Pentru cei mai „noi-născuți”, termenul de „muruială”, sună necunoscut, ca din altă limbă, dar pentru cei mai „vechi”, el semnifică, e drept, un cuvînt din „limba bătrînă”, dispărut, deoarece, a fost înlocuit pe parcurs, cu alte înțelesuri; spoială, văruială etc.
Numai că acestea din urmă, au totuși niște pretenții.
Pentru a vărui, a spoi, trebuie parcurse niște faze de pregătire a obiectivului; îndreptare, refacere a arhitecturii existente, consultare cu beneficiarii, în cazul nostru Primăria, pentru aplicarea stratului final și al culorii, în funcție de mediul ambiant!
În cazul de față este vorba IAR despre „cîrpirea” orașului, a clădirilor istorice de pe centru, după cum îl taie capul pe unul sau altul, care se trezesc proprietari!
Eu am ales să denumesc această cîrpeală , marea „muruială”!
Pe timpuri, era un adevărat ritual, mai ales la țară, ca fiecare gospodină să-și primenească casa, s-o înnoiască, după posibilități. Lutul amestecat cu apă, dădea o tină tocmai bună de uns (muruit) pereții și aria (partea de pămînt bătut) de pe jos. Lucrarea ținea cam de la Paști pînă la Crăciun.
Timpuri vechi, metode arhaice!
Dar acum, în secolul în care ne conduce IA, cum să te întorci în timp și să faci lucrări de mîntuială într-un oraș municipiu? (Vezi clădirea de peste drum de Pompieri, galbenă ca gutuia!).
Ciclic, în oraș are loc cîte o primenire în culorile curcubeului  a clădirilor din centrul orașului, mai ales a celor cu magazine la parter. Nimeni nu vede, nimeni nu sesizează la ceea ce se întîmplă în jur!? Nimeni nu impune niște reguli standard  la nivel european, care trebuie respectate?
Vrem un oraș curcubeu? Se dă cu verde pe uscat!
Un oraș cu o așa arhitectură moștenită de care ar fi mîndră și Viena, să fie banalizat de niște necunoscători? Ce ne-a mai rămas din Sighet?
Industria aproape a dispărut, comerțul (in afară de cel cu sumne, pînzături, țigări și „altele”), e pe chituci, localurile cu tradiție și pretenții se închid pe capete!
Singura sală de spectacole „Viorel Costin” zace în paragină de 30 de ani…
A rămas singur ORAȘUL, care moare sub ochii noștri înecat într-o mare de indiferență și KITSCH!
Ne-am putea salva prin reanimarea lui, să-l transformăm fie și într-un oraș- muzeu (de artă) făcut de niște profesioniști nu din cîrpeli de doi bani, din care să se profite din plin!
Cu un cui și cîteva tonete zgomotoase amplasate în inima Memorialului, nu ne ridicăm!
Nu pot să fiu ipocrită și să nu recunosc marea asfalteală de pe centru.
Uitam, dacă o situație comică care putea fi chiar tragica nu-mi atrăgea atenția recent.
S-a marcat pista pentru biciclete pe partea stîngă!?… care se termină exact la intersecția din sensul giratoriu de la Pompieri.
O doamnă, pe bicicletă, s-a trezit exact la mijloc în fața mașinilor, neștiind încotro s-o ia, disperată a cotit-o la dreapta, unde e o urmă de linie albă care te conduce direct la Smurd!
Așa că problema e rezolvată, în caz de pericol!
Comic, nu?
S-au ridicat bordurile, implicit și trotuarele, indicatoarele rămînînd la aceleași dimensiuni. Cei mai scunzi nu le prind, dar cei mai „răsăriți” le iau din plin, la o mică neatenție.
Se invocă niște sfinți, mulți cunoscuți, alții botezați pe loc, care mai apoi sunt dedicați celor răsunzători cu „trebile” orașului.

Ileana Pisuc

P.S.
Era să uit!
S-a trecut (în sfîrșit) la reabilitarea Casei Pălărierului, o clădire reprezentativă pentru oraș, dar după cum e strangulată de clădirile din jur, de-abia i se vede pălăria!
Hotelul Coroana de cîteva luni a intrat și el în reabilitare și periodic își ridică trena de pe fațada centrală ca să ne arate cîte un pic din spoială.
O ultimă întrebare aș mai avea, ca simplu cetățean: Sighetul are un arhitect care să-l înțeleagă și să-i redea o față pe care o merită atît el cît și cei care-l locuiesc și îl iubesc!?

Chiar dacă aș fi vrut să nu mai particip la tot ,,spectacolul” acesta ce se desfășoară sub ochii noștri (politic, social, climatic), un zvîc nu-mi dă pace, și-mi dă iar ghes, să comentez.
Se tot vorbește de încălzirea globală, eu însă văd, de mulți ani încoace, un fenomen cu totul diferit și anume o răcire globală.
Pămîntul în ansamblul lui nu este doar un glob rotund care se învîrte în jurul soarelui și atît! Sunt atîția factori care-l fac să se învîrtă și să nu cadă de pe orbită.
În primul rînd, oamenii pentru care a fost creat pot să-l ajute sau să-l frîneze și să facă ca anotimpurile să nu mai fie anotimpuri, ploile, vînturile, să nu-și urmeze cursurile lor, să fie scăpate de sub control.
Încălzirea forțată produsă de Om, prin războaie, explozii care aruncă în aer foc și cenușă, astea toate se întorc negreșit ca un bumerang în capul celui care le-a provocat.
Și apoi urmează o iarnă care nu se mai termină, omoară mugurii, florile, firul de iarbă, adică tot ce înseamnă viață, frumusețe…
Veți zice că se găsește și la aceasta o rezolvare prin știință, prin AI!
Vrei nori, vin norii la comandă, vrei ploi, vin ploile de te îneacă, vrei hrană, se face în laborator, vrei distracție, există distracție virtuală! Totul e posibil, de înlocuit, există surogate la orice, dar viață reală, adevărată, unde se poate programa?
Și atunci, pentru cine Primăvara, cînd n-avem ochi s-o vedem și nici timp s-o trăim? Ea pleacă fără s-o simțim, cu cortegiul ei de flori arse de frig fără să lase rod, cu cîntecul păsărilor dimineața stins de frigul nopții.
De ce ,,Răcirea Globală”? Din cauza răutății dintre oameni, din fragmentarea societăților în suveraniști, globaliști, regaliști, socialiști, comuniști etc.  și a lipsei căldurii interumane. Această căldură ar trebui să încălzească Pămîntul!
Termenul de ,,iarnă nucleară”, pe care doar pronunțîndu-l îți dă fiori, poate fi tradus astăzi în iarnă interumană, care cîștigă teren într-o lume divizată, încrîncenată și manipulată. Frigul de afară de început de Mai (totuși!) este doar efectul răcelii dintre oameni.
Natura face parte din noi și noi din ea. Orice derapaj de la normal are efecte în timp și asta o vedem din păcate.

Zilele trecute, într-o seară, tîrziu, către ora 20:00, am auzit pentru prima oară cucul!
Am intrat în casă, am mai pus cîteva lemne pe foc pentru frigul de peste noapte și atunci cînd am tras plapuma, l-am căinat pe săracul cuc nu doar pentru că e singur ci mai ales pentru că o să-i fie atît de frig noaptea.
Dimineață nu l-am mai auzit. Poate a făcut cale întoarsă! Măcar a încercat!

Ileana Pisuc

Foto: carte poștală japoneză – Miya Kosei

Orb să fii și să nu vezi, surd să fii și să nu auzi, despre ultimele evenimente care se precipită de la o zi la alta, ba chiar se transformă într-un ultimatum dat Ucrainei, pînă joia viitoare, de către SUA.
Un ultimatum pe demnitate și conștiință și tot ce presupune a fi în primul rînd OM.
Eu, tot timpul, în intervențiile mele, ajunsă deja la o maturitate în gîndire, mi-am luat ca punct de reper nu puținele experiențe de viață trăită, iar nu numai povestită sau auzită de la unii și alții.
Povestea nimănui nu se pliaza mai bine pe tine, decît povestea ta.
De la trăiri personale poți să faci niște paralelisme cu alte realități cotidiene la nivel macro și rămîi surprins de cît de bine se potrivesc.
Se vorbește zilele acestea de un plan de 28 de puncte impuse Ucrainei de a accepta încheierea războiului, cu concesii mai mult din partea ei și cu beneficii mai mult de partea Rusiei.
Adică o țară independentă, atacată peste noapte în propriile sale hotare, să facă tot ea concesii teritoriale, de neaderare la NATO, de dezarmare parțială etc., pentru ca Putin să scape de toată răspunderea față de ororile și crimele împotriva umanității, nepedepsit!
Ba mai mult, să fie reprimit printre cele mai puternice 8 state, cu drepturi depline.
Adică albit, spălat de tot de sîngele nevinovat!
De cîtă inteligență trebuie să dispui ca să vezi sfidarea pe față, batjocura și umilința care i se pregătește(iar) lui Zelenski?
Doar pentru că acum la „butoane” stă cineva care poate!?…
Am trăit și eu umilința aceasta, e drept la o scară mai redusă, dar care mă „reactivează”, ori de cîte ori văd nedreptăți care nu au fost încheiate.

Mi-a fost violat teritoriul (proprietatea), smulse pietrele de hotar, aruncate peste gard, gardul viu decimat cu drujba, devastat branșamentul și lăsată în beznă!
Pentru că s-a putut!
Personajele devastării erau persoane publice!
Dacă am crîcnit în presă, am fost dată în judecată pentru defăimare și le-am plătit și daune morale!
Deci, adevărul se numește defăimare!
Așa și în cazul Ucrainei atacate, luată prin surprindere, nevoită să se apere timp de aproape 4 ani, acum i se dă ultimatum, să capituleze, că altfel e în pericol de a-și pierde cel mai bun aliat și prieten!
Adică demnitate contra prietenie!
Oare ce trage mai mult în balanță?
Se știe și e verificat că alianțele se fac și se negociază doar pe interese (care e mai big!), dar cu demnitatea odată pierdută nu mai ești OM!
Nu mai ai somn, prieteniile trădează mai devreme sau mai tîrziu, iar la final plătește tot cel mai slab!
Credeți că e atît de ușor să-ți păstrezi demnitatea? Mai ales sub presiunea din toate părțile?
Cel mai ușor este s-o pierzi, să faci troc cu ea, fără să-ți pese că odată istoria te va judeca!
Puțini gîndesc că un compromis nu trebuie să fie și o abdicare de la normele umanității!
Oare cîți ar fi dintre acceia care-l judecă pe Zelenski că nu acceptă umilința unui ultimatum, care ar fi nevoiți să fugă de acasă, să-și vadă soția și copiii violați și omorîți, iar el, să-i felicite, ca nu cumva să se supere pe el! Să rămînă prieteni!
Tu, dacă te numești OM, mai poți să trăiești cu imaginile de coșmar trăite sub ochii tăi?
Acum, ți se promit garanții! Pe ce?
Ce garanții au avut oamenii din satele din Deltă evacuate de urgență pînă nu explodează „bomba” încărcată cu combustibil, atacate de dronele rusești? Am văzut mașinării de război aflate în zonă fugind să se adăpostească!
Din ceea ce concluzionez, se pare că se va forma o Fîșie Gaza și în apropierea noastră, din Ucraina,ca o zonă tampon între Rusia și Europa.
Bineînțeles cu garanții puternice ca în Gaza, unde s-a oprit războiul la comandă și după puțin timp a reînceput!
Cine garantează că niște „inconștienți” precum cei din Hamas sau cei din Rusia nu vor reîncepe conflictul cînd vor dori!
Singura garanție e că mor oameni la această oră de foame în zonele pustiite de război și trebuie să treacă zeci de ani să se șteargă de pe obrazul Pămîntului rănile provocate de dorința de mărire a celor mari!
Așa să le ajute Dumnezeu!

Ileana Pisuc

Nota redacției: imaginea reprezentativă este un colaj creat cu o lucrare de Mihai Borodi (1950-2019).

Circula pe vremuri un banc despre socialism, cam așa:
Socialismu-i ca vaporu’!
Merge înainte? Merge!
Se clatină? Se clatină!
Îți vine rău de mare? Îți vine! Da’ poți să te dai jos? Nu!

Eu vreau să mă folosesc tot de un mijloc de locomoție, de data asta de un avion, făcînd comparație cu societatea actuală în care trăim.
Cred că sunt puțini acei care, pînă astăzi, nu au apelat la zborul cu avionul.
L-am luat ca reper în comparația mea față de un altul, dar între care se poate face un paralelism bine punctat și anume: asemănarea dintre un avion și societatea noastră actuală, care nu demult s-a înscris pe o traiectorie (zicem noi) nouă, europeană, mi se pare potrivită.
A alege cu ce avion vrei să zbori este strict opțiunea fiecăruia. Aceasta poate fi legată de posibilitatea materială de care fiecare dispune și de așteptările pe care le are din acest zbor.
Știi de la început traseul, distanța, destinația, timpul de zbor, facilitățile pe timpul zborului etc.
Coincidență sau nu, avionul în funcție de pretenții, are două clase, business class și economy class, la fel ca și societatea actuală; bogați și săraci.
Cea de mijloc a cam dispărut.
Cînd treci printre scaunele confortabile de la clasa întîi, te uiți cu puțină invidie, dar te conformezi statutului tău și, data viitoare, nimic nu te împiedică să-ți iei bilet la clasa întîi, dacă-ți permite buzunarul.
La urcare ești întîmpinat de comandantul navei și de pilotul secund, apoi de personalul care deservește avionul.
În societate, președintele și premierul, urmați de stafurile fiecăruia, sunt cei de la manșa țării.
Primul contact vizual cu echipajul de la bord n-are cum să-ți releve toate datele personale despre ei, doar chipurile zîmbitoare îți rămîn în minte.
Pășești în avion încredințîndu-ți viața acestor persoane, fără ezitare, fără să le legitimezi, să le testezi abilitățile, fără să le cunoști soțiile, iubitele, partenerele. Nimic din toate acestea.
Fiecare își ocupă locul, ascultă indicațiile personalului de bord, se conformează condițiilor de zbor și au încredere că vor ajunge la destinație. Pilotul principal și copilotul sunt închiși în cabina de comandă și fac ce au învățat: să conducă avionul!
Nimeni nu-și permite să le bată la ușă, să-i apostrofeze că nu conduc bine, să le ceară să se dea jos! Au încredere că acei care i-au pus la manșă, au avut în vedere că au pregătirea necesară pentru o astfel de meserie.
Pasagerilor nu le rămîne decît să stea liniștiți în scaune și să aștepte să treacă orele de zbor, iar echipajului de a duce „încărcătura” avionului la destinație. Pentru aceasta trebuie să existe un tandem între pilot și copilot. Manevrele trebuie făcute în deplin acord altfel se pot întîmpla catastrofe aeriene, pot apărea goluri de aer, fulgere globulare etc.
Coordonarea aparatelor între ei este vitală, altfel se poate intra în vrie, sau aterizare forțată.
Calitatea umană este definitorie!
Nu-și au loc fricțiuni între cei doi, zborul trebuie să fie lin, iar aterizarea fără șocuri prea mari.
Aplauzele de la finalul zborurilor reușite sunt de fapt, recunoașterea profesionalismului celor din carlingă.
Exact așa se întîmplă și într-o societate. Suntem ca niște călători într-un avion, doar că nu într-un număr așa de restrîns, ne încredințăm soarta în mîinile celor doi piloți; președintele și premierul și ne îmbarcăm în cursă pe o perioadă de ani, nu de ore.
Sunt însă mici diferențe în această comparație.
De la îmbarcare, după ce vedem cine ne sunt piloții (că doar noi i-am ales), începem să vociferăm, să-i contestăm, să le găsim vini, să-i supunem oprobiului public pe ei și pe familiile lor, pe soții, pe iubite sau partenere de viață. Nimic nu rămîne neblamat și huiduit.
Toți știm mai bine să conducem (pînă și avionul!).
Nu stăm liniștiți în scaune, nu lăsăm comandantul să facă manevrele care se cer la timp.
Dacă s-ar putea s-ar intra în cabină peste ei! Și uite așa se poate și deturna un zbor.
Suntem mai mulți ,,piloți” decît pasageri!
La final totuși aș face o separație între cele două componente comparate și aș zice că avioanelor le stă cel mai bine în aer, să planeze ușor, iar unei societăți sănătoase îi stă bine cu picioarele bine înfipte în pămînt!
Pentru aceasta, comandanții trebuie să facă tot ce pot pentru ca ,,aparatele” lor să ajungă la destinația preconizată, fără aterizări forțate și cu cît mai puține pierderi.
Aplauzele vor veni și ele!

Ileana PISUC

Foto: Peter Lengyel

Și dacă tot s-a organizat și anul acesta Festivalul Medieval la Sighet, ca locuitor al acestui oraș, mi-aș permite scurte sugestii, poate pe viitor se va ține cont de ele. În loc de ,,spectacolul” de pe centru și din parcul central și de defilarea domnițelor și a cavalerilor, să se facă un turneu (era să zic turnir), de-a lungul orașului și la intrările lui, să se admire fiecare clădire istorică care păstrează aerul medieval, studiind straturile scorojite de vopsea și tencuială din cele mai vechi timpuri pînă în comuna primitivă. Clădiri care stau să le cadă în cap trecătorilor. (Vezi hotelul Coroana din centru).
În afară de vreo 2-3 clădiri mai răsărite – Primăria, Tribunalul, Cinematograful – care au fost spoite, restul sunt cu adevărat medievale.
Parcul, arată ca de la facerea lumii, cînd încă nu s-au inventat florile, trandafirii, gazonul îngrijit.
Străzile adiacente, multe fără asfalt, apă și canalizare. De gaz nu mai vorbim. Pînă și în perioada medievală existau canale cu apă curată, nu ca acum, cu dejectii, de-a lungul drumului, Lazu-Baciului, stradă de oraș, cu impozit de oraș, fără canalizare. Ni s-a tras apa, să ne spălăm pe cap cu ea!?
Vegetația de pe malurile șanțurilor concurează cu cea din Deltă. Mentenanță zero!
După acest ,,turneu” prin aceste ,,frumuseți autohtone” ,,originare”, tradiționale”, să vedem dacă vă mai arde de chefuri și manele și muzică neînțeleasă de urechi din cauza boxelor.
Eu, una, așa știu: întîi munca și apoi distracția.
Munca însemnînd aducerea orașului la niște standarde civilizate, europene!
Se așteaptă ca la anul să se celebreze 700 de ani de la atestarea Sighetului. Prea puțin timp pentru cîte ar fi de făcut, poate încă vreo 700 de ani.
Noi însă întîi punem de un chef, bugetul rabdă și se așteaptă și aplauze!
Vă pun o întrebare: Ați fost vreodată invitați la vreo nuntă într-un grajd, într-un șopron?
Sau vă place ca locația să fie cît mai fițoasă, mai selectă, unde se pot etala toaletele (că doar despre asta e vorba) și să vă faceți selfieuri cu care apoi să jubilați pe facebook.
Păi, ce festival select poți să organizezi dacă scena scîrțîie, cortina-i mîncată de molii, toaletele insalubre, luminile doar pîlpîie (din telefoane), iar ușile de la intrare sunt blocate trei zile de niște cerberi de paznici locali?
S-ar pute numi și Festivalul porților blocate, spre ,,satisfacția” riveranilor care locuiesc chiar în centru!
Pîine și circ, mai mult circ, că pîinea-i scumpă!
Tichia de mărgăritar însă n-are voie să lipsească. Bani sunt, e drept că-i austeritate dar încă nu se simte (cel puțin la Primărie)!
Și pentru ce? Pentru a ,,cosmetiza” timp de trei zile fața orașului?
E drept, domnițele în rochițele cu crinolină și jabouri cu dantelă viu colorate ne-au mai înviorat ochii de la cenușiul orașului, ne-au creat o nostalgie amintindu-ne de perioada țaristă, din romanele lui Tolstoi.
Departe însă legătura între ce s-a vrut medieval și ce-am devenit în timp, uitîndu-ne strict la aspectul orașului. Vitrine cu rafturile direct în geam, disperate să-și etaleze sumnele, pînzăturile, zadiile, opincile, trăistile etc. Toate de sorginte autohtonă. Artizanat băgat în sticle, expuse pe margini de trotuare în picioarele turiștilor care vizitează Memorialul sau se pozeaza lîngă burlanul de tablă numit cui!
Ar fi de preferat să vedem rochițe fie și de epocă, cu gust, dar să vedem o evoluție în toate.
Deja ne e dor de domni, că acum noul trend e să fii țăran, dar numai cu dress code. Cu unghiuțe, buzuțe, opincuțe, obligatoriu asortate! Că doar țăranul atît știa! Să fie la modă!

Ileana Pisuc

P.S.: Mă urmărește o imagine a unor copii din fața scenei, care urlau repertoriul formațiilor invitate, știau cuvînt cu cuvînt. Mă gîndesc, dacă știu pe sărite tabla înmulțirii sau vreun vers dintr-o poezie de Eminescu…
Și caravana a trecut, s-a mai bifat un festival s-a mai luat din buget, iar săracul oraș a rămas tot tern, scorojit, neîngrijit și trist…

Foto: Ayun Samir

Se tot vorbește în mass-media, din ce în ce mai mult, despre violența domestică.
Domestic înseamnă îmblînzit, adaptat, potolit, umanizat, civilizat. Ar fi atîtea denumiri pentru acest concept dar, din ceea ce se constată, din păcate, acest cuvînt și-a cam pierdut valoarea și s-a transformat în exact în opusul lui, în violență sălbatică.
Cum altfel să interpretezi cînd, aproape zilnic, suntem bombardați cu știri horror despre cum soțul, iubitul, concubinul și-a ucis soția sau iubita!, de parcă ar fi niște animale la vînătoare de ființe lipsite de apărare, atît prin constituția fragilă a femeii, cît și prin lipsa unor legi care să le apere!
Niciodată n-am să înțeleg de ce femeia ar fi o creatură de rangul doi, care să fie victimă a violului, bătăii, umilinței?! Cu ce a lucrat Dumnezeu mai mult la bărbat decît la femeie?

Încă nu ne-am domesticit în sec. XXI să înțelegem că suntem cu toții egali prin naștere, că suntem oameni!
Unde și cînd s-a produs o așa ruptură în civilizație care, cu cît se pretinde că avansează devine tot mai agresivă, începînd de la familie, societate  state între ele, etc…
Formele incipiente de agresiune, eu zic, apar din primii ani de existență.
Copilul e rezultatul „bulionului” existențial în care s-a născut, a crescut și s-a dezvoltat. E ca o sugativă care absoarbe tot ce vede în jurul lui, n-are discernămînt încă să separe binele de rău.
Părinții sunt proprii lor „croitori” de drumuri în viață, lucrînd cu „materialul” (genetic) propriu!
Școala ajută și ea cu ce poate, iar mai tîrziu, anturajul bun sau prost e cel ce-și pune amprenta însă, din păcate, din ce în ce mai  puțini părinți își asumă rolul de „făuritori” de oameni și destine. Ca să nu supere copilul și să-i îngrădească dezvoltarea. Le dă în mînă, din primele luni de viață, telefonul în loc de suzetă și îi lasă să-și aleagă singuri preferințele..
Orb să fii, să nu vezi, mai ales în aceste zile cînd se întețesc provocările sub formă de manifestații de toate genurile; spectacole, concerte, pe malurile mării, pe proprietățile conacelor, cu muzică drăcească, cu mesaje sataniste, suburbane, pe care nu credeai că le-ai putea auzi pe vreo scenă, cu creiere încinse de alcool și droguri… și să ne mai mirăm că în societate fac exact cum au văzut în partyurile și întrunirile de tot felul, nesupravegheate de adulți cerebrali!

Asta, la nivel de familie și societate, în timp ce vedem efectele nocive duse la extrem, peste granițe!
Popoare nevinovate, decimate și spulberate de cîte un dezaxat, care-și închipuie că are dreptul și că poate să facă tot ce vrea.
Așa că atunci cînd un dezaxat mai mărunt care-și omoară iubita și e căutat de două săptămîni fără rezultat, nu ne mai mirăm, intră în normalitate un asemenea caz…

Oare ce ne-ar trezi și ne-ar face să strigăm toți la unison: GATA! AJUNGE!

….Și în tot acest timp se moare în Ucraina, Gaza, Iran etc… și ne întoarcem iar în sălbăticie, uitînd că  odată am fost și noi domesticiți!

Ileana PISUC

P.S.: Mi-a rămas în minte o frază spusă de cineva: a ajuns diavolul să ia lecții de la noi!

Foto: I. Mariș

Se zice că Dumnezeu lucrează prin oameni.
Acum, nu că mă cred eu atît de credincioasă, dar prin experiențele mele în materie de călătorii cu CFR- ul, aș putea să spun că aș  fi un bun observator în materie.
Cu fiecare ocazie cînd am observat anumite derapaje de la normalitate pe care le presupune un serviciu public (în acest caz CFR), am tras semnalul de alarmă (la figurat).
E drept că nu am prea văzut semne de îndreptare imediate, dar în timp s-a observat că „Dumnezeu nu doarme” și ele au venit, uneori sub formă condensată, în cazul celor peste 20 de conductori de tren arestați pentru matrapazlîcurile cu rezervările la vagoanele de dormit. Dar ca în orice domeniu unde se umblă cu banul public și după o practică îndelungată, se petrec niște mutații care se adaptează foarte ușor la noile condiții.

Îți trebuie doar o ușoară intuiție să pui cap la cap niște situații și ești edificat pe loc că tocmai ai fost victima unei noi înșelătorii bine ticluite (cred ei!), iar tu ca un naiv ai picat în plasă!

Vă dau pe viu o astfel de stratagemă CFR în care am căzut chiar eu.
Vineri, 25 Apr. 2025, călătoresc cu acceleratul București- Sighet.
Fiica mea ne cumpărase în aceeași zi biletele .
Căutăm vagonul, urcăm, căutăm locurile și, stupoare, ambele locuri ocupate.

Convinși că e o greșeală de calculator, așteptăm cu încredere conductorul să ne lămurească.
A apărut într-o vreme, s-a uitat la noi cu un aer superior și pe un ton răstit m-a interpelat:
– Doamnă da’ dumneata știi pe ce dată ai biletul?
– Da, domnule, pentru astăzi!
– Nu, doamnă, ai biletul pentru 1 Mai!
– Cum să fie pentru 1 Mai?
O sun pe fiica mea dintre el și-mi confirmă că ea a specificat pe ce dată vrea biletul 25 Aprilie!
– Nu mă interesează pe mine, de ce n-ai verificat biletul?
– Pentru că n-am considerat să verific o angajată de la casa de bilete dacă știe ce face în timpul serviciului!
– Atunci, o să fiți dați jos la prima gară sau cumpărați încă o dată bilete cu suprataxare!
Spectrul de a fi dat jos din tren în putera nopții, într-o gară în cîmp, credeți-mă, nu e unul plăcut și tocmai asta e miza, de a te determina să faci orice pentru a rămîne în tren.
– Și dacă nu vreau să cobor ce-mi faceți?
– O, veți coborî, pentru că o să chem poliția și tot veți coborî!
– Adică de la a fi o victimă a incompetenței unei angajate mă faceți acum și o delicventă! Ei, uite că n-am să mă dau jos decît cu kalașnikovul în ceafă și, în gara din Sighet, eu am să chem poliția să constate cine a greșit!

Sfinților care sunteți de corecți, în condițiile în care eu am plătit biletul, banii au intrat la CFR, vagonul era pe jumătate gol și eu trebuie să cobor cu coada între picioare în cîmp ca o infractoare?!
Mai mult, o să vă dau și în judecată pentru umilire în public!
Soțul meu care e o fire mai bonomă, a ,,reușit” să negocieze cu conductorul cerber să mai ia un rînd de bilete!
Deci așa se poate!
Mie însă nu mi se pare normal ca asemenea ,,practici” să se întîmple și poate că nu luam atitudine, dar voci din jurul nostru șușoteau că sunt de notorietate asemenea incidente.
Plătești încă o dată, îți continui cursa, nu plătești, te dă jos!

Vi se pare normală o asemenea conduită?
Mie, NU!
Aștept reacția CFR și scuze publice pentru umilire!

Ileana PISUC

P.S.: Poate că e tardiv, dar și în cazul rezervărilor la vag.de dormit le-am observat. Umblau conductorii prin vag. de cl.2, ,,la pețit” îmbiindu-te să te muți în vag. de dormit, contra unei sume. Nu m-a interesat.
Acum vin cu această găselniță!

Trebuie să dai dovadă de multă ipocrizie și să nu recunoști că totuși ceva, ceva se mișcă și în orașul nostru, pentru că în peisajul anost și prăfuit s-a petrecut o schimbare, e drept mai timidă, cam unică, dar totuși e altceva!
E o adevărată apariție! Din oricare parte te-ai uita, din orice unghi, place ochiului!
Ziua prinde o culoare străvezie iar noaptea, luminează pur și simplu totul în jur.
Era și timpul să mai aibă și sighetenii cu ce să-și mai scalde ochii!
Oricum, în jur, nici nu prea ai avea cu ce s-o compari.
Aliura ei aristocrată, cu elemente care să-i scoata silueta impozantă și în același timp zveltă în panoplia orașului.E drept că demult lumea vocifera se scandaliza că dacă nu se iau măsuri urgente, va fi prea tîrziu și orașul va fi vitregit de o frumusețe centrală.

Dar iată că minunea s-a întîmplat!

Din spuma mării (era să zic a varului), iată că s-a desprins ea, frumoasa burgului, dichisită nevoie mare, cosmetizată, aranjată de să-ți ia ochii nu alta! Nu poți să treci pe centru fără să nu recunoști (excluzînd invidioșii și cîrtitorii) că s-a petrecut o metamorfoză chiar în buricul tîrgului!
Din Cenușăreasa centrului acum a devenit ditamai „doamna”!
Tronează mîndră, cu toate frontispiciile în soare, sub vălul ei vinețiu de spoială, clădirea Cinematografului și a Muzeului Maramureșean, căci despre aceasta este vorba. Despre una dintre clădirile emblematice ale Sighetului aflate de zeci de ani în suferință și uitare…

Oi fi eu o cîrcotașă prin vocație, dar trebuie ca cineva să mai iasă la rampă și să pledeze și pentru oraș cînd ceva nu merge sau se împotmolește la mal.
Poate mă abțineam (și eu), dar am cam intrat în prelungiri, tot așteptînd să văd că s-a dus la bun sfîrșit cosmetizarea acestei clădiri, atît cît s-a putut. Că de reabilitare profesionistă, nici nu se pune problema. Doar suntem țara lui „las că merge și așa”!
Cît să coste (mai coste!) să repari și intrările laterale (acelea din dos), cu scările aferente și trotuarele, pentru ca în final să poți vedea ceva finit!

Făcînd o paralelă cu titlul pe care l-am dat, nimic nu e întîmplător. Sunt sigură că opera lui Leonardo da Vinci a durat ceva mai mult timp decît văruirea edificiului dar, de atunci lumea venită s-o privească cade în admirație în fața ei! Scopul e același, atunci cînd realizezi sau reabilitezi o operă de artă de orice gen ar fi. V-ați închipui o Giocondă  zîmbitoare și cu dinții sparți?

Cam așa arată clădirea  neterminată! Cu dinții sparți!
Se știe că eleganța la o femeie începe de la pantofi. Cum ar fi ca la o ținută impecabilă să vezi niște pantofi scîlciați, cu tocurile tocite?
Așa și la o construcție, eleganța începe de la fundație.
Dacă aceasta e șubredă, urîțește întreaga imagine de ansamblu!

Haideți domnilor edili, continuați-vă „opera”, e drept cam timidă, și încîntați-ne privirea cu lucrări de calitate, care să și dureze, nu să ne luați doar ochii (și banii) pe spoieli lăsate în coadă de pește!

La cît mai multe realizări!

Ileana PISUC

Foto: Tomi Hoffer

„Ipocrizia inspiră atîta dezgust încît noi am inventat politețea pentru a o ascunde, dar ea străpunge tot ceea ce-o acoperă și se trădează în orice împrejurare.” (Baza moralei, 1840)

Vorbim tot mai des și nu numai că vorbim dar și facem politică, vrînd nevrînd.
E adevărat că ne-am împărțit în două tabere antagonice atît la nivel de societate cît și la cel strict familial. Cu orice ocazie, unde se adună măcar doi, se pune de o dezbatere, care de multe ori se lasă cu scîntei, legată musai de politică.
Acum că au trecut sărbătorile și încă mai avem rezerve (stomacale) avem și energie de a ne implica în dispute cotradictorii.
Nu fac prozelitism pentru nicio „putere” ajunsă sau încă nu la „cîrma” bărcii fragile a democrației, mai mult pretinsă, din această țară.
Gîndesc și eu (deci exist!) cu materialul clientului și fac pe imparțialul, necunoscînd în profunzime labirintul întunecat al mașinațiunilor de tot felul, ci pot doar să constat cu dezamăgire că în spatele tuturor relelor ce se uneltesc, se află o mare de Ipocrizie!
Exact ca în cazul celor care neagă că ar asculta manele (ei fiind mari intelectuali), dar trag cu urechea și se zbînțuie pe ritmurile acestora. Dar nu recunosc și pace! Totul ca să nu se creadă că!
Așa și cu politica.
Se dezbat pe toate mijloacele și canalele de informare în masă cam aceleași știri, dar interpretate diferit (depinde de „interese”), dar în caz „că”, să scape cu fețele curate!
Din păcate, ceea ce lipsește în societatea noastră, este Asumarea!
Adică să fii consecvent într-o idee, s-o susții și să fii în stare chiar să mori pentru ea. (Cînd te gîndești că au existat asemenea martiri care au preferat să moară decît să abdice de la Crezul lor…)
Acum, noroc că s-a abolit arderea pe rug pentru o idee, idee care ție ți se pare dreaptă și care e îmbrățișată de mulți și nu aduce nici o „afectare” nici celor care nu cred în ea.
Au rămas însă alte metode de corecție pentru a fi pus „la zid”.
Oprobiul și linșajul mediatic sunt cele mai în vogă repercusiuni, inițiate de acei interesați să-ți închidă gura.
Se anunță anul 2025 ca un an jubiliar în lumea creștină, numit Jubileul Păcii. Se vor face acțiuni în acest sens, pelerinaje, colocvii, meditații, acte caritabile, salutare în aceste vremuri de războaie, ură, dezbinare! Dar oare de ce numai în sens declarativ se canalizează toate aceste acțiuni?
Dacă vreunul ridică capul și susține un discurs legat de aceste realități, care nu încurajează războiul, ura, nedreptatea, crima, este repede catalogat ca fiind extremist, legionar, pro-rus, anti-european, anti-nato, naționalist, etc. Sau îl fac nebun, vizionar, cu capul în nori, care nu trebuie luat în seamă.
Ne-am înrăit în așa hal că facem alergie la Normal, Iubire, Pace?…
Exact ca viermele din hrean. Încearcă să-l transbordezi într-un măr, că va pieri imediat! Lui îi place hreanul!
Probabil că ar trebui să ni se dea cu pipeta, picătură cu picătură cîte un dram de omenie, onestitate, bunătate, empatie cu cei din jur, să ne reîntoarcem la adevăratele valori care ne definesc ca oameni.
Sau nivelul de Ipocrizie ne-a inundat atît de mult încît ne e frică să recunoaștem că un asemenea discurs l-am gîndit și unii dintre noi, dar nu fiecare avem curajul de a recunoaște.
Întrebarea e… „și dacă nu va merge?”
Eu zic: Și dacă ar merge? De ce să nu încercăm măcar, să vedem ce n-am mai văzut, decît să perseverăm din rău în mai rău?!
Nu apăr niciun nume, apăr doar un principiu, cred că și zicala cu castanele din foc e tot românească.
Mai apar pe ici pe colo și Vîrfuri, însă se găsesc destui cu ciocanele pregătite gata să le dea în cap și să le tocească, aducîndu-le în faza de „nit”. E drept că depinde foarte mult și de materialul din care sunt făcute vîrfurile…

Simt nevoia să închei cu un citat anonim. Se pliază exact pe situația actuală.
„Guvernele impun justiția, dar ar putea ei s-o impună dacă n-ar fi violat-o mai întîi pentru a-și întemeia stăpînirea?
Fii sigur că un stat în care nu există pedeapsă pentru neobrăzare și pentru libertatea de a face orice sfîrșește prin a se prăbuși.”

Ileana PISUC

Foto: I. Mariș (lucrări de Adela Pop)

Ideea de început a plecat de la principiul comuniunii dintre Om și Dumnezeu, adaptat la condițiile de astăzi, în termeni pragmatici dintre oameni și slujitorii Domnului, preoți, pastori, predicatori, lideri creștini, care cu toții au același țel: menținerea legăturii între divin și pămîntesc.
Credința în cele sfinte este bazată pe o trăire spirituală plină de mister, da, e nevoie și de o astfel de abordare deoarece nu numai ce e palpabil face parte din viața unui om.
Totul trebuie însă gîndit ca acolo, unde la mijloc e vorba de sufletul omului, să fii cu atenție, să fii un bun strateg (orator) să-ți ții „publicul” aproape, asemeni unui păstor, vizavi de turma lui, pe care o păstorește.
În aceste vremuri de incertitudine și nepredictibilitate (vorba politicienilor), refugiul omului se identifică cu ceea ce puterea laică nu este în stare s-o ofere și anume Biserica lui Dumnezeu.
Comunicarea sinceră, pe față, cu toate cu toate adevărurile care trebuiesc spuse, nu cu jumătăți de măsură sau de-a dreptul mincinoase.

Unde să fugă omul înșelat și umilit dacă nu Acasă? În Casa Domnului unde speră să găsească adăpost și cuvinte care să-i schimbe starea de neîncredere, de lehamite, de dezamăgire, deziluzie și preaplin de rău!? Fuge la Biserică! E adevărat, nu fiecare poate să fie un fervent „umblător” la acest lăcaș.
Viața ne-a despărțit și ne-a împrăștiat în toate zările, dar cel puțin românul e de o așa factură mai aparte și face ce face de nu-și uită obîrșia și măcar de sărbătorile împărătești, Paște și Crăciun, se întoarce acasă.

Era o avalanșă de tineri sosiți care alături de părinții lor inundau bisericile, ostoindu-și dorul de casă și de credință, luînd un „paos” (pauză) la alergăturile departe, prin cele străinătăți, după un trai decent …
Era o efuziune și o trăire unică!
Cîntările corului și ale preoților se amestecau cu bucuria și lacrimile celor întorși!
În sfîrșit ACASĂ, unde găseau înțelegere și era cineva care să-i asculte  și să le dea îmbărbătare de la înălțimea unui amvon, cît să-i țină încă un an înstrăinați și însingurați!

N-am crezut că va trebui ca eu să pledez pentru aceștia, (cu toate scuzele de rigoare), dar nu intenționez să aduc vreo ofensă cuiva, ci doar să mă indignez în numele lor și să aștept niște răspunsuri la niște nelămuriri, care de cîțiva ani nu-mi dau pace.
Și anume: de ce (inclusiv în biserica mea) preoții au ales să oficieze Sf. Liturghie cu spatele către credincioși?
Onoarea de a le vedea fețele e prea mare și nu suntem vrednici de ea? Acest ritual sau această dogmă, treptat, treptat, omoară credința celor puși să vadă doar niște dosuri de preoți și nu chipuri! Dacă se numesc păstori de oameni, de ce nu iau exemplu unui păstor de oi!
Care cioban își păstorește turma cu spatele la ea? Vine lupul și o atacă!
Așa și în Biserică. Parcă s-a petrecut o schismă între preot și credincioși! Numărul lor scade de la an la an! De ce nu se găsește o formulă de a atrage oamenii, de a le vorbi față în față, privindu-i în ochi! Lumea din spatele lor de abia înțelege înșiruirea inteligibilă de cuvinte, fără ca la sfîrșit să meargă acasă cu un mesaj, cu o temă de meditație.
Trebuie adaptat și discursul, care trebuie coroborat cu specificul lumii în schimbare. Isus a vrut modernizarea bisericii și a discursurilor. A fost și un vizionar pentru schimbările care vor surveni!
Dar, n-am învățat nimic! Dintr-o expunere spusă cu spatele, nu mulți rămîn cu vreo învățătură!
Nu acesta a fost mesajul lui Isus la Cina Cea De Taină: „faceți aceasta în amintirea mea”! Jertfa lui n-a fost bine înțeleasă nici după 2000 de ani… El a pus pe primul loc oamenii  pentru care a și murit, nu dogmele și ritualurile dictate, menite să adîncească prăpastia dintre Om și Dumnezeu.
Coborîți-vă dragi preoți la turmă, întoarceți-vă fața către ea! Altfel riscați să vă treziți singuri în biserici, iar lupii hulpavi care atît așteaptă, vor jubila de lipsa voastră de vigilență!

Ileana Pisuc

PS: Motivația pentru care am scris această „dizertație” este că în nicio reproducere după viața lui Isus, nu l-am văzut stînd cu spatele în timp ce le vorbea mulțimilor! Dacă El e reperul, de ce facem copii false de adevăr!?

Foto: reproducere după pictura „Cina cea de taină” a lui Tintoretto.