Mai rar e să ai parte de o întâmplare – în taxi –  în urma căreia poţi concluziona – pentru gloria speciei umane – într-un singur fel: Iată Omul!

Cluj-Napoca, miecuri, 10 mai 2023. M-am dus pentru un control la ochi. Ştiţi cum se face.  Atropină, dilatarea pupilelor, etc. A fost o zi neaṣteptată, cu soare. Cu o zi înainte, cu două zile, capitala Transilvaniei fusese acoperită de nori. Nici previziunile meteorologice nu anunţau o zi cu mult soare pentru miercuri. Şi totuṣi, a fost.

Dacă-i soare, dilatarea pupilelor se lasă cu o senzaţie foarte neplăcută dacă n-ai ochelari de soare. Eu n-am avut. Mă urc într-un taxi ṣi-i spun clujeanului unde vreau să ajung.  Îl simt mai vorbăreţ ṣi atunci intru in discuţie. Îi spun că mă dor ochii pentru că n-am ochelarii de soare la mine. Îi spun ṣi din ce cauză am senzaţia că trebuie să stau mai tot timpul cu ochii închiṣi, îmi fac autocritica în faţa lui că nu mi-am luat ochelarii de soare cu mine.

El îmi spune că a citit undeva că purtatul ochelarilor de vară reduce mult stressul celui care-i poartă. Stăm la stopuri mai mult decât în miṣcare. Timp suficient pentru taximetrist să-ṣi pună ochelarii de soare. Probabil că i-am atras atenţia și de-aia o fi făcut-o. Scoate a doua pereche de ochelari de soare, îi ṣterge răbdător și meticulos ṣi mi-i dă mie, aflat pe bancheta din spate. „Ia puneţi-i p-ăṣtia!”, îmi zice. Mi-i pun ṣi exclam: „Oooo! Ce bine-i cu ei!”.
Ajungem la destinaţie. Înainte de a-i plăti cursa, îmi zice că dacă vreau, pot să păstrez ochelarii de soare!

Surprins, îi mulţumesc pentru amabilitate ṣi îi dau ochelarii înapoi. I-am plătit pentru cursă ṣi i-am mulţumit din nou, poate în prea puţine cuvinte, pentru intenţia de a-mi da mie ochelarii lui. Pe gratis!!!

Mai mult ca sigur că taximetristul din întâmplarea adevărată pe care am relatat-o aici nu va citi aceste rânduri. Mă mulţumesc să ṣtie alţi oameni că avem printre noi unii care merită a fi numiţi Oameni.

Sunt întâmplări banale, din care putem învăţa să fim mai buni. „Iată Omul!” s-a strigat de mai multe ori în istoria multimilenară a planetei. În zilele noastre, revelaţia că din când în când întâlnim Oameni au avut-o poate mulţi dintre noi. Mă gândesc c-ar fi bine să citim astfel de întâmplări.

Taximetristule din Cluj-Napoca, nu știu cum te cheamă, nu știu din ce firmă de transport faci parte. Ştiu doar că intenţia ta m-a impresionat. Şi am scris puţin despre bunătatea ta.

Oameni buni, cuvintele de mulţumire sunt relativ puţine. În schimb, pe partea negativă a relaţiilor dintre oameni, paleta folosibilă pare interminabilă…

Horia Picu

Un fel de început de pluguṣor aproape  în miezul… verii. În loc de „mânaţi” se potriveṣte mai bine „amânaţi”, iar in loc de „hăi-hăi” mai aproape de starea lucrurilor e „hau-hau”.

Vremea frigului și a zăpezii a trecut. Ni s-a promis din 2022 că… gata! Cum vine primăvara 2023, cum se începe lucrul la reamenajarea aleii pietonale de la piaţa de alimente. Şi sigur nu se va mai amâna lucrul. Ei… în 2022 nu s-a început pentru că sfârșitul era imprevizibil. Estimările firmei lucrătoare, aia care mai pune câte un petic de asfalt cu valabilitate limitată,  anul trecut au fost pesimiste. Dacă nu ajung banii pentru terminarea lucrării? Decât așa, mai bine să nu se apuce.

Zis și făcut. Nu s-au apucat de lucru gospodarii oraṣului. Am asistat la sesiunea de întrebări ṣi răspunsuri, de argumente și contraargumente dintre doamna consilier Adriana Curmei și directorul de la Urbana, desfășurată în sala Transist a Primăriei Sighetului. De-acolo știu că se va începe refacerea traseului amintit în primăvara lui 2023. Atunci vor fi bani mai mulţi și lucrarea va fi terminată, tot în 2023.

Văd că suntem la jumătatea lunii mai și aleea aia jalnică e în aceeași stare și acum. Se așteaptă venirea iernii, când plugușorul va putea fi adaptat la încremenirea administraţiei locale? Vom fredona atunci „ia mai amânaţi măi” în loc de „ia mai mânaţi măi”?

În loc de „hăi-hăi” cum zice cântecul străbun vom auzi dezamăgiţi „hau-hau”? Adică un fel de „iar v-am dus cu vorba”? Iar v-am promis ceva ce n-aveam de gând să realizăm?

Să nu ne pierdem speranţa, stimaţi sigheteni. Vremea frigului s-a cam dus. Acum au înverzit și înflorit pomii. Au înverzit și ei pe unde i-au lăsat „specialiștii” s-o facă, mai mult de jur-împrejurul trunchiurilor, că pe la crengi n-aveau cum. Pentru că nu le mai au!!

Poza din articol arată suferinţele unui pom lipsit de crengi.

Primăvara creṣte iarba. Prin parcul cel nou creṣte mai greu. E prea mult nisip pe-acolo. Unde nu-i nisip, sunt bucăţi cărămizii așezate artistic în spaţii curbe bine delimitate. Aparatele de joacă sunt penibile, aṣa cum e întreaga realizare  pentru care s-au certat.

Ştiţi dvs. cine!

Pe facebook mă uit acum la parcul de joacă pentru copii, realizat la Remeţi. Faceţi o comparaţie și apoi să nu mai… amânaţi.

Ştiţi dvs. ce!

Horia Picu

Când am scris despre cartea Tatianei Niculescu, „Seducătorul domn Nae”, am amintit și următoarele (mă citez-fără ghilimele – ṣi citez din cartea doamnei Niculescu folosind cuvenitele ghilimele):

Profesorul și-a întrebat odată studenţii despre ce să le vorbească la următorul curs de metafizică. „Cioran îi sugerase să vorbească despre plictiseală. Nae a ţinut „cu nemaipomenită virtuozitate o lecţie despre plictiseală, în cadrul cursului dedicat misticii ṣi transcendenţei. Cu altă ocazie, tot la sugestia lui Cioran, improvizase un curs despre îngeri″. Tot „Despre îngeri″ are și Andrei Pleșu o carte.

Revin acum la comentariul pe care vreau să-l fac despre cartea „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, carte pe care am recitit-o acum, după vreo douăzeci de ani.

Mesajul autorului e clar. Suntem invitaţi insistent să renunţăm la gândirea binară, la a categorisi lucrurile și fenomenele din jurul nostru în doar două posibilităţi: dacă nu e aṣa, e în celălalt fel. Altfel nu se poate.

Nu… E ceva mai complicat de-atât… În capitolul „Farmecul lumilor intermediare”, Andrei Pleșu scrie: „Una dintre ideile care îmi sînt foarte antipatice e dihotomia, prestigiul gîndirii bi­nare, înclinaţia de a defini lumea în alb-negru. Mo­dul acesta de a gîndi e sursa cea mai la îndemînă a generalizărilor de bodegă. Cînd aud vorbindu-se de „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău” simt cum bogăţia lumii pălește”.

După cel de-al șaptelea conciliu ecumenic de la Niceea din anul 787, se admitea „„reprezentabilitatea” îngerilor ca derivînd din faptul că ei nu sînt spirite cu totul netrupeşti. Teza radicalei necorporalităţi a îngerilor s-a impus însă în cele din urmă, cu autoritate de dogmă”.

Andrei Pleșu îṣi exprimă punctul de vedere despre „teza radicală a necorporabilităţii îngerilor”: „Tre­buie să vă mărturisesc că, urmărind această dispu­tă, simt iarăşi adierea nefastă a dihotomiilor. Avem, într-o parte, lumea corporalităţii, a materiei compac­te, şi, în partea cealaltă, lumea spiritului pur. Tot ce există trebuie să se situeze ori colo, ori dincolo. Şi dacă realul e mai complicat? Dacă există lumi în care asemenea diviziuni devin arbitrare?″.

E folosită argumentaţia Sfântului Toma pentru a înţelege că atât corporalul cât ṣi necorporalul sunt niṣte necesităţi create de unicul Dumnezeu. „…spune sfîntul Toma, nu se poate ca între desăvîrşirile lumii create să nu existe şi aceea a necorporalităţii, care să imite, aşa cum omul nu o poate face, necorporalitatea lui Dumnezeu″.

Mai concret, autorul afirmă că  „Avem nevoie în schema ierarhică a cosmosului de o treaptă a fiinţelor create şi necorporale. Îngerii se potrivesc perfect pentru a ocupa acest loc vacant, în măsura în care sînt creaţi şi necorporali. Ei sînt punctul cel mai înalt al lumii create în mă­sura în care imită calitatea de a fi fără corp a lui Dum­nezeu″.

Toma d’Aquino argumentează altfel necesitatea existenţei îngerilor. „El nu spune: îngerii există pentru că îi avem pomeniţi în textele sacre. El nu spune: îngerii există pentru că i-am văzut. El spu­ne: îngerii există pentru că există ordine”.

Cartea domnului Pleșu are – pe alocuri –  și note uṣor relaxante. De pildă, Clement din Alexandria categorisea îngerii ca fiind „de dreapta” sau „ de stânga”: „îngerii de dreapta se ocupă de sufletele ce­lor care s-au îndreptat prin pocăinţă, în vreme ce îngerii de stînga se ocupă, pedepsitor, de cei păcă­toşi, pe care îi aşteaptă iadul. Cum vedeţi, îngerilor de stânga le revine the dirtyjob, administrarea sufle­telor împietrite. S-ar zice că stânga se simte dintotdeauna bine, atît în cer cît şi pe pămînt, în postura „sinistră” a judecătorului…”

Din întregul text al cărţii reiese argumentul logic al necesităţii existenţei îngerilor.

„Preferăm varianta mămoasă, infantilizantă, a unei creaturi care are ca sarcină zilnică să ne scutească de necazuri. Scripturile nu promit nicăieri aşa ceva. Îngerul îl scapă pe Petru, dar nu pe Iacob, celălalt apostol oropsit. Pe Muntele Măslinilor, un înger apa­re lîngă Iisus, ca să-L întărească (Luca 22, 43). Nici un înger nu-L asistă pe Golgota”.

Dar „îngerul nu suspendă legile naturii, nu cultivă miracolul, nu se distinge prin performanţă „acrobatică”. Spre a te salva de la înec, el îţi salvează barca, dar nu te face, asemenea Mîntuitorului, să mergi pe apă. Protecţia angeli­că nu furnizează soluţii spectaculos implauzibile, ci o benefică adăpostire de rele, o garan­ţie de refugiu”.

Există – zice Andrei Pleṣu –  reticenţa omului „raţional” ṣi „ateu” de a accepta existenţa îngerilor, pentru că omul „nu crede în ordine, sau are despre ordine o imagi­ne inconsecventă. Prin contrast, omul tradiţional abor­dează cu o ameţitoare îndrăzneală problema inevidenţei, a nevăzutului şi a inclasabilului, preferind să forţeze înţelegerea, să sistematizeze provocator ceea ce noi, astăzi, expediem în chip primitiv la rubrica „norocului”.”

Ar fi poate cazul să gândim mai profund la ce spunea Toma d’Aquino: „Cele mişcătoare şi schimbătoare sînt mişcate şi ordonate de cele nemiş­cate şi neschimbătoare”. Sunt sigur c-am înţelege lumea mult mai aproape de marele ei adevăr…

Autorul spune – citându-l pe Etienne Souriau – că „separăm orbeşte „ceea ce este” de „ceea ce nu este”. Rezultatul e dezastruos”. Continuă, mai departe, punându-și întrebări pe care ni le punem și (unii dintre) noi.  „Cît de „reală” e o presimţire? Sau e reală doar atunci cînd se adevereş­te? Exis­ta în blocul de marmoră, cum pretindea Michelangelo, corpul statuii pe care urma să o facă?”.

În „Despre îngeri” se mai ridică o problemă, a acelui ceva care se cheamă „prezenţă”. Evident că nu mă refer la prezenţa de netăgăduit, cea fizică. E vorba de acea „prezenţă” care are „un statut ontologic aparte. Un prie­ten sau un maestru spiritual dispărut pot fi mai pre­zenţi, pentru mine, decît cei mai vii dintre cei vii. Sîntem înconjuraţi de inşi a căror „existenţă” nu poa­te fi pusă la îndoială, dar care sînt eminamente ab­senţi, nuli, incapabili să iasă din statistică pentru a deveni persoane”.

Andrei Pleṣu ne spune toate astea ca să vedem „ce babi­lonie se ascunde dincolo de aparentul „subînţeles” al „existenţei”.” Suntem invitaţi ca „de-acum încolo să vă gîndiţi de o sută de ori înainte de a afirma despre ceva că există sau că nu există, că e „real” sau „închipuit”.”

Fiecare înţelege această carte aṣa cum vrea, aṣa cum poate. E abordat aici un domeniu în care – zice autorul –  „originalitatea e primejdioasă”. Dar, tot Andrei Ple”u spune că nu ṣi-a „impus prudenţe parohiale” ṣi a „evitat, pe cât posibil, crisparea confesională”.

O carte pe care o recomand. „Reflecţia de­spre îngeri poate fi, vă asigur, o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale de a că­rei ameninţare nu scapă nimeni (Andrei Pleṣu)”.

                                                                                                Horia Picu

„Se poate arunca o privire / în inima atomului – / dar taina poetului / nu se poate ghici / niciodată″- zice într-o poezie din prezentul volum Paul Romaniuc. Aṣa e… Ce-l „împinge″ pe scriitor să se aṣeze la masa de lucru, ce sentimente, ce intenţii, ce amintiri, ce închipuiri îi dau acea stare necesară pentru creaţie, nu putem ști.

Oricum ar fi, poezia (ṣi e valabil pentru orice fel de scriere) trebuie să „stârnească″ în cititor curiozitatea, să deschidă izvorul emoţiilor pe care doar un text, un fragment oricât de mic din întreaga lucrare îl poate face, astfel încat cititorul gata pregătit sufleteṣte să se apuce de lecturat.

Mie, curiozitatea ṣi dorinţa de a citi volumul de versuri al lui Pablo (îmi permit să-i spun ṣi aṣa, fiindcă se ṣtie că se semnează Paul, Pavlo, sau Pablo) mi-au fost activate de una din poeziile puse pe www.salutsighet.ro în prezentarea cărţii.

Poezia se numeṣte „Lacrima″.

„Păşesc încet… / Tac, / să nu vedeţi / cum plâng zăpezile / în mine!…”

O emoţie la fel de puternică am avut-o cu mulţi ani în urmă, provocată de o poezie haiku.

„Anul pe ducă / Mi-am ascuns părul cărunt / De tatăl meu…″

Revin la cartea de buzunar „Clepsidra″ a lui Paul Romaniuc ṣi remarc iar ṣi iar că „greutatea″ unei cărţi n-are nicio legătură cu numărul paginilor. Nu sunt adeptul ideii că se poate citi în public, în tren, în autobuz. Ba mai mult, sunt unii care citesc ṣi mergând pe stradă. Exagerare… Când citeṣti trebuie să stai acasă, sau cel puţin într-un loc liniṣtit, fără deranjamente sonore. „Clepsidra″, o carte în format mic, trebuie să stea în bibliotecă, așteptând-și cititorul.

Pablo Romaniuc are sentimente, are nostalgii, e cuprins de acea taină a poetului pe care n-o vom ghici niciodată, precum spune chiar autorul.

Poetul stă „pe prispa însorită a soarelui portocaliu- / roṣiatic al toamnei″, încercând să prindă „o umbră a unui nor din orizontul îngândurat al cerului”.

Priveṣte „cu o uṣoară nostalgie spre pragul casei […] să pot intra în culcuṣul meu tomnatic”.

Se trezeṣte din visare ṣi o ia „la vale, spre satul cuprins de uitare″.

Se bucură de clipa pe care i-o oferă întâmplarea. Vine cu interesante inovaţii poetice, în idei, în cuvinte.

„…-mă salută/ două fetiţe cu cosiţele aurii, de parcă toate / razele soarelui s-ar fi strâns acolo, ducând în /spate geamantanele pline cu amintirile verii.″

Sau, în altă  poezie am găsit acest minunat vers: „Pe drum trecu o sanie cu copii ţinând / cerul pe umeri.″

Poetul îṣi cântă iubirea: „…tu stai / tăcută pe prispa anotimpului, / mângâind cerul cu lacrima ochilor tăi azurii, / oprind primul fulg imens, ce se rostogolea de-a / dura prin norii cuprinṣi de somnul înaltului / gând.″

Pe aceeaṣi temă, ceva de mare sensibilitate: „Brazii, luându-se de mână, / au ieṣit din mine ṣi-ţi fredonau iubirea… / Ploua…″ ṣi explicaţiile autorului, în aceeaṣi notă poetică de intensă vibraţie sufletească: „fragment din poezia „Ploaia de mai″, scrisă „pentru cineva care a uitat un strop de ploaie pe pervazuʼ  lacrimii mele″.

Pavlo schimbă uṣor registrul ṣi trece de la muzică (pe care ṣtim c-o stăpâneṣte bine) la  credinţă, în superbe versuri: „Flautul ṣi oboiul orchestrei umbrelor / anotimpurilor legănau Cuvântul. / Se acorda lumea. Era Crăciunul.″

„Se acorda lumea″… Ce frumos spus ṣi cât de intensă-i trăirea autorului !…

Autorul e un semen de-al nostru care se îndoieṣte de buna rânduire a politicii europene:

„Costume, ceṣti, hoteluri, conferinţe, / Iar noi umblăm sarmale ciugulind, / Pe la Bruxelles se schimbă referinţe, / Şi iarna-n gând o simţi tiptil venind″.

De unde-i vine inspiratia, de unde ṣuvoiul de cuvinte pe care-l stăpâneṣte ṣi-l aṣterne în porţii numai de el ṣtiute în poezie? Un posibil răspuns tot Paul Romaniuc ni-l poate da: „…am ieṣit din Itaca Cuvântului la pervazul castelului / meu: unicul, gânditor, tumultuos de tăcut″.

Sau, în altă poezie: „…alaltăieri, pe la amiaza / apusului de lună, i-am încântat cu privirea / sensul naṣterii ideii″.

Un fragment dintr-o poezie face legătura cu un simbol naţional ucrainean, pe care-l ṣtiu acum – dintr-un cântec mobilizator – ṣi românii, oripilaţi de calea aleasă pentru rezolvarea problemelor dintre două ţări. Mă refer la floarea călina roṣie ṣi la un minunat  cântec.

„În ochi îmi stă pitit / gândul la tine / (ca o rădăcină de călină / cuprinsă de sudoarea fierbinte / a pământului…)″.

Sigur, Paul Romaniuc are o colecţie bogată de amintiri. De altfel se spune că nu există oameni bătrâni, doar unii care au mai multe amintiri… Poetului, îi „Cade o ploaie atât de măruntă! // cade direct în palma de aur / a amintirilor″.

Iar inspiraţia nu-l părăsește niciun moment…

„O pasăre-mi aduse / un grăunte strălucitor / vorbitor cred / că inima-mi începu / să se zbată / ba în mine / ba în grăunte / palma-mi începu  / să înverzească / pescăruṣii să se ascundă / sub umbra lacrimei / câmpiei fără margini″.

Poetul, apăsat de colecţia de amintiri din ce în ce mai consistentă, se gândeṣte ṣi la momentul când… va trebui să se ascundă:  „E lung pământul / Şi e plat, // Rotundu-i lat ?…/ Latul e rotund ?… / Că vine moartea… / Unde să mă ascund ?″

Nicăieri… E un joc pe care-l joacă fiecare când îi vine rândul. Scriu aici ultima strofă a poeziei „De-a v-aţi ascuns″ a lui Tudor Arghezi: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Aṣa este jocul. / Îl joci în doi, în trei, / Îl joci în câte câţi vrei. / Arde-l-ar focul″.

Ne supunem legilor firii… Nu există un loc unde să ne ascundem. Întrebarea, reformulată altfel, este: Ce rămâne după noi ? Iar aceasta are, în cazul lui Pablo Romaniuc, răspunsul asigurat: scrierea!

Horia Picu

Transformatorul primește putere. Electrică. Cu o tensiune ṣi o intensitate a curentului. Are posibiliatea să schimbe ṣi intensitatea ṣi tensiunea, care ajung la bornele secundarului. De acolo, se duc ele undeva…

Așadar, transformatorul crește sau scade tensiunea electrică. Mai recent s-a descoperit că același dispozitiv electric poate să scadă sau să crească până și tensiunea arterială!

Întotdeauna un transformator e format dintr-un primar și un secundar. Nu pot funcţiona unul fără celălalt. O dorinţă alternativă (după cum bate vântul) ajunge la primar, care-i înconjurat de mai multe spire. În general, e înconjurat de câte spire vrea el. Cu cât mai multe și mai strâns unite, cu atât mai bine. Pentru…

Secundarul are și el spirele lui dar depinde de primar, adică de ce lasă primarul să treacă de el. Chiar dacă are spire mai puţine, tot trebuie să i se găsească ceva de prelucrat și secundarului. Altfel, nu s-ar putea vorbi de transformator.

Din când în când se schimbă curentul de intrare. Interesant e că de fiecare dată când se face schimbarea, rezultatul e întotdeauna același: totul rămâne la fel (în variantă optimistă spus), sau totul rămâne aproape la fel, cu ușoare urme de degradare continuă electromagnetică (asta în variantă minim pesimistă).

Funcţionarea transformatorului e simplă. Tot ce mișcă, adică toţi purtătorii de sarcini (electrice) trec pe la primar. Variaţia tensiunii arteriale apare pentru că la secundar nu ajunge mai nimic. Nici spirele nu prea sunt puse la treabă. S-a constatat că se poate fără multe din ele. Totuși, spirele, primarul și secundarul dau din când în când impresia de mecanism care funcţionează. Atunci stau împreună, iar  pe-acolo mai trece câte o boare electromagnetică în urma căreia unele spire se încălzesc peste măsură. Atunci, din raţiuni de bună funcţionare a sistemului, care altfel s-ar putea strica, sunt unele spire care părăsesc ansamblul. Altele de-abia așteaptă să le ia locul.

Când totul s-a rezolvat („Nu se poate!”) prin buna înţelegere între toate componentele transformatorului, se poate constata cu satisfacţie de către întreg ansamblul de curente pro sau contra din întreaga zona electrificată că a rămas așa cum s-a stabilit. Adică nu s-au făcut transformări. Ele, oricum vin pe cale naturală, odată cu trecerea timpului.

La proiectarea unui transformator se iau în calcul și pierderile de energie. Ştiinţa n-a rămas pe loc. Evoluează, se fac noi descoperiri. Acum se știe că în momentul când se proiectează un transformator, e necesar pentru ţinerea sub observaţie a tensiunii arteriale, să se ţină seama și de piederea de timp, care-i un factor important al degradării electromagnetice, observabilă și fără ajutorul aparatelor de măsură, doar cu ajutorul ochilor. Uneori, pentru precizia datelor și acurateţea măsurătorilor, se mai foloseṣte și nasul.

Desigur, pierderea de timp e greu de observat, din moment ce tot sistemul zumzăie toată ziua peste tot, de zici că se lucrează în continuu.

Transformatorul e în așa fel conceput încât poate funcţiona și în gol (mai pe românește degeaba). Dar asta nu convine nimănui, nici măcar spirelor cele mai apropiate.

Raportul dintre numărul spirelor primarului și numărul spirelor secundarului dau o constantă specifică de la caz la caz, numită raport de transformare, sau constanta transformatorului.

La unele transformatoare, s-a constatat că orice s-ar face, oricum s-ar interveni, constanta e mai constantă decât toate constantele și are valoarea 0 (zero), deși normal ar fi să aibă o valoare supraunitară, sau subunitară.

Deci transformatorul poate crește sau poate scădea tensiunea, fie ea și arterială. De asemenea, în transformator se produc și pierderi.

Pierderile apar de fiecare dată la un transformator, indiferent cât de nou, de lustruit și de cu bune intenţii ar părea. În special se produc pierderi pentru că în circuitul magnetic care apare la funcţionarea dispozitivului se produce fenomenul de interezis.

Mai pot apărea pierderi din cauza înfășurărilor (adică al spirelor, prea multe de obicei, sau nearanjate, indiferente, inutile).

Sunt două circuite care funcţionează în transformator. Circuitul primarului ṣi circuitul secundarului. Dacă circuitul secundarului e deschis, adică e scos din funcţiune, poate face primarul ce-o vrea, că transformatorul nu mai funcţionează. Sau funcţionează în gol, ca să fiu mai ṣtiinţific.

Transformatoarele se pot clasifica și după numărul fazelor. Aici intră: transformatoare monofazate, bifazate, etc. Ar mai fi o categorie, apărută pe alocuri, în ultimii treizeci de ani: transformatorul pe fază. Încă e greu de găsit. Şi mai greu este că vine fără instrucţiuni de utilizare, și atunci totul se face conform principiului știinţific „după ureche”.

Primarul, secundarul și spirele aferente au fost concepute ca să facă ceva. Dintre toate variantele posibile, foarte des se observă funcţionarea în gol.

Sau degeaba!

Horia Picu

Ayatolahul Khomeini a dat sentinţa de condamnare la moarte, adică Fatwa… Acum mai bine de treizeci de ani… Greu i-a fost lui Rushdie să trăiască din acel moment, ascunzându-se, explicând, îndurând în viaţa sa privată prezenţa serviciilor secrete care-l apărau, simţindu-se vinovat de uciderea unor colaboratori la apariţia romanului, răsuflând ușurat că alţii, aflaţi în preajma lui, au scăpat ca prin minune din atentate…

Romanul care i-a adus notorietate, se ştie, este „Versetele satanice”. Joseph Anton explică cel mai bine în cartea „Joseph Anton Memorii Salman Rushdie” de ce o parte a omenirii s-a inflamat prea tare. „Versete satanice”, „un titlu deformat prin omiterea articolului hotărât”. Joseph Anton face mai departe o precizare fundamentală: „Versetele satanice” era un roman, „Versete satanice” erau versete satanice, iar el era satanicul lor autor, Satan Rushdie”.

Explicaţia e clară. „Versetele satanice” înseamnă că doar o parte din toate versetele sunt considerate de autor (şi de orice om, indiferent de religia pe care o are) satanice, nu toate! Să-i dăm crezare lui Joseph Anton. Ştie el ce spune, mai ales că Joseph Anton e Salman Rushdie!

Cartea de memorii a lui Rushdie are trimiteri interesante la sursele de inspiraţie pe care le-a avut pentru scrierea altor romane ale sale.

Tatăl lui Rushdie, Anis, i-a spus poveşti din zona Caşmirului, locul de unde erau strămoşii. Rushdie spune că „a crescut scăldat în aceste istorisiri” şi din ele a învăţat că poveştile nu sunt adevărate, dar că în acelaşi timp „îl puteau face să simtă şi să cunoască adevăruri pe care adevărul nu i le putea spune”. Tot din poveşti a mai învăţat că toate îi aparţineau, aşa cum aparţineau şi tatălui său şi tuturor. Poveştile, luminoase sau întunecate, sacre sau profane, putea „să le înnoiască, să le arunce şi să le culeagă din nou când avea chef, […] să se bucure de ele şi să trăiască în ele şi cu ele şi conform lor, să le dea viaţă iubindu-le, iar ele să-i dea viaţă la rândul lor”.

Premise îndeplinite pentru ca peste ani să apară „Harun şi marea de poveşti”! Aici mai trebuie adăugat ceva. Când Zafar, fiul lui Rushdie făcea baie, scriitorul lua o cană din apa de baie, se prefăcea c-o bea şi apoi începea să spună poveşti, „un şuvoi de poveşti curgând prin baia de poveşti”.

Bunicul lui Salman Rushdie avea un  nume „care făcea să ţi se împleticească limba-n gură”   (îl chema Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi). Tatăl lui Rushdie a schimbat numele ăsta lung şi implicit greu de ţinut minte în Rushdie, pentru că a avut o admiraţie deosebită pentru Ibn Rushd sau Averroes (varianta occidentală a numelui), filosof  arabo-spaniol  din secolul al XIII-lea, ajuns judecător al Sevilliei, traducător şi comentator al operelor aristoteliene.

Salman Rushdie  a învăţat la o şcoală particulară englezească, dar ce şcoală! Rugby School! Autorul zice că la o şcoală particulară englezească de prin perioada 1960 erau trei greşeli majore pe care le puteai face. Dacă făceai două din trei, puteai fi iertat. Greşelile erau: să fii străin, să fii deştept şi să nu te pricepi la sport. „Băieţii care nu aveau talent la nici un sport trebuiau să aibă grijă să nu fie prea deştepţi şi, pe cât posibil, nu foarte străini, căci acesta era cea mai gravă dintre cele trei greşeli”.

Cartea e în mare parte un fel de jurnal al locurilor unde s-a ascuns, al întâlnirilor cu editori, scriitori, oameni politici influenţi. Trec peste toate acestea, insistând  în schimb asupra explicaţiilor autorului despre unul din personajele romanului „Versetele satanice”.

Mă refer la Salahuddin Chamchawala, sau rescris în mult mai accesibila engleză, Saladin Chamcha. Numele „Chamcha”- spune Rushdie, e trimitere spre Gregor Samsa, „biata gânganie metamorfozată a lui Kafka” şi spre „Cicikov, vânătorul de suflete moarte al lui Gogol”. De asemenea, în hindustană numele personajului înseamnă „lingură”, care se poate uşor înţelege, de la caz la caz, ca „linguşitor” sau „clevetitor”.

Rushdie spune că ideea pentru începutul romanului i-a venit în 1985 după un atentat terorist asupra unui avion de pasageri. Avionul s-a prăbuşit la nord de Irlanda.

Pseudonimul ales de Salman Rushdie e compus din prenumele scriitorilor Joseph Conrad şi Anton (Pavlovici) Cehov. „…şi iată-l: numele lui pentru următorii unsprezece ani. Joseph Anton”.

„Conrad, poliglotul creator de rătăcitori, pierduţi sau nu, de călători în inima întunericului, de agenţi secreţi într-o lume de ucigaşi şi bombe şi de cel puţin un laş nemuritor, ascunzându-se de ruşinea sa. Şi Cehov, maestrul singurătătţii şi al melancoliei, al frumuseţii unei lumi vechi, distruse de brutalitatea celei noi, precum pomii din livada cu vişini […]. Aceştia erau de-acum naşii lui”.

Rushdie a învăţat să trăiască precum negrul din cartea „Negrul de pe Narcissus”. Am scris câteva rânduri despre acest roman al lui Joseph Conrad. Deşi ştia că suferă de o boală care-i va aduce repede sfârşitul, negrul se îmbarcă pe vapor pentru că, până va fi să moară, trebuia să trăiască. La fel şi Joseph Anton. Trebuie să trăiască până va muri.

Un om urmărit şi păzit, care s-a ascuns tot timpul de teama acelei „Fatwa” de care aminteam la început. Cu timpul, Rushdie a putut să călătorească, să ţină prelegeri. La început i-a fost foarte greu. „Poate că lumina de la capătul tunelului nu se zărea încă, dar de-acum era în tunel”.

Mi-a plăcut enorm această frază. Îmi aminteşte că şi pe la noi se vorbea de lumina de la capătul tunelului. Doar că încă nu ştim dacă suntem sau nu în tunel. Ce să mai vorbim despre lumină?…

Cinismul e una dintre caracteristicile unor reprezentanţi ai rasei umane. Nu pot să nu scriu aici ce zice Rushdie la un moment dat. Un general englez din secolul al XVII-lea, a conceput un test pentru „depistarea” vrăjitoarelor. De femeia acuzată se legau nişte bolovani, apoi era aruncată în râu. Şi acum cinismul: dacă femeia rămânea la suprafaţă, era sigur vrăjitoare şi trebuia arsă pe rug; dacă se ducea la fundul apei şi se îneca, era nevinovată”. Ce pot să spun mai mult decât atât: merçi pentru o aşa înteleaptă judecată!?

Romanul autobiografic al lui Salman Rushdie se termină cu un licăr de speranţă. Ce s-a întâmplat cu alţi scriitori, suferinţele acestora din timpul vieţii, acum nu mai contează. A rămas opera. Aşa au păţit exilatul Ovidiu, sau Lorca, ucis „în Spania de bestiile falangiste ale generalisimului Franco”.

După cum se vede, conchide  Rushdie, „Arta probabil că nu putea să-şi poarte singură de grijă. Artiştii aveau nevoie de apărători”.

Nu cred că în lumea actuală să mai fie vreun scriitor care să aibă atâta nevoie de apărători cum a avut Rushdie. Pană la urmă, omul trece, dar rămâne opera. Dacă aceasta e contestată de unii, admirată de alţii, dacă e pe buzele şi în mintea a cât mai multor oameni, e limpede că are locul în „Marea de poveşti” a lumii.

Acest comentariu despre cartea autobiografică a lui Salman Rushdie l-am scris înainte ca asupra scriitorului să se producă un atentat. Mai mult, nici Rushdie nu mai credea că mai este în pericol.

„Locuind la New York de 20 de ani, Salman Rushdie și-a reluat o viață mai mult sau mai puțin normală, continuând să promoveze satira și ireverența în cărțile sale.

Ca o coincidență, revista germană Stern l-a intervievat cu câteva zile înainte de atentat: „De când locuiesc în Statele Unite, nu mai am probleme (…) Viața mea este din nou normală”, asigura scriitorul în acest interviu, precizând că este „optimist în ciuda amenințărilor cu moartea, zilnice”. ” (sursa: https://www.hotnews.ro)

Întrezăresc o oarecare coincidenţă ṣi între numele personajul rushdiean – Chamchawala – ṣi tribunalul din SUA unde a fost dus atentatorul la audiere: Chautauqua.

Horia Picu

Altfel spus, un gânditor profund care prin cuvinte puţine transmite tot! Argument:

 A apărut pe ecreator.ro  o selecţie de texte scurte cu titlul „La Iza Solovană (meteopatii la vreme de pandemie)” aparţinând  îndrăgitului nostru sighetean Marin Slujeru. Nu pot trece pe lângă ele fără a spune câteva cuvinte. Pe oriunde mă duc prin literatură, scriitorul îmi face câte-o bucurie pe care vreau s-o împărtășesc cu cei care vor citi acest articol.

Jacques Deval scrie pe http://www.citatepedia.ro/  că  „Bucuria împărtăşită este o dublă bucurie; tristeţea împărtăşită este pe jumătate tristeţe”.
Așadar, fiind vorba de o bucurie, de ce n-aș dubla-o? De ce n-aș împărtăși-o?

Textele lui Marin Slujeru din „La Iza Solovană” sunt formate din câteva fraze (dacă nu-i doar una), apoi… o mulţime de sentimente, de idei, de stări sufletești izbucnesc în mintea cititorului. E stilul scriitorului să ţintească cu precizie dincolo de cuvinte. Simţim viaţa mai bine, zâmbim în gând pentru că citindu-l ne recunoaṣtem în intimitatea gândurilor noastre și poate că dacă l-am vedea imediat după ce citim două-trei rânduri, i-am spune, complice și confidenţial: „da, așa suntem și noi!”

Câteva din gândurile autorului așternute poetic și o încercare de clasificare a lor din parte-mi:

Toamna:
„S-a anunţat ultima zi de toamnă cu soare. În parc, oameni mai mulţi, mai aproape”.
„Vitrină de cafenea. Lan de frumuseți pe centru. Octombrie strălucește în fel și chip”.
„Noiembrie calm. Râul stă cu pescarii coborâți în el”.
„Vraiște de Noiembrie. Râul stă cu dealul. Solitarii rup digul cu plimbările lor”.

Iarna:
„Decembrie. Nişte liceeni vin de la Grădina Morii, în ritm alert, cu geci viu colorate. Plouă de rupe. Lor nu”.
„Un ger de-mi halucinează obrajii din copilărie!”

Vara:
„Ultimă zi de August cade lată. După ce s-a înălțat pentru ultima dată în toată slava”.

Ironic:
„Pe podul mobil trece un bărbat încruntat – de grijă să nu-i cadă pe jos mustața perfectă”.
„Un hipster pe centru, subțire, în vânt. Doar rama groasă a ochelarilor îl ţine la sol”.
„Dimineaţă de toamnă. Pe strada cu birouri trece o domniţă cu un dosar. Are mersul voluntar, i se clatină fardurile pe faţă”.

Ironic și subtil. Comic. Timpul nu iartă:
„Soare blând, sexagenari pe corzo: „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva?… Mai drept puţin!…”
„Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!…”

Pictorul Natură:
„Azi, noutatea ar fi că la mal râul s-a făcut ruginiu, de la sălcii și că pe Solovan au început să pună țigle”.
„Iza, sătulă de ploi, curge în linişte. Solovanul își caută noi ipostaze de încremenire în verde”.

Pictor de natură moartă:
„Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu”.

Natură și mult mai mult:
„Câte o rafală de vânt în parc prăvălește  pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri”.

Omul și natura:
„Drumeț șerpuind cu digul șerpuind cu meandrele Izei. Se oprește din când în când, lăsând Iza să curgă singură”.
„Pescarii nu au venit azi la Iza. În locul lor, arinii de pe mal se apleacă a undițe”.

Natura:
„Râul plin, larg, lin. Pe luciul apei prind viteză rățuștele, cu motorașul lor silențios, din mal în mal. Iese cu scandal dacă se apropie careva din alt cârd”.

Natură ṣi gingăṣie. Sensibilitate. Sentimente alese:
„Vederi cu Izuca iarna. Închipuită și pudărită toată”.

Respect pentru natură:
„Cerul este atât de albastru-curat, încât trebuie să mă opresc din mers, să stau smirnă”.

Înduioṣător:
„Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb”.

Frumuseţea gândului:
„Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el”.

Frumosul de lângă noi:
„După ploaie. Lustre albe prin castani”.

Frumosul de lângă noi, altcumva:
„Boare de grădini. Domnițe trecând indescifrabile, în i-Phonuri”.

Frumuseţe nebânuită:
„Pe o bancă, în parc, două fete – una-i tristă, de neconsolat. Mâine-i 1 Martie. Habar nu are de păru-i auriu”.

Timpul nu iartă:
„Câte un pensionar, câte două pensionare trec stânjeniți în tăcerea și precaritatea lor… Crește indicele de taciturnitate în oraș”.
„O grădinuță în umbră, un trandafir roșu. Trebuie stat locului lângă el, până se arată tot. Nu  am eu atâta vreme”.

Timpul nu iartă. Poveri…:
„La Iza Solovană. Unii stăm încremeniți în peisajul încremenit. Alții își poartă coafura/ frizura de argint de-a lungul digului – par destul de grele”.

Timpul nu iartă. Frumuseţea gândului care nu îmbătrânește niciodată:
„Aprilie, parcul CFR. Trece o domnișoară. Niște pensionari fluieră stins, de depou. Fine manevre”.

Unic!:
„Zi de zi consemnez: cum am stat cu parcul, cum am mers cu râul”.
„Azi iarna-i mai blândă, zăpada mai mată, mai pufoasă, lipicioasă… Merg cât mai încet prin atâta încremenire. Tot așa încetineam prin toamnă, până mă atingeam cu liniștea”.

Absolut minunat! Nu credeţi?

P. S. „Izuca”… N-am mai auzit niciodată pe cineva care să-i spună aṣa râului Iza. E atât de duios cum doar un poet care se plimbă împreună cu râul ṣi ne face viaţa mai frumoasă putea să o facă…

Horia PICU

Foto: Ion Mariș

M-am așteptat să găsesc în această carte (pe care am cumpărat-o de la Casa Memorială Elie Wiesel – Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș) încă o mărturie scrisă a cuiva care a cunoscut ororile regimului hitlerist, care a trăit în lagăr și a avut norocul să supravieţuiască, iar noi – ca de fiecare dată după ce citim niște mărturii cutremurătoare despre acel „atunci” –  să empatizăm cu toate victimele nevinovate și să-i urâm necondiţionat pe călăi.

Nu… Nici vorbă de așa ceva…  Cartea lui Primo Levi este mai mult filozofie decât expunerea unor fapte. Autorul încearcă să răspundă  cum a fost posibil, cum au gândit călăii și supravieţuitorii, ce sentimente îi încercau pe deţinuţi și pe naziști, ce sentimente încearcă poporul german acum, pentru că mulţi germani i-au trimis scrisori după apariţia cărţii.

Primo Levi ne prezintă lucrurile așa cum au fost, adică deloc simple, deloc de la cauză la efect, și o face peste tot în carte, menţinând echilibrul expunerii între „Cei aleși și cei damnaţi”, între cei norocoși și ceilalţi, cu tragica lor soartă.

Pe măsură ce se citește cartea, se ajunge exact la concluzia pe care Primo Levi o prezintă undeva, dincolo de jumătatea ei. La pagina 168: „Nu este obligatoriu ca orice cotitură să derive dintr-un singur deoarece; simplificările sunt bune doar în textele școlare; cauzele pot fi multiple, amestecate între ele ori imposibil de cunoscut, dacă nu chiar inexistente. Nici un istoric sau epistemolog nu a demonstrat până acum că istoria umană este un proces determinist”.

Oare putem noi azi să judecăm faptele de-atunci? Iarăși autorul se dovedește a fi un filozof imparţial al acelor vremuri. Pagina 186: „în general, trebuie să ne ferim de greṣeala de a judeca epoci și locuri îndepărtate cu metrul folosit pentru aici și acum: greșeală cu atât mai greu de evitat, cu cât mai mare este distanţa în spaţiu și timp”. Nu putem înţelege textele biblice sau homerice, judecându-le azi, zice scriitorul.

Fără îndoială, după anii petrecuţi în lagăre, „…amintirea unei traume îndurate ori provocate este prin ea însăși traumatică pentru că evocarea doare, ori, cel puţin, deranjează: cel rănit tinde să alunge amintirea pentru a nu reînnoi durerea; cel care a rănit refulează amintirea, ca să scape de ea, uṣurându-și sentimentul de vinovăţie”.

Autorul judecă, dar nu condamnă. Dimpotrivă, cere ca pe asupritori să încercăm să-i înţelegem. Şi asta ne cere cineva care a fost în lagăr!!!

„Asupritorul rămâne asupritor; la fel și victima: nu sunt interșanjabili: primul trebuie pedepsit și detestat (dar, dacă-i cu putinţă, înţeles), celălalt trebuie deplâns și ajutat; dar amândoi, având în vedere grozăvia faptei irevocabile, au nevoie de protecţie și de apărare, iar ei, instinctiv, le caută”.

Traume psihice au și unii și alţii din lagăre. De ele se poate scăpa minţind, negându-le existenţa reală „…sunt unii care, da, mint pe deplin conștienţi, falsificând la rece realitatea, dar mult mai numeroși sunt cei care ridică ancora și se îndepărtează pentru o vreme sau pentru totdeauna de amintirile autentice și își fabrică o realitate convenabilă”.

După încheierea războiului, la justificarea faptelor, unii s-au apărat cu: „Deciziile nu erau luate de noi […] alţii erau cei care hotărau în locul nostru, iar lucrurile nu puteau să se desfășoare altfel, pentru că ne fusese amputată capacitatea de a decide. Nu doar că ni se interzisese să decidem, dar deveniserăm și incapabili să o facem. Ca atare, nu suntem vinovaţi și nu trebuie să fim pedepsiţi”.

Pentru capii naziști, aderarea la doctrina naţional-socialistă „fusese rezultatul unei opţiuni dictate mai mult de oportunism decât de entuziasm”.

Dar, amintirile pot să doară… Atunci, „Cea mai bună metodă de a te apăra de invazia amintirilor greu de suportat este să le împiedici accesul, să ridici un cordon sanitar în calea lor. Este mai ușor să interzici intrarea unei amintiri decât să scapi de ea după ce ai înregistrat-o”. Aici dă exemplul cu Komando-urile care aveau permisiunea să bea alcool cât încape înainte de a fi puși să mitralieze civilii în buza gropilor comune.

Aici am de obiectat. Nu cred că cei care trebuiau să apese pe trăgaci primeau atâta alcool până la uitarea de sine. În afară de asta, o amintire apare imediat în momentul producerii faptei, n-ai cum să-i oprești accesul în memorie.

Autorul se întreabă dacă supravieţuitorii au fost în stare să înţeleagă ce s-a întâmplat și să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă experienţa lagărelor. „În mod obiṣnuit, cuvântul „a înțelege” se suprapune peste cuvântul „a simplifica”: fără o simplificare drastică, lumea ar fi o harababură amorfă, fără margini, care ar sfida capacitatea noastră de a ne orienta și de a decide în privinţa propriilor acţiuni”.

Ideea aceasta a lui Primo Levi mi-a adus aminte de unul din primele cursuri la care am asistat la Facultatea de Fizică. Unul dintre profesori ne-a spus că în fizică e important de știut ce trebuie de neglijat. Altfel – și acum fac legătura cu cartea de azi –  ar apărea „o harababură amorfă”.

Se pune problema raportului dintre dintre deţinuţii mai vechi și nou-ajunșii în lagăr. Printre  deţinuţi, „mulţimea dispreţuită a celor cu vechime tindea să vadă în noul sosit o ţintă asupra căreia să-și verse umilinţa, să găsească pe seama acestuia o compensaţie, să-și construiască pe seama lui un ins cu un rang mai jos, peste care să răstoarne povara jignirilor primite de sus”.

Cine-a făcut armata știe că asta-i firea omului, indiferent de locul și timpul unde-și desfășoară activitatea, nu e specifică doar lagărelor de concentrare.

Între categoria victime și categoria călăi mai exista una: categoria hibridă a prizonierilor – șefi „Este o zonă cenuṣie, cu contururile neclare, care leagă și separă în același timp cele două tabere, a stăpânilor și a sclavilor″, iar manipularea prizonierilor-șefi se făcea compromiţându-i, astfel încât să nu mai poată da înapoi.

Un caz interesant de prizonier-șef e dat de autor din afara lagărului, dar totuși dintr-o zonă închisă, ghetoul polonez din Łódź, unde era șef și mâna dreaptă a asupritorului german un evreu, Rumkowski, care „era, ori lăsa impresia unui prost cu aerul de om cumsecade”.

Aproape neverosimil ne apare acum acest Rumkowski, care a obţinut aprobarea să emită propria monedă și bancnote pe hârtie filigranată care i-a fost furnizată oficial, avea timbre cu chipul său, se plimba cu o trăsură „trasă de o mârţoagă scheletică […]. Avea o mantie regală și s-a înconjurat de o curte de adulatori și de asasini plătiţi″. Și-a pus adulatorii să-i compună ode. Avea o poliţie a ghetoului formată din șase sute de gardieni înarmaţi cu bâte și „dintr-un număr neprecizat de turnători”.

În final, și pe Rumkowski l-a ajuns soarta din urmă. A fost gazat alături de alţi semeni, „fie ei fricoși sau eroi, umili sau trufași”. O precizare: până la Auschwitz el și familia lui au mers cu un vagon separat. Apoi…

Pentru supraviţuitori apare și sentimentul de rușine. Autorul (se) întreabă: „Ți-e ruṣine că ești viu în locul altuia? Şi mai ales în locul unui om mai generos, mai sensibil, mai înţelept, mai util, mai demn să trăiască decât tine?”

Şi tot el (își) răspunde, iar variantele trecute în paranteze ne pot pune pe gânduri: „Nu ai luat locul nici unuia, nu ai bătut pe nimeni (dar ai fi avut puterea?), nu ai acceptat funcţii (dar nu ţi-au fost oferite…), nu ai furat pâinea nimănui […]”.

Primo Levi spune că „Cei aleși” din lagăr, cei care au scăpat cu viaţă nu erau neapărat dintre cei mai buni; dimpotrivă, mai repede supravieţuiau răii, egoiștii, oamenii violenţi, insensibili, turnătorii.

În ceea ce-i privește pe damnaţi, „moartea lor începuse înainte de cea fizică. Își pierduseră cu mult timp înainte capacitatea de a-și aduce aminte, de a măsura lucrurile și de a se exprima”.

Remarcabil analist, autorul vorbește și despre rușinea pentru omenire. „…sunt unii care întorc spatele în faţa vinovăţiei cuiva sau chiar a propriei  vinovăţii […]: așa au făcut toţi nemţii în cei doisprezece ani de hitlerism, cu iluzia că a nu vedea însemna într-un fel a nu cunoaṣte, iar neștiinţa le-ar reduce din cota de complicitate, de conivenţă”.

O carte cu o altfel de abordare a raportului despre naziști și victime. Dac-ar trebui să aleg o idee, o singură idee din întreaga carte, aș alege-o pe cea cu care închei și care poate fi călăuză pentru oricine.

„În viaţă, cea mai bună pavăză împotriva morţii sunt ţelurile; nu doar în lagăr”.

Horia Picu

Strada „Ion Buteanu” (care are când un sens, când celălalt pentru circulaţie, când le are pe amândouă – ca acum), are ṣi ea, ca multe surate ale ei din municipiul din nord-vestul ţării, funcţionalitate dublă.

Pentru orientarea mai uṣoară a acelora care nu prea trec prin zonă, preferând alte hiper-extra-super magazine alimentare din oraṣ, precizez că strada cu pricina face legătura între străzile „Gheorghe Şincai” ṣi „Bogdan Vodă”.

Am trecut pe-acolo. Era după o ploaie mai consistentă. Strada „Ion Buteanu”, modernizată de vreo câţiva ani, e dotată cu un trotuar  lat, mai nou ṣi arătos ṣi pe unde nu se plimbă  mai  nimeni ṣi  cu un trotuar  mai vechi dar în stare bună ṣi mult mai circulat.

Trotuarul circulat avea pe lângă el o băltoacă mare pe aproape cât e strada de lungă. Pe partea  cu trotuarul care are rolul de a scurta bine din lăţimea străzii ṣi pe unde – cum spuneam –  nu se plimbă mai nimeni, maṣinile pot circula aproape fără să-ṣi spele dedesubturile.

Oare  la ce mai e bună o stradă în afară de a se circula pe ea, cu maṣina, cu bicicleta, cu trotineta cu ataṣ ṣi aṣa mai departe?

Pe strada „Ion Buteanu”, pe partea  cu băltoaca cea mare ṣi cu aportul maṣinilor ceva mai… viteze, se poate uda iarba de lângă bordură, ba chiar ṣi pomii care ornamentează locul.

Circuitul apei în natură: ploaie, băltoacă, maṣini grăbite, apa aruncată din băltoacă pe iarbă ṣi pe pomi. Şi pe pantofi. Şi pe pantaloni. Mă opresc aici. Circuitul apei, nu.

Las gluma la o parte ṣi pun acum la modul cât se poate de serios o întrebare. Când se face contract pentru reabilitarea sau modernizarea unei străzi, beneficiarul (cine-o fi ???) nu ṣtie să oblige constructorul să niveleze strada când se lasă mai mult pe o parte?

Văd că prin UAT Sighetu Marmaţiei dacă se modernizează o stradă sau se pun dale pe un trotuar ṣi după un timp apar imperfecţiuni sau chiar gropi periculoase, prestatorul de servicii nu-i tras la răspundere de beneficiar (cine-o fi ???), nu-i chemat înapoi să remedieze lucrarea.

Pesemne că în contractele încheiate nu se trece ṣi obligativitatea executantului  lucrării  de a reface ce se strică. Dac-ar avea această obligaţie, ar fi mai atent la ce face ṣi cum face. Aṣa, e o mare bucurie pentru orice S.A. sau S.C. sau cum se mai numesc să presteze pe-aici. Termină treaba, care ţine până când se strică (adică puţin), iar stricăciunea rămâne stricăciune, n-o mai repară nimeni. Dar nici n-are cine să-i întrebe…

Strada „Ion Buteanu” s-a lăsat mai mult pe o parte ṣi-i acum mai primitoare de apă de ploaie. Se poate întâmpla ṣi altcumva: omul să vină, să sape undeva, mai pune ceva fire sau conducte sub asfalt, astupă repede groapa cu pământul pe care l-a scormonit ṣi aṣa o lasă fiindcă el e responsabil doar cu firele sau cu conductele. Altcineva trebuie să toarne asfaltul decupat în forme geometrice alcătuite numai din linii drepte.

Să tot fie vreo trei săptămâni  de când tot prin zona despre care scriu acum (aproximativ în dreptul fostului bar „Fin”) a apărut un decupaj periculos pentru cauciucuri ṣi văd că nimeni n-are de gând să-l reastupe cu asfalt, aṣa cum a fost înainte. Dacă decupatorul de asfalt a uitat unde trebuie să vină, cred că o poză i-ar prinde bine. De-aia o pun în articol. Poate aṣa i se activează memoria ṣi repară, aṣa cum a fost.

Totuṣi, pentru ce primesc bani unii care în oraṣul ăsta au trecut în fiṣa postului de a merge pe străzi, prin cartiere ṣi apoi să tragă de mânecă pe cine trebuie atunci când e cazul? Sau poate se aṣteaptă venirea verii. Atunci  mâneca va fi scurtă, greu să fie cineva cu reponsabilităţi tras de ea.
Poate n-o fi nimeni?!…

Dar la vară, cald sau nu, noi ne vom încălzi cu ideea că ne apropiem de 2024, când vom pune iar de ceva speranţe…

Horia Picu

Visele sunt produse de activitatea creierului în timpul somnului și sunt incontrolabile de partea noastră conṣtientă care ne „cenzurează″ activităţile pe care le facem când suntem activi. Desigur că ceea ce visăm, fără a ne propune un subiect sau ca niște persoane dragi să ne apară în vis are legătură cu realitatea noastră, cu obsesiile noastre, cu ceea ce e legat de viaţa noastră. Nimeni nu adoarme comandând-și un vis, că nu suntem la cinematograf sau la tv să ne alegem filmul favorit.

În schimb, visurile sunt dorinţele noastre pe care le avem în stare de conștienţă. Le folosim de multe ori în viaţa noastră când „visăm cu ochii deschiși” la cum va arăta viitorul nostru, la cum va fi când un eveniment aṣteptat se va produce, la cum se va încheia un conflict, o dispută, la ce bine ar fi dac-am putea face sau s-ar putea face, dacă s-ar întâmpla sau dacă nu s-ar întâmpla, etc., etc. Stăm ṣi ne gândim la ceva. Creierul nostru face un scenariu gândit de noi când suntem în plină activitate. Putem oricând să „intervenim” asupra „subiectului” și să-l modificăm după bunul plac.

Limba română are cuvinte la care pluralul se scrie în mai multe feluri, cu semnificaţii diferite. Zicem „vis”, fără ca interlocutorul să-și poată da seama ce vrem să comunicăm. Dar dacă folosim pluralul și spunem „visuri”, e clar că ne gândim la aspiraţiile pe care le avem, la ce dorim să se întâmple în viaţa noastră sau a celor de lângă noi. Vorbind de „vise” e limpede că urmează să povestim ce ne mai aducem aminte din ceea ce am visat când dormeam.

Sunt destule alte exemple de cuvinte care au forme multiple de plural, cu semnificaţii diferite: masă – mase; mese, raport-rapoarte; raporturi, bandă-benzi; bande și multe altele.

Revin la exemplul „vise-visuri” și trec acum la relaţia dintre prestatorii de servicii (din Primăria Sighet) care ar trebui să lucreze pentru binele cetăţeanului sighetean (cetăţean care-și face niṣte visuri că va fi băgat în seamă).

Pe 19 septembrie 2022 am trimis pe adresa de poștă electronică a primăriei o cerere oficială în care ceream (mă citez): „vă rog să-mi trimiteţi la adresa mea de email (–) motivarea scrisă a celor 7 consilieri locali pentru demiterea actualului viceprimar Dana Oniţa Ivașcu.

Menţionez că am nevoie de acest document pentru a scrie un comentariu în care îmi voi păstra imparţialitatea faţă de cele două părţi aflate în conflict. Sighetenii trebuie să știe. Dacă aprobaţi, documentul prin care se aduc acuzaţii viceprimarului va fi publicat, astfel încât toţi cei interesaţi să-l cunoască”.

Asta se cheamă c-am avut un vis, cu forma la plural visuri. Am primit răspuns la solicitarea mea: „Stimate domnule Horia Picu, referitor la e-mail-ul transmis de d-voastră, înregistrat la Primăria Sighetu Marmației în data de 20 septembrie cu nr. –, vă comunicăm faptul că am solicitat și suntem în așteptarea acordului celor șapte consilieri locali pentru a vă pune la dispoziție motivarea la care faceți referire. De îndată ce-l vom obține, vă vom transmite documentul solicitat”.

Nu știu dacă cei șapte consilieri au fost informaţi despre cererea lăsată de mine. Poate n-au fost, poate au fost și nu le-a permis timpul, prea ocupaţi fiind cu adoptarea celor mai bune hotărâri pentru oraș (a se vedea apa și gunoiul).

Și uitaţi așa a apărut încă un vis în noianul de visuri pe care-l port în mine zi de zi. M-am gândit că voi primi motivarea cerută. Trecut-au cele 30 de zile în care ar fi trebuit să primesc un răspuns. Au trecut peste 6 luni de la trimiterea cererii. Niciun răspuns… Ceva de genul: nu se poate, nu vrem, nu ne permite legea cutare, articolul cutare. Răspunsul, dac-ar veni acum, după publicarea acestui articol, n-ar mai interesa pe nimeni.

Nimic… Am visat degeaba la o stare de normalitate între aleși și alegători…

Visele, oricum vin. Și o fac de fiecare dată când vor ele. Visurile noastre, stimaţi sigheteni, se pot transforma în realitate. Și o vor face când vrem noi, adică în 2024.

Horia Picu