Cu mare cutremur am primit vestea că a plecat dintre noi cel mai prolific meșter de biserici de lemn pe care l-a dat Maramureșul, Țara Românească, Globul acesta pământesc.

Căci, nicăieri nu a mai existat, în vremurile noastre (în afară de fiul său, Vasile), cineva care să fi construit, cu mâinile sale, de la zero, nu mai puțin de 22 de biserici de lemn!

Marele meșter Grigore Hotico Hodâș din Ieud (Plopșor), a viețuit între 9 iunie 1948 – 25 octombrie 2021.

A fost un om simplu, demn și drept, un bărbat dintr-o bucată, un maramureșean coborât parcă din vremurile nemeșești. Dar și un meșter care nu se încurca în planuri, proiecte și schițe, ci avea un simț aparte, lucrând direct, înălțând lăcașul din mers!

Astfel, a construit următoarele biserici de lemn: trei la Rozavlea (cea de pe Sâlţa şi ambele biserici de la Şesu Mănăstirii-cea ridicată în 2002 și arsă în anul 2016, respectiv cea de acum), biserica mănăstirii Ieud-Crucişoare, una din bisericile parohiale din Ieud-Plopșor, Sighetu Marmaţiei (bis. „Sf. Ștefan cel Mare și Sfânt” de la Poliţia de Frontieră), Strâmtura („Sf. Prooroc Ilie” de pe Valea Satului), Dragomireşti („Sfinții Români” de pe str. Baicului), Şieu („Cuvioasa Paraschiva”), Borşa („Sf. Mare Mucenic Gheorghe” de la Spital) şi patru la Vişeu de Sus („Sf. Cosma și Damian” de la la Spital, bis. „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, bis. „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” şi biserica greco-catolică „Maica Domnului”). Ei au clădit biserici şi în alte părţi ale ţării: două la Bucureşti (una la Spitalul „Sf. Ioan” şi alta la Academia Forţelor Terestre), apoi la Arad, Turceni (jud. Gorj), Costeşti (jud. Argeş) şi Cluj-Napoca (parcul „Victor Babeş”), dar şi în străinătate: în Suedia (la parohia ortodoxă română din Sölvesborg) şi în Franţa (biserica Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale de la Limours)!

Printre acestea se află a doua respectiv a treia cele mai înalte biserici de lemn din lume (care sunt surclasate doar de către biserica mănăstirii Săpânța Peri), adică:
– Biserica mănăstirii ortodoxe de maici „Sf. Trei Ierarhi” de la Ieud-Crucișoare, Țara Maramureșului, 60 m înălțime, construită între anii 1994-2003.
– Biserica parohiei ortodoxe „Sf. Gheorghe” de la Rozavlea-Șesu Mânăstirii, 58 m înălțime, ridicată între anii 2017-2018.

Marele meșter Grigore Hotico Hodâș a participat și la restaurarea mai multor biserici vechi de lemn, printre care, recent, cea de la Ieud-Deal (monument UNESCO), a construit case de lemn (precum Casa Chira din Vișeu de Sus), a realizat o parte a lemnăriei Catedralei Mântuirii Neamului, dar și porți măiestru sculptate, troițe, acareturi etc. A fost nu numai dulgher, sculptor, designer și arhitect, ci și butnar și drănicer și tâmplar…

Acesta a fost ajutat permanent de fiul său, Vasile Hotico, care-i continuă, cu înaltă măiestrie, opera (vedeți numai ce casă și-a făcut acesta!).

Dacă Găvrilă Hotico Herenta rămâne, cu cele 100 de biserici vechi cărora le-a prelungit viața, cel mai mare restaurator în lemn pe care l-a dat Maramureșul și Țara, Grigore Hotico Hodâș va rămâne în istorie precum cel mai prolific constructor de biserici de lemn, pentru aceasta depunând mărturie cele 22 de turle de lemn pe care le-a ridicat!

Am avut onoarea să îl cunosc și să obțin de la dânsul informații extrem de prețioase.

A fost un mare om.

Nu îl vom uita niciodată! Condoleanțe familiei îndoliate! Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Teofil IVANCIUC

„…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în „noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de „mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost: lupta împotriva anexării la URSS (dec. 1944 – apr. 1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice (în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Vasile Vlad, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, „Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și „Maramureșul în lupta anticomunistă”, am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 10 venerabili seniori luptători anticomuniști pe care-i respectăm și cu care ne mândrim și cărora le închinăm textul de față ( în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): Vasile Bizău, n.1925 (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu, n.1925 (Săpânța – București), Maria Ionescu, n.1926 (Dragomirești), Grigore Șofron, n.1928 (Sighet – Cluj), Nistor Man, n.1929 (Șieu – Tg. Mureș), Ioan Ilban, n.1930 (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea, n.1931 (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte, n.1931 (Breb – Timișoara), Ioan Dunca, n.1932 (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan, n.1932 (Săliștea de Sus – Cluj – SUA), Aurel Vlad, n.1933 (Dragomirești – SUA ). Majoritatea nonagenari, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!

Două localități au dat o jertfă deosebită pe altarul rezistenței anticomuniste, fiecare cu peste 40 de luptători: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării. Un număr relevant de opozanți ai dictaturii comuniste au dat și comunele Rona de Jos, Călinești, Șieu, Săliștea de Sus, Budești, Vișeu de Jos, Rozavlea, Săpânța etc.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, în special din zona Locul Târgului – Podul Ronișorii, cel mai populat cartier românesc al Sighetului interbelic (centrul orașului fiind locuit majoritar de alte etnii ). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta etc. Practic, toți „frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie în bună măsură debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Iar celor 10 seniori pe care Dumnezeu i-a învrednicit să fie cu noi și în anul 2021 să le mulțumim pentru viața luminoasă, dăruită lui Dumnezeu și neamului românesc, și să le urmăm exemplul !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN

Găvrilă Iusco – Sfâcă (născut la Ieud în 1932) a fost unul dintre eroii luptei armate anticomuniste din Maramureș. Elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, conștiința sa creștină și românească îl determină să ia atitudine, la doar 16 ani devine partizan, ucenic apropiat al lui Vasile Popșa (și pe plan spiritual și organizatoric) alături de care a luptat contra Securității până în mai 1949, când în urma încercuirii de la Ieud, Vasile Popșa este ucis, iar Găvrilă Iusco și ceilalți partizani sunt arestați (cu excepția lui Ion Popșa care reușește să fugă dar este arestat mai târziu). Eliberat după câțiva ani de închisoare, Găvrilă Iusco se va stabili la Vișeu unde se va încadra în muncă, își va întemeia familia, dar va pleca prea repede la cele veșnice în 1988, la doar 56 de ani. În cimitirul din cartierul Vișeu de Mijloc (parte componentă a orașului Vișeu de Sus), am găsit mormântul, am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune către Domnul pentru veșnică odihnă a sufletului său și pentru luminarea conștiinței poporului român.

Iată o frântură din lupta armată anticomunistă din Maramureș, în relatarea lui Găvrilă Iusco – Sfâcă (care reflectă atât curajul cât și noblețea sa sufletească), ale cărui mărturii au fost salvate și consemnate de camaradul său, Ioan Dunca, din Vișeu de Sus.

„Prima dată Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti unde noi eram adăpostiţi în casa morarului Petrovan. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de data asta n-am mai scăpat…” (Ioan Dunca, Amintiri din rezistența anticomunistă)

preot prof. Marius VIȘOVAN

Un impresionant monument a fost dezvelit și sfințit duminică, 25 noiembrie a.c., în fața bisericii greco-catolice din comuna Ieud, județul Maramureș. Monumentul din marmură – o cruce care țâșnește spre cer din harta României – este închinat în egală măsură Centenarului Marii Uniri și martirilor rezistenței anticomuniste, Ieudul fiind unul din focarele acestei lupte îndârjite pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Cele două plăci comemorative situate pe cele două fețe ale monumentului conțin, una – numele ieudenilor participanți la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918, iar cealaltă -numele a peste 60 de ieudeni deținuți politici intemnițați de regimul comunist.

Ceremonia de sfințire a fost oficiată de P.S. Vasile Bizău episcopul greco-catolic al Maramureșului împreună cu un grup de preoți în prezența autorităților locale și județene și a unui mare număr de credincioși din localitate și din alte părți ale țării. Din partea foștilor deținuți politici a luat cuvântul domnul profesor Nistor Man, maramureșean domiciliat actualmente în Tg. Mureș (13 ani de detenție, membru al grupului Vișovan). Au mai fost prezenți și seniorii camarazi maramureșeni Ioan Ilban, Petru Codrea și doamnele Melania Rițiu și Ioana Petrovan, aceasta din urmă, fiică a Ieudului.

Cea mai mare parte a deținuților politici din Ieud (național – țărăniști, legionari, liberali, dar și mulți fără afiliere politică, preoții și călugărițele greco-catolice având un rol semnificativ) au fost arestați și condamnați pentru participarea sau sprijinirea grupului de rezistență armată a fraților Popșa, Vasile și Ioan (originari din Sighet dar retrași în zona muntoasă Ieud -Dragomirești în perioada 1948-1949). Vasile Popșa a fost ucis chiar la Ieud, în luptele cu Securitatea, la 3 mai 1949.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Odată, fiind întrebat de cineva de când locuiește familia mea în Sighet, am răspuns: Sunt la a patra generație, străbunicii mei s-au stabilit în Sighet la începutul anilor ‘20…

Se numeau Chindriș Găvrilă și Anuța (n. Hotico) și veneau de la Ieud. Au avut 6 copii: Ioan (bunicul meu), Ileana, Dumitru, Ioana, Găvrilă, Maria – ultimii doi fiind născuți la Sighet. Cei trei băieți au fost ținuți la studii, cu mari eforturi (doi au ajuns învățători și unul jurist). Destinul lor este asemănător cu al multor familii simple de români de la țară, care în noul cadru juridico-economic de după Marea Unire, au cumpărat terenuri și și-au făcut case la marginea Sighetului (în cazul lor, pe Mociar). În casa lor s-a născut mama, în 1933. Desigur, aceasta e doar o ramură a ascendenței mele, celelalte s-au stabilit la Sighet ceva mai târziu, în anii ‘30.

Mormântul străbunicilor mei se află în cimitirul de pe Călămar (foto) situat aproape de releul de pe Dobăieș. Străbunicul a murit repede, în 1935… mormântul său e cu siguranță printre cele mai vechi din cimitir; fusese rănit pe front în primul război mondial… a supraviețuit, dar sănătatea i-a rămas șubredă și a murit relativ tânăr ,la 53 de ani. Mama mea avea atunci doi ani.

Străbunica însă a trăit o viață lungă, până în 1976, atingând vârsta de 88 de ani (din care 41 de văduvie). Când a murit, avea deja 48 de urmași direcți (copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți). Acum sunt deja 108 în total (dacă nu cumva numărul a mai crescut de la ultima evaluare…).

A fost o mărturisitoare statornică a credinței catolice toată viața ei. După 1948 a participat regulat la liturghie la biserica romano-catolică, ceea ce însemna 6 km de mers pe jos de pe Mociar până în centru, plus 6 înapoi… și asta și după 80 de ani… până aproape de sfârșitul vieții. O țin minte cum stătea în ultima bancă pe dreapta, îmbrăcată țărănește, alături de doamnele din oraș…. Nu știa ungurește decât foarte puțin, dar ținea neapărat să fie prezentă la o liturghie catolică. Ultimele sf. Taine le-a primit pe patul de moarte de la părintele de fericită memorie Vasile Hotico din Sighet, cel care și-a pecetluit mărturia cu cei 8 ani de temniță comunistă. Când a murit străbunica, eu aveam 9 ani, am mai multe amintiri directe cu dânsa.

Poate vă întrebați care e mesajul acestui articol… Să îngrijim și să vizităm mormintele familiei, rugându-ne pentru veșnica odihnă a celor dragi și păstrându-le vie amintirea? Categoric da, dar nu numai atât. Cred că prin efortul de a recupera și reînvia mici crâmpeie de istorie familială, fiecare român se poate racorda la Marea Istorie. Aflați mai sus sau mai jos pe scara socială, părinții și bunicii noștri – prin munca și jertfele lor – au construit România Mare. Tot așa, România demnă de mâine va fi edificată prin efortul nostru, al celor de azi. Al celor care iubim Adevărul și credem că neamul românesc merită dragostea și sacrificiul nostru, dincolo de dezamăgirea cruntă produsă de pseudo-elitele vremelnice.

preot prof. Marius VIȘOVAN
.

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București, unde va intra în contact cu Mişcarea Legionară. Prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa (militant naţional – ţărănist), o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de “gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În afară de legionari şi naţional-ţărănişti în organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): “Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care Lică îl cânta în biserică şi ne impresiona pe toţi:

“Marie, maică fără pată / O blândă stea din dalbe zări / Răsari în noaptea-ntunecată / Ca să-mi alini pieptu-n fiori / Ascult-a noastră rugă plângătoare / Îndură-te de noi din cer de sus / Tu dintre mame cea mai iubitoare /Şi du-ne-n cer la fiul tău, Isus.”

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: “Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: “Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: “Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc “duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: “Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: “Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. “Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

“Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: “Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 69 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi “colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

A consemnat Marius Vișovan