Intenționat am denaturat titlul de la care vreau să pornesc. (Mușatescu ar înțelege compromisurile la care astăzi e musai să se apeleze)!
În vremurile trecute, în literatura interbelică, ironia și sarcasmul aveau și ele o savoare tragi comică, cu măsură însă.
Era de o fină eleganță mucalită, cu accente picante pentru cei ce „gustau” astfel de creații.

Și cum nimic nu e nou sub soare, istoria se repetă, dar farmecul unei astfel de opere dacă ar trebui pusă în scenă în zilele noastre, cu personajele actuale implicate în viața politică contemporană, ar fi mai mult un spectacol jalnic, care te-ar lăsa cu un gust amar.

Căci despre o piesă de teatru readusă în scenă (la TV) este vorba și anume despre „Titanic Vals”.
Excelentă ideea, salutară chiar, o reală motivație de a aduce în prim plan o temă veșnic de actualitate: campania electorală!

Într-o atmosferă boemă, de familie normală, scăpătată, aproape de pragul sărăciei, se prefigurează la orizont niște viitoare „situații”, unele chiar nedorite, dar toate în ansamblul lor, ne poartă în universul din jurul personajului „împricinat”, dom’ Spirache.  Umilul, blajinul, cinstitul funcționar de la Prefectură, care după cum singur recunoaște, n-a făcut nimic ieșit din comun și care nu-și arogă vreun merit deosebit pentru societate.

Spre nenorocul lui însă (prin moartea fratelui său bogat), intră în posesia unei averi fabuloase și de aici urmează întreaga sa dramă în a se menține ca om, ca persoană onestă, cinstită, cu un mare simț al adevărului.
În același timp, oportunitatea ivită prin moștenire îi pune în cap întreaga familie, care crede că prin bani le este îngăduită orice „mașinațiune” de a accede la treapta cea mai de sus a societății.
Se invocă faptul că e democrație și alegerile sunt libere. „Lumea votează pe cine vrea și din urnă iese cine trebuie!”
Sunt trase sfori, intră în angrenaj „chibiții” puși pe căpătuială, se aruncă în joc mari sume de bani, pentru a-l plasa pe sărmanul dom’ Spirache pe un loc cît mai în față ca deputat.
Din acel moment suntem martorii torturii psihice ale acestui personaj, care nu-și vrea schimbată condiția lui ca om, care repetă cu ostentație că nu vrea să candideze și nu vrea să fie ales! Ajunge chiar să amenințe că în cazul  în care ar fi ales, se va spînzura cu cureaua de la pantaloni de cîrligul candelabrului din minister!
Savuroasă replica soacrei: „să nu cumva să te sinucizi că te omor!”
Nu vrea să-și facă campanie electorală! După o luptă acerbă cu ai lui, sfîrșește prin a le promite că va ține o scurtă cuvîntare să le adreseze votanților măcar două cuvinte.
Întradevăr, ia cuvîntul și cele „două” cuvinte sunt: „vă rog să nu mă votați! Nu am făcut nimic pentru d-voastră și nu vreau să vă mint că voi face de acum înainte, n-aș putea pune capul liniștit seara pe pernă”!
Stupoare generală!
Familia în criză de isterie! Trepădușii și chibiții implicați în agonie! A înnebunit dom’ Spirache!? Cum să spui așa ceva?

Comicul situației însă nu uită să apară!
Situația se inversează și dom’ Spirache este ales cu majoritate de voturi pe lista de candidați pe un loc eligibil!
Prin însăși atitudinea defensivă și chiar imploratoare de a nu fi ales! Așa ceva nu s-a mai pomenit niciodată la un candidat!

…Concluzia, căci despre asta e vorba încă de la început este că, spre deosebire de de acest dom’ Spirache de atunci, Spiracii noștri de acum se înverșunează aproape să implore electoratul să-i voteze, motivîndu-se fiecare în felul său, sau mințind în felul său.
La fel însă ca atunci s-au mai păstrat aceleași metehne; a se folosi de banii statului în campanii, a promite și a da pomeni electorale, a face și a desface alianțe obscure la limita legalității și, mai nou, de a schimba legea pentru a favoriza un anumit candidat, care  s-a dovedit că a fost cam neprezent în post.
Poate pentru a crea un confort pentru cei care-l susțin!?

Am „progresat” totuși  și pentru satisfacerea vanității unora, se calcă pe cadavre (la figurat!), doar că se uită că toate funcțiile și demnitățile sunt vremelnice și că, o pernă moale și un somn fără coșmaruri sunt de preferat!

Ileana Pisuc

Acum, mai mult ca oricînd, suprasaturația de orice fel, a cam ajuns la cote nebănuite..
Nu e domeniu în care excesul de orice fel să nu-ți sară în ochi, chiar orb să fii.
Dacă ai vrea să te disociezi, inevitabil vei fi pus la colț și catalogat: „bine că ești tu deștept”!
Tot e mai bine decît să intri în categoria celor puțin pretențioși.
N-o spun cu emfază sau cu ipocrizie, sau din snobism, dar avînd totuși pretenția că te-ai șlefuit cît de cît trecînd prin viața ai atîta discernămînt încît să judeci cu propria-ți minte și să nu iei de bun chiar tot ce ți se oferă, tu doar să te entuziasmezi și să bați din palme la comandă și să faci sluj în fața altora. A acelora care-ți „servesc” surogate pe post de autentic, tradițional contrafăcut, zîmbet sub grimasă, prietenie interesată, promisiuni mincinoase, etc. Toate avînd ca scop să te mulțumească și să te convingă că aceasta este adevărata realitate de care tu nu trebuie să te îndoiești ci s-o adopți ca atare!
Si atunci, unde este unicitatea fiecărei ființe dintre cele aproape 8 miliarde care populează Pămîntul?
De ce la nivel de societate trebuie să ne „tribalizăm” și, asemeni maimuțelor, să ne zgîim tîmp și să aplaudăm orice inepție?
De ce ne-a înzestrat Creatorul cu rațiune și discernămînt ?
Sunt întradevăr lupte de idei dar atîta timp cît ele duc la progres, sunt salutare!
Din contradicții se naște adevărul și progresul!
N-are cum să te dea pe spate o clădire istorică spoită pe dinafară doar ca să placă de moment ochiului fără a se respecta un adevărat protocol privind reabilitarea unui bun arhitectural vechi de secole.
Sau să se taie copacii seculari din parcuri pentru a descuraja înaripatele să se așeze pe crengi. Să faci din ei stîlpi de telegraf!
Sau nu pune în circulație mijloace de transport (CFR), care-și chinuie călătorii aducîndu-i în situația de a apela la 112 pentru a-i culege Smurdul din trenuri din cîmp!
Aproape că nu există domeniu în care să nu ne indignăm! Și asta din cauza „puțin pretențioșilor” de noi, care vedem, tăcem și suntem complici tacit, ajutînd la perpetuarea unor metehne ce ar trebui stîrpite odată!
Zicala „las’ că merge și așa” e în vogă și de ce să ne opunem noi trend-ului!?
Dacă am reacționa încă din fașă, începînd cu prima umilință de la un ghișeu public, pînă la punga cu pui sau pește stricat de la magazinul din colț, de la vagonul-sicriu pe roți cu toaleta înfundată încă de la plecarea din gară, cu uși care nu se închid, cu aerul reglat să nu poată fi oprit de-ți îngheață hainele pe tine pînă atunci transpirate de la lipsa de aer condiționat, de la sacul de ciment (caz real), care după trei zile nu s-a întărit, până la ,,țăranul cinstit” din piețe, care-ți vinde otravă sănătoasă Bio!
Dar, noi suntem din categoria „puțin pretențioși” emanații noii specii adică a formelor fără fond.
După atîta osteneală după alegeri e timpul să ne mai tragem sufletul încă 4 ani, să ne facem că muncim că ne place ce ni se întîmplă, că direcția e tot aia către gard!
Dar să nu ne plîngem!
Să avem satisfacția și mulțumirea că ne-am constituit cu bună știință o societate nouă, progresistă, „societatea celor puțin pretențioși”!

Tot e mai bine decît să fim taxați cu „bine că ești tu deștept”!

Ileana Pisuc

O remarcă banală, dintr-un context lipsit de importanță, din mass-media, m-a pus pe gînduri și m-a făcut s-o focusez cu starea de fapt din jurul nostru atît de zbuciumată în perioadă de alegeri.
Pînă și cuvîntul „alegeri” nu e deloc lipsit de esență în remarca de care aduc vorbire, și anume:
„De ce un măr putred poate strica un coș întreg de mere bune, dar un măr bun, sănătos, nu poate repara merele stricate?”
De aici ar trebui să reiasă că puterea răului e mai mare decît puterea binelui?” Că trebuie să avem mare grijă în selectarea și „alegerea” nu atît a merelor cît și a oamenilor!

Multe mere (și oameni) par frumoși pe dinafară dar sunt găunoși pe dinăuntru.
E drept, n-ai cum să știi atunci cînd așezi în lădițe merele, despre istoricul lor: cum au fost recoltate, dacă culegătorul a fost conștiincios, le-a cules cu mîna, nu le-a lovit, dacă a observat vicii de suprafață dar s-a făcut că nu observă, el urmărind doar cîștigul din numărul cît mai mare de lădițe culese.
Numai că în timp mărul rău, nescos la timp, poate compromite o întreagă recoltă de mere, aducînd pagube producătorului.
Aici mă refeream doar în cazul merelor.

În cazul oamenilor, cîte un putregai găunos, poate distruge o societate pe zeci de ani! Degeaba apare pe ici pe colo cîte un măr sănătos, e prea puțin într-un coș  plin cu mere găunoase. El va fi înghițit în scurt timp! „Ori ești ca noi, ori n-ai ce căuta în coș!!
Ar trebui atunci să renunțăm în a mai alege și așeza mere în panere? Eu zic că nu!
Doar că trebuie să avem mare grijă să le întoarcem pe toate părțile să le urmărim starea tot mereu și la primul semn de viciere să le îndepărtăm.
Dacă la mere s-ar putea, oare la oameni nu ar fi posibil?
Toți vor în PANER! Dacă se poate pe rîndul  de sus!  Mare grijă însă, că s-ar putea ca mărul de la fund să le răstoarne panerul. Trebuie o colectare selectivă făcută nu de mîntuială, cu aplecare și determinare.
Viermele din mărul găunos este pregătit să-și arunce putreziciunea în miezul cărnos precum corupția, ticăloșia și lipsa de scrupule din politică.
Niciodată nu vor fi mere perfect sănătoase, dar selectate la timp se pot salva cele bune.

Asa și în politică. Putregaiurile trebuie izolate și aruncate la coșul istoriei. Să-i lase pe aceia care chiar vor să însănătoșească și să regenereze societatea.
La asta însă trebuie să lucrăm cu toții, ca adevărați culegători de poame bune, să fim selectivi și să nu amestecăm merele frumoase și sănătoase cu putregaiurile!

Ileana PISUC

De mult eram pornită să abordez un subiect pe care, observ, mulți îl evită, se fac că nu-i intereseaza, dar sunt sigură că-i deranjează. A trebuit ca o poză din media să mă facă să mă hotărăsc, să reacționez și să-mi spun: Gata, pînă aici! Lăsați țăranul în pace!
Nu vă jucați cu imaginea lui, nu i-o pervertiți, nu o transformați cu orice preț în afacere particulară, după interese comerciale, care în ultima vreme au cam dat pe de lături.
Se poluează tot: politică, educație, cultură, aer, apă, mîncare.
Toate se trag unele pe altele ca într-un carusel, de te ia cu amețeală, însă nimeni nu se dezmeticește să zică: Destul! Ne-a ajuns!

Pentru mine, picătura care a umplut paharul a fost cînd am constatat, cum, pe centrul orașului în plin vad comercial, dispar anumite magazine de profil și în locul lor apar ca ciupercile după ploaie ,,emanațiile” în materie de Fashion în îmbrăcămintea tradițională, țărănească.
Luat la pas, orașul este înțesat de aceste ,,buticuri”, create împotriva bunei tradiții și a bunului-gust al țăranului și care reinterpretează portul adevărat cu kitsch-uri ce se vor autohtone.
Sumne și pînzături, cămeși, toate trase pe calculator, pentru iubitorii de artă „pură”! Purul chinezesc, combinat cu cel turcesc, vor să dea împreună portul nostru strămoșesc.
De ce oare atîta înverșunare în a „reinventa” portul țărănesc, de care se fugea în trecut? Nu că ar fi ceva de blamat, dar nu oricum! Mai demult nu trebuia mai mare insultă decît ca cineva să te facă țăran! Toți se vroiau domni! Oricum!
Se pedalează acerb pe promovarea unei industrii de modă îndoielnice, din păcate cu asta defilăm, exact ca și cuiul din capul Pietonalei. Astea să ne fie brandurile din oraș? Turiștii care nimeresc în urbea noastră le iau de bune și-și fac o părere: aceasta să fie oare mult trîmbițata noastră artă maramureșeană?
Chiar nu există în cadrul Primăriei o persoană competentă desemnată să urmărească aspectul orașului și a ceea ce se promovează sub ochii lor?
Oare ce interese se ascund în spatele acestor buticuri care cuceresc orașul? Pe ce criterii se dau?
O fi asemeni cu Piața de alimente, cu mărfuri aduse de oriunde, numai de la producătorii locali nu, iar necăjiții, cu cîteva produse din propria gospodărie se pitesc pe trotuare pe lîngă Big, sau printre blocuri, vînați de cei din Pol. locală și amendați. Pentru că ei nu au acces la piața publică, acolo fiind o castă greu de spart!
Așa și cu produsele non-alimentare dar de bun-gust, în conformitate cu un oraș care s-ar vrea oraș, dar trebuie să se retragă în fața „emanaților” tradiționali, ancestrali, naturali țărani!

Iubesc țăranul, sunt parte din ei, mi-e drag pîna la lacrimi țăranul (născut iar nu făcut!). De aceea mai zic o dată: lăsați-l în pace, luați mîna de pe el, nu-i pervertiți imaginea, nu i-o folosiți pentru interesele voastre comerciale!
Țăranul adevărat, cu portul lui adevărat, reprezintă un brand de țară, dar nu oricum! Portul țărănesc adevărat are o sobrietate a culorilor, o noblețe a materialelor folosite care, împreună, dau autenticitate celui care îl poartă.
Niciodată nu voi recunoaște o țărancă trasă pe sticlă sau o cămeșa trasă pe calculator sau o pînzătură și o sumnă „învechite” pe loc și trase în sute de exemplare, făcîndu-le „unicate”!

După toată această tiradă adusă în apărarea țăranului meu drag revin iar și iar la această poză și titlul sugerat de ea nu mi se pare nicidecum exagerat! Dumneavoastră hotărîți!

Ileana PISUC

Zbuciumate și comasate timpuri se abat peste noi!
Modificări la schimbări de tot felul ne bombardează pe toate mijloacele de informare, menite să ne bage-n ceață, să ne deruteze și deturneze de la adevărata cale ce-o avem de urmat.
Ni se promit ciolane (era să zic ciolace!), bugete cum n-au mai fost, lapte și miere să dea pe de lături! Ce mai! Cornul abundenței riscă să ne înece la propriu. Noi trebuie doar să luăm cu pîine să nu mîncăm gol!
Riscăm să ni se aplece!
Numai că noi am mai „gustat” din meniul de campanie electorală și ni s-au cam strepezit dinții.
În speranța succesului, fiecare sare cu tot arsenalul din dotare să mai aburească iar electoratul.
Unii se grăbesc să fure startul, ale lor minciuni să fie mai proaspete, mai atractive, să rupă gura tîrgului.
Îți trebuie mare dexteritate să discerni grîul de neghină și îți vine să-i trimiți pe toți care s-au perindat de peste 30 de ani „la butoane” să meargă acasă.
Orice pe lumea asta are și un sfîrșit. Alianțele răului însă se pare că se regenerează din propriile inepții și devin imune la orice antidot! Au un singur dicton: „La timpuri noi, tot noi”!
Au făcut toate matrapazlîcurile posibile pentru a îndepărta sau chiar a anula eventualii posibili adversari prin comasări, artificii de ultimă oră necinstite doar pentru că ei pot!
În timpul acesta „țărișoara” pentru care ei și-ar da viața, suferă…
A fost furată, umilită, batjocorită și toate astea fără frică, că vor deconta într-o zi cele făcute și parafăcute.
Eu știu că atunci cînd preiei ceva ce nu-ți aparține dar ți se încredințează această gestiune, trebuie să faci în așa fel încît la predarea „afacerii” să răspunzi atît de plusuri cît și de minusuri. Cele din urmă trebuie decontate din propriul buzunar, dacă ai fost un gestionar prost. Nu-i de vină cel ce preia după tine de găurile lăsate!
De ce oare această regula nu se aplică și în funcțiile publice?
Pentru că banii sunt publici, adică ai noștri, din care se pot înfrupta cu nerușinare fără frică, nefiind obligați să-i returneze cîndva? Dacă s-ar institui la nivel de Constituție o clauză în care să fie stipulată „legea gestiunii în funcțiile publice” cu „predare-primire” la fiecare 4 ani și publicarea „gestionarilor” cu minusuri în gestiune, de care să ne ferim în a-i mai allege?! Bineînțeles la predare să stingă lipsa și următorul să preia o gestiune curată!
Eu văd gestiunea unei țări, a unui oraș, ca pe o bancă, unde deponenții se interesează cît e de sigură banca, dacă personalul e de încredere, etc. La fel și vistieria țării e constituită din banii contribuabililor (culmea e că nici măcar nu așteptăm dobînzi la dările impuse ci tot ei le tot măresc și cu greu le mai putem plăti!).
Și atunci cum se face că de la an la an ne merge tot mai rău, „gestionarii” sunt tot mai nepricepuți și noi tot le plătim lipsurile din gestiune?
Pentru că nu-i tragem de mînecă, pentru că ne e frică de ei?
Ca cetățeni, avem tot dreptul prin Constituție să le facem „inventarul” măcar o dată la 4 ani și să-i taxăm în funcție de cum au administrat gestiunea încredințată.
Noi suntem „revizorii” lor, ei sunt slujbași puși să ne slujească, doar sunt plătiți pentru asta!
Haideți să ne luăm rolurile în serios și să le amintim celor care tînjesc după OS, că vin alte timpuri și alte partide, mici la început dar cu determinare, care chiar vor să se implice în a face ceva pentru comunitate. Trebuie doar să vă învingeți repulsia cînd auziți de politică și cînd se mai naște timid cîte un partid – plăpînd la început – dar care trebuie întărit prin încrederea a cît mai mulți aderenți dornici de „curățenie” pe toate planurile!

Ileana Pisuc
(membră a Partidului Renașterea și Dezvoltarea Maramureșului)

La începutul acestei săptămâni am participat la ședința discutării bugetului pe 2024 și am rămas cu niște mirări și întrebări, care-și caută răspunsul.

Departe de mine gîndul de a comenta sau a contesta cifrele seci din prezentarea făcută de consilierul local N. Iuga (n-am studiile necesare), dar din fericire, am alte „veleități” cu care m-a înzestrat mama-natură: văz, miros, auz!

M-a frapat disproporționalitatea sălii de consiliu. Prea mult spațiu alocat ,,tribunei” aleșilor, cu cei 19 ,,sfetnici” (consilieri) pe două flancuri, blindat cu tehnologie de ultimă oră (de a vota la comandă!). În comparație, doar cîteva scaune, locul destinat publicului spectator. Cam 80% și 20% împărțirea ,,echidistantă”.
„Fumoarul” este amplasat pe coridorul aferent sălii de consiliu, acolo se fumează ,,în draci”, în dreptul geamului. Păi, dacă fumatul este interzis în locurile publice, Primăria face excepție? Tot fumul intră în sală și pentru un nefumător este crunt!

Am remarcat… căldura excesivă în toată instituția! Risipă totală! Pentru că e de unde!?…

Bugetul este aproape cu 50% mai mare decât cel din anul trecut și ca toate din ultimii 30 de ani?!

Auzul mi-a fost atras de frecvența cu care se repetau planuri și sume legate de cîini, adăposturi, hrană, legate tot de aceștia. Nimic despre oameni bătrîni neputincioși, azile, programe pentru ei. Sau poate cîinii sunt de preferat, neputînd contesta cele ce li se pun în cîrcă?! Mai latră și ei dar cine să-i bage-n seamă. Cîinii latră, bugetul se împarte!

M-a uimit de-a dreptul ușurința cu care s-a votat mărirea capitalulului social la Mara-Nord, cu 500 mii lei (sper că nu greșesc), sub motivația ,,să se termine odată cu problemele și criza de acolo, să se repare odată (furăciunile?) și să fie bine!” Cine ne garantează că se vor stopa furăciunile? Au dat socoteală cei de dinainte? Cum au predat gestiunea de-a lungul anilor. Atîta timp cît se vor „repara” devalizările din bani publici, din păcate nu prevăd o soartă mai bună a orașului.

La final ne-a fost proiectată o imagine cu un purceluș (pușculiță) din care, oricît se scutura, nu ieșea decît praful.
Eu le-aș scutura buzunarele și conturile celor aleși (de mult), să văd dacă iese numai praful! Sau praful lor o fi mai galben?!…

Ileana PISUC

Apusul de soare e doar răsăritul văzut de la spate!
Parafrazez un vers al unui cîntec de actualitate, care se potrivește mănușă celor ce urmează a fi spuse.
Mi-a fost ridicată mingea la fileu de un articol recent din ,,Salut Sighet”, legat de neputința și reaua voință înconjurătoare cu care parcă suntem blestemați în a perpetua în toate domeniile.
Omul întreprinzător cu inițiativă este pus la colț; musai trebuie să îi găsim o vină, că prea se crede deștept, că va sparge o dulce inerție pentru mulți (las-o așa ne-am obișnuit cu ea!), încît trebuie omorîtă din fașă!
,,Bine că e el deștept!”
Da’ nici noi nu ne lăsăm!
Invidii și răutăți au fost și-n alte timpuri. Dacă unul era mai harnic, mai chivernisit, era considerat un paria, un ,,dușman al poporului”! Un chiabur!
I se confiscau bunurile și era exilat în Bărăgan, în bordeie de pămînt, condamnat la moarte prin inaniție sau prin condițiile extreme în care trebuia să viețuiască.
Acasă, toată agoniseala lui, era împărțită la pleava societății care n-a făcut nimic doar a așteptat „oportunități” nemeritate. Ba tot dintre aceia erau aleși și ,,capii satului” (primarii), astfel că întreaga comunitate se ducea de rîpă!
Noi aveam Bărăganul, Canalul, pușcăriile politice, alții aveau Siberia, Gulagul. Fiecare își stîrpea elitele cu mijloacele proprii.

Inițiativa particulară pentru cei mai mulți, era o sinucidere, mai ales dacă riscai să faci și un credit bancar.
Acum mai e cît de cît o stabilitate predictibilă în ceea ce privește dobînda, dar în urmă cu 25 de ani, cînd noi am fost ,,pionieri” (nebuni, aș zice) și ne-am înhămat la căruța ,,privatizării” dobînzile erau înrobitoare. Pornind de la 10 – 15%, ajungeam la 240%, ba chiar la 400% .
Nu aveai cum ca într-o perioadă scurtă să te dezvolți și să poți să le dai o așa dobîndă.
Erai executat, lăsat în drum în pielea goală! Nu-i păsa nimănui!
Dacă puneai problema reeșalonării, erai privit ca un ciumat, ba îți aduna dobînda la dobîndă și îți creau un nou credit pe care îți era imposibil să-l mai plătești.
Lucram mai mult ,,în roșu”, pe pierderi!
De dinafară erai privit cu invidie, dar înăuntru era un stres continuu și aveai doar un singur scop; să vinzi și să scapi! Prin asta, marele perdant (pe lîngă tine) era și orașul.
Nu erau mulți cu inițiativă pe atunci, pentru care afacerea era însăși viața lor, făcută cu ,,sînge, lacrimi și sudoare”, plus credit înrobitor la bancă.
Pentru acei care au luat totul de-a gata, care s-au trezit cu ,,capital” peste noapte din tranzacții oneroase sau privatizări la ,,negru”, era normal să nu înțeleagă.
Am fost printre cei care ne-am pus casele la mezat și le-am pierdut!
Mulți s-au retras, și-au lins rănile și și-au jurat că nu mai fac.
S-a ales praful de multe visuri, s-au îngropat multe inițiative, care dacă erau stimulate, aduceau plus-valoare comunității sighetene. Din păcate au fost alese doar persoane nefaste la conducere (cu mici excepții), pornite pe căpătuială și interese proprii.
E o conspirație parcă a rea-voinței, a băgatului bețelor în roți, a neprofesionismului generalizat!

Părerea mea e că s-a instaurat așa o stare de lîncezeală care s-a cronicizat în 30 de ani, orașul e tot flămînd și gol, banii lui (ai noștri) se învîrt prin buzunare largi care nu se mai satură, nimeni nu-i aude plînsul; micilor întreprinzători li se pune călușul în gură, anii trec populația îmbătrînește iar tinerii o apucă încotro văd cu ochii!

Dar, niciodată să nu spui niciodată!
Evenimentele din ultimele zile legate de asasinarea liderului de opozitie rus Navalnîi, ne fac să medităm adînc.
El și-a prevăzut sfîrșitul și a lăsat un mesaj foarte sugestiv: ,,Să nu vă fie frică! Suntem puternici”!
Să nu ne resemnăm asemeni ciobănașului din Miorița în fața morții!
Lumea a evoluat, depinde de noi să ținem pasul cu Schimbarea!

Ileana PISUC

Și cîți o să mai treacă?!…
Nu vreau să fac bilanțuri de an, toate au venit cum au venit și au lăsat în urmă toate.
Singura certitudine care a rămas este că încă mai suntem, cu voia Celui De Sus, iar bilanțurile și planurile noastre depind în mare parte de El, dar, coroborat și cu acțiunile noastre.
El e singurul care proiectează deopotrivă eul și lumea lui oglinditoare, poate face mai mult decît orice forța exterioară pentru a destrăma pînza țesută ziua.
E mare lucru să numeri anii scurși și să constați cu satisfacție sau cu o umbră de regret că nu ți-au ieșit toate cum ai fi vrut…
Intențiile au fost bune dar, de multe ori s-au pierdut pe drum, ori n-au fost bine urmărite.

„Omul seamănă, dar nu acordă nicio atenție felului cum se dezvoltă sămînța. Ea încolțește și se coace, iar apoi fiecare trebuie să mănînce din rodul propriului său ogor. Nu numai acțiunile, ci și omisiunile noastre ne devin destin. Chiar și lucrurile pe care n-am reușit să le dorim sunt contabilizate prin intențiile și realizările noastre și se pot transforma în evenimente grave.” („Regele și cadavrul” de Heinrich Zimmer)

Vorbind de „evenimente grave”, n-o să mă refer la la ceva global, mondial, ci la ceva mai „personal” , aproape de ființa și înțelegerea mea: Orașul meu!

Încărcată fiind încă de magia sărbătorilor de Crăciun, mă întorc în timp la colindele de altădată, la zăpezile de odinioară și intru ca într-o transă și mă las purtată de melancolie și, mai presus de asta, de o tristețe inexplicabilă care mă cuprindea atunci cînd mergeam la colindat cete de copii pe la geamurile caselor din sat. Nu mă puteam bucura pe deplin de mila care mă cuprindea față de mama. Cum stătea ea acolo acasă, ne pregătea pe noi, dar ea rămînea în poartă să ne urmărească și să ne aștepte. Și dacă colindam, colindam cu glasul sfîrșit și de abia așteptam să mă întorc la ea. Această milă, sfîrșeală, neputință, toate la un loc n-au dispărut în timp. Mă încearcă și acum, în anumite circumstanțe. Cîteodată îmi pare că le-am uitat sau că măcar s-au estompat, dar sunt anumite corzi ale sufletului care, dacă le atingi, vibrează iar cu aceeași intensitate .

O astfel de „vibrație” simt de fiecare dată cînd plec din țară. În loc să mă bucur și să mă detașez de ceea ce-am lăsat în urmă, mă apucă așa o milă, o senzație de trădare că am putut să plec și s-o las… Cu cît contrastul e mai izbitor (vorbesc de America), cu atît vina că la alții se poate și la noi e tot așa e și mai mare și frustrarea e pe măsură. Mă îneacă un nod în gît și mustăcesc eu cu mine, conștientă fiind că sunt neputincioasă în a schimba lumea asta prost croită.

Am reușit după multe exerciții să-mi formez o lume mai mică a mea: Orașul meu! O lume în care, totuși, m-aș putea angaja să fac ceva, să încep de undeva. Să reacționez cumva la ceea ce nu-mi place, prin atitudine, prin scris, să nu trec ca și cum n-aș vedea sau nu mi-ar păsa.
Să las și eu ceva în urma mea, o dîră măcar. Mi-e drag orașul meu, de cînd l-am descoperit, din anii de Liceu. A fost ca o Fata-Morgana pentru mulți tineri de atunci, anii 1970 – 1975. A merge la oraș, la „Dragoș-Vodă” era ca acum la Oxford! Orașul era ca un magnet, oferea oportunități; cinematograf, sală de spectacole și teatru, centrul era animat de tineri, parcurile bine îngrijite, adevărate oaze de verdeață, fîntînă arteziană. Era o atmosferă cosmopolită, cu miros de civilizație la care toți speram, cu o industrie funcțională atît cît s-a putut. De atunci, nu s-a mai văzut vreun progres, dimpotrivă, în timp s-a degradat totul, s-a lăsat orașul în cădere liberă și ruină. S-a spoit pe ici pe colo în culorile curcubeului clădirile de patrimoniu, în funcție de cine le-a „acaparat” făcîndu-le – la parter – buticuri de un gust îndoielnic. Dintr-o „mică Vienă” a ajuns un tîrg murdar, scorojit, mutilat de tot ce a reprezentat verdeață, cu cinematograful care stă să se surpe, cu sala de spectacole așișderea, cu o industrie pe butuci, fără perspective pentru tineri. Ultima fiță, totuși este înțesarea orașului cu camere de supraveghere. Ca să ne apere de ce!? Poate de traficul de țigări sau droguri? Cît de orb să fii și să te faci că nu observi, să-ți pară o normalitate această imoralitate de interes din partea celor care-l păstoresc și-l spoliază de bani din bugetul local sub pretextul „strădaniei” lor?
Exact ca o armată plină de generali înstelați cărora nu le pasă că le mor soldații pe capete și pierd redute dupâ redute! Cel puțin Sighetul meu drag e o redută pierdută pentru actualii edili. Ei nici măcar nu se simt și nici nu sesizează!

A venit însă timpul să ne sesizăm NOI!
Oamenii de bună-credință, care sunt convinsă că sunt plictisiți, dezamăgiți și le e lehamite de tot ce ține de alegeri, politică, propagandă mincinoasă, luptă pe ciolan, nepotisme, amantlîcuri, parandărături, interese de grupuri, clanuri etc. Nu știu cîți dintre dumneavoastră ați aflat că s-a născut în perioada Crăciunului un partid în orașul nostru: Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului. A și fost deja botezat! PRDM. Să-l primim și să-l adoptăm fiecare dintre noi, cei care simt că așa nu se mai poate și trebuie schimbat macazul!

E un partid legal constituit, statutar, cu toate drepturile și prerogativele de a participa anul acesta la alegeri. Eu zic să-i acordați toată atenția și aveți încredere că nu veți fi dezamăgiți. Vrem să ne luăm orașu înapoi! Pentru că merităm!

Ileana PISUC

Foto: Tomi Hoffer

Am oscilat atunci cînd am ales un titlu pentru acest articol între „Cel mai căutat dintre băimăreni” și „Bilete de papagali”. Cel mai potrivit zilelor acestora, este, totuși, cel din urmă. Suntem martorii unui spectacol comic pe scenele tuturor televiziunilor, mediatizat la paroxism, penibil, demn de toată mila. „Fuga lui Cherecheș din țară!” Personajele, scoase parcă din pălărie, de o comicărie tristă…

Am și eu așa o pretenție, o mîndrie neaoșă față de un act (ne)cultural, dar cînd văd acest teatru de două parale, cu toată protipendada reprezentativă a apărării unei zone de frontieră importante a țării, mă înfioară! Pe mîna cui e „siguranța națională” vorba „sprîncenatului”. Orb să fii și să nu-ți fi dat seama la timp, că dl. primar Cherecheș va fugi. Să rămînă el în coada atleților de frunte care au fugit înaintea sa.

Pentru mine n-a fost o surpriză, ba chiar m-am bucurat că bănuielile mele s-au adeverit. Pînă și într-o piesă comică, personajele au așa o savoare, rămîi cu un mesaj subtil, dar în cazul acesta rămîi doar cu un gust amar al prostiei crase ale protagoniștilor. Eu nu caut neapărat vina ofițerului din tura în care primarul fugar a ieșit. Caut din urmă „palmaresul” acestor vajnici paznici frontalieri, care, cu ochii ațintiți doar asupra euroilor luați ca șpagă, nu aveau cum să observe și chipuri umane. Ce să zici? Defecțiune tehnică! Doar la asta să se rezume „datoria” pentru care sunt (și) plătiți? Rușinos, să murdărești haina statului și sub umbra epoleților să cerșești niște amărîți de euro de mașină care tranzitează Vama. Măcar dacă făceau ceva ptentru acei bani, dacă tot întindeau mîna ca niște cerșetori la geamul mașinilor. Trebuia să dea niște bilete de intrare sau ieșire, fie și bilete de papagal, care să le poarte numele!
……………………..

Degeaba se schimbă „capii” cei mari, județeni, locali, vin alții la loc, metehnele se vor perpetua, deoarece de 30 de ani așa se merge. Angajările la Poliția de Frontieră, Poliția Locală, Jandarmerie etc., nu se fac pe criterii de competență. Se știe și se vorbește prin tîrg (oraș) despre cît ai dat ca să lucrezi la stat?! Acum, trebuie scoasă cumva și „investiția”, fie și prin acei 5 euro. Puțin, puțin, dar des. Dacă tot se va face mare anchetă și razii (după ploaie, chepeneag!) la aceste instituții de pază a frontierei la Sighet, nu vă limitați, domnilor controlori doar la demiterea „bibanilor” luați și „plevușca”, cea care își vede neostoit de treabă și apără și protejează comerțul ilicit cu țigări, droguri, pe care colegii lor le lasă să intre în țară ca-n brînză! Trebuie și gura lor să „mănîncă”!

Cît de polițist local să fii și să nu te sesizezi cînd la toate intersecțiile și intrările în piețe, aproape că ți se bagă țigări de contrabandă în gură! Oare nu vezi sau n-ai voie să vezi? Dacă noi, ca simpli localnici, suntem agasați de aceste practici pe față, dînșii puși să ne protejeze, ce fac? Acești „Yes Mani” ai primarilor, nu ascultă decît de ei? Atunci de ce sunt plătiți de noi?

Se zice că în orice rău e și un bine. Cel puțin în cazul d-lui Cherecheș s-a adeverit. A trebuit să vină un moment cînd să se spargă buboiul (din vămi), că deja începea să pută! Să aflăm că în fruntea celor mai importante instituții de siguranță sunt numiți pe post polițiști de nota 4 (!), în timp ce în Academia de Poliție studenților li se oferă mîncare cu viermi și sunt trimiși acasă, să studieze on-line!!! Așa le-a trebuit! Școală superioară, cînd pentru meseria pentru care se pregătesc, statul îi vrea obedienți și proști! Mare lucru să știi aduna euroii din mită și la sfîrșitul programului să participi la întîlnirea din WC pentru împărțeală! Cîtă știință de carte îți trebuie pentru aceasta!? Noi, cei de pe margine, martori la aceste derapaje, nici măcar nu putem să ne mai indignăm, ne pufnește rîsul de atîta prostie. Săracul Caragiale, dacă ar mai trăi… Măcar de la el rămîneam cu o ironie fină, acum rămînem după tot acest teatru cu un sentiment de jenă, și de penibil.

În final, am doar o scurtă abordare a celor aflați sub arme, că tot a fost Ziua Națională, mai ales a acelora care sunt puși să păzească fruntariile țării. Faceți-vă fiecare mea culpa și răspundeți-vă singuri la întrebarea:
– Ce mă mînă în luptă? Motivația profesională și interesul național, sau motivația financiară și interesul personal?
Această întrebare să vă urmărească tot timpul! Așa să vă ajute Dumnezeu!

Autor, Ileana PISUC

Se apropie cu pași repezi sfîrșitul de lună Octombrie și implicit și data de 31, dată la care se „sărbătorește” Hallowenul. Termenul este împrumutat și adoptat din cultura americană. Eu i-aș spune noncultură, deoarece n-ar trebui ca urîtul, grotescul, hidosul să fie sărbătorite și să se facă din acestea o adevărată isterie națională.
Se amenajează parcuri cu tematică (zic ei, culturală!?) pentru a aduce în prim-plan o tradiție care are în centru promovarea Răului.
Orb să fii și să nu realizezi că Răul, sub toate formele lui, cotropește Pămîntul, că doar o mică parte din el nu e angrenat în vreun conflict armat.

Noi, am putea spune că suntem printre puținii norocoși care pînă acum privim sau suzim doar de la știri despre pîrjolul din jur.
Și atunci uimirea mea e cu atît mai mare cu cît constat că nu învățăm nimic din ce se întîmplă, ci, dimpotrivă, parcă vrem cu orice preț să provocăm forțele negative prin atitudinea noastră.
De unde atîta înverșunare și implicare în a practica acest Hallowen, de care cei mici sunt fascinați, prin prisma pregătirilor făcute de cei mari pentru a-l întîmpina?

S-a creat o adevărată industrie cu accesorii și costume de vrăjitoare, scheleți, țeste de morți, paianjeni uriași, etc., toate împreună menite să creeze o atmosferă de spaimă și groază! Cui folosește? Avem nevoie de o personificare a Răului, cînd el există la tot pasul și ne lovim de el?
E drept are denumiri multiple;  Hamas, grupări teroriste, de crimă organizată, de trafic de carne vie, de trafic de droguri, etc. De ce e nevoie ca această „sărbătoare” s-o celebrăm?
Cum? Urîțindu-ne proprii copii, pictîndu-i pe față cu desene grotești sau cu măști hidoase, profitînd de inocența lor, ei luînd totul ca pe o joacă. Doar că această „joacă” cu focul are repercusiuni în timp…
Cum să realizeze ei crescînd, că practicile părinților cu ei, mici fiind, nu erau dintre cele mai sănătoase?!
Dacă tata și mama se amuză văzîndu-le fețele schimonosite, de ce ajunși la adolescență n-ar fi bune drogurile, armele, sau alte lucruri interzise?

Mare grjă, că veți crește ce semănați, că inocența odată pierdută nu se mai întoarce.
Dacă Omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, de ce se vrea, cu orice preț, mutilarea, urîțirea, desfigurarea chipului uman?
Nu vă afectează cu nimic chipurile acelor copii din teatrele de război, scoși de sub dărîmături, mutilați de schije și explozii, munca celor care vor să-i salveze, chinul lor de a trăi apoi cu cicatricile pe viață!?

De ce favorizăm cu tot dinadinsul energiile răului și ale întunericului? Să fim recunoscători pentru pacea și starea de acalmie în care trăim și să nu întindem coarda.

Asemeni multor altor „curente” la modă, dar fără esență, care s-au perimat, haideți să ignorăm și acest Hallowen. Am fi mai puțin cool sau nu am fi în trending? Pagubă-n ciuperci!

Avem atîtea alte sărbători frumoase care ne reprprezintă și care omagiază viața, lumina, frumosul, încît nu avem nevoie să ne aliniem la aceste „fițe” americănești. America are și alte valori care ar trebui adoptate: munca asiduă, seriozitate, civilizație, empatie, etc.
Să ne simțim privilegiați în fiecare zi că putem să vedem chipurile celor dragi, frumoase și neumbrite de nicio frică.
De ce să ne urîțim cu tot dinadinsul?
Nimic, nici măcar Hallowenul nu merită dezumanizarea și desfigurarea chipurilor cu orice pret, doar de amorul artei!?

Ileana Pisuc