N-aș fi crezut niciodată ca, după 60 de ani, să retrăiesc același coșmar care mi-a bîntuit copilăria ani la rînd. Atunci era coșmarul războiului trecut, iar acum a celui prezent în toată lumea.

Copil fiind, posibilitățile de orice fel erau precare; fără curent, fără televizor, fără telefon. Singurul telefon era cel de la poșta din sat, unde erai anunțat că ai o convorbire la ce oră și în ce zi. Așteptam vești cu atîta înfrigurare, acel telefon era cam singura noastră conexiune cu alte lumi… Zilele treceau, dar serile, mai ales cele de iarnă, trebuiau umplute cu ceva. La țară, cel puțin, se organizau șezători, bineînțeles acolo unde exista cîte o lampă mare și petrol în ea, iar gazda avea provizii de lemne pentru a oferi condiții musafirilor. Mîinile harnice deabia atunci prindeau un pic de odihnă de la muncile cîmpului și se „delectau” cu alte îndeletniciri mai ușoare și creative. Se torcea, se puneau „teri” (războaie) se coseau cămăși, se făcea „ciur” (dantelă), bărbații încrustau fuse, fluiere, tilinci, cu care întrețineau mai apoi atmosfera. Noi, copiii, prin paturi, pe după perne, trăgeam cu ochiul și cu urechea la adunarea din casă, care trebuie să recunosc, la noi era deja o obișnuință. Printre sfîrîiturile de fuse, vocile molcome depănînd amintir sau „grozuri” din război mi-au rămas întipărite în minte, mă captivau și mă făceau curioasă nevoie mare. Ce desene animate pe aceea vreme, filme adevărate se derulau din gură în gură! Eu le vizualizam cu atîta implicare, mai ales cele legate de război, că nu puteam să adorm, aveam coșmaruri și nu de puține ori, mama era nevoită să mă trezească la realitate. Pe atunci nu era anunțul „interzis copiilor sub 12 ani”. Urmarea a fost că am rămas cu o sechelă, și anume nu era nimeni în stare să mă dezbrace de culcare de spaima începerii vreunui război! Cum să fug dezbrăcată? Tîrziu, în noapte, cînd mama considera că deja sunt adormită, mă dezbrăca.

… Sunt deja matură, dar sentimentul acela de nesiguranță se pare că nu a trecut. Lumea a avansat, dar din păcate în rău, a acumulat niște tare nevindecate, ținute în stare latentă și care încep să apară la suprafață asemeni unor izbucuri. Se cotropesc state pe state peste noapte, fără măcar un preaviz. Se iau copii de lîngă mame și-i duc ostatici, se răpesc tinere de lîngă iubiții lor, se măcelăresc frați între ei. Și toate acestea într-o frenezie de oameni bolnavi, fără nici o regulă de civilizație sau de război, doar pentru a-și satisface pofta de sînge și răzbunare. Întrebarea este: Cui folosește? Cine determină asemenea monstruozități și care e satisfacția? Degenerăm ca specie, ura e singurul catalizator în acest marș către autodistrugere? Să fie niște cicluri pe care omenirea trebuie să le parcurgă iar și iar? Dar de ce doar în rău? De ce nu vedem valuri de efuziune, între oameni, îmbrățișări colective, doar țăcănit de arme și strigăte de luptă?

Oare cine stă în spatele acestor orori și trage foloase și ne suflă în ceafă? Să fie doar vîntul?

Ileana PISUC

Sursa foto: Internet

Se vorbește (și încă mult!) zilele acestea, despre substanțe, ierburi, pastile, încît mi-am propus să abordez și eu (în felul meu mai neaoș), o „Pastilă  de Sîmbătă”.

Nu vreau să mă dau atotcunoscătoare în acest domeniu destul de spinos, al drogurilor, sunt o novice, dar citesc și ascult mijloacele de informare, despre amploarea pe care o capătă acest flagel.

Ca mamă, cred că sunt îndrituită să afirm cu tărie și convingere că fiecare copil este rezultatul „bulionului existential” în care s-a născut și dezvoltat. Acest mediu va fi responsabil de toate succesele sau derapajele  adultului de mai tîrziu. Valorile pe care tu, ca părinte, le transmiți se perpetuează pentru generațiile viitoare.

Generația mea, avea  principii simple: „Sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac”.  Fiind dotați încă de la început cu minte și înțelepciune, de aici încolo, trebuia să le pui la treabă! Părintele avea rolul de „supervisor” pentru a contracara eventualele derapaje. Toate împreună, încununate de convingerea că Cineva de Sus ne privește și ne veghează. Dacă nu te raportezi la o conștiință supremă nu ai un reper precis. Prea multă libertate poate duce la liberinaj, fără hotare o țară este vulnerabilă, fără legi ferme, un stat este  slab.

Cunosc situații concrete în care sunt persoane implicate pentru a salva suflete din întunericul drogurilor. Se reușeste într-un final, e drept, cu greu, dar ce e cel mai greu și aproape imposibil este de a vindeca persoana în cauză de  dependența de educația primită pînă atunci.

Dacă i se repetă copilului  constant, tu ai, tu meriți ce-i mai bun, noi putem, tu ești deasupra, tu nu trebuie să faci nimic pentru toate astea, greu, foarte greu sa-l vindeci! Însuși genomul lui intern e bolnav, e pierdut! Dacă l-am „,anesteziat” ani la rînd, ținîndu-l într-o bulă, doar ca să ne fie bine nouă, să-i știm liniștiți ca noi să ne vedem de-ale noastre, cum vrem apoi să-i vindecăm?

Omul se naște cu un gol interior care trebuie umplut cu Dumnezeu. Nu trebuie lăsat golul la dispoziția celui ,„Rău”! Suprasaturația de mic, mai ales cu lucruri nu neapărat necesare, trage după ea rezultatele de mai tîrziu. Copiii au nevoie de repere. Meseria de părinte este una dintre cele mai grele. Părinții sunt oglinda copiilor. O oglindă pătată va da o imagine tot pătată!

Răul, oricum l-ai privi a fost rău și mai demult și acum. Anturaje proaste au fost și sunt. Exemplul neaoș de a număra pantofii de la ușă, seara înainte de culcare, oricînd e de actualitate. O pereche lipsă poate fi preambulul unor probleme care ar putea fi evitate la timp!

Ileana Pisuc

Foto: Ion Mariș

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Uciși de-o boală crudă și nătîngă,
Pe care niciun doctor de pe lume
Nu e în stare, încă, s-o înfrîngă!

Că această boală e de natură fizică sau sufletească tot boală se numește. Numai că cea sufletească se pare că e mai parșivă; sapă, sapă, la început imperceptibil, sinuos, căpătînd teren puțin cîte puțin, pînă ce, într-o zi, pune stăpînire pe tot și te răpune. I s-a dat și un nume: depresie.
E o boală nemiloasă, care așteaptă un moment de vulnerabilitate de care cei mai mulți dintre noi nu suntem conștienți.
Un bun psiholog de suflet, preot cu har (nu-i dau numele), s-a exprimat odată vizavi de gestul fatal la care din păcate apelează în ultimul timp tot mai mulți. „Cine suntem noi să judecăm? Este cine să-i judece! Bineînțeles că nu încurajăm această faptă, dar îți trebuie mare curaj și mare trebuie să fi fost disperarea pentru a lua o astfel de hotărîre!”
Să ne rugăm pentru ei, pentru sufletele lor care au eșuat în fața vieții!
Trăim timpuri în care totul abundă, dar lipsește cel mai important lucru: EMPATIA! Acest liant între suflete! Umărul pe care să aibă loc un prieten să plîngă, mîna întinsă să-l prindă cînd cade, lacrima sinceră care să se amestece cu a lui…
Nu avem Timp! Suntem pe fugă, prinși în caruselul zilnic care înghite destine, frustrări nespuse, strigăte înăbușite, dureri alienate…
Tot mai rar găsești prietenii adevărate, dezinteresate. E o întreagă artă să-ți oferi încrederea cuiva.
„Nu întotdeauna bătaia pe spate e semnul prieteniei, ea poate fi și căutarea locului unde să fii înjunghiat”.

Dispar aproape zilnic oameni de calitate, greu de înlocuit, ducînd cu ei o lume frumoasă…
Îmi vine în minte un mic fragment dintr-o carte citită, a Ilenei Vulpescu, în care un personaj recurge la gestul suicidal. Citez aproximativ din memorie. „Dacă vreodată o să vă gîndiți la mine, să n-o faceți cu tristețe. Dimpotrivă, cu bucurie, eventual și cu invidie, pentru că eu mi-am luat și ultimul examen!”

Drum lin printre stele Ioana, prietena noastră dragă…

Ileana PISUC

Foto: „Lamb of God”, lucrare de Andrzej Szarek (foto Ion Mariș)

Trăim niște vremuri ciudate, în care parcă totul s-a spus; negrul este negru și albul este alb! Fiecare își arogă dreptul de a judeca, a cataloga și a da verdicte. Doar că, „de ai minte și ai cuget” ar trebui să întrevezi și partea aceea din penumbră, a faptelor bune făcute în ascuns, fără a aștepta likeuri de apreciere pe față! Suntem încrîncenați mai ales pe rău: că ni s-a făcut o nedreptate, că n-am fost tratați (fie și medical) cum am considerat noi, că toți așteaptă să primească ceva… etc.

Dar, cîți oare dintre noi am avut vreun moment în care să fim recunoscători că ni s-a făcut și un mare bine, sau că am trecut printr-o mare cumpănă a vieții din care, cum zicem noi, numai Dumnezeu ne-a scăpat?! Ne-am gîndit că Dumnezeu are și el aici, printre noi, „slujitorii” lui fără aripi? Îngerii în halate albe! Da, sunt îngeri pe pămînt cu chip de Om, pe care fiecare dintre noi ar trebui sa-i recunoască. Degeaba le veți căuta aripile sau nimbul de deasupra capului. Mulți se deghizează și-și ascund aripile sub halate iar aura e substituită de mințile ,„tocite” pe băncile școlii, antrenate ani la rînd, ca atunci cînd vreunul dintre noi cade, ei să-ți sară în ajutor E ușor de blamat breasla medicală, auzi peste tot: e dreptul meu, plătesc asigurări, să-și facă datoria!

Adevărat , toți avem drepturi și ni le strigăm, dar ar trebui să fim mai moderați în a arunca cu anatema. Sunt și multe excepții și acestea se pot vedea cel mai bine la Serviciul de Urgență al oricărui spital. Acolo e foc continuu! Ori! Ori! Nu poți vorbi mai bine ca un pățit. Eu sunt unul dintre ei… E adevărat, în urmă cu vreo 20 de ani. Un accident în care ești declarat fără șanse, dar, cu aportul unor îngeri în halate albe astăzi pot să scriu și să mulțumesc încă o dată și nu numai în numele meu.

E drept, majoritatea medicilor de atunci s-au dus la Cer, dar generațiile care au venit sunt de toată isprava. Și atunci, ca și acum, dotările sunt cum sunt toate în țara asta însă dacă există empatie, pregătire și dăruire față de suferinzi se fac adevărate minuni. Într-un oraș cum e Sighetul, cu posibilități sub așteptări, ne și mirăm că mai funcționează ceva. Omenia se pare că se îndărătnicește să persiste la acest Serviciu de Urgență, vital și asta ne dă certitudinea că mai există speranță și într-un „firicel” de puls, care, bine gestionat poate reporni inima, atît a unui bolnav cît și a unei comunități. Cu oameni pentru oameni!

Ileana PISUC

P.S. Nu vreau să dau nume de medici sau asistente de la Serviciul de Urgență Sighet. Toți au același grad de implicare și atît cît le stă în putință fac adevărate minuni!

Dacă tot se folosește la greu expresia ,,azilele groazei”, îndrăznesc și eu s-o folosesc într-un alt context și anume în transportul CFR, cel puțin la nivelul Sighetului. Problemă veche veți zice mulți, dar prezentă de fiecare dată cînd alegi acest mijloc de locomoție.
O să încep așa!
17 Aug. 2023.
Afară, la umbră, 31 de grade. Gară încinsă, personal rebegit de căldură, dar la posture (cam multe posturi, zic eu). Patru feroviari reprezentativi dintre care o doamnă care chiar mi-a atras atenția, purtînd tocuri înalte, plus doi polițiști feroviari, aliniați în poziție de ,,onor”, salutînd reverențios trenul care se urnea din stație. Totul regulamentar, numai că acest spectacol părea cel puțin penibil. Cu călători aproape egali ca număr, într-o gară murdară, neîngrijită, înecată în bălării.
Cu un tren, (cu indulgență spus) cu o înșiruire de cutii de fier încinse la 40 de grade în interior, cu geamuri etanșe, prevăzute pentru aer condiționat!
Nu ne-a avertizat nimeni, sau să ni se fi dat să comletăm pe proprie răspunderi oarece declarații în care să se specifice că s-ar putea să nu ajungi viu la destinație.
Cum să pui în circulație vagoane ,,modern” cu aer condiționat cînd știi că nu ai locomotiva adecvată?
Să te coci timp de 6 ore, de la orele 16 pînă la orele 20 la Beclean, unde s-a atașat locomotivă electrică?
Să ajungi să faci comparații de tristă și regretată amintire cînd se transportau cu bou-vagoane deportații sub regimul hitlerist! Pînă și bou-vagoanele îți mai dădeau o șansă la aer. Scîndurile din care erau făcute permiteau măcar la o geană de aer printre ele. După 80 de ani tehnica modernă ne vine de hac și culmea, pe banii noștri!
Efectiv nu aveam aer! (vă sună cunoscut mesajul?)
Cine răspunde de batjocura și umilința la care călătorii sunt supuși în fiecare zi?
Drept recompensă că mi-am permis să-l întreb pe ,,domnu șef” de tren care-i explicația pentru supliciul la care am fost supuși, de la Beclean s-a dat drumul la aer rece, de acum fiind si afară mai rece, de ne-au înghețat picioarele. Deci la CFR se lucrează doar la extreme!
O, am uitat un amănunt! Să nu fiu ipocrită! Am mai avut o șansă la aer de respirat ori de cîte ori mergea cineva la fumat în capătul vagonului și deschidea ușa. Năvăleau înăuntru valuri de fum de țigară amestecat cu miros de urină încălzită de la ,,bombele” numite toalete.
Nu le văd rostul acestora, mai bine ar fi dezlegate de vagon și pierdute în cîmp, iar călătorii să beneficieze de mici pauze în decor pentru a se ușura de supliciul unei astfel de călătorii.
Oricum accelerat fiind, pentru a nu se dezminte oprește aproape la fiecare haltă. Să faci 14 ore pînă la București, e o performanță! Atît se face și pînă în Dallas (SUA).
Ne mai și mirăm că suntem deja ocoliți de o anumită categorie de turiști din țări civilizate.
Păi dacă ar intra un japonez într-o toaletă dintr-un tren de la noi, primul lucru pe care l-ar face ar fi să tragă semnalul de alarmă și l-ai vedea țîșnind în mijlocul cîmpului făcîndu-și harakiri. Onoarea lui de om ,,omenesc” n-ar putea suporta suprema ofensă adusă demnității lui ca persoană.
Pe cînd noi, ne facem că nu vedem, că asta e, ce a fost nu mai e, ducă-se!
Ne e frică să luăm atitudine, să protestăm, tremurăm în față oricărui șefuleț, fie el și de gară sau de tren. Poate de aceea nici nu ne putem depăși condiția de veșnici frînari!

PS: O interpelare pentru edilii locali, care și-au dat mina (în sfîrșit) și vor să achiziționeze un sistem performant de supraveghere video în oraș.
Lăudabilă inițiativa dar asta ar presupune automat să se desființeze Poliția Locală deoarece s-ar călca pe picioare cu acest sistem care i-ar fura atribuțiile.
Altfel nu văd utilitatea acestei cheltuieli care ne-ar îngreuna bugetul.
Și o ultimă întrebare!
Domnule primar și doamnă vice!… De cînd nu ați intrat în gara din Sighet să vedeți în ce hal de degradare se află? Paragină e numele ei! Rușine e prea puțin spus! Frică e cuvîntul potrivit. De oprobiul public de la care iar așteptați voturi iar orașul în frunte cu poarta lui principală care ar trebui să fie Gara, mor ireversibil!

A consemnat pentru dumneavoastră,
Ileana Pisuc

Au fost anunțați, au venit, au plecat, luminile rampei s-au stins, dar ecoul muzicii lor a rămas…

Poate ați ghicit despre cine este vorba. Cei care ați fost prezenți în seara zilei de 8 Aug. în Sala Monica Chifor la concertul celor de la Komuna Lux, o să-mi dați dreptate. O mînă de muzicanți cu un solist, a reușit să „aprindă” (la figurat) o sală plină, cu nebunia lor de muzică, care, la început părea o „hărmălaie” scăpată de sub control, dar care s-a dovedit pe parcurs a fi o prestație bine pusă în scenă, cu accente bine punctate, cu mesaje bine țintite.

Ne-au purtat pe ritmuri de la cele mai îndrăcite, la tangouri romantice, la nostalgii apuse… eram între Kusturica și Beatles. Fiecare component al trupei era un personaj aparte care făcea spectacol. Aveau în ei parcă un resort ale cărui fire erau legate pe aceleași frecvențe și erau scurtcircuitați în același timp de inflexiunile melodice. Chitaristul era în lumea lui, trăia ceea ce cînta, bateristul te ducea cu gîndul la John Lennon, cîntărețul era un arc strîns pînă la refuz, eliberat pe scenă, dezlănțuit la maxim! Nebuni, dar frumoși!

Au dat tot pînă la epuizare, le-am văzut determinarea și motivarea cu care își poartă muzica și o fac cunoscută nu atît ca pe o artă, cît și ca pe o armă, cu care ei, într-o zi, s-au hotărît că pot lupta. Au fost adevărate „mitraliere” umane, răpăitoare, cadențate, care ne-au buntuzuit din toropeală și ne-au făcut să înțelegem că formele de luptă pentru a te face util semenilor tăi, sunt nebănuite. Muzica poate fi una dintre ele. Înmoaie inimi sau antrenează conștiințe în fața atîtor provocări.

În seara de 8 august 2023 această echipă de luptători cîntăreți, care peregrinează prin lume luptînd cu ajutorul muzicii ne-a mai învățat ceva: că sub o mare de veselie se poate ascunde o mare de tristețe. Nu cred că am fost singura care, atunci cînd au cîntat Slava Ucraina, n-a văzut lacrima din colțul sufletului lor. „De multe ori cuvintele sunt lacrimi care ar fi vrut atît de mult să plîngă, dar n-au putut…”

Ileana PISUC – o simplă spectatoare

PS: Se tot vorbește de „denazificarea” Ucrainei de către ruși în „operațiunea” lor specială. Nu știu cît și ce au reușit din cîte și-au propus dar un lucru e sigur: că n-o să le reușească niciodată demuzificarea acestui popor talentat, determinat să-și apere țara prin toate mijloacele.

Foto: Ion Mariș

Profit de faptul că vara încă nu e sfîrșită și orașul nostru este încă vizitat de turiști curioși, așa că vin în întîmpinarea lor cu o noutate demnă de văzut și de admirat!
De ce să ne mîndrim doar cu un monument „architectural” (CUIUL) amplasat la intrare pe Pietonală și să nu ne mîndrim și cu un Monument al Naturii?! Monument pe care nu l-a sădit nimeni, nu l-a săpat, nu l-a udat, dar care se îndărătnicește să existe!
E o floare, eu aș numi-o „floare de colț” a Sighetului, care poate fi văzută în vreo 3 – 4 exemplare,  în parcul central, dispersate în trei jardiniere, direct în iarba tocită din ele. Fiind o floare gingașă, a răsărit parcă rușinată în cîte un colț al jardinierei (de unde și numele).
Departe de mine gîndul  că la apariția ei ar fi contribuit vreunul din edilii urbei. Ea pur și simplu a răsărit din amintirea timpurilor bune cînd panseluța mai reprezenta ceva, era aproape un brand național! E ca un surîs de vară ironic peste nepăsarea celor aleși.
Erau vremuri cînd, la știri, se prezentau în direct ceremoniile de primire – predare ale panseluțelor din parcuri între gardienii publici.
Acum nici panseluțele nu mai sunt ce-au fost, nici gardienii publici nu se mai numesc așa. Toate au „involua”, funcție de necesități… Măcar atunci se justificau niște salarii, aveau de numărat, acum ce să mai numere? Că sunt mai mulți paznici decît panseluțe!
Unde sunt gardurile vii din trandafiri care bordurau parcul, jocul de desene și culori ale florilor care-ți încînta ochiul? Iarba tunsă și îngrijită?
Castanii mutilați dau o imagine dezolantă ca de după război, neasigurînd acea umbră răcoroasă cu care eram obișnuiți de zeci de ani… Sau să fie oare o politică de a nu „umbri” edificiul din fața parcului, Cinematograful, care stă să cadă de pe piloni!?
Ar fi o concurență neloială? Se vor toate o apă și un pămînt!
……………………………

E o „toropeala” de nepăsare, de lene, din care nu știu cine ne-ar mai putea scoate.
Mi-e dor de o imagine (e mai mult S.F.) cu un primar activ, sportiv, întîlnit pe stradă, pe jos, cu viceprimarul de mina (metaforic vorbind) cu care să pună la punct un plan de reanimare a orașului, cu carnețele și pix în mînă, la obiect!
Poate că de la această I.A ar fi mai mari speranțe, poate ar fi mai umani decît „umanii” în care din 4 în 4 ani ne punem nădejdea!

Ileana Pisuc

Nota redacției: Nu vă speriați, imaginea din centrul Sighetului este din perioada interbelică!

Joi, 13 iulie 2023, ora 14:00, la Sala Radio Sighet, la câteva zeci de minute după ce sighetenii au recepționat un „ro-alert” de vijelie și furtună, am participat – fără să fim buntuzuiți de mesajul virtual îngrijorător – la o lansare de carte (Atunci când se buntuzuie Pământul, Editura Valea Verde) „adaptată” problemelor zilelor noastre.
Autoarea, Ileana Pisuc, supra_vegheată de prieteni apropiați, s-a bucurat de ritualul botezului celei de-a patra cărți oferite cititorilor ei.
(A se vedea video-ul de mai jos!)

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

„Nu oamenii îl aleg pe Dumnezeu ci Dumnezeu își alege oamenii”. Am citat din memorie o constatare celebră și da, e foarte adevărată și îți trebuie doar curajul de a o recunoaște mai ales cînd se întîmplă sub ochii tăi.

Duminica ce tocmai a trecut, la biserica noastră greco-catolică a avut loc un mic concert muzical, anunțat, e drept, dar fără prea multă pompă, fără vreo pretenție, doar rugămintea de a mai sta după liturghie încă vreo oră. Se știe că pentru fiecare există o anumită regulă, anumite tabieturi legate de masa duminicală. Riscul ca lumea să nu aibă răbdare sau să plece în timpul concertului exista, însă de data aceasta a fost altfel.
Maniera prezentării, făcută cu atîta smerenie și delicatețe, chiar dînd tonul programului de către Măriuca Verdeș, îmbrăcată într-adevăr ca pe la noi, impecabil, de la pînzătura din cap, pînă în vîrful gurgîiului de la opincă! Priceasna a făcut preambulul a ceea ce va urma.
Eu, de felul meu nu prea rețin nume, oricum ele erau notificate în program, important a fost că o mînă de oameni au umplut biserica cu glasul și cu acompaniamentul unui singur pian. Au umplut biserica și celor din biserică sufletele cu muzica lor și ne-au purtat spre cer.
O adevărată artă și aceasta nu o pot face decît oamenii cu har…
A fost o liturghie după liturghie. După una vorbită a urmat una cîntată. O adevărată încîntare pentru suflet care se hrănește cu altceva în afară de mîncare, cu o gură de aer celest!

Punctul culminant pentru mine și care mi-a dat și titlul articolului de față a fost prestația doamnei încălțate cu opinci. Oricum toți deopotrivă au purtat straie românești tradiționale ceea ce e de admirat, însă imaginea sopranei în opinci (n.red – Carmen Anghel), interpretînd Ave Maria, era un tablou venit din alte sfere…

Pentru mine, chipurile de îngeri nu sunt legate neapărat de aripi și haine albe diafane. Ele pot lua chipuri și înfățișări dintre cele mai comune. N-au nevoie nici de nume, pentru că se știe, îngerii n-au nume.
Pentru o clipă Maica Sfîntă a poposit în mijlocul nostru, purtînd ca element de identificare Opinca noastră ancestrală!
I-am simțit prezența și prin starea de „smirnă” a publicului, care ar mai fi stat și mai mult. A fost un „desert divin” acest concert și bine ar fi ca asemenea inițiative să se mai întîmple. Felicitări „gînditorilor” care și-au adus aportul pentru a ne încînta ochii sufletului cu o asemenea muzică din altă lume!

Ileana PISUC

 Foto & video: Ion Mariș

Editura Valea Verde și Radio România Sighet vă invită la o nouă lansare de carte: „Atunci când se buntuzuie pământul”, autor Ileana PISUC (Editura Valea Verde, Sighet, 2023).

Lansarea va avea loc Joi, 13 iulie 2023, ora 14:00, la Sala Radio Sighet (str. Plevnei, nr. 8, Sighetu Marmației).

Doamna Ileana Pisuc oferă publicului cititor cel de-al patrulea volum de proză, după precedentele volume de succes publicate până în acest moment (toate publicate la Editura Valea Verde, coordonator Ion Mariș): „Doar cu Dumnezeu în lume. Ursitul” (Editura Valea Verde, 2016), „De suflet, de dor și de… parodie” (Editura Valea Verde, 2019), „Anotimpurile copilăriei mele”, (Editura Valea Verde, 2021).

„Atunci când se buntuzuie pământul” este un volum tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika din Sighet, lector de carte prof. Brîndușa Oanță.

Ileana Pisuc este și o colaboratoare consecventă și atentă (a vieții sociale a zilelor noastre) a publicației online „Salut, Sighet!” (www.salutsighet.ro), unde este publicată periodic cu proză scurtă.

Succes pe mai departe autoarei!

Salut, Sighet!