Pe 23 martie 2023, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, președintele Asociaţiei „Firul Vieţii” – Sighet, scria câteva rânduri pline de recunoṣtinţă la adresa profesorului de fizica reactorilor nucleari Alexandru Berinde, care pe 5 martie 2023 a plecat într-o (cum spunea Ioan Petru Culianu) „Călătorie în lumea de dincolo”.

Citez aici o parte din elogiul adus de Ioan Ardeleanu-Pruncu pentru marele om de știinţă  român: „Alexandru a fost un eminent elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, iar după terminarea studiilor superioare s-a dedicat carierei științifice în domeniul fizicii nucleare, căreia i-a dedicat tot restul vieții sale, și cărțile pe care și-a pus numele rămân cea mai trainică dovadă: „Fizica reactorilor nucleari”, „Elemente de fizica și calculul reactorilor nucleari”, „Probleme rezolvate de tehnica nucleară” și altele.

„Fizica reactorilor nucleari”… cum mi-a scris un coleg de facultate, Eugen Bancheṣ, „… acest curs ne-a schimbat viziunea despre posibilităţile noastre de a explica natura…”. A fost frumos pentru c-a fost greu? A fost ṣi frumos ṣi greu?…

Unii oameni se ridică mult deasupra celoralţi prin realizări, prin  gândire. Unii îi admiră, alţii nici măcar nu știu câte aspecte poate avea lumea în care trăim. Pun în acest articol două poze din „Elemente de fizica și calculul reactorilor nucleari”. Una dintre ele poate face ca cititorii acestor rânduri să înţeleagă mai bine cine a fost Alexandru Berinde.

Absolvent al Liceului „Dragoṣ – Vodă” din Sighetu Marmaţiei, „Alexandru Berinde s-a născut la Dragomirești, ca fiu al învățătorului Ion Berinde, originar din Budești, unul dintre cei mai activi ziariști maramureșeni și un dascăl iubit și prețuit de foștii săi școlari″. (am citat din nou din comunicatul pus de Ioan Ardeleanu-Pruncu pe www.salutsighet.ro)

Apoi, Alexandru Berinde a intrat în lumea reactorilor nucleari și a deschis, prin cursurile și cărţile sale, porţi spre cunoaṣtere pentru multe generaţii de studenţi, de cercetători.

Asociaţia „Firul Vieţii” îṣi ia angajamentul ca de fiecare dată când Ion Berinde, tatăl lui Alexandru va fi comemorat în cimitirul din Sighetu Marmaţiei, să aprindă o lumânare și pentru Alexandru.

„Două lumânări și două flori – tot ce mai putem face, din când în când, în amintirea a doi maramureșeni, care prin viața și munca lor au asigurat nemurirea numelui Berinde de Budești – Maramureș”- spunea Ioan Adeleanu-Pruncu.

La comemorări voi participa și eu. Am amintiri despre un om pe care l-am cunoscut prin cărţile sale. A fost greu, a fost frumos…

Sunt, în scurta viaţă a omului, unele momente pe care nu are cum să le uite, iar amintirile acelor momente „plutesc” întotdeauna deasupra celorlalte.

Horia Picu

Ce magistu!… Ce discipoli!… Nae Ionescu, magistrul și discipolii săi Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Petre Țuţea, Costantin Noica, Emil Cioran…

Aproape că se poate spune că viaţa lui Nae Ionescu se defineṣte ea însăși prin ilustrele nume enumerate mai înainte. „Nae” ţinea studenţilor săi prelegeri entuziasmante. Profesorul și-a întrebat odată studenţii despre ce să le vorbească la următorul curs de metafizică. „Cioran îi sugerase să vorbească despre plictiseală. Nae a ţinut „cu nemaipomenită virtuozitate o lecţie despre plictiseală, în cadrul cursului dedicat misticii și transcendenţei. Cu altă ocazie, tot la sugestia lui Cioran, improvizase un curs despre îngeri”.

Tot „Despre îngeri″ are și Andrei Pleṣu o carte.

Tatiana Niculescu  ne oferă o interesantă biografie a unui om prea puţin prezent până acum în amintirea colectivă – poate din cauza apartenenţei filozofului la Miṣcarea Legionară – dar găsim în carte și elemente de istorie despre care nu ne-a spus aproape nimeni până acum. Amintind de bunicul patern al lui Nae (sper că acest apelativ are valabilitate ṣi post-mortem, că altfel nu mi l-aṣ fi permis!), „un ţăran clăcaṣ fudul din fire” care avea cărţi de vizită în care numele deţinătorului apărea în mijloc, iar în cele patru colţuri era scris: „Unire”, „Prinţ strein ereditar”, „Autonomia ţării”, „Regim constituţional reprezentativ”.

Interesantă lecţie de istorie! „Cărţile de vizită făceau parte dintr-o febrilă acţiune propagandistică în favoarea unirii Valahiei cu Moldova, organizată de un comitet al Unirii format din moșieri, oameni politici ṣi intelectuali”. Toate astea se întâmplau în 1856.

La 19 ani, Nae Ionescu era „un tânăr subţire ṣi negricios cu mers săltăreţ ca un pui de cioară”, destul de auster și frugal, purtând „o jachetă neagră, cravată roṣie, pantofi galbeni ca floarea de dovleac și pe cap pălăria tare numită melon”.

Lui Nae Ionescu i-a displăcut numele lui de familie, „care nu sună nici intelectual, nici aristocratic. Ionescu i se pare nume de negustor, de casap (măcelar) ori de băcan.”

Viitorul filosof s-a mutat la München în 1914, „o strălucitoare capitală a artelor ṣi a culturii europene, la care aspiră orice tânăr intelectual. Nae Ionescu o va descoperi treptat, pe măsură ce va lăsa în urmă stânjeneala de provincial îngâmfat”.

Acolo, la München, „la cea mai cunoscută berărie din oraṣ, Hofbräuhaus am Platzl, în marea de clienţi nimeni nu-l ia în seamă pe un tânăr pictor amator proaspăt sosit de la Viena, un singuratic de 24 de ani pe nume Adolf Hitler, care scoate un ban vânzând peisaje în acuarelă turiṣtilor”.

Cum ar fi arătat lumea dacă ar fi cumpărat tablourile acelui tânăr de 24 de ani?… Nu pot să nu mă întreb.

Nae Ionescu se împrieteneṣte în Germania cu un actor celebru al acelor vremuri, Frank Wedekind, interpretările acestuia  inspirându-l pe dramaturgul Bertold Brecht.

Revenind la activitatea de filozof a lui Nae Ionescu, trebuie spus că era dezamăgit de disciplina pe care trebuia s-o predea. Gândirea, spunea Nae, „se transformă într-o meserie scârboasă ca oricare meserie, pentru că  a ajuns pe mâinile unei cete de hamali intelectuali fără ideal, fără delicateţe sufletească, fără îndemânarea artistică pe care o cere preocuparea de asemenea lucruri”.

Studiile doctorale ale celui care mai târziu va umple cerul României ṣi al lumii totodată cu nume uriaṣe de filozofi români constau și în matematică, logică, biologie, istorie a filozofiei, psihologie. Interesant…

Evenimente importante se petreceau în lume în perioada când Nae Ionescu îṣi pregătea teza de doctorat. Pe 7 noiembrie 1917 Lenin și bolṣevicii preiau puterea în Rusia. La începutul lui 1918, se încheie o serie întreagă de tratate internaţionale. Vreau să amintesc aici doar unul. URSS recunoṣtea independenţa Ucrainei!!!

Pe 3 aprilie 1919, Nae Ionescu îṣi susţine teza de doctorat cu titlul „Logistica – încercare a unei noi întemeieri a matematicii”. Logistica din vremea „Seducătorului domn Nae” a devenit mai târziu logica matematică.

Și totuṣi, de ce „seducător”? Pentru că era „prieten, dascăl sfânt, demon”, acesta fiind și numele unui capitol din cartea Tatianei Niculescu. La Universitatea din Bucureṣti îl înlocuia – când era cazul – pe profesorul Vasile Pârvan. Studenţii aveau ocazia să vadă în faţa lor un „tânăr lung ṣi uscat, cu privirea întunecată de sprâncene stufoase, purtând redingotă ca profesorii germani și cu un discurs abstract, îmblânzit doar de gesticulaţia expresivă a mâinii drepte” – caracterizare făcută de Mircea Vulcănescu.

A fost o perioadă când Nae Ionescu a oscilat între filozofie ṣi teologie, „între raţionalitate ṣi simţire, între gândirea speculativă și misticism”.

Nae Ionescu preia în 1926 de la Nichifor Crainic (care a devenit atunci secretar de stat în Ministerul Cultelor ṣi Artelor) o rubrică duminicală a ziarului „Cuvântul”. Nichifor Crainic – pe numele său real Ion Dobre – era profesor universitar de teologie ortodoxă. Vor scrie la „Cuvântul” –  aduṣi de Nae Ionescu – Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Petre Pandrea, Perpessicius, Mircea Vulcănescu.

E foarte interesantă perioada petrecută de Nae Ionescu la ziarul „Cuvântul”, de aceea insist puţin. Ziarul devenise „platforma de dezbatere și răspândire a principiilor pe care se poate construi noua orientare a tineretului ortodox al vremii”. Patriarhul Miron Cristea îl acuză pe Nae de „atitudini cezaro-crăieṣti, de purtări lumeṣti compromiţătoare ṣi de oportunism politic”.

Miron Cristea, cu prilejul restaurării bisericii patriarhale, cere ca pe zidul exterior unde e reprezentată Judecata de Apoi, diavolul care atrage lumea spre pierzanie să aibă figura lui Nae Ionescu!

Altă faţă a aceluiaṣi om, cea de Profesor care-și ţinea discursurile în faţa studenţilor săi ne-o arată Mihail Sebastian. „…glasul noduros, cu coţuri, cu asperităţi, cu ocoluri, aruncă aici un cuvânt, deschide dincolo o poartă secretă, loveṣte dincoace o piatră găsită în drum. Totul la întâmplare, oarecum în voia hazardului. Şi pe urmă, pe la sfârṣitul ceasului, când te uiţi cu dezolare la câmpul de gândire pe care l-a devastat în halul ăsta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu ṣtiu cum, nu ṣtiu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei sferturi de oră în dreapta ṣi stânga, fără legătură, se întorc în ultimul sfert acasă liniṣtite, clare, necesare, într-o stringenţă uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o construcţie simfonică”.

Nae Ionescu a avut o viaţă zbuciumată, pe trei planuri, imposibil de delimitat fiecare faţă de celelalte două. A fost un ilustru filozof și un Profesor unic, a fost un om care a avut un crez politic, a avut și o viaţă personală tumultuoasă. După moartea sa, Constantin Noica și matematicianul Octav Onicescu vor forma un „Comitet pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu”.

Prietenii Lui Nae Ionescu îi transcriu opera „cu pietate de copiṣti medievali”, iar opera „Sducătorului domn Nae” va fi continuată de discipolii săi. Mircea Eliade în domeniul filozofiei indiene și a istoriei religiilor, Mircea Vulcănescu va aborda calea ortodoxiei și filozofiei creștine, Emil Cioran „va desăvârṣi răfuiala cu ideile ṣi filozofia, Constantin Noica va prelua și va duce mai departe proiectul unei filozofii naţionale și visul unei pedagogii socratice”.

Pentru toţi cei enumeraţi și alţii de aceeaṣi notorietate, Nae Ionescu a rămas „seducătorul minţilor și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae”.

Horia Picu

Peticele se pun dacă ceva e rupt, degradat, zdrenţuit. Ca să ajungă în halul ăsta, trebuie ca acel ceva degradat să nu fi fost  îngrijit. Neîngrijirea derivă ori din nepăsare, ori din nepricepere, ori din interese care pot face parte din categoria secrete bine păzite ṣi de toţi bănuite.

Las teoria peticului la o parte ṣi trec la concretul cotidian de care mă satur văzându-l întâmpinându-mă pe oriunde m-aș duce prin Sighetu Marmaţiei. Văd că din nou se dezvoltă sistemul de peticire. Se dezvoltă și nu mai are limite de raţiune, de elementar simţ gospodăresc.

Peticirea stradală – pentru că despre ea e vorba – e un ordin care, ca orice ordin, se execută, nu se discută. Discuţiile nu sunt pentru executanţi! Ei doar îndeplinesc un ordin transmis de gânditorii aflaţi mai sus în organigrama instituţiei. Iar gânditorii au și ei ṣefi în altă parte. Şefi sau prieteni conjuncturali.

„O mână spală pe alta” e o zicală rămasă de la latini. Trebuie însă de observat că mâinile trebuie să fie ale aceluiaṣi om. Altfel nu-mi pot imagina cum o mână aparţinând unuia spală altă mână care aparţine altuia. Cu alte cuvinte, două mâini care se spală una pe alta nu pot fi  comandate decât de acelaṣi cap.

Două mâini, un singur cap. Mai întâi, o mână decupează niște gropi în asfaltul chinuit, străduindu-se să le dea o formă geometrică lipsită de linii curbe. După ce se  face treba asta cu abnegaţie și pe toate străzile, urmează o perioadă de aṣteptare. Lungă și cu folos. Cu folos pentru vulcanizările din oraṣ, pentru service-urile auto. Și tocmai când sigheteanul își pierde ultima speranţă de a vedea peticele ivite pe străzi aduse la același nivel cu restul asfaltului, adică umplute și ele cu acelaṣi  material care e interzis(?) a se turna pe trotuare și care se folosește doar la peticit străzile, cealaltă mână comandată de același cap se pune pe treabă și toarnă. Asfalt.

Apare, așa cum suntem obișnuiţi(?) prin România, excesul de zel. Şi atunci se toarnă asfalt  direct peste praf, aiurea și ineficient. Toată lumea comenta în vechea orânduire că recolta se „măsura” și după cantitatea de motorină consumată de tractoarele patriei plecate să adune grânele. Şi atunci, unii „fruntaṣi în producţie”, vărsau frumos motorina pe câmp (dacă n-o vindeau…), umpleau din nou rezervoarele și uite-așa mergea treaba.

Mă gândesc că decât să rămână cu asfaltul neturnat și să se mânie mai-marii, se preferă orice colţișor de intersecţie și se lasă acolo surplusul.

Cine crede că scriu doar din dorinţa de a mă exersa, e invitat să vină la intersecţia străzilor Gheorghe Şincai cu Ion Creangă. Pozele ataṣate acestui articol sunt făcute la faţa locului.

Concluzia pe care o trag este că mâinile nu doar se spală una pe alta. Se poate întâmpla ca una să sape și alta să toarne asfalt, pe unde-apucă.

Până la urmă, nu ele sunt de vină, ci capul!

Horia Picu

Fiind vremea cutremurelor, n-avem altceva de făcut decât să ne cutremurăm. Şi n-o facem neapărat din cauza plăcilor tectonice care nu-ṣi găsesc locul. Ne putem cutremura ṣi din cauza recomandărilor DSU în legătură cu componenţa rucsacului de supravieţuire.

Cutremurul e un lucru grav. Când se miṣcă totul în locul în care te afli, când te aṣtepţi în fiecare clipă să cadă o grindă sau un perete peste tine, nu poţi să rămâi calm. Am trăit în Bucureṣti cutremurul din 1977 ṣi încă vreo câteva înainte ṣi după. Deci ṣtiu ce simte omul în toată neputinţa lui. „Nu tremur la cutremur″, ne povăţuieṣte site-ul https://nutremurlacutremur.ro/pregatire.htm. Garantez că la cutremur se tremură, cu sau fără sacul – sau rucsacul – de supravieţuire aflat pe spatele sau în mâna cutremuratului.

Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă ne spune ce trebuie să conţină rucsacul care ne poate salva viaţa (sursa: https://fiipregatit.ro/plan-personal/ ). Vreau să atrag aici atenţia asupra componenţei recomandate a bagajului salvator.

În primul rând, nu ni se spune cum să facem ca rucsacul burduṣit cu de toate să fie în permanenţă pe lângă noi astfel încât în caz de urgenţă să-l punem pe spate ṣi apoi să ne ascundem sub masă, pat, etc. Îl luăm cu noi oriunde ne-am duce (prin casă) ṣi orice am face?

Pe Platforma naţională pentru situaţii de urgenţă scrie că rucsacul trebuie să devină o „trusă de supraviețuire care să conțină obiecte care să permită supraviețuirea pentru 3-5 zile”.

Presupunând că rucsacul devine un fel de prelungire a mâinii sau că omul va simţi mereu nevoia, zi-noapte, vară-iarnă, să aibă ceva mare ṣi greu pe spate, să privim mai în amănunt ce trebuie să fie în rucsac.

APA. „Cel puţin 4 l de apă/ persoană/ zi. Dacă aveţi animale de companie nu uitaţi să prevedeţi apă şi pentru ele (cca. 30 ml. de apă/ kg. animal/zi). Depozitaţi apa într-un loc rece şi întunecos. Înlocuiţi apa o dată la 6 luni. ATENŢIE! Apa este esenţială supravieţuirii. În caz de maximă urgenţă, se poate obţine apă potabilă prin fierbere timp de 10 minute”.

Să facem niṣte calcule. Mergem mai departe cu presupunerea că într-o familie fiecare ar fi cu rucsacul lui. Să mai presupunem că după trei zile salvatorii îi scot pe toţi ai casei ṣi animalul de companie de sub dărâmături vii ṣi în bună stare. Trei zile în care e nevoie de 12 litri de apă care – scrie pe fiipregatit.ro – trebuie să stea „într-un loc rece ṣi întunecos” până când o punem în bagajul de salvare.

Puţină recapitulare a situaţiei. Pregătim rucsacul cu de toate (o să vedeţi imediat ce mai trebuie să conţină). Cum facem cu apa??? La case, locul rece ṣi răcoros e beciul. Acolo se ţin murăturile, nu stau oamenii. Când începe să se miṣte pământul, apa cea răcoroasă ar fi cam departe de rucsacul cu care ne-am obiṣnuit deja să ne însoţească oriunde, la bine ṣi la rău. Dacă dăm fuga în beci după apă, mai apucăm să venim cu ea repede înapoi? Reamintesc că ar trebui mai mult de 12 l de apă. Dar dacă se pune apă pentru întreaga familie (plus necuvântătoarea) ṣi ar trebui – doar pentru trei persoane – peste 36 de litri de apă??? Ce facem dacă noi suntem cu apa ṣi tot rucsacul într-o parte ṣi ceilalţi membri ai familiei sunt mai departe ṣi nu putem ajunge la ei?

Ce pot să mai spun decât ce rucsac încăpător ṣi ce bine că toată lumea are muṣchii lucraţi îndelung la sală?

„În caz de maximă urgenţă, se poate obţine apă potabilă prin fierbere timp de 10 minute”.

Serios??? Păi nu-i mai bine, odată scăpaţi din locuinţa tremurândă să cerem apă cuiva din apropiere? Nu cred că în magazinele alimentare în caz de extremă urgenţă vânzătorul – care nu tremură la cutremur! – ar zice că dacă nu plăteṣti, nu iei sticla cu tine. 10 minute… Unde te duci ca să fierbi apa 10 minute? În mijlocul naturii, desigur. Poate ar trebui ṣi un topor de pus în rucsac, ṣi un vas metalic, ṣi un suport pe care să stea vasul deasupra focului. Mă gândesc că „trei vreascuri rupte dintr-un gard” se pot găsi uṣor.

ALIMENTELE. Ni se recomandă câteva tipuri de alimente pentru supravieţuire. Citez din recomandare doar atât: „dacă aveţi animale de companie, nu uitaţi mâncarea acestora. Dacă trebuie să încălziţi anumite alimente prevedeţi un aragaz de campanie şi combustibil”.

Să fie clar. Dacă ne prinde cutremurul sub dărâmăturile propriei locuinţe, luăm apă – aţi văzut cam de câtă ar fi nevoie… – ṣi n-ar strica în „pacheţelul” de supravieţuire ṣi un mini aragaz gata pregătit cu combustibil. Mai face omul o mâncare acolo, sub dărâmături, o ciorbă, ceva, să mai uite de necaz…

ÎMBRACAMINTE ṣi ÎNCALAȚAMINTE Da… bun sfat ṣi ăsta. Te prinde cutremurul în casă, în papuci. Păi n-o să stai în ei când ai ajuns afară, alungat de cutremur, nu ? Te încalţi cu pantofii, chiar dacă molozul e pe tine. Eticheta trebuie să rămână etichetă, ce să mai discutăm, ce s-o mai lungim?

UN SAC de DORMIT „Sau două pături călduroase pentru fiecare persoană”. Buuun. Cutremurele vin ṣi trec. Dar de dormit trebuie s-o facem cam în fiecare zi. Ideea că avem în rucsac două pături e suficientă ca să ne fie deja cald ṣi să visăm noaptea ce cald ṣi bine ne e. Unde mai încap ṣi păturile alea în rucsac??? Ni se recomandă să nu uităm de lenjeria de corp. Exact! Aṣa-i civilizat. Omul îṣi schimbă lenjeria de corp, chiar dacă-i cutremur. Totuṣi, cum s-ar putea face asta printre dărâmături???

O TRUSA de PRIM AJUTOR Şi aici e o recomandare foarte tare. Citez: „la nevoie, articole sau accesorii necesare pentru aparatul auditiv, scaunul rulant etc”. Nu ni se spune cum intră scaunul rulant în rucsac, pentru că despre rucsac e vorba.

APARATE UTILE, adică „aparat radio AM/FM cu baterii de schimb (Nu uitaţi să înlocuiţi bateriile anual!); lanternă/ persoană şi baterii de schimb; un fluier (semnalul convenţional în caz de urgenţă este de fluierături scurte); un telefon mobil, o cartelă telefonică, cablu și un acumulator suplimentar”.

Nu ṣtiu dacă se ṣtie pe la fiipregătit.ro că telefoanele mobile au ṣi radio. Sigur, un radio cu baterii e bun la casa omului. Mai o ṣtire, mai o melodie, fac bine, mai ales atunci când nu te poţi miṣca.

ARTICOLE PENTRU COPII „Jocuri, în funcţie de vârsta membrilor familiei; cărţi de colorat, creioane, jucării pentru copii”. Sigur, bună idee! Celor mici le va sta gândul la joacă la un moment dat. Se vor plictisi în poziţiile incomode în care trebuie să stea (pentru că nu pot să se miṣte!!!) până vin salvatorii, ṣi atunci vor dori să coloreze ceva, să le mai treacă de plictiseală.

ARTICOLE DE IGIENA, adică „hârtie igienică, hârtie umedă de mâini, batiste de hârtie, articole personale: săpun, şampon, deodorant, pastă de dinţi, periuţă de dinţi, pieptene, etc. saci de bucătărie”.

Orice ar fi, ṣamponul trebuie să fie cu noi. Să nu uităm să ne spălăm pe dinţi, că doar apă avem în rucsac! Cum ar fi să dea salvatorii de noi ṣi să ne prindă nepieptănaţi? Vă daţi seama? Sacii de bucătărie sunt pentru strângerea gnoiului pe care-l facem, înţepeniţi în aṣteptare. Dar despre selectarea pe sortimente a gunoiului de ce nu ni se spune nimic?

ACTE PERSONALE „carte de identitate, carnete de asigurări medicale, bani, cecuri, numere de telefon importante”. Foarte bine. Omul, constrâns la nemiṣcare, mai dă un telefon, îṣi mai numără banii. Ce să mai spun de faptul că simţindu-se cu carnetul de sănătate (eventual ṣi cu carnetul de asigurare de viaţă) la el, deja viaţa i s-ar părea imediat suportabilă?

Concluzia mea – pentru că trebuie să mi-o asum – este că rucsacul de supravieţuire e absolut indispensabil în drumeţii pe cărările mai neumblate ale Terrei. La cutremur, mi-e greu să înţeleg cum poţi folosi echipamentul de supravieţuire din moment ce nu te poţi miṣca. La cutremur, rucsacul de supravieţuire e la fel de eficient ca jucăria cu care adoarme copilul mic ţinând-o lângă el.

Orice s-ar spune, la cutremur se tremură. Aṣ vrea să-l cunosc pe omul care n-o face…

Horia Picu

Am ales acest titlu pentru articolul de faţă, deṣi mai departe nu va fi vorba nici de doctorii (cu prima silabă accentuată) care îngrijesc bolnavii, nici de doctorii (cu ultima silabă accentuată), medicamentele pe care le luăm pentru vindecare.

Un singur cuvânt, doar un singur cuvânt scris, nu ne poate fi câteodată de-ajuns ca să-l pricepem.

Doctorii, sau doctorii?… După cum se vede, acelaṣi cuvânt, scris la fel, dar semnificaţia lui depinde de modul cum îl pronunţăm. E doar un exemplu. Ca el, sunt multe. Cu toate acestea, limba română scrisă continuă să fie lipsită de accentele care ar lămuri din start despre ce-i vorba, la ce se face referinţă.

Nu-i prima dată când mă plâng de indiferenţa cu care stâlcesc (unii dintre noi) limba română. N-am de gând să reiau nimic aici. De data acesta vreau să ridic aṣa, ca o „Suflare de vânt”, inspirat pentru expresia din ghilimele de titlul volumului cu 100 de poezii scrise ṣi cântate de Bob Dylan ṣi adaptate la limba română de Mircea Cărtărescu, o problemă.

Academia Română n-are nimic de zis? Un comunicat, ceva, acolo? Să ṣtim ṣi noi că există, că le pasă (academicienilor) despre ce se vorbeṣte ṣi cum se scrie ṣi se vorbeṣte româneṣte?

Citez din pressone.ro referitor la poemele lui Bob Dylan traduse: „Ceea ce îl face cu totul special este tălmăcirea poemelor de către Mircea Cărtărescu, în direcția căruia se îndreaptă majoritar speranțele românești la un Nobel literar […]. Rescris de Cărtărescu, Bob Dylan capătă viziune, așa cum are și în original: „Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existe/ Până ce spălat e de mare?/ Şi câţi ani poate un popor să reziste/ Până la visata eliberare?/ De câte ori te prefaci că eşti orb/ Ca să nu vezi lumina cea mare?/ Răspunsul, prietene, e suflare în vânt/ Răspunsu-i suflare în vânt”.”

Pe 3 februarie 2023, pe www.cotidianul.ro se putea citi: „Mircea Cărtărescu nu prea are noroc atunci când vine vorba despre academii. Ani de zile s-a vehiculat că opera sa ar putea convinge membrii Academiei suedeze să-i ofere premiul Nobel. Nu i-a ieșit. Cel puțin deocamdată. Mai nou, ar vrea să fie membru al Academiei Române. Pare că nici aici nu i-a ieșit. Tot deocamdată.”

Nu-i treaba mea să-mi dau cu părerea dacă media de vârstă a academicienilor români ar trebui scăzută prin acceptarea unui nou membru ca Mircea Cărtărescu, dacă scriitorul merită sau nu Premiul Nobel pentru literatură. Pot, în schimb, să constat că din lunga listă de academicieni, cu arta scrisului se ocupă acum doar patru (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_membrilor_Academiei_Române).

Mi-am permis să (mă) întreb ce mai fac academicienii noṣtri pentru că uneori se dovedesc a fi
implicaţi în mersul ṣerpuit al lumii. De exemplu, pe 11 februarie 2017, se putea citi: „84 de academicieni români reclamă falsificarea istoriei, globalizarea, vânzarea pământului și pierderea resurselor. Iată apelul lor menit să prevină destabilizarea țării″. (sursa: http://www.cunoastelumea.ro)

Dacă citim ce scria pe https://www.libertatea.ro/stiri/frauda-academia-romana-indemnizatii-academicieni-murit-3065275 în 14 iulie 2020, cred că doctorii pentru suflet ne-ar prinde bine.

Măcar puţin, până trece o „Suflare de vânt”…

Horia Picu

Fac de la început o mică ajustare a întrebării puse. Ştiu unii dintre noi să mai vorbească corect româneṣte?

Întrebarea are un răspuns care i-ar putea pune pe gânduri pe cei cărora le pasă. A ști să scrii și să vorbești corect în limba în care te-ai născut e prima formă de patriotism pe care o poate avea un om. Îl citez din nou pe Emil Cioran (am mai făcut-o și cu alte ocazii), care spunea: „Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă și nimic altceva”.

Tonul exprimărilor stereotipe ṣi eronate din punct de vedere logic îl dau televiziunile. Se spune „a conduce” în loc de „a duce”, „a avertiza” în loc de „a atenţiona”. De exemplu, ni se spune mereu la știri că un oarecare individ care a încălcat legea a fost condus la secţia de poliţie. A fost condus…, adică, altfel spus, „vă rugăm poftiţi, pe aici, daţi-ne voie să vă conducem, poate aţi obosit, poate nu știţi drumul, nu sunteţi din localitate”…

„A fost dus”, „nu a fost condus”!!! Iubitul îṣi CONDUCE iubita acasă. Poliţistul DUCE infractorul la secţia de poliţie.

Tot la televiziuni, când urmează scene mai dure de difuzat, ni se spune „vă avertizăm că…” în loc de „vă atenţionăm că…”. Televiziunile, din când în când ne ameninţă (ne avertizează). Mai bine ar face să ne atenţioneze.

„Vă atenţionăm”, nu „vă avertizăm”!!! Telespectatorii n-au nicio vină pentru cele ce urmează a fi văzute. Desigur că trebuie pregătiţi pentru a vedea niște scene „care i-ar putea afecta emoţional”, dar depinde cum se face asta.

Tot la televiziuni se tot repetă știrile, se tot repetă starea meteo. De fiecare dată când prezentatorul sau prezentatoarea ne vorbește despre vreme zice, invariabil, „bună ziua din nou”, adresându-se celorlalţi colegi din studio care prezintă știrile, sau adresându-ni-se nouă, telespectatorilor.

Atâta „politeţe” inutilă e greu de suportat… Te uiţi la tv și ai impresia că cei care lucrează acolo nu pot intra altfel în discuţie, numai salutând de fiecare dată. E ca și cum la locul de muncă în momentul când ai de vorbit cu un coleg pe care-l saluţi la venire, îl tot „bombardezi” cu salutul sau cu salutul „din nou” de fiecare dată când ai ceva de discutat cu el.

Penibil și îngrijorător… Stereotipiile din limbaj dovedesc o atenuare a gândirii individului. Spune unul ceva, gata!, se și reped nu știu câţi să-i urmeze limbajul, gesturile…

Citez un fragment dintr-o poezie scrisă de Costel Macovei: „dar lumea nu poate să iasă din stereotipuri sau poate că nu vrea / e mai comod să treci prin aceleaşi hârtoape / decât să faci potecă nouă″.

Acum am ajuns la un paradox. Poteca nouă e… cea veche, nu trebuie decât să fie redescoperită, refolosită. Lumea preferă „hârtoapele”, e mai uṣor… Şi mai trist…

Horia Picu

Prezenţi într-o carte la a cărei lansare au fost prezenţi mulţi dintre ei, poeţii Sighetului ne spun în versuri ce mai fac, ce-au mai făcut, cum se simt, cum sunt. „Oraṣul cu poeţi″, cu cei 12 plus unul, Lucian Perţa, care le parodiază prieteneṣte versurile, la care se adaugă „finisajul extrafin″ al Editurii Valea Verde ṣi tipăritura fără cusur a celor de la Aska Grafika, este un moment important al culturii sighetene, care trebuie cunoscut.

Poetul Echim Vancea a făcut o selecţie alfabetică de autori care ṣi-au găsit locul într-o antologie care nu mă putea lăsa indiferent. Ne duce câteodată viaţa pe mine ṣi pe câte unul dintre ei în acelaṣi loc, în acelaṣi timp. Ne salutăm, schimbăm două-trei vorbe de politeţe, apoi ne vedem fiecare de drumul lui. Iată că o carte – în posesia căreia mă bucur că sunt! – îmi dă ocazia să-i înţeleg mai bine, să-i admir că ṣtiu să trăiască frumos ṣi să spun aici ce cred eu că mai fac poeţii sigheteni.

Doina Rândunica Anton zice: „Sunt o femeie pe cale de dispariţie / Mănânc direct din oale, în picioare/ […] / Sunt ca un steag viking zdrenţuit″. E vremea schimbării, zice poeta. Prin urmare, „Nu mai vreau să fac lucruri mari / Vreau să fac doar lucruri mici / De exemplu să îngrop toţi sâmburii / Din prunele, caisele ṣi piersicile / Pe care le-am mâncat″.

Poeta are o dorinţă: „Să mă învelesc în toată depărtarea cuvintelor scrise / Şi să adaug cuvintele mele nescrise / Pe pânza interioară a cortului / Ca să am lumină mereu″.

Lumina aceea există deja ṣi-i din ce în ce mai strălucitoare!

Gheorghe Mihai Bârlea nostalgic, ne spune „Tânăr visam să zbor / fără să fiu fluture sau pasăre / ci pur ṣi simplu mă simţeam în levitaţie cosmică / fără teama de a plonja în gol;″. Acum, poetul ne anunţă: „Mă mut de la ṣase la ṣapte, / nu-i vorba de apartamentul de bloc / ṣi nici ṣtirea nu-i una virală / ci pur ṣi simplu cu prefixul anilor fac troc.″

Cum se poate face asta? „O să savurez o băutură aleasă, / asortată cu amintiri ṣi flori / din pruncia mea de la ţară / la care m-aṣ întoarce de o sută de ori.″.

Atât de multe aṣ mai avea de (s)pus din poeziile lui Gheorghe Mihai Bârlea…, dar măcar dintr-una să citez aici ceva care să bucure cititorii de aṣa frumoase stihuri scrise de un  năneṣtean, sighetean, băimărean sau, într-un singur cuvânt spus, maramureṣean de viţă nobilă: „Din rochia miresei dansând / sar scântei / ṣi ia foc inima mirelui, / ṣi-atins sufletul de respiraţia ei, / se visează de tânăr zidit / în petalele unui trandafir.”

Lui Alexandru Dohi îi e dor de Sighetul de odinioară. „mi-e un dor / cumplit de tine / în tine am văzut / lumina zilei / eṣti nestemata / din sufletul meu″. Pentru autor, „poetul e o fiinţă magică″. „chiar dacă tace / el mai degrabă îṣi / aduce aminte ceea ce  / nu s-a întâmplat″.

Iar „Poezia e în anticamera / Prezentului ṣi prezice / frumuseţea liniṣtii;″ .

Antonia Luiza Dubovici scrie în poezia „Dincolo de veghea Ofeliei″: „Mi te strecori în vis, / în gândul cel mai aproape de marginea pământului, / luminos ṣi clar ca o petală de vară cenuṣie, în mâna lui Dumnezeu, / să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naṣte din convieţuirea / sufletului cu seninul.″, lăsându-ne pe noi să medităm la mesajul transmis. Să fie vorba despre o fiinţă dragă? Sau poate despre harul poetic pe care l-a primit pe vremea când era sigheteancă ṣi pe care-l cultivă acum departe de locul natal?…

În altă poezie, despre o fiinţă dragă, poeta spune frumos ṣi unic: „cât dorm pe jumătate de pernă / dragostea mea încetează să mai încapă în mine″.

Sunt aproape nouă ani de când am publicat pe www.sighet-online.ro articolul „Drumul unei poete″. Atunci am scris aṣa: „Am convingerea că în 14 martie 2014 a fost ceva mai mult decât o lansare de carte. Am participat, alături de toţi prezenţi la Sala Radio Sighet, la primii paşi făcuţi de Antonia (ce nume frumos…şi i-am spus asta!) pe drumul fără întoarcere al poeziei. Aveam impresia că eram într-un loc (gară, aeroport, nu contează ce) cu intenţia de a conduce pe cineva drag tuturor pe un drum lung, plin de neprevăzut, de interesant, de lauri!

Domnişoara Antonia Zavalic va pleca într-o bună zi din comunitate. Când se va întâmpla asta, să nu fim trişti…Va fi întotdeauna poeta noastră! Va fi un ambasador al oraşului nostru, care a avut şi are oameni plini de har!

Tudor Arghezi spunea: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.”. Dacă ar fi fost cu noi la o discuţie „Despre fluturi şi praf”, ar fi repetat poezia, sau poate atunci ar fi scris-o!

Cartea Antoniei e frumoasă. Poeta e frumoasă şi tânără. Ce mult i-ar fi plăcut marelui poet să fie într-o zi de vineri din luna martie să vadă că nici fluturii, nici praful nu se pot lua la întrecere cu înaltul zborului unei poete din Maramureş…

Zbor neobosit, Antonia Zavalic! De fapt, pasiunea nu oboseşte, nu-i aşa?″.

Urare pe care o reînnoiesc acum, în 2023, cu fireasca modificare: zbor neobosit, Antonia Luiza Dubovici!

Fábry Sándor, un alt poet prezent în antologia făcută de Echim Vancea, se joacă frumos cu ineditul, iar traducerile ṣi răstălmăcirile făcute de Marin Slujeru ṣi de Slujeru Gavaller Tünde dau un plus de valoare poeziilor sigheteanului prea devreme plecat din această lume.

„Complimentul polizorului″: „Doamnă, eṣti minunată, / ca scânteia ṣi ca netezimea, / Nu-i ca dumneata nimic mai graţios, / nici mai neted ṣi nici mai scânteios.″.

Altă realizare deosebită în „baladă I: „în zorii adânci / argintul lunii strălucea / ṣi a rămas pe părul meu″.

Probabil că, dac-ar trăi acum ca să ne spună cum se mai simte prin Sighet, ar face-o cum a făcut-o în „raport de stare″: „Ca un Robinson nelocuit / trăiesc / pe o insulă naufragiată.″.

Vasile Gogea a „păţit″ ceva. Citez din poezia „La Sighet″: „Brusc, / aṣa cum vine iarna, / mi-a rămas mică umbra / copilăriei. / Cred că am crescut mai mult / decât poate arăta ea. / De o vreme / mă strânge tare de tot, / ca un bocanc / reciclat / de infanterist.″.

Acelaṣi autor ne spune ce i s-a mai întâmplat în viaţă. „Din vagonul de marfă / plecat / din nordul memoriei / încă se mai descarcă: / o femeie, / doi prunci / ṣi câteva lemne, / pe un peron din prezent. / Abia acum / hamali musculoṣi / dau jos / baloţii cu amintiri.″.

Ce-ar mai fi de făcut, când ṣtim că „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet ṣi dispare / ca un melc / în cochilie / lăsând în urmă doar fosforul / din oasele arse / în rugul / cerului.″?

La Ieremia Lenghel nota principală a selecţiei din „Oraṣul cu poeţi″ este nostalgia, frumos (re)trăită, transpusă în admirabile versuri. „Amiaza / înfiorată de senin / lasă să cadă / o îndepărtată lacrimă astrală″. Sau, în altă poezie: „Sub umbrar / de amintire / refrigeram / ce-a fost trăire // La soare se prăjea / visare / pe-un val din / înspumata mare / a-ndepărtatului din noi″.

Evoluţia omului, viaţa, „E cuprins în ea misterul / străveziu de stalactită / Transformat într-o-nălţare / mai apoi de stalagmită″.

Lui Ion Mariṣ îi e dor. „Ce dor mi-e de un timp de pus pe rană, / de necuvinte ṣi de buze sfinte, / de starea ta de noapte diafană / ṣi de surâsul tău să mă-nfiebânte.″. Citindu-i poemele, mi-a revenit aceeaṣi stare de empatie pe care am avut-o cu ani în urmă văzându-l pe Octavian Cotescu în „Minetti″ de Thomas Bernhard ṣi căruia îmi venea să-i strig din sală sau să merg în culise ṣi să-i spun că nu pot face nimic mai mult decât să-l înţeleg.

Acum e la fel… Ion Mariṣ: „Deschid toate uṣile; / nici urmă de mine!… / Pe cine să strig când plânge scrumul pe lumânare?″.

Cât despre oraṣ… „nu-l cunosc nu-l găsesc nu-l urmez / nu cred în cimitirele concetăţenilor trecuţi / printre atâtea minciuni anotimpuri″. Sau, ca un fel de concluzie la sfârṣitul altei poezii: „Între cele două ape doarme / mereu un alt oraṣ care ne ascunde.″.

Pentru Vasile Muste Sighetul este un „oraṣ sărit de îngeri altfel cum / primărie-judecătorie-puṣcărie / într-o singură zidire / ṣi mai încolo pe deal / răbdător cimitirul″. Este poetul care iubeṣte iubirea. „îmi pasă / de fiecare pas pe care îl faci pe pământ / ţie / nu-ţi pese cine te lasă″.

Gheorghe Pârja scrie în „Epistolă pentru castelanul Echim″: „Îti mai scriu castelane,/ Despre vânătoarea de vulpi de pe Iza,/ Unde viclean dragonul râului/ mai lovea cu un hohot de viaţă în noi.″. Castelanul Echim, cel care administrează acest castel al poeţilor sigheteni mai primeṣte o ṣtire (a se citi: o strofă) de la Gheorghe Pârja. „Totuṣi, îti mai scriu castelane,/ Pe la noi plouă des, dar poeţii nu mor/ Ci scriu poeme pe frunte de podbal/ Sărută spada ṣi îl visează pe Isus″.

Sighetul, oraṣul în care „Pe străzi singurătatea se desface în fire / Paṣii grei lasă urme lângă umbra statuilor / Copiii zeilor ronţăie bomboane de mentă / La Grădina Morii domniţa absentă / Culege spini din coroana martiră.″.

Marin Slujeru e un poet care mi-e foarte drag pentru că versurile sale mă duc imediat dincolo de cuvinte, acolo unde simţirea ia locul înţelesului primordial. Citesc în poezia „Belṣug″: „ṣi nu avem noi atâta timp cât îmi trebuie mie / ca să ies viu din vis, din împietrire, / din visul împietrit // Şi chiar dacă aṣ ieṣi / ar începe o lungă fărâmiţare, / până să-ţi ajung nisip sub picioare // Nu sta după mine / nu avem noi atâta timp să mă adun, apoi, / să fie ceva de scris.″.

Desigur, imaginaţia poetului e fără limite. Marin Slujeru s-a adunat demult ṣi are întotdeauna ceva de scris. Argument: „Ne întâlnim prin oraṣ tot mai scunzi / atât de triṣti am fost la tinereţe (plural din nou !) / ca ṣi cum viaţa ar fi trecut, / prezentul atunci – o rămăṣiţă / Acum eṣti luat prin surprindere / că nu mai e vis. / trăieṣti o cutremurare / faţă cu firul de praf ce eṣti, / o dezîntristare.″.

Sighetul ṣi locuitorii lui sunt adesea teme preferate în poeziile lui Marin Slujeru. Are întotdeauna „ atâta timp să″ se adune, „apoi″ / găseṣte cu uṣurinţă „să fie ceva de scris″. Un exemplu din poezia „Ocupaţii…″: „Pe străzile din oraṣul meu, / trec întruna inṣi amărâţi, încruntaţi / umblă liber / dacă te surprind că-i priveṣti, / ce mai duṣmănie / – e tristeţea lor, ocupatum agrum ″.

De ce-mi place atât de mult Marin Slujeru? Pentru că … citiţi, vă rog, „Metallica″: „plopii până-n cer / în aur, în galben imperial – /ṣi noi lângă ei / în argint– miṣunăm, minunându-ne″!

Echim Vancea, culegătorul ṣi aranjorul volumul de faţă, „castelanul″ – cum îl numeṣte Gheorghe Pârja – ne spune în acelaṣi poem ce-a mai făcut, ce face, cum se simte. „Oraṣul singur″: „oraṣul are zăvoarele trase. / nu mai doreṣte plictisul vizitiilor / moţăind în inima mea / în faţa întunericului / o grămadă de manuscrise. / în spatele lor / surâsul nomadului / ṣi arginţii ultimei nopţi de dragoste / pecetluind pacea unei clipe / de rătăcire. / nu lipsesc crucile. / le simt febra / căindu-se de singurătatea oraṣului.

Ce frumuseţi fără seamăn scrie Echim!… „Cu soarele în ochi″:„întunericul are chef de vorbă. / ora caută un strop de odihnă la umbra / florii-soarelui.″! Altă strofă, din altă poezie: „victimă a copilăriei iarna se strecoară prin uṣile de ceară / în întuneric mândrindu-se cu umbra tocind zilnic / cărarea anunţându-mi sosirea″.

Al doisprezecelea plus unu poet din „Oraṣul cu poeţi″ e cel care-i parodiază amical pe ceilalţi doisprezece. E Lucian Perţa. Scrie cu vervă, surprinde câte o „nevăzută″ a fiecărei poezii de care se ocupă. Pune în versurile sale care mai mult „mângâie″ decât „înţeapă″ ṣi titluri din volumele prietenilor lui. Simpatic ṣi pe fază de fiecare dată, Lucian Perţa merită citit! Credeţi-mă, asta face bine!

„Sighetul este în esenţa lui un oraṣ al cuvintelor, cu poezie vie ṣi nemuritoare″ – spune Antonia Luiza Dubovici. O pledoarie pentru spusele Antoniei a încercat să fie si comentariul meu. Şi mai adaug doar atât: Sighetul e ṣi al celor care apreciază ṣi aṣteaptă poezia vie ṣi nemuritoare. Unul dintre ei, semnează acum, aici.

                                       Horia Picu

Nelica Hotea nu doar scrie poezie. Ea și trăieṣte poezie. Nu sunt primul care observă (mai exact care spune) acest lucru. Cel care semnează prefaţa zicându-și, enigmatic, „Cititorul″, scrie: „cerneala cerului a alunecat în cerneala spiritului ṣi din acest melanj s-a întrupat versul″.

Citindu-i cartea, dau dreptate și firească întâietate Cititorului pentru adevărul constatării sale. Poeziile Nelicăi Hotea emoţionează, plac, invită la introspecţie, lasă urme în mintea ṣi sufletul celui care le citeṣte.

„În anotimpul răcoros/ ridic emoţiile de jos,/ îndepărtând cu palma/ înfrigurarea albă.″ Un crâmpei de poezie care stă martor că „melanjul″ e prezent încă de la început în carte.

Multe sunt planurile în care autoarea ne invită să simţim alături de ea. Nu le-am tratat pe toate. Ar fi însemnat pe undeva să mă îndepărtez de la esenţa pe care o simt eu emanând din versurile scrise întotdeauna cu sentiment ṣi cu măiestrie scriitoricească.

Autoarea, are ṣi de data aceasta ceva bun de spus despre relaţia părinţi-copii: „Răniţi, aterizăm forţat/ pe acelaṣi aeroport/ de unde am decolat/ și unde mereu/ suntem așteptaţi.″

Mama, întotdeauna, oriunde-ar fi, este un „felinar în noapte,/ iubire, toleranţă și vise protejate.″

Nelica Hotea caută o cale de acces spre divinitate, pentru că – zice ea – „Pierdut-am cheia/ raţiunii de a fi/ și ușa e închisă;/ descuie-mi mintea, Doamne, Tu″.

Asocierile interesante de cuvinte, ideile îndrăzneţe sunt prezente la fiecare pagină. Nu multă lume ar fi putut spune mai frumos și mai convingător altfel decât „dârdâind speranţă/ Mă bizui pe spirit/ în anotimpul meu,/ iar neliniștii mele/ îi cer doar un pled.″

E, în versurile de mai sus, un „ceva″ dincolo de cuvinte. E un „ceva″ care se trăieṣte…

Legată organic de locul natal, poeta scrie: „Tu, Maramureṣ,/ m-ai legat de doruri ṣi de glie,/ sub luna nopţii ai sculptat/ în fiinţa mea, în fiinţa lor,/ un ram de care atârnă azi/ poveste ṣi simţire.″ Şi ne invită să cugetăm dacă nu cumva ṣi în noi există poveste ṣi simţire „marcă înregistrată″ Maramureṣ…

Îndepărtarea de la valorile credinţei – poezie scrisă pe 24 decembrie 2017 – nu poate s-o lase indiferentă pe autoare: „Iar smerenia e departe,/ chefuim, avem de toate,/ El ne iartă, ne iubește,/ veste a fost și încă este.″

Are dileme cu care îṣi hrăneṣte mintea, are trăire, are zbucium, are dorinţa „restartării″ pentru „un altfel″ mai bun, mai reuṣit. Dorinţa… iluzia… pe care fiecare om gânditor le are…

„Dacă n-aṣ avea dileme, /cu ce mi-aș hrăni mintea?/ dacă n-aṣ avea trăire,/ oare aș putea iubi?!″- se întreabă Nelica Hotea, iar la sfârșitul poeziei, (ne) pune o întrebare care poate deschide un univers întreg de întrebări ṣi răspunsuri, de argumente ṣi contraargumente. O întrebare pe care ne-o putem pune oricare dintre noi oferindu-ne răspunsul de moment, de trăire a clipei, mereu alta, mereu altfel, cu alte și alte variante de răspuns de fiecare dată…

„Dacă nu ar exista iubire,/ cu ce mi-aș potoli setea dorurilor?″

„Epuizată și neînteleasă,/ mă întorc adesea tot la mine,/ o fiinţă excomunicată,/ făcând un pact cu taina vie./ Şi-n universul meu de azi/ mă pun de acord cu mine însămi,/ împrejmuindu-mi cu un gard/ gândirea nouă, simţirea, crezul.″

Autorea acestui volum de poezii e un permanent freamăt de întrebări, de „alternative″ cum ea însăṣi le numeṣte.

„Aveam alternative,/ să rămân să plâng,/ sau să-mi reiau seninul/ de unde l-am lăsat.″

Alege „alternative″ îndrăzneţe și vine cu superbe reuṣite poetice, care ne duc la dilema a nu ști ce să admirăm mai întâi: ideea, sau partea ei vizibilă, versul. Un exemplu: „În noul an, eu am decis/ să visez în visul meu.″

Fascinantele jocuri de cuvinte m-au surprins plăcut ṣi pe mai departe în „Calendarul freamătului″, unde am întâlnit ṣi altele, ca: „iubesc iubirea″, sau „viata mea în viaţă″.

În a doua parte a volumului de poezii autoarea se prezintă cu ṣi mai multă exactitate. În câteva versuri ne spune cine este.

„Surprinsă existenţa/ de tâmpla cea albită,/ împrăṣtiind omătul/ în patru diviziuni:/Iubesc, iert, râd ṣi plâng.″

La lansarea cărţii am încercat s-o prezint pe Nelica legându-mă de prenumele ei. Am zis atunci: N – de la neliniște, neastâmpăr, E – de la emoţie, empatie, entuziasm, etc. etc. Palidă strădanie faţă de prezentarea pe care și-o face prin versurile de mai sus…

Cititorul va avea parte de plăcute surprize citind această carte. Poeta i le oferă cu entuziasm și pricepere, invitându-l să le deslușească după propria lui personalitate.

„Întoarsă dintr-un naufragiu sufletesc,/ am poposit la malul fiinţei mele″ ṣi acolo vede ṣi simte viaţa aṣa cum este: „tributul deja mi-l cunosc;/ nimic nu este fără preţ/ ṣi nimeni fără vrere…″

Cea mai frumoasă poezie – o părere absolut personală! –  este din 12 octombrie 2022. E în ea un vers repetitiv („ceva mă tulbură, ceva mă cheamă″), care chiar tulbură, chiar cheamă.

De ce se numeṣte cartea „Calendarul freamătului″ aflăm din ultima poezie, care se încheie cu îndemnul la care mă asociez cu entuziasmul și cu siguranţa omului care se simte acum mai bine după citirea frumoaselor stihuri bine gândite și adânc trăite ale autoarei, cea care spune „îl rog pe Dumnezeu/ să mă păstreze om imperfect de viu″.

Nelicăi Hotea așa-i stă bine. Să fie imperfect de vie!

Horia Picu

„Marea împărţeală″- vesteṣte 2mnews.ro. Şi eu zic că-i mare, dar – pentru Sighet –  mai degrabă aṣ numi-o marea ignorare.

Câteva precizări înainte de toate. „Luni, 19 decembrie 2022, Guvernul Ciucă a împărțit primăriilor peste 924 de milioane de lei din Fondul de rezervă, bani obținuți din colectarea TVA. 71 de primării din județ și Consiliul Județean (CJ) Maramureș au primit 20,8 milioane de lei, bani care pot fi folosiți pentru cheltuieli curente (de funcționare) și de capital. Practic, pentru orice: salarii, iluminat public, salubritate, plăți impuse de diverse sentințe, cofinanțarea proiectelor, asigurarea cu energie termică, corecții financiare, cheltuieli de capital cât şi alte cheltuieli neprevăzute″. (sursa: 2mnews.ro).

Cum  altcumva decât cu bani se poate reface o localitate? Sunt atâtea străzi de reparat, atâtea construcţii s-ar simţi mai bine dac-ar primi binemeritata ṣi îndelung aṣteptata reabilitare.

Guvernul  a dat niṣte bani Consiliului Judeţean. Mai departe, în nemărginita-i milostivenie, C.J. i-a împărţit echitabil(?) UAT-urilor aflate în suferinţă.

Echitabil… Să ne uităm puţin pe o parte a listei publicate de aceeaṣi sursă de ṣtiri.
C.J. Maramureș: 10 milioane de lei;
Baia Sprie: 400.000 lei;
Vișeu de Sus: 352.000 lei;
Târgu Lăpuș: 315.000 lei;
Tăuții Măgherăuș: 303.000 lei;
Ulmeni: 240.000 lei;
Cavnic: 232.000 lei;
Sighetu Marmației: 220.000 lei;
Copalnic Mănăștur: 215.000 lei;
Dumbrăvița: 214.000 lei.

„Din cele 76 de UAT-uri din Maramureș (a căror listă completă o aveți în fotocopii la finalul scrierii), 5 nu au primit niciun leu (ăștia au fost răi, iar celor răi Moș Gerilă nu le dă nimic. Nada). Cei 5 omiși sunt: municipiul Baia Mare (evident) și comunele Cernești, Leordina, Poienile de sub Munte și Remeți″. (sursa: aceeaṣi)

E „nada″ doar la prima vedere. Sigur are C.J. grijă de capitala judeţului care „La 31 octombrie, […] înregistra facturi neachitate către firme de peste 48 de milioane de lei: datoriile au crescut într-o singură lună cu 9 milioane de lei″ (sursa: 2mnews.ro).  De celelalte localităţi „uitate″ de Moṣ Gerilă (bine că nu i-au zis Moṣ Crăciun – pentru că acesta n-ar fi omis pe nimeni de la daruri!) nu pot spune de ce sacul Moṣului s-a golit tocmai la ele.

Dar pot spune că Sighetul e mai numeros decât Baia Sprie, Cavnic, Ulmeni, Viṣeu de Sus ṣi mult mai mare ṣi cu nevoi mai multe decât Dumbrăviţa sau Copalnic Mănăṣtur.

Nu ṣtiu dacă dreapta(?) împărţeală a banilor s-a făcut după cerere, după proiectele aflate în realizare sau după simpatii politice (deṣi guvernarea fiind majoritar bicefală nu cred să mai conteze partidul majoritar al localităţii).

Pe mine mă interesează cu ce argumente s-a prezentat Sighetul când a scos Moṣul cadoul din traistă. A spus cineva vreo poezie (altfel spus, au fost prezentate proiecte pentru dezvoltarea localităţii)? Sau s-a dus nepregătit la marea împărţeală ṣi alţii, cu lecţia bine învăţată, au primit drept răsplată „cadouri″ mai mari?

Dacă tot ne imaginăm în lumea visurilor, cum ar fi ca într-o nu prea îndepărtată zi să vedem pe cineva care să ṣtie, argumentat ṣi hotărât, ce să ceară Moṣului?

Moṣul despre care vorbesc stă la Bucureṣti, dar are oameni de încredere la Baia Mare, cărora le încredinţează responsabilitatea împărţirii unor daruri mai mari pe la unii care ṣtiu să spună poezii. Altora, care nu s-au pregătit cum se cuvine, le dă  daruri mai sărăcuţe. După interes, după străduinţa arătată.

Oare Sighetul când va spune poezii care să-l facă pe Moṣ să scoată daruri mai multe din tolba sa?

Dar înainte de toate, cine să-l înveţe poeziile? Se pare că acum n-are cine…

Horia Picu

O postare pe facebook făcută pe pagina  „Grupul Civic – Sighet” m-a trimis la tastatură pentru a  scrie despre un subiect care pare a fi interminabil: raportul dintre inteligenţă ṣi înălţimea omului. Sau, putem să-i spunem altfel: raportul dintre înălţimea vremelnicei funcţii dobândite  pe baza naivităţii naţionale ṣi rezultatul concret al celebrei lozinci „fă-te că lucrezi″.

Pe „Grupul Civic-Sighet scrie scurt ṣi bine ţintit: „Cercetare 0,18%, cultură 0,4%, învăţământ 2,1%. România educată”, adică procente bugetul ţării pentru 2023. Cum mai poate fi valabil ce-a spus Blaise Pascal („Omul este doar o trestie, cea mai firavă dintre ființe. Dar este o trestie gânditoare…”) când vezi că pentru cercetare, cultură ṣi învăţământ se propun asemenea resturi insignifiante din bugetul ţării (care, fie vorba  între  noi, oricum nu se simte prea bine…) ?

Dau un exemplu ca să se vadă că nu doar „România educată” e „trasă pe dreapta”. Sighetul rămâne în continuare un loc unde se petrece bine de sărbătorile mari ale creṣtinătăţii. Vom vedea din nou reportaje cu turiṣti fericiţi c-au mâncat bine ṣi s-au prins întru îndelungată amintire în horele locale. Cum au ajuns aici, treaba lor. Vreau să spun treaba lor pe cont propriu. Cu maṣinile personale mai degrabă. Cu trenul… nu-i recomandat.

Peisaje avem, Maramureṣul e căutat de turiṣti. Ce bune ar fi niṣte trenuri ṣuierătoare ṣi rapid miṣcătoare din sudul ţăriṣoarei până prin Sighetu Marmaţiei… dar în 2023 dorinţa trece pentru încă un an în sala de aṣteptare a visurilor unor oameni care vor ṣi ei să simtă că România (a se citi aici: guvernanţii) îi bagă în seamă. M-am uitat pe  https://cfir.ro/buget-2023 ṣi la propuneri de finanţare pentru calea ferată la Sighet nu scrie nimic. Las cititorului descoperirea întregii informaţii ṣi-i sunt alături în crunta sa dezamăgire care-l va cuprinde.

Trenurile din Maramureṣul istoric pot – după cum se poate constata –  să meargă la depou ṣi să stea acolo, aṣteptând ca altele mai tinere să le ia locul zburdând pe noua infrastructură feroviară care va fi să fie nu se ṣtie când. Numai că în prea lunga aṣteptare o să le cam îngheţe osiile scârţâinde.

Revenind la cugetarea lui Pascal ṣi văzând că „României educate” i se tot ia, nu i se dă, stau ṣi mă întreb dacă omul nu cumva s-a transformat dintr-o trestie gânditoare doar într-o trestie.

Trestia, o poate bate vântul oricât ṣi din orice direcţie. Se apleacă, dar nu se rupe. Rămâne pe poziţie. La minister, dar la fel de imperturbabilă  poate fi ṣi mai sus…

Horia Picu