N-aș fi crezut niciodată că în secolul XXI al erei noastre voi fi nevoită să trag un semnal de alarmă că suntem în pericolul reapariției acestui flagel numit CIUMA!

Și unde? Nu în vreun sătuc uitat de lume. Ci tocmai la intrarea în municipiul Sighetu-Marmației, pe str. Lazu-Baciului. Vor sări edilii în sus ca arși justificându-se că ei au făcut tot „ce a putut” fiecare în mandatul său pentru „binele” concetățenilor.

Da, domnilor, ne-ați tras apa – cei de pe partea dreaptă fiind privilegiați, deoarece, fiecare cu mijloace proprii „s-a descurcat” și și-a tras-o în curți. Pentru ceilalți, s-au construit cămine și cu asta ne-au zis… spălați-vă pe cap cu ea. Am umblat luni de zile să-mi fac dosar cu tot ce trebuie ca să mă racordez legal, mi-am făcut cămin la poartă, m-au purtat de la Ana la Caiafa, până ce s-a trecut la „marea asfaltare și trotuarizare”. S-au betonat șanțurile și trotuarele așa încât, acum, dacă ai vrea să-ți tragi apa, nu mai poți pe o perioadă de 5 ani.

Așa că, apa trece, proștii rămân (să voteze!). Încă cu apa ar fi cum ar fi. Am găsit soluția salvatoare, bătând o pompă cu hidrofor. Dar cu apa reziduală ce să faci? Unde s-o deversezi? Eu, iar am găsit o soluție. Mi-am construit două fose septice. Lunar fac comandă pe net să-mi cumpăr enzime ca să pot scăpa de apa reziduală pe care o pot folosi vara la udarea gardului viu. Sau plătesc o vidanjă pentru golirea fosei. Alți bani, altă distracție!

Însă unii mai isteți au găsit soluția cea mai la îndemână și, pur și simplu, și-au proiectat în așa fel scurgerile, încât ele se revarsă direct în șanțul de pe stradă. Șanț care, în principiu, a fost făcut pentru colectarea apelor de pe versanți, nicidecum pentru dejecțiile de la băi și bucătării. Înainte, încă mai era o șansă ca aceste dejecții să se scurgă în pânza freatică, șanțurile nefiind betonate. Dar acum, pur și simplu stagnează până ce, ori se evaporă (atunci când e cald), ori trebuie să suporți mirosul pestilențial ce se emană din el. Ești însoțit, de-a lungul trotuarului, de aceste miasme, de îți vine de multe ori, s-o iei pe mijlocul drumului ca să scapi de el.

Ăsta-i prețul că am vrut trotuare? Da’ cu aeru’ ce-ați avut? Nimeni nu s-a gândit sau nu s-a stabilit clar cine trebuie să curețe sau să întrețină aceste șanțuri infecte? Fiecare aruncă vina unul pe celălalt, șanțurile se înfundă și, la o ploaie mai mare, apele se întorc (șanțurile nu au înclinația necesară) și inundă curțile și beciurile cu aceste dejecții, adevărate focare de infecție. Când se va interveni pentru a se constata și a se lua măsuri? Așteptăm o CIUMĂ?

Propun să se trimită echipe de inspectori care să stabilească reguli, să se interzică deversarea dejecțiilor în șanț. Nu e posibil să nu se sesizeze nimeni în acest sens, eu personal făcând sesizări la forurile ce trebuiau să găsească soluții. În loc să se păstreze confidențialitatea celor sesizate, sau să se constate veridicitatea celor reclamate, m-am trezit apostrofată și pusă la colț de către acei ce își închipuie că pot conviețui bătându-și joc de sănătatea celor din jur, care au și ei aceleași drepturi, plătesc impozite și ar dori să poată respira (fără mască) atunci când se deplasează pe trotuare.

Autor, Ileana Pisuc

Se zice că, pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Adevărate vorbe, care, cel puțin în „cazul” meu, mi s-au aplicat „la sânge”.

Pe scurt, povestea mea. Ea începe în urmă cu vreo 6-7 ani, când, sub un gard despărțitor față de vecinul meu, a răsărit un nuc. Neplantat de nimeni. Așa, din senin (bănuiesc totuși, că la nașterea lui a contribuit sau o cioară, sau el s-a tras de la o rădăcină mai veche a unui nuc bătrân ce a fot tăiat pe vremuri).

Ieșind pe partea din dosul gardului la umbră, ce mi-am zis? Ia să te petrec dincolo de gard, la lumină, să crești și, cu timpul, o să-mi faci umbră la poartă. Însă, timpurile se schimbă și eu m-am hotărât să-mi amplasez la intrare o poartă maramureșeană (visul meu de-o viață). Aceasta a presupus însă, turnarea unor tălpi solide de beton pentru a susține greutatea porții. Surpriză! Rădăcina nevinovatului nuc se trăgea chiar de sub temelia porții, lucru care, în timp, îți poate răsturna orice lucrare.

Nucul, de fapt – și nu de drept – nici nu se plantează la mai puțin de 2 metri de orice lucrare. Însă, acest nuc răsărit, îi zic eu extrauterin, acum mă încurca rău de tot. Am hotărât să-l tai, fiind pe proprietatea mea, n-am considerat că fac vreo nelegiuire. Seara l-am tăiat, dimineața m-am trezit cu Poliția Locală (cu girofarurile și sirenele pornite) că mă somează să le arăt unde e NUCU?

“L-am aruncat la gunoi, să-l aprind la primăvară.” Fiind totuși mic, i-am păstrat și crengile, iar meseriașului care l-a tăiat cu drujba, i-am dat vreo 2-3 boci din tulpină, el având sobă de gătit pe lemne. Începând cu luna octombrie 2016, până în luna martie, a trebuit să mă prezint la Poliție ori de câte ori era nevoie, întocmindu-mi-se dosar penal. Am 60 de ani, dar eu dosar penal n-am avut niciodată, și acum, pentru acest nuc aflat în gard, eu riscam în cel mai bun caz o amendă penală între 5.000 și 10.000 de lei.

N-am devastat nicio pădure, pepinieră de nuci, sau vreo livadă pe rod (cum văd că se devastează în jur). Mi-am zis: „Dacă s-ar aplica legea și în cazul fiecărui copac ce s-a tăiat în țara asta, nu ar fi fot atâta hârtie pentru dosare penale!” A trebuit să dezgrop rădăcina nucului (și nu o dată!) ori de câte ori a fost nevoie pentru a fi măsurată de expert, a fi fotografiată, ca să se poată calcula ce pagubă am făcut avutului obștesc. Acuma nu zic că fiind proprietar, poți face chiar orice pe proprietatea ta, dar să fii învinuit de păgubirea avutului obștesc?

Noroc că nucuțul fiind prea mic, nu s-a încadrat la un anumit standard, la o anumită cantitate lemnoasă și, prin urmare, să fiu pedepsită la modul exemplar, așa că, am scăpat doar cu avertisment. Am aflat apoi că există o lege prin care nucul și castanul comestibil sunt ocrotiți de lege.

Oare câți proprietari care-și toaletează primăvara curțile și grădinile știu că-și riscă libertata, după curățenia de primăvară? Bravo de așa lege! Liber la avort, și pușcărie pentru un copac!

Eu atât vă pot spune că, dacă un criminal (pe bune) ar simți ce am simțit eu ori de câte ori mă căuta Poliția, în țara asta, CRIMA ar fi eradicată complet!

Pentru “îndulcirea” oarecum a pățaniei mele, am compus și o baladă:

Balada unui nuc penal

Sunt nuc de lângă drum și fără gard
La mine-n cap belele se sparg
C-am răsărit în mejdă fără vină,
Întâmplător, dintr-o banală rădăcină.

Dacă știam ce vrajbă voi isca,
Stăteam și eu cuminte-n coaja mea.
Nu răsăream ca prostu’, să fac așa scandal.
Și îmi scuteam stăpâna de un dosar penal.

Nu pot să nu fiu sincer, s-o spun pe aia dreaptă
Nu trebuia să ies sub pragul de la poartă
Puteam să stau cuminte, să nu ies la lumină,
Să putrezesc de-a pururi la mama-n Rădăcină!

Aș fi scutit și eu Poliția Locală
Să nu-ntrebuințeze sirene, girofară,
Și îi scuteam să umble pe drumuri ca năucu’
Având doar o-ntrebare:
– „Unde e, doamnă, NUCU?!”

Nu vreau să par modest (dar nici luat de prost)
Dar astă întâmplare, eu zic că are-un rost,
Să ne trezim cu toții, din țară, de aiurea,
Atunci când observăm c-a dispărut PĂDUREA!

Dacă prin moarte s-ar deștepta românii
Și n-ar lăsa PĂDUREA să o taie străinii,
Eu cu un simplu NUC, v-o spun (mai răspicat)
Că sacrificiul meu, chiar că a meritat!

Acuma eu vă las în pace și odihnă,
Și mă retrag încet, la mama Rădăcină
Și poate-am să răsar vreodată printre spini
Să nu mai fie motiv de ceartă-ntre vecini!

P.S. Am aflat că vecina de dincolo de gard ar fi făcut plângere penală, ea fiind plecată de 7 ani din țară, și nici nu l-a văzut, însă, vorba mamei, „câmpul are ochi și pădurea urechi”!

Ileana Pisuc, vinovata de serviciu

Doamne, iar m-ai adus în America. Oare ce planuri ai cu mine? Cînd sunt singură cu mine, în căsuța din deal, nu-mi dă pace o neliniște, iar numai doar ce gîndesc și iar mă văd ajunsă în cealaltă parte a pămîntului. Cînd urc în avion, trebuie să recunosc că mă bate gîndul că poate-i pentru ultima oară. La fiecare aterizare mi se pare un adevărat miracol că am ajuns pe pămînt și văd mîna Domnului cum lucrează…, pentru că între cer și pămînt, doar mîna Lui te ține. Mă încred de fiecare dată în El și-l iau ca partener de zbor nevăzut, dar prezent.

Încep încet, încet deja să mă orientez în lumea aceasta „altfel” și asemeni unui boxeor buimac, aruncat din corzi în corzi, mă repliez și (vorba lui Alina) încep să caut nod în papură. În meditația de astăzi vreau să mă leg de religie, sau, cum văd eu relația cu Dumnezeu.

Pînă Duminică, 22 septembrie 2013, nu am avut ocazia să intru într-o biserică americană. Primul impact a fost amplasarea și dimensiunile faraonice a acestor lăcașuri de cult, iar pentu o „neinițiată” ca mine, priveliștea a fost copleșitoare. Mii de oameni adunați sub o cupolă imensă, susținută de niște coloși de stîlpi și țevi monumentale, cu difuzoare ce-ți puneau la grea încercare timpanele, cu reflectoare imense, cu ecrane uriașe pe pereți, exact ca la o discotecă, cu cîntăreți ce intonau cîntece religioase (ziceau ei). Eu am crezut că-i ușoară. În fundal, era corul format din cel puțin 250 – 300 de persoane îmbrăcațe toate în robe de culoare mov cu gulere galbene, a căror voci amplificate de sonorizarea simandicoasă te făceau să-ți iasă „piele de găină” și unde nu aveai piele. Aer condiționat, ordine și disciplină, fiecare avea cîte o Biblie în spătarul din față, pixuri, pliante, dar mai ales plicuri pentru bani (ca la nuntă). Îmi spunea Dani că aici, dacă ți-ai declarat apartenența la unul din culte și ești evidențiat în registrele lor, lunar îți vine prin poștă plicul pentru biserică conținînd nume, prenume, adresa, cîștigul lunar, urmînd ca tu să depui zeciuiala.

Pentru mine religia e foarte simplă. Îl ai sau nu pe Dumnezeu în tine. Biblia a fost lăsată ca un ghid de comportare a omului în lume. De aici fiecare pe propria răspundere urmînd să-l aplice, fiecare după mintea și cugetul cu care a fost înzestrat la naștere. Depinde numai de el cum îl înțelege și cum îl aplică. În caz de eșec el e singurul care va da seama. Dumnezeu din prea mare iubire față de om i-a dat posibilitatea să aleagă între bine și rău și nu intervine pentru a nu-i îngrădi libertatea. Fiecare om a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu adică perfect și lăsat în lume să se descurce. Așa cum un marinar se folosește de busolă pentru a se orienta pe mare și întreprinde orice acțiune pentru a aduce vasul la mal, la fel și omul.

Nimeni nu-i stăpînul nimănui în afară de Domnul. Și n-am văzut „stăpîni ” săraci peste slugi. Singurul care a venit să slujească gratis a fost Isus Cristos! Cu cît bisericile sînt mai faraonice cu atît mie mi-e mai dor de Putna, de Voroneț, de Agapia… unde murmurul rugăciunilor șoptite sau sugrumate de dangătul clopotelor se mai aude și astăzi. Cu cît cîntările și rugăciunile sînt mai urlate şi amplificate, cu atît mi-e mai dor de rugăciunea mamei, care căzută în genunchi, cu tălpile crăpate, se închina Domnului, căzută în adorație, rugîndu-se pentru toți, necerînd nimic pentru ea, singura ei plată fiind speranța că rugăciunea ei va fi primită în cer.

Degeaba îl căutam pe Dumnezeu prin labirinturile megalomane și tixite de aparatură de ultimă generație audio-video, că nu l-am văzut. Cu cît mă străduiam să-l localizez în acea construcție impersonală, cu atît nu-l găseam. Ca într-un final, să descopăr cu uimire și bucurie în același timp, că EL a fost tot timpul în mine.

Dallas, 26 septembrie 2013

Ileana Pisuc

Dacă pînă mai ieri stăteam cu căldura pornită şi înfofolită prin casă, azi stau în balcon şi fac plajă la aproape 30 de grade. E o anomalie pe care n-o înţeleg. Îţi dai seama cam ce se petrece cu organismul de la minus noaptea sau cu o zi în urmă, pînă la peste 30 de grade în decurs de cîteva ore. Alina resimte cel mai acut aceste fluctuaţii: e permanent răcită. O mai ajută şi mediul de la şcoală, încărcat cu viruşi de la toţi copiii şi de la aerul condiţionat, reglat cînd pe rece, cînd pe cald. Cred că şi experienţa aceasta o face să mediteze mai profund dacă merită schimbată America cu Europa. Eu una zic că nu.

De o vreme am simţit că nu mai am ce scrie. Că ce a fost de văzut, am văzut. Totuşi, am mai avut o experienţă “nouă” şi, ca să nu o uit, am să o imortalizez în scris. Tot le amintesc alor mei că vreau să vizitez Southforcul unde s-a filmat Dallas-ul, ca să îmi fac o idee despre ce am văzut şi mi-a încîntat la momentul acela, tinereţea. Ce a înţeles Dani, încît s-a sfătuit cu un prieten de al lui şi au luat bilete la fotbal american cu 2 echipe puternice. Una dintre ele era reprezentanta Universităţii North Texas, favorita băieţilor. Drumul pînă acolo ne-a luat vreo 4 ore, dus-întors. Stadionul era amplasat în incinta campusului universitar pe sute de hectare, ce cuprindea întreaga locaţie universitară. Era ca un oraş cu Poliţie proprie, spital. Magazine, absolut tot pentru studenţi. Maşina a trebuit să o lăsăm în parcare, noi trebuind să o luăm la picior, preţ de cîţiva kilometri. Din toate părţile, de pe toate colinele din jur, puhoi de oameni se îndreptau spre stadion, îmbrăcaţi în culorile echipei gazdă, adică verde – negru. Ca la noi la 23 august. Peste tot chioşcuri cu grătare şi cîrnaţi, bere, rulote cu suporteri veniţi din toate colţurile Texasului, muzică dată la refuz.

După ce ne-au puricat şi scanat, ne-au dat drumul în „arena leilor”. Imaginează-ţi o arenă ca Arca lui Noe, construită încît aveai impresia că ajungi din colţurile cele mai înalte, în cer. Bătea şi un vînt şi trebuia bine să te ancorezi să nu te ia cu totul. Arena era ca un cîmp de luptă. O fanfară uriaşă, compusă mai ales din saxofoane, învîrtite de după cap, tobe ce îţi spărgeau timpanele şi o armată de majorete cu pămătufuri în mînă, ţineau spectatorii cu sufletul la gură şi stomacul în gît pînă la începrea meciului.

Era ca un fel de ritual de intimidare a adversarului, de năucire, ca să se vadă cine-i şeful! Pentru cei iniţiaţi era ceva normal. Pentru mine era ca şi cum aş fi picat direct în bătălia de la Neajlov a românilor cu turcii. Stadionul plin! Majoritatea coloraţi în verde-negru, puţini în portocaliu (cei din echipa adversă). Nu era american să-l vezi că-i stă gura. Toţi ronţăiau şi beau din nişte borcane mari, Coka Cola cu gheaţă. Era o fojgăială continuă. Cum li se gătau cutiile şi ronţăielile, cum fugeau după altele. Cred că aieştea din cauză că văd prea multe meciuri în viaţa lor, ajung să fie obezi.

La un semnal s-a retras fanfara şi exact cum se dau drumul la tauri la coridă, aşa s-au slobozit şi jucătorii din nişte grote de sub tribune, la mijlocul terenului. Arătau exact ca nişte lăcuste verzi-negre şi portocalii, faţă în faţă, cu nişte grilaje pe chipuri, proţăpiţi ameninţători, nemişcaţi, pîndind fiecare reacţie a celuilalt. Jur ca n-am vazut mai încîlcit joc decît acest fotbal american. Nu am înţeles nimic, nu am văzut minge, n-a dat unul cu piciorul, n-am văzut poartă, numai ce ne trezeam cu salve de tun care marcau fiecare gol şi fanfara urla ca bezmetica, încurajîndu-i în momentele decisive.

Aveau un tun cum numai în filme am văzut: adevărat, încărcat cu praf de puşcă, ce-ţi spărgea timpanele. Se ridica partea de răsărit a stadionului ce urla „North!” iar cea opusă striga „Texas!” I-au marcat echipei portocalii 21 de goluri. N-am văzut mingea, decît un muşuroi verde – negru – portocaliu, care se spărgea, se împiedicau unii pe alţii, cădeau ca nişte bosaci, dar se ridicau fuguţa.

Eu, care cu gîndul zburdez şi unde n-ar si hia, am făcut aşa o legătură între fotbalul lor american şi realitatea imediată. Echipa verde – neagră ce a dominat, am comparat-o cu America iar pe cea portocalie, ce a fost bătută, CU RESTUL LUMII. Prima: cu toate mecanismele din dotare (fanfara ce îţi lua auzul, alămurile zăngănitoare, tunurile, cei îmbrăcaţi ca ei, ce urcau la unison aceleaşi slogane) şi a doua echipă portocalie (musafira), adusă ca ei să îşi poată arăta supremaţia. Adică Big Brother, faţă în faţă cu Mic Prostăr. Niciodată nu şi-ar fi putut arăta supremaţia dacă nu era cealaltă echipă sortită eşecului de la început.

Aşa e şi societatea americană. E frumoasă, atrage pe mulţi ca zepelinul, musca, ai vrea să te răzgîndeşti dar lipiciul nu te mai lasă. Fericit de musca „cu nas” ce nu se lasă ademenită de zepelin. Mai are o şansă. Dani de multe ori zice că dacă ar fi să o mai ia de la început, nu crede că ar mai alege America. Alina a avut şansa să dea tîrcoale zepelinului, dar să nu se aşeze încă pe el. Eu sper să zumzăie înapoi în Italia. Poate ar fi regretat toată viaţa că n-a încercat, dar trăind printre americani, lucrînd alături de ei, a înţeles că e foarte mare preţul de a locui aici…
(Dallas, 9 ianuarie 2014)

Ileana Pisuc

Un caz banal veţi zice la început. Mare scofală: să vezi un ţăran înconjurat de 2-3 ,,poliţişti” din Pol. locală ce-şi fac ,,datoria” pe o stradă din oraş. Asta dacă eşti unul din masa „amorfă” ce colcăie cît e ziua de mare, fără un ţel anume, pe ,,centru”, cu sacoşe în mînă şi cu ochii în pămînt. Nu e timp de observat nimic în jur. Scopul tău e să te vezi cu sarsanalele pline şi să te întorci repede la confortul tău zilnic.

Însă mie mi s-a rupt sufletul să văd pe acel ţăran, ce avea asupra sa cîteva sticle cu lapte, încolţit de nişte ,,zeloşi” ai poliţiei locale, tineri, ce-i puteau fi nepoţi bătrînului ,,infractor”. Tremura săracul om şi îşi dădea cu atîta sîrguinţă datele din buletin pentru a fi amendat, încît ai fi crezut că pentru el era cea mai mare amnistie din viaţa lui, faptul că a fost doar amendat şi nu împuşcat pe loc. Avea într-adevăr o mare vină, aceea de a îndrăzni să iasă la oraş şi să vîndă cîţiva litri de lapte. Reprezenta un aşa de mare pericol pentru societate, încît doar ,,vigilenţa” acelor ,,zeloşi” slujbaşi ne-au salvat de o eventuală „calamitate”.

Da, ţăranul (acel care a mai rămas) azi reprezintă un pericol public (cică pentru sănătatea noastră) pentru că îşi vinde produsele în loc nepermis şi nu sunt verificate de ,,organele” competente.

Domnilor ,,competenţi”, ţăranul n-are nevoie de avizul nimănui pentru a fi cinstit! La el mai există bunul simţ înnăscut, ce face mai mult decît 100 de parafe! Niciodată nu va introduce în lapte nici E-uri, nici arome identic naturale, nici amelioratori, nici insecte măcinate, pentru a-şi vinde produsul. Acele mărfuri stau în rafturile supermarketurilor (eu le numesc produse de ucidere lentă dar sigură) şi pe care nimeni nu le interzice, dimpotrivă, li se face şi reclamă. Acela e adevăratul pericol, însă văd că am ajuns, din păcate, să fim minţiţi, să cumpărăm orice rebut, numai să fie frumos ,,ambalat”.

Eu recunosc, nu pot să trec şi să mă fac că nu văd anumite nedreptăţi şi l-am întrebat pe bătrîn:
‒ Da ce-ai făcut unchiule, pe cine ai omorît?
‒ N-am omorît pă nime domnucă, am vrut numai să vînd şî ieu neşte lapte…
‒ Domnule poliţist, aceasta e cea mai gravă infracţiune. Vă rog, la carceră cu el şi dacă se poate să-i puneţi şi lanţuri la picioare! Auzi la el, să îndrăznească să-şi vîndă produsele proprii din gospodărie, în loc să întindă mîna după ajutoare de la stat. Bine faceţi! Dar aş mai avea o propunere. Mergeţi şi la intrarea în piaţa de alimente şi vedeţi cum sunt agresaţi verbal trecătorii de către ,,comercianţii” cinstiţi, care-ţi vîră pachetele de ţigări aproape în gură. Ei nu reprezintă un pericol public, numai acest ţăran amărît. Ar trebui să primiţi ordin de la şefii dumneavoastră, ca mai ales în zilele geroase (era un ger cumplit) să ,,pîndiţi” ţăranii ce vin cu produse spre vînzare, să le oferiţi pe loc gherete încălzite pentru a-i proteja. Nu-i alungaţi, nu-i umiliţi, pentru că din păcate sunt pe cale de dispariţie. Ei nu vă cer nimic, decît să-i lăsaţi să facă ce ştiu ei mai bine: să se scoale cu noaptea în cap, să-şi hrănească văcuţa, s-o adape, s-o mulgă, să stea la ,,ocazie” ore în şir să poată veni la oraş cu un pic de lapte. Nu-l globalizaţi, nu-l obligaţi să îngroaşe rîndurile celor ce umblă ca bezmeticii împingînd de-un cărucior prin cele marketuri şi aruncînd în ele produs pe care organismul nu le recunoaşte. Preţuiţi-i pînă-i mai avem că s-or supăra şi n-or mai veni şi riscaţi să rămîneţi cu chitanţierele de amenzi intacte!

Nu vă alungaţi ţăranii pentru că ei încă mai reprezintă SAREA PĂMÎNTULUI!

Ileana PISUC

sursă foto: internet

N-am crezut că voi mai avea ceva de adăugat celor scrise pe parcursul peregrinărilor mele în America dar, niciodată să nu spui niciodată! Subiectul de acum chiar că merită dezbătut deoarece aşa ceva nu ţi se întîmplă des, ba chiar americani cu vechime aici în Dallas susţin că asemenea fenomene, rar le-a fost dat să vadă.

Eu, încă de la început mi-am făcut nişte idei pentru a mă orienta în noul mediu, şi anume: America am comparat-o cu o maşinărie infernală care zumzăie zi şi noapte şi scoate un zgomot de fond cu care te obişnuieşti de la o vreme şi care ziceam că, dacă s-ar opri, ar însemna că a murit America (trebuie să te gîndeşti bine cînd spui ceva că s-ar putea să se întîmple).

Exact de Moş Nicolae, noaptea pe la vreo 3, m-a trezit o linişte „asurzitoare”. Întuneric beznă peste tot, curentul căzut, frig în casă, dar mai ales o linişte de mormînt ce te băga în sperieţi. Mi-am dat seama că ceva rău s-a întîmplat. Mai ales că în urmă cu o seară începuse să plouă cu gheaţă. Aveai impresia că stoluri de fluturi îngheţaţi se lovesc de geamuri. Am aşteptat dimineaţa şi ce am văzut pe geam, m-a cutremurat. Numai în filme documentare din era glaciară am mai văzut asemenea imagini. Totul era înlemnit în gheaţă: copaci, autostrăzi pustii, maşini abandonate, nu se vedea ţipenie de om… ce mai, apocalipsă!

Cum aici totul funcţionează pe curent, îţi dai seama cam ce puteai face. Am stat sub plapumă (mai puţin Dani care a plecat cu o oră mai devreme ca de obicei şi are noroc că pe drum nu are de trecut pe autostradă suspendată). Toţi cei care îşi aveau locul de muncă şi trebuiau să treacă peste poduri, nu s-au prezentat la serviciu. S-au închis şcoli, staţii de benzină, magazine, din lipsă de curent. Sute de mii de case de pe cuprinsul Texasului au rămas în beznă.

Eu tot timpul mă legam de „cutiile de carton” care aici se numesc locuinţe dar care pînă acum n-au pus nicio problemă. Vara le răcesc cu aerul, iarna care nu prea era, le încălzesc tot cu aerul. De cum lipeşte aerul, eşti descoperit. La subţirimea pereţilor, dîrdîitul e invers proporţional. De mîncare caldă, nici vorbă. Am mîncat hrană rece, am aprins lumînări, ne-am tras glugile pe cap şi am stat încremeniţi 48 de ore. Cînd a venit curentul, l-am luat ca pe o minune fără de care aici nu poţi exista.

Mulţi dintre vecinii lui Dani, mai în vărstă, au pornit maşinile în parcări si au stat în ele cît au rezistat. A fost un coşmar trăit în cea mai dezvoltată naţiune de pe pămînt, dar care în faţa puterii lui Dumnezeu a fost îngenunchiată! De-abia atunci ai putut spune că s-au şters toate inegalităţile dintre cei bogaţi şi cei săraci. Dîrdîitul este pretutindeni la fel. Încă la cei bogaţi e mai de soi, noi ăştialalţi avem antrenament de acasă. Poţi să ai vila lui Peşte, aragazele cu toate inducţiile posibile, că în aceste condiţii doar un şpor cu ţădea scoasă direct pe geam te mai poate salva. Au inventat ei aparaturi de ultimă generaţie dar n-au inventat (încă) un banal şpori care îţi dă şi căldură şi mîncare. Numai atunci cînd primeşti cîte un bobîrnac de Sus îţi dai seama cît de vulnerabil este omul.

Este aici în vecinătate o clădire înaltă, iar în vîrful ei este arborat drapelul american. Pentru mine, era ca o giruetă care se rotea după cum bătea vîntul, mai ales în zilele toride mă uitam cu disperare să îl văd fluturînd. Era semnalul că am aer şi pot să deschid geamul să aerisesc. Atîta l-a fîlfîit ploaia cu gheaţă, că l-a făcut ferfeniţă. Emblema americană este vulturul, dar pot să spun că cel puţin drapelul arăta acum ca o cioară jumulită cu trei pene în coadă, ce fîlfîia jalnic în aer. Încă nu s-a încălzit afară să poată să-l schimbe. E ca şi o căpriţă de Crăciun cînd se satură pruncii de ea şi o aruncă în fundul şanţului. Am zis: sărmane drapel, ai fost înfrînt nu pe un cîmp de luptă ci învins de Măria Sa, Iarna.

Se pare că mult trîmbiţata încălzire globală se resimte şi aici. Sau poate pentru că am venit eu? Loţi zice că de vreo 3 – 4 ani încoace tot aşa fenomene rare se întîmplă. Fac şi eu ce pot, dacă nu pot duce multe de pe aici, măcar le aduc cîte ceva. Alina a prins o gripă big, sănătoasă nu glumă, o ţine de vreo lună, poate şi asta o va lămuri că nu oricine poate rezista provocărilor Americii.

Nu mai am multe de completat dar am vrut neaparat să vă împărtăşesc şi vouă din experienţa mea din „apocalipsă”.

Ileana Pisuc

Ajunge zilei cu tristețea ei. De ce ar trebui să adaog și tristețea altora? Dani are pe un perete un tablou cu trei preoți tibetani. Unul își astupă urechile, altul ochii, iar altul gura. Ce să deduci din asta? Să nu auzi, să nu vezi, să nu vorbești? Dar asta înseamnă să fii mort pe pămînt. Nouă ni se spune: „Cine are ochi să vadă și urechi să audă” (aș completa eu „și gură să vorbească”). Ei, nici chiar orice numai să se afle în treabă, dar eu zic că „ce-i drept nu-i păcat”.

Eu am multe nedumeriri ce mă macină și nu-mi dau pace. În mine e o zbatere continuă. Aș vrea să nu mă afecteze ceea ce poate pe alții îi lasă indiferenți, dar ceva mai presus de voința mea mă îndeamnă să reacționez. De pildă, de cum am venit aici, încă de prima dată în America, m-a frapat un amănunt, banal pentru unii și anume: cei ce stau la parter, chiar că au casa pusă direct pe pămînt, fără vreo fundație anume. Orice defecțiune ivită la subsol însemnînd a-ți ridica mocheta, a-ți sparge sub ea și în urmă să îţi lase pămîntul scormonit, toate vîlvoi, bineînțeles, cu scuzele de rigoare. Ei și-au făcut jobul, au remediat defecțiunea, tu urmînd să-ți nivelezi podeaua și restul colateralelor. Ca să nu fie mai prejos decît ceilalți locatari de la etaj, li s-a făcut în fața geamului de la living un „fel” de „balconaș” pe pămînt, îngrădit cu scîndură lîngă scîndură, cu o uștioară închisă cu o batcă (ca la coteț), înalt cît să nu vezi soarele, căruia eu i-am zis „cotruț”. Exact ca la ocolul porcului înainte de a intra în coteț. Ca să vezi ce influențe au pătruns pînă aici de pe la noi. Numai că noi le aplicăm la animale, omul mai are și alte nevoi.

Poate tocmai de aceea cîte unii mai sar embargoul și se manifestă care cum pot pe cotruță. De Paști își agață pe el ouă, iepurași, fluturi, flori, fel și fel de giucărei una mai chicioasă ca alta. De Crăciun își agață în disperare luminițe, crăciunițe, moșuți, brăduți, săniuțe, ca la circ. Dacă în subconștientul meu mai tînjesc după fereastra lui Ghipis, aici ai „Ghipiși” fără număr. Parcă-s case de alienați mintal și pe undeva mă trimite iar în copilărie atunci cînd se tăia porcu și deveneam stăpîni pe coteț. Doamne, cît îl măturam, cît îl ticăzuiam și-l înstruțam! Asta pînă ne prindea mama….

Cred că aici îi lasă anume măcar o dată pe an să-și mai coloreze viața grie și maro (exact ca mama cu struțu din tavan). Din exterior, de unde-i „studiez” eu, cotruțurile par pustii. Din cînd în cînd însă, auzi cîte on zgomot de batcă trasă și apar ca niște zombi, întîi cățeii ce-și zornăiesc lănțucurile și apoi în urma lor stăpînii. Rar care au mai puțin de 2 – 3. Își fac plimbarea zilnică și udă gazonul din jurul blocului. Pe seceta ce-i aici mai ajută și ei cu ce pot. Să vezi doamnele cum merg la automatele amplasate din loc în loc  și-și iau punguțe pentru a colecta deșeurile odraslelor patrupede, cu cîtă evlavie le culeg (mai ceva ca pe trufe) și le depun la container. Asta în fiecare dimineață, înainte de micul dejun (probabil să le facă poftă de mîncare).

Vorbeam întruna din zile cu o româncă la piscină, care s-a căsătorit cu un american, de lipsa de libertate. A ieșit și ea să se plimbe, soțul fiind la servici, pe o alee între case, să se familiarizeze cu locul. Nu crezi că au venit 6 mașini de poliție, au înconjurat-o și după ce au interogat-o, au sfătuit-o să intre în casă deoarece e în pericol și nu-i pot asigura securitatea.

Săracu „Big Brader” care urechează și controlează tot globul, nu a inventat sateliți în stare să-și protejeze un simplu cetățean, care are și el o nevinovată plăcere, aceea de a se plimba, să ia o gură de aer. Obligatoriu trebuie să intri în cutiuța de carton, deoarece încă n-au inventat sateliți personali pentru acei „nebuni” ce vor să inspire și ei un aer „necondiționat” pe o alee într-o seară.

Cine te crezi să te abați de la regulă? Aici ori trăiești „condiționat” ori afară cu tine! Aici concediul de maternitate e de o lună, timp în care poți să-ți rezolvi o baby siter, să te întremezi și fuga la Job cu tine.

Am asistat la evacuarea unei bătrîne, ce a rămas în urmă cu întreținerea la stat. A venit poliția, mai rău ca la un criminal i-a pus sub nas ordinul de evacuare, i-a amplasat polițist care să supravegheze și au obligat-o să-și strîngă lucrurile în saci, pe care le-a depozitat pe alee. S-au strîns gură cască ca pe la noi. N-a întins unul o mînă de ajutor, mai ales că se cunoșteau de tineri deoarece cartierul e mai vechi. S-a spetit săraca bătrînă  cărîndu-și sacii și bocceluțele cu ce a agonisit o viață întreagă… Singurul regret al celorlalți locatari fiind că s-a distrus gazonul pe locul unde au stat bagajele bătrînei pînă a doua zi. Nu i-a interesat pe nici unul unde va dormi, ce va mănca…. Grija lor era doar să se refacă iarba la loc! Observ că pe măsură ce societatea devine mai avansată, la fel de avansată este și distanța dintre OM și OM. Oricum aici n-am văzut cărări între case deci sfîrșitul Pămîntului e aproape. Primul pas s-a făcut: însingurarea omului, ridicîndu-i un „cotruț” în fața geamului între el și ceilalți.

Aici nici nu cred că au spitale de nebuni, în fiecare „cotruț” zace cîte un posibil pacient în stare latentă. Pînă e pașnic și nu se manifestă cu bubuituri e lăsat în pace. Doar e dreptul lui și aici nu te joci cu „DREPTURILE OMULUI”!

Dallas, 17 octombrie, 2013

Autor, Ileana Pisuc

Mă prăjesc la soare. M-am săturat și de leptop și de scris. E ora 12 amiaza. La voi e deja 20 seara. Aţi terminat cu concertul și vă savurați „succesurile”. Eu îl aștept pe Dani să vină de la lucru să mă scoată în oraș. Mi-i așa de drag să-l văd cum vine exact la trei jumate fix. Dacă cumva întîrzie 5 minute înseamnă că s-o abătut după ptită (bună) ca pă la noi, bună șî deasă. Nu știe el cum să mă giucăreiască, să mă vadă mulțămnită. Scorpie-on mulțămnit!

Tăt cat nod în papură șî acolo unde nu-i. Iertat să-mi sie scrisu, da’ o mai dau pă țărănește, influențată siind de „romanțu” (vorba mamii) ce-l scriu. E o întreagă artă să-l folosăști pă â, ă, ț, ș, litere ce nu-s la videre. Dani la început o fo’ nevoit să lipească pe tastatură etichete, pînă m-oi obișnui cu iele. De greșăsc, mă ie cu călduri. Mă tem să umblu pă alte butone pă care nu le știu. Îl sun pă Dani la sărvici să mă scotă din cine ști ce programe m-am băgat șî de abde apoi iară reieu scrisu.

Nu-i ușor a si scriitor! Nu-i tătuna scrisu’ pă gerunți ori pă leptop. Noroc că l-am scris normal șî amu trebe numa să-l copiez. Numa că gîndești că după ce-l vezi scris pă „televizor” își pterde din farmec. Îmi fac program: demineața trei ore șî după-masa încă vreo trei. Am momente că dacă aș mai apăsa pă o tastă aș șî muri. Mă apucă o stare de nervi, îl închid fuga șî mă uit la televizor. Acolo alte întristări. Ori la noi ori la voi, numa grozuri! La noi ger șî omini blocați, patroni șî directori arestați, Zăvoranca leșînată la Urgență, Băsăscu hîrăindu-se cu Crin șî Ponta. Da nici cu aieștia nu mni rușîne. Aieștea tăte le fac în stil mare.Totul e BIG la iei. Pînă șî cînd să împușcă o fac în cantitate mare. Nu să încurcă cu 1-2, cîte 20-30 odată.

Poate ați văzut la Tv. Un descreierat, frustrat din copilărie, a terminat cu brio o facultate celebră, dar cu probleme la „mansardă” (nedescoperite la timp). A intrat într-o școală unde preda mama sa ca educatoare, înarmat cu 2 pistoale semi automate, îmbrăcat în ținută militară, cu cagulă pe cap. A intrat întîi într-o sală de ședințe unde a împușcat 6 profesori și educatori pîntre care șî pă mamă-sa. Pe urmă a intrat în clasa unde preda mamă-sa și i-a împușcat 20 de copii (aveau vîrste între 4-10 ani). Explicau la TV. psihologii că mamă-sa l-ar fi neglijat cînd era mic, pentru ea serviciul era pe primul loc iar acum el, ca răzbunare, i-a omorît ce i-a fost ei mai drag … clasa.

Să fi văzut transmisii în direct cum veneau părinții și se buluceau să intre. Cîțiva copii au scăpat. Ii scoteau polițiștii pe brațe iar celorlalți le spuneau să nu mai aștepte că alții nu mai ies… La toate bisericile se fac slujbe, iar pe Obama l-am văzut plîngînd și cerîndu-și iertare părinților… Lumea îl acuză că nu face nimic pentru a descuraja astfel de fapte și nu înăsprește legea privind posesia de arme. S-a declarat doliu național 4 zile și s-a coborît drapelul în bernă. Total au murit 26 de persoane, cu el care s-a sinucis, 27.

Eu de cînd am văzut, numa’ vreu mere acasă. Dani mă îmbunează, îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață fix la 5 jumate! O beu de dragu lui să aivă șî el companie la micul dejun. Își ie merindiuca pregătită de cu sara șî mere la „scîrbici”. În fiecare zi vine cu o nouă idee, unde să mă scotă.

‒ Lasă mami că aici îi bine. Nu-ți îngheață picioarele, ai ce mînca, ai unde dormi, ce-ți lipsește?

‒ Știi ce-mi lipsește Dani? HREANUL. Degeaba îmi dai MĂR, eu cu hreanul m-am cumtit!

Pînă șî roba cu brichete, ce-o umflam pînă în costă șî aceie îmi lipsăște! Aici căldura zine cu șocuri din păreți. De cîte ori să porne, ieu mai mor cîte on ptic. Gîndești că on cărlig mni să bagă în inimă șî-mi sare somnu tăt luîndu-mă la întrecere cu tiribomba asta ce porne din timp în timp (nu uită niciodată) şî dă aeru condiționat. Mni dor de on somn fără larmă, necondiționat!

Mă înebunesc aparatile. Nu mai am nervi pîntru iele. Nu știm să prețuim lucrurile naturale, simple, pînă cînd ești înconjurat de „scule performante”care fac de mîncare, fac apă curată, încălzăsc mîncarea, fac caveiu, fac ceaiu, fac căldură, fac frig, numa LINIȘTE nu fac! Mni dor de on foc să dudăia în sobă șî de nește picioci în blodăr. Nu aragază cu inducții, tigăi cu magneți, aier cu condiții, apă cu ioni, căldură cu larmă.

Circulă on cîntec „Vreau o țară ca afară”. Eu vreau o țară ca acasă, oricum ar fi ea. Ideea cu care am început iera că mi s-a confirmat ideea de „singurătate„ a omului civilizat, eu luînd ca reper America. Toată ziua ești întrebat (mă refer la locurile publice) unde vezi în sfîrșit OAMENI: „HAY, HAVAR YOU?” Toate acestea se recită mecanic cu aceleași fețe impasibile, ca niște roboți. Dacă ai răspunde altceva decît ar trebui să răspunzi, tot așa ar zîmbi, nici nu și-ar da seama, sau nu i-ar interesa. Drumul de la gură pînă la creier e prea mare și nu merită osteneala. Și atunci cănd un nebun nebăgat în seamă iese în evidență cu cîte un pistol, două sau o mitralieră. N-ar trebui să mire pe nimeni. Au însă apoi grijă televiziunile să-i rezerve spațiu pe toate canalele pe cîteva luni. Da, dar cu ce preț… Ce haznă de căsi înstruțate șî luminate, cînd la 26 de case, în loc de fundă roșie va fi una neagră de Crăciun. Degeaba au pomi luminați dacă în suflet n-au pe Dumnezeu….

16 decembrie 2012,  Dallas

Autor, Ileana Pisuc

V-ar plăcea să călătoriți în… Zimbabwe?! Cred că știți, sau bănuiți pe unde se află această “exotică” țărișoară! De fapt nu e greu de aflat, pentru asta nu trebuie să “tocim” coordonatele geografice, nu e cazul să ne obosim mintea cu repere inutile, doar tasta pe “Google” și… gata! Și totuși, ce căutăm în Zimbabwe?

Alina Pisuc este sigheteancă. A parcurs etapele aparent “banale” din viața formală, specifică oricărui individ, a absolvit Colegiul Național “Dragoș Vodă” după care s-a orientat spre o meserie “adecvată” zilelor noastre: dreptul. A urmat facultatea în Vestul țării, la Timișoara și, după un popas la Universitatea Populară din Roma pentru obținerea certificării internaționale în cunoașterea limbii italiene a revenit în orașul de pe Bega unde a finalizat un master în Legislație și Integrare Comunitară Europeană. Pare un master destul de… pompos dar, așa se clădește educația europeană. Alina stăpânește foarte bine limbile engleză, franceză, italiană și spaniolă. Cu bagajul de cunoștințe acumulate a preferat însă să părăsească… Europa. La ora actuală Alina trăiește și studiază în… Harare (Zimbabwe). Ați înțeles de ce aveți nevoie de… Internet?!

Și dacă tot a ajuns Alina Pisuc acum, la începutul lunii decembrie și pe acasă, pe la Sighet, am convenit să o întreb și să… ascult/ascultăm!

Chiar rar pe la Sighet, doamnă Alina Pisuc?
Cam aşa, rar, însă intens fiindcă de fiecare dată când revin aici totul mi se pare nou şi fascinant.

Să studiezi la Tmișoara sună bine. Să dai o fugă până la Roma este… reconfortant. Să “evadezi” tocmai în Africa înseamnă… aventură?!
Aş răspunde reţinând ideea de evadare, însă aş nega ideea de aventură datorită sensului pe care îl implică, de acţiune riscantă şi supusă elementelor aleatorii. Faţă de lumea preponderent materialistă în care m-am format ca fiinţă socială, Africa reprezintă o „evadare” într-o altă lume care, contrar aparenţelor sau percepţiilor superficiale, este mult mai reală şi clar definită decât lumea materială, şi anume, lumea spirituală.

De ce Harare, de ce Zimbabwe?
Pentru că înţelegerea oricărei manifestări sau mişcări necesită studierea originilor. În urmă cu 78 de ani o apariţie mistică unui tânăr zimbabwean de 15 ani, Ezekiel H. Guti, i-a schimbat viaţa. De atunci şi până astăzi viaţa a milioane de oameni din peste 120 de naţiuni a fost transformată radical prin mesajul pe care acest tânăr, astăzi în vârstă de 93 de ani, l-a primit şi transmis mai departe (eu fiind unul dintre receptori). De aici porneşte de fapt întreaga mea evadare în Africa. Cu ceva ani în urmă când am început să studiez Biblia îndeaproape, atenţia mi-a rămas mereu pe un fragment din Evanghelia după Ioan unde Isus ne spune că vom face lucruri şi mai măreţe decat a înfăptuit El pe pământ. Mi s-a părut un “imbold” extraordinar însă problema era că nu reuşeam să găsesc corespondenţa în lumea din jurul meu. În acelaşi timp, am ajuns să îmi pun întrebări cu privire la diferitele ritualuri şi tradiţii religioase. Am ajuns să nu mai răspund mecanic la acestea dacă nu le regăsesc fundamentarea în „Constituţia” umanităţii (Biblia).

Astfel, am pornit într-o „călătorie” spirituală în aflarea „bazei legale”. După multe căutări, în anul 2015 l-am întâlnit pe slujitorul lui Dumnezeu, Ezekiel H.Guti (apostol, profet, evanghelist, pastor şi învăţător) la Birmingham, în Marea Britanie, iar mesajul transmis a fost în măsură să îmi demonstreze că acesta este singurul fundament, singurul „temei legal” care să facă posibilă îndeplinirea operelor de calibrul celor împlinite de Isus: vindecări miraculoase, alungarea spiritelor rele, schimbarea cursului naturii etc.

Până în anul 2015 pot să spun că nu mi-a lipsit nimic in viaţă. Din contră, am avut o bogată experienţă personală şi profesională însă am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că viaţa e mai mult decât rutina mersului la serviciu, a încasării salariului şi a ieşirii la shopping.

Pentru ce perioadă ai decis să te stabilești la Harare?
Este o stabilire temporară, doar pe durata celor trei ani de studiu şi poate a unui alt an de practică.

Nu-i un “pic” obositor să trăiești în lumea exotică africană?
E obositor doar în ceea ce priveşte adaptarea la condiţiile calde de climă, a percepţiei relaxate asupra timpului şi a sincopelor în furnizarea utilităţilor. În rest, „exoticitatea” culturală şi etnică este o sursă permanentă de nou pe care pe mine mă încântă şi pe care o asimilez ca pe o îmbogăţire interioară.

Ești mulțumită cu viața din Zimbabwe?
Da, sunt foarte mulţumită fiindcă imi oferă mai mult decât imi imaginam. Eu oricum nu căutam confort material. Nu am dus niciodată lipsa, nici în România nici în Italia. Ceea ce căutam era o viaţă trăită la un nivel mai înalt spiritual.

Interacționezi cu populația și cultura africană locală?
Permanent. Personalul didactic şi majoritatea colegilor sunt africani, respectiv zimbabweni. Pe lângă acest fapt, particip frecvent la evenimente de evanghelizare a populaţiei locale care presupun predici adresate unei adunări compuse din mii de persoane precum şi consiliere personală. Interacţiunea e fructuoasă de ambele părţi. Localnicii sunt nemaipomenit de bucuroşi şi onoraţi de atenţia acordată şi de aportul adus în viaţa lor, iar eu mă simt tot mai bogată cu fiecare destin pe care îl ating şi păstrez în trezoreria inimii.

Colegiul la care ești înscrisă (Africa Multination for Christ College, Harare) este doar pentru creștini? Ce faci concret acolo?
Creştini şi aspiranţi. Oricine e binevenit. Ce fac acolo? Programa şi programul sunt menite să ne înveţe şi demonstreze cum să relaţionam cu divinitatea astfel încât aceasta să se manifeste pe deplin în vieţile noastre, iar noi să experimentăm o viaţă împlinită, în armonie, pace şi bucurie indiferent de circumstanţele care ne înconjoară. Pe scurt, o viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Există constrângeri pe care Zimbabwe le “impune” ?
Zimbabwe este o naţiune multietnică ce respectă diversitatea culturală. Astfel, obiceiurile şi tradiţiile culturale sunt respectate de localnici însă nu sunt impuse străinilor. Daca însă aceştia decid să le adopte şi practice, atunci îşi asigură o şi mai mare deschidere, acceptare şi respect din partea populaţiei locale.

Președintele Robert Mugabe conduce Zimbabwe de aproape 30 de ani. Există contradicții politice în statul condus de fostul aliat al lui Nicolae Ceaușescu?
Să fiu sinceră, nu am simţit. Poate şi pentru că majoritatea timpului îl petrec în campus, lecturând subiecte legate de viaţa spirituală. Am luat într-un fel o pauză de la mondenitate şi politică.

Cum este percepută Europa din inima continentului african? Dar România?
Europa şi implicit România sunt percepute ca destinaţii ideale pentru o viaţă confortabilă şi lipsită de griji datorită bunăstării materiale pe care o percep că le-ar caracteriza. Nu în ultimul rând sunt fascinaţi de moda noastră, ei acordând o destul de mare atenţie felului cum se îmbracă şi mai ales pe varietatea articolelor de îmbrăcăminte.

Diferențele culturale, sociale, economice dintre europeni și africani sunt puternice ?
La nivel cultural şi social nu resimt mari diferenţe între africani şi noi, cei din Europa de Est. Prioritatea materialului şi deci a capitalului nefiind aşa de pronunţată ca în Europa de Vest, societatea este clădită pe valori creştine în centrul cărora stă familia, creştineşte şi nu doar legal constituită, respectul faţă de semeni, îndeosebi faţă de persoanele în vârstă, aprecierea deosebită a femeii ca mamă şi pilon al vieţii casnice şi, în general, raportarea comportamentului uman faţă de divinitate şi nu atât faţă de partea sancţionatoare a legii ca şi limitare a libertăţii personale. La fel ca şi noi sunt foarte deschişi şi direcţi în relaţionarea cu cei din jur, neexistând „programarea” vizitelor care există în Vestul Europei, iar ca fire sunt foarte calzi, ospitalieri şi generoşi.

Din punct de vedere economic aş spune că da, există diferente în nivelul de trai. Din păcate furnizarea serviciilor de utilitate publică suferă întreruperi şi, în general, lipseşte confortul şi multitudinea de servicii cu care suntem obişnuiti noi, europenii. Legat de aspectul “economic” cred că este şi lipsa de creativitate în ceea ce priveşte designul interior. Casele mi se par un pic austere însă poate observaţia mea este şi subiectivă având în vedere că în cei 5 ani în care am locuit în Italia ochiul şi-a format un anumit standard al frumosului, al armoniei formelor şi al utilităţii obiectelor care alcătuiesc spaţiul de locuit.

Care sunt punctele forte ale statului african Zimbabwe?
Aeroportul Internaţional Cascada Victoria (una dintre cele 7 minuni ale lumii), bogata cultură africană, mâncarea preponderent organică, lacul Kariba, cel mai mare lac artificial din lume. Și, nu în ultimul rând, Zimbabwe pare să fie cea mai bogată ţară din lume în resurse naturale ca diamantul, aurul, platina, cromul, fierul, cuprul şi cărbunele.

Cum arată Sighetul văzut din… Africa?
Sighetul văzut din Africa este pur şi simplu „acasă”. Este origine şi formare. Este ceea ce reuşesc să dăruiesc Africii şi ceea ce mă face unică şi încântătoare în ochii ei.

Mama ta a publicat, cu doar câteva luni în urmă, la Editura Valea Verde, o interesantă carte: “Doar cu Dumnezeu în lume”. Presupun că-i moștenești talentul. Te-ai gândit să-ți așterni pe “ hârtie” experiențele tale interesante de viață?
În momentul de faţă, nu. Am impresia că viaţa începe abia acum (la 35 de ani), deci sunt undeva la „Prefaţă” (zâmbește!). Oare câţi dintre noi găsesc această parte a oricărei cărţi interesantă?

De ce ai nevoie pentru a fi fericit?
De o relaţie de dragoste cu Dumnezeu. O relaţie liberă de tradiţii sau ritualuri. O relaţie care implică experienţa personală a manifestării Sale, iar nu cunoaşterea Lui prin prisma teologiei. Cu alte cuvinte, Isus ne dezvăluie legea, în sens de principiu, care operează în relaţia dintre lumea spirituală şi materială. Şi anume că lucrurile materiale au fost create „să ne urmeze”, să ni se adauge vieţii noastre, iar nu noi să le urmărim.

Pentru tineri poate fi Sighetul o variantă pentru împlinirea profesională?
Desigur. Cred însă că înainte de a se stabili în Sighet este util să locuiască şi în alte oraşe mai dezvoltate ale ţării sau chiar în alte ţări pentru a fi expuşi şi altor moduri de abordare a lucrurilor. Dacă în urma acestor experiențe reuşesc să asimileze şi să pună în practică doar ce este bun, atunci Sighetul va rămâne mereu un oraş viu şi în acord cu vremurile.

Cine conduce lumea?
„dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4:4). Fiind scris cu literă mică, nu cred că are nevoie de introducere suplimentară. Şi o conduce într-un mod foarte subtil, din „scaunul” minţii noastre prin manifestări ce circumscriu înşelăciunii la nivel de percepere a realităţii, îndoielii, fricii, dragostei de bani (atenţie, nu a banilor) însă şi celor aparent pozitive, ca nenumaratele activităţi de „divertisment” care însă prin frecvenţa şi intensitatea lor ne consumă întreg timpul pe care ar trebui să îl dedicăm şi scopurilor nobile. Astfel, încet dar sigur, ni se ia viaţa întrucât ni se ia timpul, iar viaţa înseamnă timp.

Industrializarea, globalizarea accelerată din zilele noastre duc la… omogenizare? Se pierd și/sau estompează valorile locale, tradiționale?
Într-o anumită măsură, da. Nu cred că reuşim să ne opunem cu totul valurilor schimbării. Însă, cu privire la anumite valori locale, tradiţionale, nu pot să spun că regret pierderea sau estomparea lor. Mi se pare că multe dintre acestea sunt rezultatul unui amestec de elemente păgâne (unde noţiunea de idol înseamă orice manifestare spirituală sau materială căreia i se atribuie puteri supranaturale, în măsură să afecteze realitatea) şi creştine. Iar acest fapt îmi creează confuzie. Ca şi creştin, cum poţi să fii şi păgân, iar ca păgân să fii şi creştin? Cred tot mai mult că lucrurile nu se mai pot adopta doar pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa spune lumea”. Cred că e nevoie de a le fi cercetată originea şi mai ales „baza legală”.

Ce aștepti de la sigheteni? Cum crezi că va evolua Sighetul?
Aştept să îşi pună mai multe întrebări şi să fie mai înclinaţi către cercetarea personală a adevărului şi a corespondenţei sale cu realitatea înconjurătoare.

Mulțumesc mult pentru interviu și succes în tot ceea ce faci!
Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc zile cu soare şi inspirate!

Autor, Ion Mariș