ṣtim să spunem ce-am văzut. În schimb, cu voce tare spunem c-a fost interesant, iar în cadru mai intim ne dăm drumul adevăratelor impresii, care nu neapărat trebuie să fie negative.

Sunt de acord că există un limbaj non-verbal, despre care ni s-a spus în 2018 ṣi, ca să aprofundăm cum trebuie chestiunea, ni s-a repetat în 2023.
Dar nu pot fi de acord că nu ni s-a spus că textul, în linii mari ṣi prin multe locuri identic, a mai apărut cândva…

Horia Picu