Babilonul pandemic (autor, Ileana Pisuc)

Zilele trecute, mi-a trecut așa, un gînd răzleț prin cap: Ce-ar fi, dacă aș renunța și la emisiunile TV? Cum am reușit să-mi scot din „grilă” facebook-ul, după care nu regret nici o clipă, cred că o să pot, încet, încet sa mă debranșez și de acest „mic terorist”.

Am ajuns s-o fac pe DJ-ul în ultima perioadă, butonînd în disperare, căutînd acel post, de unde să-mi parvină acele răspunsuri, care să mă lămurească în întortocheatele probleme și provocări ale realităților cotidiene. La început, am selectat canalele, care mi se păreau mie că difuzau (credeam eu), cît de cît, cu moderația necesară, subiecte pe care se bate monedă, cele legate de Covid.

Recunosc, că, fiind la mare depărtare de țară, orice amănunt pentru mine este important, soarta plecării mele, depinzînd de evoluția acestei infecții globale, sau mai bine zis a paraliziei globale. Nu ascund faptul că, pentru o mai bună informare, nu e deajuns doar o sursă și n-o să fiu ipocrită, asemeni celor care nu recunosc că ascultă manele (dar o fac pe ascuns), ci recunosc că am început să trag cu ochiul și la alte posturi ca, în final, să pot eu discerne cît adevăr și cîtă mistificare este, în tot ce ni se oferă, ca fiind „realitatea” cea adevărată. E totuși de neînțeles, cum în această era tehnologică performantă de informații, să fie atîta dezinformare și-ți trebuie multă dexteritate, să le dai de capăt sau să poți să urmărești un fir, cap-coadă, care să te ducă undeva! Totul, musai să aibă o coloratură politică. Dacă a ieșit ceva rău, e de vină adversarul, dacă a ieșit bine, succesul e motiv de împăunare doar pentru ei.

Sărmani bărbați „de stat”! Cît de departe sunteți de figurile proeminente ale marilor bărbați de stat din trecut, cu toate scălămbăielie voastre de „noi emanați”. Mulți nu au prestanța nici măcar de a purta corect o mască pe figură, d-apoi dacă ar trebui să mînuiască o sabie, o lance, o spadă…? Fie și ca Don Quijote de la Mancha care măcar se lupta cu un personaj imaginar, cu morile de vînt. Ai noștri au ales să bată apa-n piuă, își pasează vini unii altora, ca niște copii răzgîiați, în timp ce noi, stăm cuminți pe tușă, răbdînd cu stoicism ploaia de ,,mingi,, care ni se abat direct în cap! Nu se găsește un limbaj comun, nici după mai bine de 2000 de ani, de la căderea Babilonului, cînd, din cauza îngîmfării și a aroganței celor ce voiau să se înalțe mai sus de Dumnezeu, Acesta, le-a încurcat limbile, iar Opera acestora s-a dus pe apa sîmbetei.

Eu văd în toate mijloacele de comunicare în masă un Turn Babel, din care nimeni nu înțelege nimic. Exact ca și în cazul prăbușirii Babilonului, asistăm neputincioși la prăbușirea economiilor lumii. Dacă această pandemie este adevarată, de ce se lasă căderea liberă în cap a omenirii, dacă e fake news, de ce nu se dezminte această catastrofă numită Coronavirus?
Trăiesc (sper că momentan, nu definitiv) într-o țară (SUA), de la care am mari speranțe. Practic, o văd ca pe un etalon în democrație, dar, ceva, undeva, nu merge nici aici. Nu prea se vede diferența în abordarea acestui flagel. Parcă asistăm la un scenariu planetar, menit să ne bage în gard pe toți. Big-Brotherul a îmbătrînit și el, îl lasă genunchii, i se înmoaie picioarele…
Aici, se vorbește despre o armată spațială de ultimă generatie (sper că nu și ultima!), care o să ce? Păi dacă un amărît de virus decimează zilnic mii de oameni…

De la ruși vin zvonuri de înarmări, cu cele mai performante și sofisticate echipamente, care s-ar putea război cu sateliții.
Trăgînd concluzii, eu, cu mintea mea de provincială, mai neaoșă (și cîrcotașă), zic așa: nu va trece mult timp și locul acestor performante arme, va fi luat de banala praștie, cu care își vor ataca sateliții în spațiu, iar pe pămînt se vor bate cu ghioagele. Măcar va fi o luptă cît de cît dreaptă: care pe care! Noi o să asistăm tot de pe margine, admirîndu-i pe cei care vor avea mai multe pietre pentru praștie, iar celorlalti, cu ghioagele, să le urăm să aibă cît mai puține noduri la ele. De abia atunci se va liniști lumea și o vom lua iar de la început, de la Adam și Eva și de la mărul mușcat (a nu se confunda cu firma Apple!).

Ileana PISUC

05 Aug. 2020/ Richardson – Texas

PS: Și așa, tot parodiind pe diferite subiecte, fac aproape anul aici și nu pot pleca acasă. Tot am sperat în mai bine, acum e mai rău. Aș avea ceva speranțe să trec Tăul, dar n-am conexiunile necesare. Toți vecinii se feresc de noi ca de niște ciumați… Păcat!




La timpuri noi, metehne vechi (autor, Ileana Pisuc)

Doamne, vino Doamne/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…

Am vrut să parafrazez din cîntecul lui Vali Sterian, pentru mulți un nume cunoscut, a cărui voce s-a făcut auzită la revoluție si după, bagatelizat în cele din urmă și aproape uitat astăzi.
Simbolistica acestui cîntec însă, rămîne viu încrustată în memoria celor care nu au uitat și poate nici nu vor să uite. Timpurile ce se succed, capătă din păcate o conotație nefericită pe toate planurile: geografic, politic, social, sentimental, pînă chiar și meteorologic.
Multă lume (de bună credință) spera într-o separare a apelor, o reașezare temeinică a lucrurilor care chiar contează într-o armonie a relațiilor inter-umane.
Speranța era legată de schimbarea bruscă a paradigmei cu care ne-am fost obișnuit, prin coliziunea cu acest fenomen necunoscut, planetar, numit Covid 19.
O așa lecție dură, se părea (cel puțin la început), că va bulversa lumea și îi va da de gîndit să se reorienteze către adevăratele țeluri, care ar trebui să coordoneze Lumea de aici încolo.
Omul, în adevăratul sens al cuvîntului, trebuie să demonstreze că rolul lui pe Pămînt, nu e doar de a fi o “creație” meschină care populează Terra, ci, că a fost creat cu un scop nobil, încă de la facerea Lumii, aceea de ființă superioară îndumnezeită, diferită de toate celelalte specii!
Ori, cînd asiști la aceleași metehne, deprinderi murdare, primitive, îți vine să strigi Pămîntului în plină mișcare: STOP! Vreau să cobor! Ce simplu ar fi, cu toate că am sentimentul că nu mulți ar coborî, aproape că nici nu s-ar simți numărul și, poate că nici nu s-ar merita efortul…
Ne-am obișnuit să ne complacem într-un “bulion” căldicel, perpetuăm aceleași greșeli, ne e bine așa, pînă nu ne e mai rău. Oare cît de rău ar trebui să fie răul?
Altfel cum să înțelegi că, în vreme ce oameni cu bun simț respectă anumite reguli, își văd de treabă, nu de frica amenzilor sau ale altor repercusiuni, ci pentru că au înscris genetic în ființa lor bunul simț, măsura, frica de Dumnezeu, alții își reiau (sau continuă) să facă ce știu ei mai bine; să înșele, să fure, să păcălească, să se joace cu viețile altora! Și asta pe timp de Criză! Oare ce Dumnezeu au, (dacă-l au!)?
Care-i diferența între cei uciși cu pistolul în ceafă sau cei păcăliți cu măști de față false, care te pun în pericol iminent, sub sloganul ajuns la paroxism ,,purtați mască!”.
Cît de flămînd să fii ca să ceri pentru asta și mită? Ăștia se cred faraoni, stăpîni pe viețile supușilor!
Atîta speranță mi-am pus că, măcar în ceasul al 12-lea ne vom reveni si voi auzi numai de bine. De Facebook am scăpat (e o îndobitocire în masă) cu știri false, manipulatoare. Mă mai uit la anumite posturi TV românești dar, care în loc să mă liniștească, mă îngrozesc.
Mai dă Dumnezeu și niște ploi devastatoare, nimic însă nu se leagă și nu spală metehnele vechi.
Ce ar trebui? Foc cu pucioasă din cer? Goana după înavuțire nu cunoaște limite.

“Avariția e ca o apă otrăvitoare care-l face pe om să devină nesătul, cel care bea din această apă vine în contact cu acest venin, afectîndu-i toate măruntaiele, simțind din ce în ce mai multă sete.
Trupul care încearcă să se ridice deasupra și împotriva spiritului acoperă interiorul cu întuneric, știind că la lumina zilei și a inteligenței nu ar reuși să se impună dorințelor păcătoase.
Fără lumina harului, luxul avariției poate deveni un abis fără limite. Omul nu se poate feri de această greșeală numai prin frică ci printr-o educație bună.” (Sf. Anton de Padova).

De ce doar atunci cînd se constată cîte o nelegiuire, se constată și ,,falsa” identitate (morală) a celui pus să managerieze probleme der viață și de moarte?
Ce să mai creadă omul de rînd? Că a fost sau n-a fost pandemie? Dacă cu asemenea măști s-a făcut față “dușmanului”, înseamnă, ori că a fost slab, ori că n-a existat?
Dar să-ți faci averi pe viață și moartea semenilor tăi în suferință, mie mi se pare diabolic! Eu o consider ca pe o dezertare pe timp de război și care se termină în fața Curții Marțiale! Aici este vorba despre o dezertare de la misiunea de Om, de ființă rațională. Acești ,,emanați” de nu știu de prin ce tenebre se cred deasupra tuturor, a “prostimii”, și-și închipuie că pot jongla cu viețile lor după bunul lor plac și bineînțeles, după numărul euroilor din mită!?
Și aici, în SUA, trăiesc într-o nebuloasă profundă. Uneori am impresia că s-a încuiat pămîntul și s-a aruncat cheia. Altfel, e o mare enigmă această izolare prelungită din cauza căreia nu se reiau zborurile. Am venit pentru 6 luni și aproape fac anul… Cîteodată îmi vine să mă introduc într-o sticlă și să mă arunc în ocean, cine stie, poate aș eșua pe malul Mării mele, de unde cunosc drumul spre casă.
Acum n-aș vrea să par ipocrită dar mare parte din vină se cam datorează curiozității lui Cristofor Columb, care voia să vadă ce e dincolo de linia Orizontului. Dacă nu descoperea America, eu n-aveam ce căuta aici.
Pentru atîta lucru însă, nu merita să i se dărîme statuia de pe soclu. Din păcate, nu e singurul “detronat”. S-a sucit lumea cu susu-n jos și aici în America. Aud că în Germania l-a “întronat” pe Lenin. Cine, ce să mai creadă?

Ileana Pisuc

27 iunie 2020, Richardson, Texas (USA)




Primii pași ai Terrei spre normalitate (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Asistăm zilnic, la primii pași de după Marea Izolare, e drept, mai șovăielnici, mai poticniți, dar totuși încercări de mers înainte, asemeni unui copil ce acum învață să meargă în picioare. După multe poticneli și încercări, prin perseverență, vine ziua, cînd își ia zborul și efortul îi este răsplătit! Așa se întîmplă și în viața noastra (era să zic nouă) și vrind-nevrînd, îmi vin și multe comparații, care se pliază perfect pe tot ce ni se întîmplă.
Nu-mi închipuiam vreodată, că voi fi contemporană cu acest cataclism planetar, venit de nicăierea, dar, care și-a pus amprenta urîtă asupra bătrînei noastre planete, numită Terra, poate că nimic nu-i întîmplător pe pămînt, ce-i să se întîmple se va întîmpla negreșit, mai devreme sau mai tîrziu.
Întrebată fiind de un prieten atunci cînd am venit în America, cînd o să mă întorc, i-am răspuns: niciodată! Așa mi-a venit atunci să-i răspund. Nu a fost nimic calculat.
Cu o seară înainte de a lua avionul, am constatat, că-mi expirase pașaportul. Am pierdut biletele, dar hazardul s-a concentrat și mi-a înlesnit repede alt pașaport, alte bilete și iată-mă ajunsă în State.
Semne ar fi fost, să rămîn acasă, ca să nu mă prindă urgia departe de țară. Luptă-te dacă poți cu soarta!
În toată această perioadă de așteptare, mintea îmi da ghes să caut explicații, comparații, similitudini între evenimentele ce se succed parcă, peste capul nostru.
Pămîntul nostru, atît de perfect, de rotund, de ospitalier, dintr-o dată, ne-a dat un bobîrnac de ne-am pierdut echilibrul, ne-a scos de pe orbita noastră, sfînta noastră normalitate și ne-a pus la colț! Fiecare cu el! La început bosumflați, nu ne găseam vina, ostracizați de diverse ordonanțe, menite să ne corecteze acțiunile și gîndirea și să ne adaptăm la noile reguli impuse de moment.
Două luni și mai bine de stat în casă, cu cîte o gură de aer din cînd în cînd, cel puțin pentru mine, au fost un bun motiv de aranjare a gîndurilor, despre cum văd eu, ,,pe persoană fizică”, repornirea Terrei, metaforic vorbind.

Mică fiind, făceam și eu parte din rîndurile de copii, implicați în diferite activități alese de părinți.
Păzitul oilor la păscut sau a vacilor, intrau în sarcina noastră. Nu presupunea mare efort, doar vigilență. Căutam însă, în același timp, diverse metode de a ne umple timpul cu diverse jocuri inventate de mințile noastre de copii, pentru a ne umple timpul cu ceva. Încă nu se inventaseră pe atunci telefoanele mobile, nu aveam nici măcar fixe. Vînam cele mai mari mușuroaie de furnici și, cu niște bețe special stunjite de coajă, ațîțam sărmanele insecte, care, pentru a-și apăra teritoriul, se agățau de bețele noastre, înnegrindu-le în cîteva secunde. Nu știu cîți au încercat această experiență, dar, după ce scuturam bățul de furnici, rămînea pe el o acreală, pe care noi o savuram lingînd acel bîț, mai ceva ca și vata de zahăr. Poate că aveam carență de vitamina C. Dacă la început, mușuroiul era perfect, după invazia noastră, arăta ca un cîmp de luptă, cu furnici dezorientate, unele moarte, altele cărîndu-și sacii sparți în spate… Ce mai, pierderi grele, făcute cu inconștiența acelor ani.
A doua zi, însă surpriză! Mușuroiul era refăcut la loc, arăta exact ca și cu o zi înainte. Urmele vandalismului nostru erau șterse! Cîtă putere de regenerare la niște biete insecte, cîtă forță de repliere de a aduce iar mușuroiul în stadiul de la început… Că, cel puțin pe mine m-au făcut să mă simt vinovată pînă astăzi și imaginea mușuroaielor sparte încă mă urmăresc.
Sunt niște amintiri care răzbat prin forța exemplului, în niște situații de criză, la o dimensiune cu mult mai vastă. Numai că, raportînd dimensiunea lor la cea a mușuroiului, parcă nu-i chiar atît de deplasată cu cea a Pămîntului vizavi de oameni. De la o anumită înălțime și ei nu par mai mari decît niște niște furnici.
Așa și cu Pămîntul, atacat de acest virus, e asemeni unui mușuroi, unde totul era bine rînduit, dar a trebuit ca el să-l vandalizeze. Noi, furnicile cu chip uman de pe el, încercăm în fiecare zi să ne revenim și să ne refacem mușuroiul. Vor fi mari eforturi, nu puține, dar exact ca și într-un puzzle pînă ce tabloul nu va fi complet, nu ne vom da bătuți. Poate vor fi și multe piese lipsă, dar le vom înlocui, fie și artizanal pentru început.
Îl mai compar (Pămîntul), cu un Big Bang – Clock, care a funcționat impecabil, dar noi, prea siguri pe el, am uitat să-l tragem. Nefiind tras la timp, arcul s-a întins și s-a oprit. Și aici intervine ceasornicarul, care-i dă de capăt, îl trage, îi fixează limbile și bate iar.
Pornirile însă, întotdeauna presupun dublu efort la început. Exact ca o mașină care, cu cît stă mai mult nefolosită, cu atît îi scade prețul, deoarece stagnarea în orice domeniu, este păguboasă.
Avioanele sunt proiectate să zboare, nu să staționeze pe pistă în intemperii, dacă le-ai tăiat zborul, incep să moară… Orice e scos din mișcare, presupune timp și efort pentru repornire. D-apoi o planetă!
După acest ,,Accident Universal” lumea n-o să mai fie așa cum am știut-o noi. Efuziunea, entuziasmul, exuberanța, pentru multă vreme vor fi mai estompate. America (pînă mai ieri) era considerată ca un reper al consumismului. S-au deschis Moll-urile, dar sunt goale, cel puțin în prima săptămînă erau pustii. Să vezi un ditamai colosul luminat, răcit cu aer condiționat, cu muzica pornită, pentru un singur client care-și bea cafeaua într-un fotoliu, cafea adusă de acasă în termos…
S-a sucit lumea, nu mai intră cecurile la sfârșit de săptămînă, sau dacă intră nu se mai aruncă la cheltuieli, spaima pentru ce va urma este și aici apăsătoare.
Americanii nu au experimentat niciodată cum e să nu ai. Niciodată însă nu e prea tîrziu să afli.
Succinct am vrut să fac, așa, un periplu, cu legături nebănuite între diferite experiențe din viața de fiecare zi, și această stare nouă, pandemică, cu care va trebui să socializăm zi de zi…
Concluzia ar fi că, pentru repornirea Terrei (sensul e metaforic) exact ca și în cazul unei pompe scăpate, e nevoie de o amorsare a acestui uriaș vid creat între oprirea și pornirea Lumii. Sau ca în cazul unei mașini rămase fără benzină trebuie insistent apăsată pedala de accelerație pînă ce intră iar benzină în carburator. Încet, încet, fără să înnecăm motorul, o să ne reluăm mersul firesc. La toate aceste manevre trebuie însă niște reguli suplimentare, față de cele cunoscute, reguli sugerate de micile aluzii făcute din lumea reală și anume:
– Să avem tenacitatea furnicii, care, fiecare în parte, după puterile ei, ajută la refacerea mușuroiului.
– Să avem îndemînarea ceasornicarului, care știe cum să repare ceasul pentru a ticăi din nou,
– Primele două reguli să fie unite cu multă empatie a fiecăruia către fiecare, iar la final, cînd vom striga cu toții: ,,Și totuși se învîrte !” să simțim că, atît cît s-a putut, ne-am dat concursul pentru ca marea mașinărie numită Terra să o ia din loc!

(15 mai 2020)

Ileana Pisuc
Richardson – Texas (USA)




Lege și Clemență (autor, Ileana Pisuc)

Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!

Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.

Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)




Quo Vadis, Domine?… (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Vi s-a întîmplat vreodată, ca înainte de a pleca într-o călătorie, să vă întoarceți din drum, după ceva, un amănunt, dar fără de care bagajul nu e complet și poate acel amănunt să vi se pară mai important decît întreaga încărcătură? Și acel ceva să fie o Carte?…
Anul trecut, cînd am venit în State, acel amănunt, atunci părea banal. M-am întors din drum, la raftul cu cărți, și dintre toate, am ales una ,,Quo, Vadis” de Sienkiewicz. Cei de o seamă cu mine cred că o știu. Am citit-o încă în liceu, cu mintea de atunci și m-a marcat pînă în ziua de azi. O carte (recunosc) grea, cu o abordare spirituală pe măsură și istorică deopotrivă. Despre istoria Romei sub domnia nefastă a unui nebun, menținut la domnie atît prin teroare cît și datorită camarilei cu care s-a înconjurat, care-i ovaționa fiecare derapaj, pentru a-și păstra privilegiile, dar și capetele. A fost în stare să dea foc Romei pentru a-și ,,forța” Muza și a compune versuri stimulat de priveliștea ce se desfășura la picioarele lui. Roma arzînd! Și ca să-și ducă ticăloșia pînă la capăt, a aruncat vina pe creștini, care pe atunci erau considerați niște ciudați. Cum altfel să-i numești, atunci cînd în fața morții, aceștia se uitau doar în cer, cîntînd imnuri de slavă lui Dumnezeu și pășeau rîzînd în arenă unde erau sfîșiați de sălbăticiuni înfometate. Nu le putea înțelege acea credință dusă pînă la sacrificiu, cu zîmbetul pe buze.

De atunci au trecut ceva ani și nu puțini, dar dorința de a o reciti mi-a rămas vie. Am tot amînat, deoarece nu-i o lectură pe care s-o parcurgi superficial, presupune răbdare și tenacitate. Îmi tot ziceam că-i va veni timpul…
Parcă acum, la deplina maturitate, simțeam că aș putea-o ,,diseca” mai pe îndelete.
În momentul ,,exploziei mondiale” (pandemia), prima întrebare care mi-a venit în gînd a fost:
– Încotro Doamne? Ce va fi cu noi?
În mintea mea s-au produs niște conexiuni între niște evenimente petrecute acum 2000 de ani și zilele acestea, pe care nu știu cît de mulți le vor accepta ca fiind paradoxale, unde eu mi-am permis să intervin pentru a scoate esențialul.
Titlul cărții e luat din legenda despre Sf. Petru în timpul fugii sale din Roma, încercînd să scape de persecuțiile împăratului Nero, lăsîndu-și turma de creștini în derivă, la mîna acestui călău. Pe o colină, într-o lumină orbitoare, care l-a facut să cadă în genunchi, i-a apărut Isus, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tot ce a putut rosti a fost: ,,Quo Vadis, Domine?… unde te duci, Doamne?”
,,Fiindcă mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, să mă mai răstignească o dată!”
În acest timp, turma era decimată în arenele din Roma, sfîșiată de fiare sălbatice înfometate, spre satisfacția comenduirii de atunci…
Rușinat, Sf. Petru s-a întors iar la Roma, unde a îndurat supliciul răstignirii, numai că, spre deosebire de Isus, el a fost răstignit cu capul în jos. I s-a făcut o ultimă concesie, el motivînd că nu este vrednic de o moarte asemeni mentorului său.

O să vă puneți întrebarea poate, la ce folos această ,,dizertație” pe această temă cunoscută deja?
Pentru că, Om fiind, raționalizezi, îți pui întrebări, faci legături, între ce s-a întîmplat acum 2000 de ani și realitatea sumbră, fără ieșire, în care ne zbatem acum.
Atunci, Sf. Petru, întîiul apostol al lui Isus, păstorul turmei lui Isus, a avut momentele lui de slăbiciune, de lașitate, fugind din fața pogromului instituit de regimul despotic al lui Nero, lăsîndu-și turma fără stăpîn.
Acum, de sărbătoarea cea mai importantă a creștinătății, care este Învierea, turma l-a părăsit pe păstor, urmașul lui Petru, care este Papa. Atunci era un pericol pe față, văzut, acum pericolul este invizibil, dar care, a făcut turma să se ascundă, fiecare în adăpostul lui.
O imagine emblematică, care va rămîne în istorie este aceea a Papei, lăsat singur, într-o piață pustie, dureros de pustie, pe caldarîmul pe care pașii lui sunau aproape sinistru. Am văzut un Papă trist, doborît de greutatea singurătății, într-o lume ascunsă, speriată, căreia i-au dispărut dintr-o dată reperele, înlemnită de frica de necunoscut.
Întrebarea care rămîne este:
– Cine-i mai trist oare? Păstorul care este nevoit să-și abandoneze turma sau turma care este nevoită a se risipi și a se ascunde?
Sunt voci care spun că n-ar trebui să ne cramponăm atît de mult pentru faptul că s-au închis bisericile, că ne putem ruga și acasă. O să le răspund așa: Atunci cînd te duci să-ți vizitezi părinții, nu înseamnă că o faci mecanic. Iubirea față de ei te mînă în spațiul lor, care a fost cîndva și spațiul tău, cu care te identifici și te regăsești. Dorul de ei, sentimentul că aparții cuiva, că noțiunea de ,,acasă” e un cuvînt cu rezonanță – și încă ce rezonanță! – cu vibrații adînci direct în suflet, pentru că omul nu este doar o bucată de carne și atît!
Așa și la Biserică! Nu mergi pentru o locație, formată doar din ziduri, nici pentru întîlniri amicale între prieteni. Mergi, că acolo este Casa Domnului! Omul are nevoie de repere, de concret, de sacru.
Biserica reprezintă un spațiu încărcat de spiritualitate unde lepezi toată grija cea lumească și intri în comuniune cu Dumnezeu. Suprema întîlnire este în Casa Lui.

Anul acesta am fost vitregiți și de comuniunea cu cei dragi si de împărtășirea bucuriei Învierii în Biserică. Dintr-o dată ne-am trezit orfani de două ori… Speranța care rămîne, e că poate, asemeni Sf. Petru , care se întoarce la turmă, tot așa și turma nevoită acum să-și caute adăpost, va reveni și va inunda iar Piața și Biserica, într-un iureș de bucurie, bucuria Reînnoirii și a Renașterii, cîntînd la unison:
CRISTUS VINCIT, CRISTUS REGNAT, CRISTUS IMPERAT!

Ileana PISUC

(Dallas – Richardson, USA)




Titanicul zădărniciei noastre (autor, Ileana Pisuc)

Izolarea din aceste zile dă idei multora dintre noi, ceea ce (încă) e un semn bun, punînd mintea la lucru și nedîndu-i timp să „zburde” pe coclauri, în afara normalului.
Chiar m-a amuzat recent o glumă, cînd un pacient își sună psihologul și îi spune că a început să vorbească cu animăluțele de casă. „Periculos e atunci cînd acestea chiar vă răspund! De abia atunci să mă sunați!”
Nu degeaba se spune că omul este un animal social și ar face orice să scape de singurătate, inventînd fel și fel de tertipuri, riscînd chiar să spargă anumite „embargouri” instituite în societate, mai ales în situații de criză.

Aici, izolarea s-a înțeles încă de la început. Nu e nevoie de poliție, de filtre, de declarații, de armată, care să-ți amintească de acest fapt. „Izolarea voluntară” e fără poliție la poartă. O ai în cap!
În schimb, autostrăzile au același trafic normal, poți s-o iei de-a nebunul unde vrei, benzina a ajuns la pragul cel mai de jos. Așa că, o fugă pînă în centrul Dallasului, a fost ca o provocare. Am vrut să simt pulsul unui oraș emblematic, practic centrul reprezentativ al Texasului, inima care pompează pînă la urmă toate rețelele economice și de afaceri ale acestui vast teritoriu.
Am vrut să-l văd și dintr-o altă perspectivă, fără spectatori, în această „acalmie – pandemie”.
E drept că, în următoarele nopți am cam avut ceva de furcă cînd, în fața ochilor, mi se derulau imaginile „înregistrate” în urma vizitei.
Primul meu contact cu Dallasul a fost în timpurile bune, cu vitrine luminate, mașini somptuoase ce umpleau bulevardele, terase înțesate de lume, zănganit de pahare, muzică, ce acoperea rumoarea din jur. Peste tot, detașare, alergare, opulență, lux.
Acum, același oraș! Zgîrie-nori, ce-și înfig semeți vîrfurile într-un cer plumburiu, străzi pustii, oameni rari la vedere, mașini ici-colo, la intersecții. Oraș fantomă, grandios, dar umilit, capitulat, în fața unui dușman nevăzut. Localuri goale, lumini de camuflaj, reclame depășite, birouri cu geamuri întunecate. Dar peste toate, muzică! O muzică sinistră ce venea parcă din tenebrele pămîntului, de sub coloșii de oțel și beton! Muzică ce se revărsa de la localurile închise, care-ți băga frica în oase.
Suna ciudat, ca o scenă fără spectatori, în disperare parcă, de a mai anima părăseala din jur…
Brusc mi-a venit o imagine în minte, rămasă cu mulți ani în urmă, după vizionarea filmului Titanic. Mi-a rămas așa ca o sechelă, imaginea oceanului negru și rece în care s-a scufundat elita tehnicii maritime din aceea vreme, ducînd cu ea, o parte a elitei societății engleze și nu numai, din aceea perioadă. Cabine luxoase, scări somptuoase, candelabre de cristal din care țîșneau jerbe de lumini multicolore, protipendada acelor timpuri în ținute de gală, mese încărcate cu cele mai alese bucate și cele mai fine băuturi și pentru a întreține atmosfera, orchestra cu cei mai renumiti instrumentiști ai vremii.
Am asemănat Titanicul cu Dallasul. Unul eșuat în ocean, iar celălalt pe uscat. Unul eșuat din cauza unui aisberg, celălalt din cauza unui virus. Imaginile suprapuse dădeau cam la fel. Doi coloși, mîndria tehnologiei, învinși de două forțe ale naturii, apa și aerul! Stăteau mamuții în lumina înserării, întunecați, prăfuiți, dezolanți, fără însuflețirea gălăgioasă a Omului…

Mă gîndeam: Doamne, pentru cine atîtea birouri, atîtea geamuri, atîtea artere de circulație, dacă acum totul este părăsit? Unde sunt oamenii? Cum pot să dispară la o clipire de ochi?
Exact cum Titanicul era eșuat și predat oceanului, așa și Dallasul intra peste noapte în stăpînirea singurilor muritori pe care-i mai zăreai pe străzile pustii, oamenii străzii, homless. Pentru mine era ceva inedit. Ziua, în vacarm, nu-i vezi, stau ascunși prin ,,grotele” urbane știute numai de ei, dar acum, sunt singurele “vietăți” care bîntuie pe străzi, prin parcuri, prin scuare, pe sub poduri.
Apariții sinistre, pășind în transă, fără vreun țel, cu priviri pierdute, avînd asupra lor clasicul rucsac în care-și poartă tot capitalul. Trec ca niște zombi, majoritatea sunt negri, eșuați și ei într-o lume meschină… Daca atunci ar fi trebuit să cobor din mașină în stradă, în plin centru, n-aș fi făcut-o cu nici un preț! Am simțit o insecuritate și o nevoie acută de a pleca de acolo, mai ales că pe tot parcursul, n-am văzut vreo mașină de poliție. Orașul era abandonat, în seama acestor nefericiți ai soartei, care în sfîrșit nu mai trebuiau să-și împartă teritoriul cu nimeni. Visul american, a început să pălească, concluzia e că oriunde în lume, în timpuri de criză, cam fiecare e pe cont propriu…
Și peste tot Muzica ! Muzica, care se încăpățîna să răsune din megafoane, a fost de S.F.
Cîteodată Viața bate filmul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca provincială incurabilă ce sunt, am avut un moment, cînd am comparat senzația mea de securitate, atunci cînd seara, închideam poarta de la stradă. Cheia aceea brută, țărănească, pentru mine reprezenta o mai mare siguranță decît toate blocurile militare de apărare, deoarece, niciodată nu poți fi sigur pe reacția oamenilor în situații extreme, într-o țară străină.
Sunt convinsă că muzica continuă, exact ca și orchestra de pe Titanic, care era îndemnată să cînte neîntrerupt, pînă ce instrumentele le-au fost luate de apă.
Agonia în ambele cazuri nu se poate măsura. Frica și panica, fac în aceeași măsură victime, indiferent că sunt ancorate pe Titanic sau Zgîrie-nori!
Omul, totuși, are și el limiteie lui!
      (Martie, 2020)

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)




Primăvară însingurată (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, vreau să-mi închipui că tot ce se întîmplă, nu e decît un vis urît, că va trece cu noaptea… Rutina zilnică, de care atîta ne plîngeam, acum o văd ca pe o dulce promisiune îndepărtată…
Cît eram de blazați, de siguri pe ceea ce urmează, toate își aveau cursurile lor, rostul lor, pînă ce, într-o zi…Stop! Și de la capăt! Pămîntul s-a dat peste cap, aruncîndu-ne pe toți într-o altă dimensiune, pentru care nu am fost pregătiți s-o înfruntăm.
Se scriu multe în aceste zile, unele menite să ne îngrijoreze, altele să ne liniștească.
Eu vreau să abordez acest subiect prin altă prismă, mai meditativă, asupra unor constatări proprii formate de-a lungul timpului…
Mă urmărește o constatare, făcută nu de mine, cum că, ochii sunt lumina sufletului. Eu aș mai completa, că mîinile sunt simbolul forței trupului.
De mică mă fascinau mîinile oamenilor; mîini frumoase, expresive, fremătînde, pline de neastîmpăr, delicate, cu degete alungite de pianist sau vînjoase, care completau tabloul persoanei pe care o studiam.
Rareori mă înșelam în studiul meu. Chipul celui studiat se plia perfect pe caracteristicile mîinilor…
Mîinile reprezintă simbolul puterii, atît ca dominație fizică, cît si ca o metaforă în plan sentimental.
Cu ele făurești lucruri, mîngîi, ștergi o lacrimă, îmbrățișezi, feliciți, aduci compasiune, aplauzi, saluți de bun venit, de rămas bun. Cu un cuvînt, sunt niște „instrumente” non-verbale, dar cu care te poți face înțeles. Făra aceste ,,instrumente” omul nu mai este Om.
De aceea, poate că atunci cînd omul moare, mîinile i se așează pe piept, încrucișate, semn că s-a ,,predat”, că și-a terminat misiunea pe pămînt.
La condamnați, încătușarea mîinilor reprezintă cel mai umilitor act cu putință. Cine l-a inventat, a știut bine unde să țintească.
Cine s-ar fi gîndit că vor veni aceste zile nefaste, de panică, de incertitudine, de război total atipic, în care agresorul e invizibil, dar pîndește la răspîntie.
Primele victime care sunt puse la pămînt sunt, culmea, Mîinile!
– N-ai voie să atingi!
– N-ai voie să îmbrățișezi!
– N-ai voie, n-ai voie, n-ai voie etc. Pentru că devin mai periculoase decît o armă cu piedica trasă…
În condițiile în care am fost învățați să ne iubim, să fim solidari unii cu alții, să ne manifestăm sentimentele prin îmbrățișări, strîngeri de mînă, sărut, să fim împreuna în rugăciuni…
Acum ni se cere:
– Păstrați distanța!
– Nu vă atingeti!
– Nu vă îmbratișati!
– Nu vă rugați! (în biserici)!
Se produc niște mutații greu de înțeles în mentalul fiecăruia, declanșînd adevărate drame la nivel afectiv! Unii dintre noi, mai căliți, poate le luăm mai ușor, dar tinerii rămîn total descoperiți și debusolați.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar Panica si Izolarea își cam dau mîna peste tot globul, peste mări și oceane. Natura umană e aceeași, indiferent de civilizația unui stat.
Acasă, orice criză, indiferent de natura ei, declanșează un mecanism de apărare prin umplerea coșurilor și devastarea rafturilor. Și aici e asemănător, dar ce mă înspăimîntă e că se stă la cozi la arme! Asta ce fel de reacție o fi?
Eu am căzut într-o capcană frumoasă ar zice mulți. Să mergi în America nu-i la îndemîna oricui!
În aceste zile mă simt încercuită de un zid, în care nu identific nici o breșă, prin care aș putea evada . Totul e blocat, n-ai cu ce să zbori, n-ai unde ateriza, toți și-au închis țările! Mă simt ca o pasăre sălbatică închisă într-o colivie, fie ea și aurită, tot colivie se numește.
Nu vreau să rămîn aici, nu vreau să mor aici, dar acum, cine să te mai asculte despre ce ai vrea tu!
Ordinul e scurt: – Stai în casă! Măcar că nu ești acasă!
Și ce e mai grav e, nu că stai, dar nu știi cît stai!
Am și eu o meteahnă cronicizată deja, oricît de mult mi-ar plăcea un loc, în momentul cînd mi s-ar spune că trebuie să stau pentru totdeauna acolo, acel loc mi s-ar părea iadul pe pămînt.
Dacă n-am rădăcini acolo, dacă nu-mi identific afinități față de acel loc, viața se transformă într-un calvar.
Nu pot trăi făra primăvara mea, unde fiecare copac are un rost al lui, fiecare pom înflorește la un anumit timp, face roade, unde toate au rînduiala lor bine înrădăcinată.
Începînd de la pufoșii mîțișori din lunci, corcodușii ce dau în floare, caișii, piersicii, cireșii, prunii, merii, perii, toți au programul lor! Înfloresc pentru ca mai tîrziu să ne bucure cu rodul lor.
Brîndușile, anglicii, cizma cucului, toporașii, ghioceii, lușcuțile, zambilele, toate la un semn, ies și se deschid, să-ți taie respirația cu atîta frumos…
Totul e peren…Ce computer fantastic le programează de nu uită an de an să răsară!
Aici văd copaci cu flori albe, roz, mov.
Se scutură florile, rămîne copacul sterp, fără roade. Sunt și aici păsări. Multe chiar cîntătoare, numai că și ele cîntă în limba lor. Cine să le înțeleagă?…
Izolarea e cam aceeași cu libera circulație. Oricum oamenii stau mai mult dosiți după jaluzele.
Străzile sunt pustii tot timpul. Dacă au închis Mollurile, a crescut traficul pe autostrăzi. Se plimbă cîte unul în mașină scăpînd de izolarea de acasă.
Se întîmplă și aici niște mutații în viața cotidiană și dorința cea mai mare este ca sfînta noastră Rutină, cea de toate zilele, să revină iar în viețile noastre! Să credem în Miracole!

Ileana PISUC
Richardson – Texas, USA




Facebook-ul: între moft și necesitate (autor, Ileana Pisuc)

Construirea bisericii

Oare pentru a cîta oară sunt nevoită să repet dictonul „niciodată să nu spui niciodată”…

E lucru verificat, cam la tot ce e nou, la început, apare o respingere, exact ca la un corp străin, dar daca stai bine cu anticorpii și ai un organism care să lupte cu infecția, se întrevăd oarece șanse de reușită. Așa a fost și în cazul meu la prima mea experiență cu facebookul și, în general, orice mijloc tehnic de comunicare, mi-a dat ceva bătaie de cap. Am învațat exersînd și atunci cînd am realizat în ce m-am băgat, am vrut să ies imediat! Am simțit că am pătruns într-o arenă cu lei, unde ești aruncat direct în colții lor, care de-abia așteaptă să te sfîșie și să te devoreze. O lume de atotcunoscători, de analiști specializați mai ales pe viețile altora. Iubirea și ura situîndu-se pe același palier, distanța fiind doar o muchie de cuțit. Se promovează și se desființează personaje cu o viteză amețitoare. Toate frustrările acumulate de unii și altii, sunt valorificate la greu, pentru fiecare găsindu-se adepți, sau dimpotrivă. Dacă nu faci parte dintr-o „parte”, ori ești din „ciuma roșie” ori din cea „galbenă”.

Eu sunt o fire expectativă, caut atît cât pot, să nu mă angrenez în dispute politice, sunt și postări de suflet din care ai ceva de meditat, sau anumite evenimente importante de ultimă oră. Îți trebuie multă „îndemînare a capului” ca să discerni din noianul de informații cam ce să selectezi, care sunt credibile și care nu. Plecată fiind din țară, pot să zic, că am fost conectată non-stop la mijloacele de informare în masă și că, facebookul mă ajută. Recunosc că, la început, cam după o lună, am vrut să-l desființez. Însă între a vrea și a putea, e o cale lungă! Calculînd „colateralele” pierdeam anumite facilități. Fiind împrăștiați pe trei continente, informația imediată, e vitală. Așa că, am învățat să mă „strunesc” singură, să nu comentez unde nu-mi fierbe oala și am ajuns la concluzia că poți să ai un rol fie și de moderator. Unde văd că-i vrajbă, să găsesc cuvintele potrivite s-o potolesc, unde-i prea mare îndărjirea să aduc argumente care să dea de gîndit.

E drept că mi-am auzit și anumite „corecturi” cu un limbaj, pe care eu nu credeam că l-ar tolera cineva, în comunicarea dintre oameni. Cîteodată parcă e nevoie de o anumită cenzură, bine stipulată, care să sancționeze derapajele în exprimare. Dar, eu zic, că fiecare se naște pe limba lui și așa și moare. Ești educat sau nu ești! Am învățat să selectez acele evenimente, care, chiar prezintă un interes.

Dacă m-ar pune cineva să definesc facebookul, așa cum îl văd eu, ca un om simplu, de la țară, i-aș răspunde că îl văd ca pe un „poduț” din fața porții, unde se adună vecinele și discută starea nației. După ce-s luate toate la puricat, spovedite și judecate, se retrag, pînă a doua zi, cu forțe și informații proaspete. „Oceanul nu se satură de apă și oamenii de bîrfă”. Sau i-aș răspunde indirect cu un banc de pe vremuri, atunci cînd Bulă a fost întrebat cum vede el comunismul: „Comunismu-i ca vaporu’. Merge înainte? Merge! Se clatină? Se clatină! Îți vine rău de mare? Îți vine! Dar poți să te dai jos? Nu!

Iluminarea mi-a venit de la fiica mea care nu vede în facebook un viciu în sine, zice ea, important e scopul și timpul dedicat lui. Exact ca și în cazul banilor, banii în sine nu sunt răi, ci dragostea de bani. Sunt mereu diferențe de făcut! Se zice că Dumnezeu ți se dezvăluie prin lucruri, fenomene, anumiți oameni…

S-a mediatizat în ultima perioadă cazul de discriminare al celor doi brutari din Sri Lanka izgoniți de un sat de creștini din Ditrău. Tot în această perioadă fiica mea, care locuiește în Africa, mi-a postat niște imagini cu ea și comunitatea în care trăiește, încercînd să implementeze anumite practici care să-i ajute și să le mai ușureze traiul.

Am vrut să fac o paralelă între răutatea, fie ea și religioasă de pe chipurile sătenilor din Ditrău, adunați la Căminul cultural să-i judece pe cei doi că au pielea neagră, și iubirea față de semenul tău, fie el și alb. Cine oare poate să-i facă să înțeleagă că ura dezbină, iar Iubirea unește! Nu o să bat monedă pe acest adevăr, o să vă trimit doar o poză făcută în Africa, să vedeți cît poate spune o fotografie, unde apar doar chipuri negre și doar una albă (fiica mea), la un curs de inițiere cum să-și prepare detergenți pentru casă. Oare de ce unii pot, iar alții nu vor să poată? Dacă acel preot, care a aruncat sămînța discordiei și-ar fi luat rolul în serios de a fi moderator între oameni, evenimentul nu ar fi fost atît de virulent. Ne mai mirăm că apar boli necunoscute transmise de la animale la om. Dacă din Răutatea omenească s-ar declanșa un virus, s-ar termina cu Pămîntul, nu ne-ar salva decît Dumnezeu. Primim avertismente, dar nu le băgăm în seamă, pînă o dată….

Vă trimit și imagini cu construcția unei biserici, de cît de puțin e nevoie ca să atragi masele. Ar trebui să se înțeleagă că Biserica nu reprezintă doar ziduri, Biserica este Omul! Faceți o comparație între catedralele faraonice de la noi și austeritatea „corturilor” din Africa, unde însa se înghesuie sute de creștini. Oare ce-i mînă? Eu cred că doar cuvîntul lui Dumnezeu, de la inimă la inimă și nu de la culoare la culoare!

I-aș sugerez preotului din Ditrău să mediteze doar la două versuri din rugăciunea Sf. Francisc de Asissi: Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni!

Ileana PISUC
Dallas, SUA




Constatare amară! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

 

Ileana PISUC

Dallas, USA




Corespondență din centrul Tornadei (autor, Ileana Pisuc)

21 octombrie 2019, Dallas, Richardson 

Ileana Pisuc

Niciodată să nu spui niciodată! Adevărate vorbe, care parcă nu sunt atît de veridice decît atunci cînd sunt aplicate atît la figurat, cît mai ales la propriu.

Cu fiecare aterizare, aici pe pămînt american, intervine așa ca o rutină. Uniformitatea liniară cu care deja ochiul s-a acomodat, aceleași autostrăzi cu multe benzi, cu poduri suspendate, cu rîuri de mașini, clădiri din sticlă și oțel… Cum s-ar zice o monotonie bine pusă la punct.

Chiar cu o zi înainte de tornada de care am să vă relatez, constatam că nimic nu s-a schimbat față de anul trecut, totul duduie, nu-mi sare nimic wow în ochi mai ieșit din comun, ceva să spargă ordinea și disciplina asta care te agasează de la o vreme. Mă plîngeam iar de lipsa oamenilor din peisaj. Cu toate că locuim la casă, nu vezi un vecin cu alt vecin, toată ziulica cît e de lungă e un pustiu, spart doar din cînd în cînd de zgomotele utilajelor celor plătiți să tundă gazonul sau să întrețină piscinele. Îi urmăresc de după jaluzele cum umblă ca niște zombi cu niște pălării imense pe cap și cu niște măști pe față, cum își fac treaba mecanic. Cecul e imboldul care-i mînă în fiecare zi și-i așteaptă la sfîrșit de săptămînă sub preșul de la intrare.

O caldă duminică, cam prea caldă (zic eu), cer în general senin, nimic care să prevestească urgia ce avea să se abată peste noi în aceea seară. Doar niște nori răzleți apăruți, desprinși de nicăierea, dădeau tîrcoale (cam prea jos), saturînd atmosfera cam 90% cu umiditate. Pe aici e ceva normal, eu plîngîndu-mă că n-am aer. Am stat pînă tîrziu pe terasă, retrăgîndu-ne într-un final fiecare în dormitorul lui.

Deodată niște fulgere orbitoare urmate de niște bubuituri au incendiat cerul.

În fracțiuni de secundă, evenimentele s-au succedat, nedîndu-ne timp să ne dumirim ce se întîmplă afară. Pe toate telefoanele din casă au intrat mesaje de alertă de tornadă iminentă cu epicentrul în Richardson, unde locuim.

Cutremurul din 77 pe la noi nu s-a simțit, dar eu cred că toate urgiile încep cu un urlet lugubru, venit parcă din tenebrele Pămîntului. Așa a fost și aici. Simțeai că ești luat pe sus cu casă cu tot, că n-ai nici un control. Ne-am refugiat în singurul loc cît mai sigur, pe holul dintre dormitoare fără geamuri. Primul instinct a fost să cad în genunchi, cu fața la perete și să-l împing către exterior alături de ceilalți ai casei și să-mi zic toate rugăciunile cunoscute, ba cîte unele chiar inventate pe loc! Se lua curentul non stop. Dar mugetul, mugetul acela sinistru nu-l voi uita în veci!

Preț de vreo 30 de minute am fost la mila Domnului. Auzeam bufnituri pe acoperiș, crengi ce se zdrobeau de casă, haos total. Ne uitam unii la alții nepunticioși, neștiind dacă în următoarele secunde ne vom mai vedea.

Cînd acel muget s-a mai estompat, am îndrăznit să deschidem ușa și la fel ca noi o făceau și ceilalți vecini.

Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu prea văd oameni, acum i-am văzut pe toți odată, întrebîndu-se unii pe alții dacă sunt ok și încercînd pe întuneric să evalueze pagubele. N-am prea dormit în aceea noapte. La fiecare rafală de vînt mai puternică, eram în stare de urgență.

A urmat apoi o ploaie anormală, grea, asemeni vîntului. Acoperișurile fiind distruse, ploaia înmoaie pereții de carton, trebuind practic, refacerea casei de la temelie.

A doua zi cerul era brăzdat de elicoptere care survolau necontenit pe deasupra Sinistrului, ce s-a abătut asupra Dallasului. Ca printr-un miracol, strada noastră a scăpat cu pagube minore, constînd din crengi rupte din copacii de pe lînga case.

Toate televiziunile relatau și arătau adevărata catastrofă la adevăratele ei dimensiuni. Se estimează pagube de peste 2 miliarde de dolari.

N-am putut relata mai repede, deoarece străzile erau închise din cauza copacilor rupți, a acoperișurilor smulse și aruncate pe mașini.Am vrut să văd eu cu ochii mei dezastrul. Este o vorbă: ceea ce urechea aude, gura să vorbească! Eu vin cu completarea: ceea ce ochii văd, mîna să scrie! Echipe de constatări de la asigurări aleargă non-stop la cei în nevoie și stabilesc daunele. Ce mă nedumerește pe mine este calmul oamenilor, încrederea că totul va fi ok.

N-am văzut disperare, proteste, fiecare știe ce are de făcut și se bucură unii de alții că au rămas în viață. Nu s-a raportat niciun deces.

Acum parcă și eu mi-am intrat în „starea mea de comfort”. Nu mai e așa mare contrastul între ceea ce am lăsat și ceea ce e aici.

Monotonia de fiecare zi a fost spartă. Era prea perfectă! Mai văd și eu cîte o hîrtie zburînd, niște garduri sparte, crengi aruncate valvîrtej.

E atîta de lucru, încît echipele de curățenie nu mai fac față. Dacă pînă mai ieri mexicanii își făceau publicitate agățînd oferte pe clanțele ușilor, acum trebuie să te programezi.

Exact ca în păduri, unde ciocănitoarea este denumită „doctorul pădurilor” sau hiena care curăță pădurea de hoituri, așa și aici, mexicanii duc greul în ceea ce privește partea de curățenie a orașului.

Eu v-am relatat de pe poziția celui ce vede pe o porțiune mai limitată, dar proporțiile dezastrului sunt greu de vizionat și pe canalele de știri.

Acuma eu în încheiere, am totuși o bănuială. Oare nu cumva din cauza demarajului prea mare cu care am venit eu în SUA să fi „scurnuit” oarece curenți care mai apoi s-au transformat în tornadă? (Sper să nu-și fi dat seama americanii!)

Ileana PISUC

a transmis din centrul tornadei, din Dallas, Richardson

 

PS: Ni se lasă în fața ușilor cărți de vizită de la psihologi, la care se poate apela dacă ai rămas cu ceva sechele de pe urma tornadei.

Eu am rămas cu una: repet întruna că vreau acasă, eu altă tornadă n-aș mai suporta!

Nu pot să nu fac o constatare amară: am fugit de iarna ce se anunță cea mai grea din ultimii ani și de crivățul nostru sănătos și am venit la tornada americană. Ironia sorții!