Un deținut politic maramureșean mai puțin cunoscut a fost Petru Hotico, fiul lui Ioan si Ioana, născut la Ieud în 1908 și trecut la Domnul în 1990 la Vișeu de Sus, unde a locuit cea mai mare parte a vieții de după detenție.

Îndeplinea funcția de grefier la Dragomirești în 1949 când este arestat, anchetat și apoi condamnat pentru susținerea partizanilor din grupul fraților Popșa, foarte activi în zona Ieud – Dragomirești în perioada 1948-1949. Tot atunci a fost arestat și fratele său Ioan.

Petru Hotico a fost condamnat inițial la 5 ani închisoare, sentință redusa ulterior la 4 ani, executați în perioada 1949-1953, cea mai mare parte la Canalul Dunăre Marea – Neagră, coloniile de muncă Poarta Albă și Valea Neagră. Jertfa lui Petru Hotico se alătură astfel ofrandei consistente pe care Ieudul a dat-o pe altarul libertății și demnității românești.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Visovan

O figură legendară a rezistenței maramureșene care nu trebuie să cadă în uitare a fost primarul din Ieud, Dumitru Pop Roibu. Din păcate nu am apucat să îl cunosc personal pentru a obține direct de la dânsul mai multe informații, deși a participat la mai multe comemorări ale foștilor deținuti politici la care a fost prezent și tatăl meu în anii’90, după cum se poate observa și din a doua fotografie. Numele lui era însă rostit cu admirație mereu când era evocată rezistența de la Ieud, ca om de mare caracter și colaborator apropiat al preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea, reper major al identității și demnității maramureșene în toate furtunile din ultimul secol de frământată istorie.

Din informațiile existente la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet aflăm că s-a născut la Ieud în 1914, a fost primar al comunei și a fost puternic implicat în rezistența românească contra anexării Maramureșului la Uniunea Sovietică și apoi în rezistența anticomunistă, arestat în 1949 și condamnat în 1950 la 5 ani de închisoare.

Fișa matricolă penală de pe siteul IICCMER arată că a fost eliberat în 1954 din închisoarea Gherla, unde pătimise probabil cea mai mare parte a perioadei de detenție. Nu se cunosc informații despre tratamentul din detenție sau alte întâmplări mai deosebite. A avut 5 copii din care 2 au ajuns la maturitate și de la care a avut mai mulți nepoți și strănepoți. A trecut la Domnul în anul 2000.

O mărturie de suflet am primit de la nepoata sa din Italia, doamna Ioana Dunca.

„Îmi amintesc cu drag de bunicul meu. Era un om „sever”, îi plăcea ca un lucru să fie făcut cum trebuie, dar era o adevărată plăcere să stai de vorbă cu el. Îmi amintesc de perioada când eram la liceu…. am frecventat liceul pedagogic lângă Milano și mă întoarceam acasă în România în perioada de vară. Stăteam de vorbă cu moșu ore și ore de-a rândul. Discutam de religie, istorie, filozofie. Bunicul era un om foarte cult… eu ajungeam acasă… și mi se părea că știu „foarte multe”, era ceva să pot să învăț într-o țară democratică. Era o plăcere pentru mine să intru într-o bibliotecă… mă îndrăgosteam de toate cările pe care le vedeam. Când ajungeam la Ieud stam cu moșu de vorbă… era o adevărată plăcere! Îi ceream des să îmi povestească de sat, de proprietatea privată, de colectivizare, de ideologia comunistă, etc etc.
Îmi amintesc că după moartea bunicii a rămas o vreme acasă la el, nu vroia să vină să stea cu noi. Sâmbăta îi călcam pantalonii și cămașa pentru duminică, puneam hainele pe umeraș și într-o plasă puneam un platou de prăjitură și mergeam la el acasă. Când ajungeam la el zicea „cum umbli tu de-a lungul satului cu un umeraș în mână? Doară nu îs eu un director, îs un vâj bătrân, pune hainele în traistă că se uită oamenii la tine.” Pentru mine era indiferent „că se uită oamenii la mine”, era modul meu de a manifesta respectul pentru moșul meu.
Îmi pare rău de multe lucruri: am făcut prea puține poze cu el, nu am înregistrat dialogurile noastre și mai ales nu am putut să îl duc să viziteze lumea în afara României. Încă eram elevă, aveam puține posibilități economice, încă nu eram pe picioarele mele. Mi-aș fi dorit din suflet să îl iau cu mine și să îl duc să viziteze toate locurile importante pentru el… prin toată Europa.
Mă bucură faptul că a trăit și a ajuns la bătrânețe. Mulți oameni care au fost condamnați ca și el și trimiși la muncă forțată la Canalul Dunăre – Marea Neagră nu s-au mai întors acasă. El a ajuns la bătrânețe, s-a bucurat de nepoți și de stranepoți și de dragostea noastră față de el.”

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan

Ultimul membru al grupului de rezistență anticomunistă din Maramureș din perioada 1947-1948 (format din elevi și studenți), despre care nu am scris până acum neavând nici informații suficiente și nicio fotografie a dânsului, a fost tânărul elev Ioan Nemeș din Ieud. Pentru a-l salva de la uitare, oferim aici puținele date de care dispunem, cu speranța că acest modest început va putea fi completat ulterior.

Născut la 9 august 1929, din părinții Ioan și Maria, țărani gospodari din Ieud, urmează Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet unde îl are ca profesor de chimie pe Aurel Vișovan și coleg de clasă pe Nistor Man. În 1948 a reușit să scape de arestare, ascunzându-se apoi multă vreme în diverse locuri izolate din hotarul satului natal Ieud, multă vreme fiind împreună cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, fostul paroh al localității și liderul spiritual al grupului Popșa (destrămat în 1949 în urma morții în luptă a lui Vasile Popșa și a arestării majorității celorlalți membri ai grupului). Raportul Securității Maramureș din 15 august 1950 îl menționează pe o listă de fugari care se ascund în zona Ieud – Dragomirești (cf. Camelia Ivan Duică, Rezistența anticomunistă din Maramureș, Gruparea Popșa 1948-1949).

Este depistat și arestat în 1952, dus și bătut la Securitate la Sighet. Condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale“, a pătimit mai bine de 10 ani în temnițele comuniste: Oradea, Jilava, Canalul Dunăre – Marea Neagră (lagărul Capul Midia), Gherla, Aiud, lagărele 9 Culme și Periprava (din Dobrogea) și din nou Aiud, de unde este eliberat în 1963. Ar fi foarte interesant de știut dacă numele lui apare undeva în memoriile de detenție ale unor colegi de suferință din închisorile respective; până în prezent eu nu am găsit asemenea relatări. După detenție s-a retras în satul natal unde a locuit până la sfârșitul vieții. L-am întâlnit o singură dată personal în 1992 când a fost la noi acasă la Sighet, în vizită la tatăl meu.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Asociaţia Ancestral invită toți iubitorii de artă la expoziția de grup a artiștilor maramureșeni, ocazie cu care vom aniversa 125 de ani de la nașterea pictorului Traian Bilţiu-Dăncuș, fiu al Ieudului Voievodal, ediție cu care ne dorim să marcăm o zi specială pentru toți iubitorii de frumos.

La expoziţia cu tema „Culorile Maramureşului” vor fi prezenţi aproape 70 de artişti de pe întreg teritoriul Maramureşului precum şi artişti cu origini maramureşene.

Vernisajul expoziției va avea loc în data de 29 noiembrie 2024 începând cu orele 14:30 la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației.

Asociația Ancestral Sighet

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București. Fiind prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa, o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de „gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): „Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie.

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: „Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: „Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: „Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc „duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

„Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: „Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 75 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi „colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

preot prof. Marius Vișovan

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu