Cu riscul de a deveni agasantă, în încercările mele de a aduce în fața publicului plătitor situația dezastruoasă a orașului, pînă am ochi să văd și pastă în pix să scriu, am să perseverez!
Perseverez nu de dragul de a mă face cunoscută ci de dragul orașului al cărui ,,avocat” neremunerat vreau să mă consider și de dragul celor care rezonează cu mine. Altă satisfacție nu-mi trebuie!
Mă simt privilegiată că dispun de timp și de un spirit de observație ascuțit, pe care mi-am propus să le sacrific pentru o cauză nobilă în beneficiul orașului meu.
Se zice că de la o anumită vîrstă, intervine uitarea, uiți date, nume, persoane, etc. Poate o fi adevărat, poate nu. Eu cred că, creierul selectează anumite date, de care nu ai neapărată nevoie sau pe care nu le uzitezi curent.
Dar, oare, de ce amintirile plăcute, care cîndva te-au mișcat și al căror parfum persistă după ani și ani, nu s-au estompat?
E deajuns o frîntură de melodie, o adiere de parfum, o scînteie de imagine, pe care le credeai uitate și, ca la un semn, reînviu și te transpun iar și iar în dulcea nostalgie a trecutului…
Nimic nu te poate aduce mai bine în această stare decît atmosfera unui oraș (care mai era oraș!) , cu clădirile lui vechi, cu străzile lui înguste, cu casele la stradă păzite de porți impresionante, care se deschideau spre curți interioare, care pentru un copil venit de la țară erau asemeni unor cetăți inaccesibile, pline de mister. Eram trimiși cu diferite produse la oraș, iar cînd se deschidea poarta, ne învăluia un miros, altfel decît cel cu care eram obișnuiți. Miros de oraș, „de domn”, de bine.
Acest „miraj” cu miros de domn ne-a făcut pe mulți să ne ambiționăm să accedem și noi cei mai puținii norocoși născuți la țară la supremul vis de a intra la Liceul Dragoș-Vodă, celebru și acum 50 de ani, celebru și acum.
Mirosul de „domn” îl aveam în nări, n-aș putea acum să- l reproduc a ce mirosea, dar eu am crescut cu o constatare auzită în jurul meu cum că „sărăcia pute și binele miroase”!
Și în ziua de astăzi sunt anumite case mari unde mai persistă acel miros „de domn”. Curățenia, bunul gust, armonia, toate acestea păstrate au sfîrșit prin a se impregna pînă și în tencuiala caselor.
Așa mi s-a impregnat și mie imaginea orașului meu din copilărie și adolescență, cu clădirile lui vechi dar de bun-gust, cu magazinele bine selectate de pe centru, la nivel de cerințele unui oraș, cu parcurile pline de trandafiri, cu caldarîmul pavat cu piatră, cu cinematografe și săli de spectacole, etc…
Perspectiva de a ajunge și tu cîndva „domn” era o adevărată Fata Morgana, dar nu imposibil.
Dorința de carte era, școli bune erau și la țară cu dascăli dedicați, doar starea materială era precară. Părinții se străduiau cît puteau, ne îmboldeau să facem orice pentru a ne schimba starea. Dacă ei n-au putut, măcar noi să ajungem domni la oraș.
Existau două posibilități care ne erau fluturate des: „ori înveți și mergi la oraș ori rămîi la oi!” De oi ni s-a cam acrit, așa că orașul era salvarea!
…N-aș fi crezut însă că după atîția ani voi ajunge să-mi cer orașul înapoi! Cu trandafirii lui care au fost eradicați, cu castanii lui care au fost mutilați, cu clădirile lui vechi ale căror fațade istorice cu greu le mai deduci de sub scorojeala multicoloră cu care au fost spoite neprofesional, cu magazinele neîngrijite, cu mărfurile expuse direct pe trotuar sau pe pervaze, cu personal nepregătit, arogant, nerăbdător. Și asta pentru că pot, că sunt patroni!
Nu există o politică a bunului-gust estetic, care să reînvie aerul de oraș cu o tradiție în timp.
Sunt convinsă că la nivel de Primărie mai exista în organigramă funcțiile de peisagist, vitrinier, de estet în general pentru oraș. Trebuie aleși consilieri și pe probleme de estetică ambientală care să aducă ochiului acele detalii care contează. Cu un cui înfipt pe o pietonală nu se face primăvară!
Cum să-ți îndemni copiii să se facă domni la oraș cînd orașul s-a transformat într-un tîrg de țară?
În locul magazinelor selecte au apărut buticuri doar de pînzături, sumne și cămeși, toate „tradiționale” made în China, Turcia, multiplicate pe calculator. Rar dacă mai găsești vreun magazin cu produse cît de cît autohtone. Păpușile tip țărănci trase pe sticle nu ne reprezintă cîtuși de puțin, dimpotrivă! Mulți turiști fac legătura între țărancă și sticla cu țuică.
Nu înțeleg ultima modă la nivel de oraș, acela de a se vrea instaura cu orice preț „moda țărănească tradițională”.
A fi țăran nu e o modă, e un dat, care presupune multe tradiții și multă istorie în spate! A te îmbrăca țăran, la ocazii (nunți, botezuri) unde se impun „drescoturi” nu înseamnă că ai și devenit țăran. Portul țărănesc este luat în derizoriu. A te costuma nu-i totuna a fi îmbrăcat și bine. Dacă s-ar lua întradevăr noțiunea de „țăran, țărănesc” în adevăratul înțeles, cu tot ce presupune asta, mulți ar renunța!
Cîndva ne doream cu ardoare să devenim domni, acum toți se maschează în țărani. Doar că săracului țăran (care a mai rămas) îi e din ce în ce mai greu să-și ducă starea: nu are cine să-l ajute la coasă, la sapă, n-are unde-și vinde produsele…
Noroc totuși că îi sunt purtate hainele, care au fost însă atît de multiplicate și xeroxate că și-au pierdut esența și s-au transformat în costumații „de brend”!
Mi-e dor de vechiul sat, de vechiul oraș, cînd fiecare avea delimitată sfera de influență și țăranul nu-și scotea la mezat portul ci îl purta cu demnitate ca pe un act de identitate, iar „domnul” era… Domn!

Ileana Pisuc

Recunosc că nu acest cuvînt mi-a venit primul în gînd, însă am găsit repede corespondentul lui cu un altul ,,nepăsare”.
Nesimțirea și nepăsarea sunt cam complementare, ambele exprimînd o stare de fapt, dacă simți trebuie să-ți și pese! Numai că ,,nesimțire” nu-i chiar un cuvînt plăcut urechilor și eu nu intenționez să agresez fie și verbal pe nimeni.
Vreau doar să-mi mai înmoi pana în ,,puhoiul” de nereguli (dacă tot se vorbește de inundații apocaliptice) și să mai ,,colmatez” conștiințele celor care au în păstorire urbea noastră.
Urbe e un termen pretențios, cel puțin zona (Lazu-Baciului) în care eu locuiesc ar putea avea cel mult statut de sătuc mărginaș, rupt de orice urmă de civilizație.
Ne tot întristăm de cele văzute și auzite în jurul nostru, de cutremure, inundații etc. Cîinii latră, ursul trece…
Nu se întreprinde nimic, fie și la nivel micro, pe ici pe colo, să se vadă vreo reacție.
Dimpotrivă, prin politicile duse, oamenii au fost derutați și deviați de la bunele lor practici, moștenite din moși strămoși. Adică, gunoiul și dejecțiile rău mirositoare, erau canalizate în spatele gospodăriilor, la o anumită distanță, iar fîntînile, sursele de apă de băut, în fața caselor, la poartă.
Acum e exact pe dos!
S-au săpat șanțuri betonate de-a lungul drumului (cică pt. excesul de apă pluvială), în care,,descurcăreții” își deversează reziduurile din gospodărie.
Nimeni nu le are în mentenanță. Se adună aluviuni cu miros fetid, care strangulează podețele în caz de inundații și intră prin curți și beciuri.
Măcar dacă erau acoperite, numai că asta se numea canalizare și la așa un grad de civilizație încă nu putem spera!
Apa, s-a tras exact ca în expresia noastră ,,noaptea ca hoții”!
E adevărat, s-a tras ziua, razant pe lîngă porțile oamenilor, care au avut norocul să locuiască de-a dreapta străzii și ,,s-au orientat” și s-au cuplat direct la țeavă, dar noi cei de-a stînga, cum duios apa trecea …
S-au montat din loc în loc cămine la distanțe de 7 gospodării; cine vrea să se cupleze și să spargă 7 podețe și trotuare, poate s-o facă pe cheltuiala proprie, plus scandalul cu vecinii!
Ne-am bătut pompe și hidrofoare, ne-am construit fose septice (unii), plătim vidanjare periodică. Și atunci te întrebi: Și cu asta ce-ați făcut?
Gazul s-a oprit la cotitură la hotel Iza. Mai încoace n-are putere să curgă!
Bine că curg și banii noștri din taxe și impozite!
Se tot vrea drămăluirea chibzuită a banului public, pentru a mai astupa gaura de 20 miliarde de lei de la buget, se vrea, dar să nu se se schimbe nimic.
Avem atîtea instituții înființate care se calcă pe picioare unele pe altele și care la o adică nu-și cunosc atribuțiile.
Mai ales această entitate numită Poliție.
Avem Polițe alimentară, Poliție sanitar – veterinară, Poliție ecologică, Poliție locală, etc., cînd, o singură poliție, Poliția Națională, ar putea rezolva toate problemele. Mai ales că au și personal pregătit, școlit, doar că nu au și dotarea tehnică și gipurile poliției locale.
Care poliție se ocupă cu întreținerea și asanarea acestor șanțuri care devin adevărate focare de infecție?
La Wuhan s-a motivat că a fost o scăpare a unui laborator, dar eu tot semnalizez aceste scăpări pestilențiale și nimeni nu se sesizează!
De aceea propun ca în această campanie de austerizare a aparatului bugetar și de eficiență în drămăluirea banului public să fie scoși la muncă pe teren toți acești ,,polițiști” (ad-hoc) în folosul comunității, care-i plătește! Să facă ce știu ei mai bine (nu numai în teorie), adică să aplice pe teren cu sapa și lopata, direct la obiectiv.
Munca n-ar trebui să fie o rușine! Rușine e atunci cînd ești plătit din bani publici și nu-i justifici!
Hai să fim și noi mai pretențioși cu banii noștri si să nu permitem ca din ei să fie întreținută Nepăsarea! (era să zic iar Nesimțirea).
Nu vă fie frică, ei sunt în slujba noastră, nu noi într-a lor!
Pînă și un rege, în jurămîntul de credință față de popor, recunoaște că el nu este ales pentru a fi slujit ci pentru a sluji.
Ehe, numai că la noi sunt mai mulți regi, e drept neîncoronați, ale căror jurăminte sunt cam pe invers!
Haideți ca prin atitudinea noastră să le dăm de lucru. Ieșiți pe străzi, semnalați derapajele, dacă tot nu ies pe teren, să lucreze cu materialul clientului. Oricum clientul (contribuabilul) este cel care plătește!
Deviza noastră să fie: Nu aveți voi atîta Nepăsare cîtă pastă în pix avem noi!

Ileana Pisuc

Departe de mine gîndul de a mă declara vreo fană înrăită a acestui sport, dimpotrivă! Sunt rezervată și față de alte „sporturi” populare cum ar fi fumatul sau șofatul care nu mi se par deloc feminine, dar întotdeauna în viață ai de învățat. În orice rău se poate ascunde și un bine. E de ajuns doar să-ți pui mintea la contribuție, să cauți asemănări, corespondente analogii și să le pui la treabă .
Așa am ajuns și eu la o corespondență între fotbal și administrație.
De-a lungul anilor, tot auzind și văzînd prin mass media polemici aprinse sau adevărate candaluri legate de acest sport popular, s-a legat și de mine nu atît competița ca atare, cît regulile care-l guvernează. Reguli care ar trebui să fie implementate și în anumite acte administrative.
Edilii locali ar trebui văzuți ca pe o echipă în care regula de bază să fie fair-play -ul atît față de colegi cît și față de suporteri (în cazul de față, contribuabilii).
Coeziunea dintre jucători, implicarea de orice fel, loialitatea și seriozitatea să fie punctele forte ale echipei! Altfel „selecționerul” va fi obligat să-i pună la colț, iar patronul să-i sancționeze pentru lipsa de performanță.
Doar e vorba de banii lui, care trebuie să aducă profit, nu-i așa?
Corecția cea mai mare și de temut însă, vine de la publicul care cumpără bilete, fanii care îi pot adula dar în același timp îi și pot ,,detrona” dacă dau rateuri; blaturi, nesportivitate pe teren, atitudine neconformă, etc. Pentru toate acestea sunt avertismente, cartonașe roșii, scoaterea pe tușă, amenzi, etc.
Oare de ce aceste reguli nu s-ar putea aplica și în alte domenii extrasportive, cum ar fi administrația locală a fiecărei comunități?
Sportivitatea să marcheze echipele de manageri ale urbei, iar atunci cînd ies din teren și ne bagă în gard, să fie sancționați pe loc! Nu o dată la 4 ani!
Exact ca în fotbal să se respecte un număr de jucători, cooptați pe criterii de performanță, iar nu pe nepotisme, amantlîcuri, cuscrenii!
Nu am auzit ca vreun patron de club să angajeze jucători „căpușă”, care să îngroașe tușa fără a fi puși la treabă sau să aibă portari care să doarmă în post.

De ce în posturile de la stat cea mai mică grijă e administrarea banului public? Poate pentru că el vine oricum de la publicul obedient? Bănuțul femeii văduve și al orfanului să nu aibă valoare?
Pentru că, nu-i așa că taxele și impozitele neplătite te pot scoate în stradă?!
Mai ales într-un oraș mic cum este al nostru, aproape tot bugetul se duce pe salariile aleșilor care nu sunt puțini.
Fiecare „ales” trebuie musai să se înconjoare de „sfetnici” (consilieri) de coloratură politică, care mai mult încurcă bunul mers al urbei.
Cînd „interesul national” îl cere, se închid (sau sunt închiși) în birouri pentru a nu putea vota anumite hotărîri neconforme cu socotelile șefilor lor, fac orice pentru stagnarea oricărei inițiative care s-ar vrea implementată.
Las că merge și așa, ne-am obișnuit cu ea. Trai nineacă pe banii babachii!

Se vehiculează la nivel național o pierdere de 20 miliarde de lei la buget și nu se poate identifica de unde a pornit „gaura”.
Păi, o gaură atît de mare are în componența ei mii de găurele în care se scurg banii contribuabililor.
Aceste găurele se mai numesc angajări fără justificări pe posturi de purtat tăvițe între birouri, înființări de entități fără identități, cum ar fi aceste poliții locale înființate ca paze personale ale primarilor. Ca să-i apere de ce?
Oricum nu-i prea vezi angrenați în vreo „misiune”, îi zărești doar din mersul gipurilor din dotare sau punînd baricade la intrările în oraș cu ocazia organizării diferitelor discoteci în aer liber.
În rest sunt plătiți gras din banii noștri, sfidîndu-i pe polițiștii adevărați cu pregătire în domeniu, pe care nu-i înțeleg de ce nu iau atitudine că sunt căpușați de acești emanați ad-hoc!
Cred că vor fi desființați atunci cînd se vor desființa și pensiile speciale. Noi vorbim, noi ne auzim!

Cunoscătorii în ale fotbalului să mă scuze pentru imixtiunea într-un domeniu pe care nu-l stăpînesc tehnic, dar regulile sportive sunt universale și ar trebui implementate în multe alte domenii sociale.

Ileana PISUC

Am stat mult și am meditat dacă un asemenea titlu se potrivește în contextul de față, dar eu zic că malpraxisul n-ar trebui să se raporteze strict la persoane vii ci și la orice entitate care are legătură cu viața și conviețuirea noastră de zi cu zi.
,,Bolnavul” meu este un ,,pacient” marginalizat, uitat, prăfuit, murdar, scorojit și mai ales trist.
Este Orașul meu!
Să fie oare și iarna aceasta continuă care ne deprimă și ne face să observăm mai acut cum acest pacient moare încet, lăsat în nepăsare de către cei care ar trebui să se îngrijească de nevoile și suferințele lui.
În afară de luptele interstițiale din pîntecul instituției administrative alte acțiuni mai răsărite nu se prea văd.
Mai ales că avem și o parte feminină în gospodărirea orașului, dar care se plînge pe toate căile că i se tot iau din atribuții. Că i s-a luat Salubritatea. Dar oare am avut vreodată salubritate?
Să nu fiți supărată d-nă vice, că au rămas destule în schimb; clădirile scorojite, pavajele și trotuarele știrbe din care au mai rămas doar bordurile (chiar în centru, în spate la Curtea Veche), etc.
Orașul, eu îl văd ca pe o ființă vie pe care dacă îl lași să zacă, îi cedează organele vitale. Inima și plămînii.
Orice deces are cam aceeasi cauză: stop cardio-respirator.
Inima, presupune o forță care ar trebui să pompeze ,,sînge” în tot corpul, doar că în cazul orașului ea e secătuită de energie.
Industria locală, atît cît era, asigura fluxul vital de susținere al orașului a secat. Puținele inițiative care mai pîlpîie, dau un puls atît de slab încît aproape că se apropie de pragul colapsului.
Plămînii, au nevoie să respire aer curat, să fie conectat la ,,guri” de cultură, săli de teatru, spectacole, cinematografe.
Dimpotrivă! Totul a fost decimat, redus la zero!
Oare la indicațiile cui s-a mutilat și unicul parc din centru, ciuntind copacii, lăsîndu-i goi de crengi de parcă ar fi niște stîlpi impersonali de telegraf! E noua viziune peisagistică a edililor?
Se zice că din cauza păsărilor s-ar fi recurs la o asemenea metodă, deoarece au ajuns să ne deranjeze… Politica drobului de sare.
Dacă e așa, de ce nu se iau măsuri preventive să arestați viitorii hoți, violatori, criminali, de ce nu închideți intrările în piețe pentru a stîrpi comerțul cu țigări de contrabandă!
Doamna vice, apelez la d-voastră ca de la femeie la femeie și vă propun un mic exercițiu de imaginație: V-ar plăcea să locuiți într-o casă precum orașul pe care-l păstoriți?
Ieșiți pe teren, luați centrul la pas, puneți-vă pantofiorii cu toc și vedeți dacă vă puteți plimba prin urbea pentru care vă încrîncenați atît.
Sunteți o femeie elegantă și sunt convinsă că v-ați creat condiții civilizate ca persoană. De ce nu se poate și în cazul bietului nostru oraș?
Nu e nevoie de multă politică în asta, trebuie să ai doar drag de locul tău, pînă la urmă care e și locul de muncă, pentru care retribuția este pe măsură.
În alte țări civilizate această funcție este onorifică. Mulțumirea lucrului bine făcut este singura remunerație, alături de aprecierea celorlalti.
Noi suntem însă săraci și din sărăcia noastră alimentăm bugetul ca să vedem și noi că se mișcă ceva.
Fie și o curățenie sănătoasă, fie și cîțiva copaci și trandafiri plantați în parcul dezolant din centru!
S-a tot ,,toaletat” și nu s-a pus nimic în loc.
Păstrați orașul viu, dacă tot se transformă într-un oraș – muzeu, măcar conservați-i exponatele.
Reparați sala de spectacole Viorel Costin, nu ne siliți să ne înghesuim în singura sală neîncăpătoare de la Școala de Muzică. Reparați și exteriorul cinematografului deoarece i se prăbușesc coloanele și pereții mîncați de igrasie.
A ajuns ca Sighetul să aibă (cine ar fi crezut?), ca singura zonă mai animată să fie străduța din fața „Închisorii”, unde, se înghesuie niște padocuri din care se revarsă mai ales vara un zumzet de muzică, amestecat cu clinchete de pahare și veselie.
……Într-un loc, pe unde ar trebui să călcăm pe vîrfuri și care, în loc de piațetă ar trebui să se numească Pieta!
S-a ,,comercializat” totul în numele sfîntului Cîștig și al interesului obscur.
………………………………….
Iertată să-mi fie această disertație, nu am pretenția unui discurs avocățesc, dar atît am mai citit și eu cum că un medic care nu s-a preocupat îndeajuns de un pacient, poate fi acuzat de malpraxis.
Oare în cazul edililor unui oraș, care în mod sistematic, de peste 30 de ani lasă un oraș în uitare, paragină blazare, pînă la sufocare, nu s-ar putea aplica și în cazul lor verdictul de malpraxis?
Pînă atunci, avem însă o metodă la îndemînă pentru a-i sancționa și anume să folosim fiecare parafa (ștampila de vot), și să ne gîndim bine unde o aplicăm!
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Ileana Pisuc

Foto: Ion Mariș

„Singurătatea aduce înțelepciune dar, pentru persoane nepregătite, poate fi nociv” (Mircea Danieliuc)

Singurătatea, acest sentiment care, vrînd-nevrînd, a existat și există dintotdeauna, a ajuns ca azi să constituie un adevărat flagel în lumea toată. E legat de orice ieșire din normal, de orice derapaj de la calea unei conduite dintr-o societate sănătoasă.

Abundă informații de genul: sinucideri, atacuri armate, jafuri, violuri, care la urmă se dovedesc a fi rezultatul unor acțiuni, a unor dezaxați, frustrați, care oricum nu mai au ce pierde. În mintea lor, doar așa mai pot să atragă atenția asupra lor, că nu mai pot să se ascundă, că au o suferință(psihică) că poate nu au fost ascultați la timp, că poate au fost singuri!

Noi, cei de pe margine zicem că nu aceasta este calea, dar nu toți dispun de discernămînt și se manifestă cum cred ei de cuviință. Din păcate, cam nimeni nu are timp să-și aplece urechea și inima la cel care ar avea nevoie să fie ascultat. Alergăm bezmetic, fiecare în direcția lui, rare sunt ocaziile în care să ne oprim față în față cu cineva, să facem o pauză pentru a-l asculta și apoi s-o luăm iar din loc, fiecare către Singurătatea lui…

Singurătatea are două fațete: una, atunci cînd prin anumite conjucturi nefaste, rămîi chiar singur, sau atunci cînd, cu toate că ești înconjurat de mulțime, tot singur ești. Eu zic că în primul caz încă mai ai o șansă să ieși la lumină, să te vindeci. Totul e să te repliezi, să te regăsești tu pe tine și să cauți soluții. Dacă știi să-ți gestionezi bine singurătatea, ești salvat! Să cauți să-ți drămăluiești timpul, să te ancorezi în niște activități care-ți aduc mulțumire și pe care, poate, le-ai tot amînat. Să-ți fructifici niște talente lăsate în fază latentă, să reînvii niște conexiuni de care n-ai avut timp, să refaci niște punți lăsate în paragină, dar de care acum ai în sfîrșit nevoie.

Altfel, te paște cea de-a doua fațetă a singurătății, aceea de a te simți singur în doi, sau chiar într-o mare de oameni.
Poți să fii un singuratic și un neînțeles cu toată gălăgia lumii! Tu cu Tine ești Singur! Văd din ce în ce mai des cupluri care nu mai au ce-și spune. Sunt secați de orice sentiment sau dorință de comunicare. Fiecare cu gadgetul său în față, trăind într-o lume iluzorie. Copiilor li se aplică aceeași metodă de alienare închizîndu-li-se gura nu cu biberonul ci cu telefonul (de ultimă generație!). Și așa, fiecare în lumea lui, trăiește într-o „bulă” , care-i separă de viața adevărată, trăită și simțită pe viu.

Ilean PISUC

Cu fiecare zi care trece observăm (cine poate și vrea) cum se ,,strînge lațul” în jurul Pămîntului.
Pandemii, inundații, incendii, războaie, cutremure.
Parcă niciodată nu se succedau atît de repede ca în ultimii ani.
Se petrec, într-adevăr independent de voința noastră, dar sunt legate în același timp și de acțiunile oamenilor, unele directe și voite altele, nu.
Exact cum ne grăbim noi oamenii, nu avem timp, nu avem răbdare, tot așa și Pămîntul nu mai are răbdare cu noi!
Ne avertizează, ne mustră, iar în ultima vreme și-a pornit întreg arsenalul de corectare (sau corecție), poate, poate, învățăm ceva.
E atîta prăpăd și distrugere în jur, încît parcă și rîsul devine indecent. Se zice că ,,să te bucuri cu cel ce se bucură și să te întristezi cu cel întristat”…
Din păcate suntem o specie atît de ,,adaptabilă”, încît nu prea facem diferența între bine și rău, suntem atît de aplatizați în a reacționa la derapajele catastrofale.
Cu telefoanele în față ,,evadăm” în orice lume vrem (una virtuală), iar pe cea reală o percepem prea puțin.
Cutremurul din zilele acestea, din Turcia, a fost încă un avertisment că suntem niște ,,gîngănii” neajutorate, care dansăm pe o pojghiță subțire, care se poate sparge cînd aminte nu ne aducem…
S-a tot reluat înregistrarea cu sunetul lugubru scos din măruntaiele pămîntului prin scoarță în momentul cutremurului. Să știți ca acest,,muget” nepămîntean, care-ți bagă moartea în oase, se aude de fiecare dată, atunci cînd se ,,buntuzuie” pămîntul. L-am mai auzit în timpul unei tornade care a măturat Texasul acum vreo trei ani.
E ceva nepămîntean,
Dar cel mai groaznic urlet peste toate, pe care nici un aparat nu l-a înregistrat a fost corul de plînsete ale celor prinși în măruntaiele contorsionate ale blocurilor prăbușite ca niște piese de domino, cu tot cu oamenii care la aceea oră dormeau.
Printre acele glasuri înfundate erau și mulți copii…
N-am somn cînd mă gîndesc la plînsetele lor înecate în praf și moloz, neștiind ce li se întîmplă cu ei, fără mami care să-i liniștească, sufocați în cele din urmă în întuneric și frig.
Toate lacrimile pămîntului laolaltă nu se pot compara cu plînsul unui singur copil, neajutorat, murind încet sub un munte de beton și fiare, care, cu o seară în urmă i-a fost locuință caldă.
Știu, nu putem face nimic, suntem neputincioși în fața furiei naturii, dar măcar seara, înainte de culcare, cînd ne strecurăm în așternuturile pufoase și calde, să ne îndreptăm gîndurile către acei copii care s-au stins cu lacrimile înghețate, amestecate cu noroi, într-un coșmar neînchipuit vreodată!

Ileana Pisuc

Foto: preluare Internet

Ne învîrtim într-o lume asemeni unui vîrtej după inundație, în care, se știe că sunt antrenate toate aluviunile (gunoaiele), care după o vreme se așează… La început se ridică deasupra luciului apei, formînd o pătură dizgrațioasă, care în timp emană niște miasme greu de respirat. Fenomenul pare că face parte din cotidian „inundațiile” sunt tot mai dese, gunoaiele nu se mai termină. E ca un carusel care, scăpat de sub control, se învîrte haotic pînă la dezintegrare.

Tot așteptăm potolirea apelor, controlul mecanicului asupra caruselului, dar se pare că inerția în care am fost prinși e ca o gheară, care în loc să ne scape, se afundă tot mai adînc în carne și, din păcate, s-a ajuns la sîngerare. Oriunde ai încerca să-ți arunci ancora, sunt furtuni și plutim în derivă, cu imaginea curcubeului salvator în minte, exact ca după potopul lui Noe. Fiecare înoată în „bulionul” din jur atît cît îi permit înotătoarele și, de multe ori, țărmul salvator este mai mult o himeră, o Fata-Morgana în deșert. Așteptăm să treacă pandemii, experimentăm vaccinuri, crize de tot felul; alimentare, sanitare, politice, energetice etc. În loc să treacă, ni se „coc” altele, nebănuite; războaie, conflicte inter-etnice, religioase etc. E o adevărată frenezie în a ne autodistruge, parcă e o ură generalizată care a cuprins Pămîntul! Pînă și sărbătorile sfinte au devenit ceva desuet, comercial. Același carambol, an de an pe Valea Prahovei, alergătură după un petec de zăpadă fie ea și artificială, magazine și Molluri sufocate de cărucioare care dau pe dinafară!

Unde-i pacea de sărbători, cînd le petreci în trafic înjurînd autoritățile care iar nu au făcut nimic, la casele de marcat, la vămi dus-întors, la aeroporturi? Doar acele puține momente cînd în sfîrșit ți-e plin stomacul și butonezi canalele Tv., în căutarea unui post cît de cît mai rezonabil!? Cu atît de puțin să rămînem după atîta alergătură și osteneală Scopul final să fie doar Burta? Exact cum dogmele se știe că omoară credința, așa și excesele omoară tradiția. Prea multe exagerări și exacerbări de la adevăratele valori creștine ale sărbătorilor, nu doar că alunecă în banal dar riscă să deturneze semnificația cu adevărat a acestora. Vor rămîne doar două referințe: că de Crăciun se taie porcul și se colindă, iar de Paște că se taie mielul și se vopsesc ouă roșii.

Păcat, mare păcat, dar asta ne-am dorit! Să fim în rîndul lumii… Care lume? O lume a falsului în toate și a înlocuitorilor în toate spectrele ei? O lume în alienare, nemulțumită de nimeni și de nimic! Mîncarea cu gust de hîrtie și plastic, haine din înlocuitori din te miri ce, care le dau de lucru dermatologilor, nedîndu-le de cap alergiilor, băuturi compuse din formule chimice otrăvitoare. Pînă și banala apă nu mai poți fi sigur de ea, plină fiind cu nitrați și nitriți! Cum să-ți păstrezi corpul sănătos, cînd la fiecare răspîntie te pîndește un pericol? Și atunci, cum să hălăduiască într-un asemenea corp, o minte sănătoasă? Și ea e bombardată non-stop cu „otrăvuri” informative , care mai de care mai break- news! Trebuie să fii dotat cu o mare tărie de caracter, să găsești o cale de scăpare din acest „tir” de săgeți otrăvite și să te salvezi. Sunt însă mulți care caută și găsesc subterfugii în situații de alienare: băutură, țigări, jocuri de noroc, droguri etc. Se scufundă conștienți (la început), într-o lume pe care n-o pot găsi în realitate. Trăim deci într-o lume a surogatelor de tot felul…

Dar cu sufletul, cu sufletul, ce facem? Se știe că trupul e templul sufletului. Dacă pîngărim trupul spiritul zboară! Atunci ne transformăm în niște zombi, fără țel, dorințe, doar bîntuim pe pămînt ca niște morți vii… Cuvîntul „depresie” este tot mai mult uzitat. Ce înseamnă el oare? E o boală a conștiinței, zic eu, o ceață care se transformă într-o pîclă densă din care mulți nu mai pot găsi calea. Rătăcesc de multe ori neobservați, ducîndu-și întunericul cu ei. Alunecă într-o rîpă abruptă fără o piatră mai ieșită din mal pe care să-și sprijine piciorul. Acele „pietre” reprezintă oameni, care ar trebui să fie în preajma lor, de care să se agațe și să se salveze. Dar cine să se aplece deasupra „hăului” altuia, nu-i așa!?

Ileana PISUC

De la o anumită vârstă, trebuie să recunosc că se petrec anumite modificări neuronale, de comportament și acțiune, încît uneori sunt pusă în fața unei întrebări persistente și anume: oare mă înțelepțesc sau îmi pierd și ultima brumă de rațiune, sau mai pe înțelesul tuturor „mă tîmpesc”? Sunt eu prea susceptibilă sau lumea în care mă învîrt e într-o degringoladă de te ia cu amețeală și devine o nebuloasă de neînțeles? Cel puțin pentru generația mea, ea devine o junglă densă, de nepătruns, cu fiecare zi…

Începînd cu „desișul” informațiilor media, care se „bat” pe știri de senzație; care preot a rătăcit calea Domnului, care demnitar a călcat pe bec (Constituția), care doctor a fost prins cu mâța-n sac (luare de mită), care VIP s-a bătut în stradă, care armată e mai tare, pe frontul din vecini, care e mai tare în arme nucleare, rusul sau americanul, care, care, care…

Și noi stăm și urmărim cu un aer tâmp acest meci nesfârșit de bârfe, vești alarmante, can-canuri ieftine, menite să ne intoxice pînă la saturație. Oare aceasta să fie lumea pe care o visam, atât pentru noi cât și pentru copiii și nepoții noștri? Nu pot să fiu însă doar prăpăstioasă în constatări și să nu văd și „binefacerile” acestui timp, ale acestei epoci de „haur”, globalizată și informatizată și uniformizată, adusă pe placul acelor care urmăresc desființarea și însingurarea specificului uman, până la urmă, a fiecărei națiuni. Niciodată nu mi-a fost rușine cu starea mea, cu graiul meu în care m-am exprimat, cu originalitatea noastră care ne-a făcut unici asemeni amprentelor mâinilor. Azi însă, trebuie să recunosc că ești marginalizat, pus la colț, sau măcar ignorat, dacă nu știi engleză. Ți-e din ce în ce mai greu, fie și în mediul cotidian să te descurci. Te sfidează la tot pasul denumiri greu de pronunțat pentru un nevorbitor de engleză: Wass-car, Bakery, Glow-event, Flowers, Food, Market, Tyme-out, Events hall etc. Era prea mult dacă se scriau în limba română, pe înțelesul și acelora care de-abia o stăpînesc și pe aceasta? Sau nu eram în „trend”? Se uită că încă mai trăim și noi, o generație mai „retro”, care nu din rea-voință nu am învățat limba engleză, ci ni s-a predat rusa și germana, la unii și franceza. Acum, dacă nu știi engleză, n-ai cultură generală! (Ehe, mulți o vorbesc, dar puțini știu ce zic!). Funcțional, vorbesc!

Îmi vine în minte un citat al unui scriitor care zicea că de la o vârstă „nu mai vor cuvintele să vină la mine”. Exact așa și cu engleza, eu nu am ureche muzicală pentru ea. N-o asimilez și gata! A trebuit ca un american, la el acasă, să mă încurajeze (la scuza mea că nu știu engleza). Știți ce mi-a replicat? „Stați liniștită, că nici noi nu cunoaștem limba română. Înafară de engleză nu știm altă limbă!”

Nimeni nu-și pune problema că poate nu toți avem capacitatea de a ne integra într-o societate informatizată si nu toți stăpînim tehnica de vârf spre care se tinde. Nu toți știm butona niște cutiuțe frumoase din care iese toată știința lumii. Creierul sau gîndirea proprie sunt puse pe pauză, altcineva se gîndește în locul tău ce să-ți bage în hard. Algoritmii veghează și îți controlează viața. La toate însă trebuie antrenament, pentru ca aceste informații să poată fi asimilate.

Noi, cei mai trecuți, nu mai avem nici timpul nici răbdarea de a ne înglobaliza în această junglă informatică. Trebuie păstrată o măsură în toate și să ne adaptăm cerințelor cotidianului imediat nouă. Să nu uităm totuși că orașul nostru este puțin peste un târg, nu folosim englezisme decît dacă într-adevăr nu am face față valurilor de turiști dinafară, dar trebuie ținut cont că ai noștri vor avea nevoie de traducători în oraș.

Și așa s-au cam sucit toate cu susul în jos; curentul îl plătești la aprozar, telefonul la chioșcul alimentar. La bănci te întîmpină niște dulapuri cu butoane și becuri care-ți iau sau îți dau bani. Omul e scump la vedere și la auz. Orice informație la telefon ți-o preia un robot și preț de o jumătate de zi, pe un fond muzical, te poartă de la un operator la altul, pînă renunți singur.
……
A fost așa ca o răbufnire strînsă în timp, un protest care să amintească, că atunci cînd faci un bine pentru tine să nu fie un rău pentru altul.

Măsură în toate!

Ileana PISUC

Viața e așa cum e; bună, rea, dar e viața fiecăruia și nimeni nu e în măsură s-o compare cu a altcuiva, poate cel mult să se revolte că nu e așa cum ar fi vrut-o…
Nimeni nu e egal cu nimeni, nici n-ar fi corect! Fiecare are șansa lui de a arăta ce poate, metodele sunt cele care fac diferența. Cît trăiești înveți, te adaptezi, ți se ivesc șanse pe care, dacă ai minte le fructifici, daca nu, aia e, trec pe lîngă tine.
Eu zic, că nici nu ar fi corect să fim aliniați și dirijați în fața provocărilor vieții. Liberul arbitru dat de Dumnezeu este tot ce avem nevoie pentru a discerne despre cum vrem să creștem.
Unii au șansa de a extrage lozul cîștigător, de a se naște sub o stea norocoasă și au succesul reușitelor din start. Alții, dimpotrivă! Astrele lor parcă sunt distribuite dinadins cît să încurce și să fie nevoiți să danseze într-un tango nesfîrșit, doar că pașii sunt inversați: doi pași înapoi și unul înainte. Aproape că li se tocesc tălpile de atîta tropăit pe loc.
De ce am vrut să încep cu această tiradă? Am să vă zic de ce.
Zilele acestea (numai cine nu vrea să se ,,ancoreze” la ev. istoric care se petrece la curtea regală engleză, dar mai ales în ziua înmormîntării Reginei) am retrăit o a doua moarte a mamei mele, care era de o vîrstă cu Regina. Am asistat din colțișorul meu de acasă la toată procesiunea și am plîns-o din nou pe mama, alături de mama Regină.
Eu mi-am însușit-o ca pe o regină a tuturor. Prin felul ei bonom de a fi, chiar șugubăț, prin umorul ei discret dar savuros, a știut să facă slalom cu atîta eleganță printre nu puținele probleme ivite de-a lungul celor 70 de ani de domnie.
Eu m-am mai exprimat o data (la moartea regelui Mihai), că un rege e un tată pentru țara lui, precum un tată este rege pentru familia lui. Privit la nivel micro sau macro, pierderea este incomensurabilă.
Exact și pe Regină, eu am asemănat-o cu mama, care, pentru noi copiii, era regina mamă în stupul familiei ei, iar noi, supușii ei.
Atunci cînd Regina dispare, rămîne un mare gol. Că e vorba de un imperiu sau de o casă, pierderea e imensă.
Mi s-a întipărit în memoria vizuală, simbolistica, care însoțea sicriul regal. Coroana, sceptrul și globul cu cruce, peste care tronau florile culese din grădina castelului.
Coroana știu că simbolizează puterea, corolarul unui stat bine stăpînit, Sceptrul iarăși reprezintă toiagul cu puterea căruia se cîrmuiește un regat. Cel mai mult m-a impresionat însă, globul aurit cu crucea din vîrf! Acest simbol le întrece pe celelalte două prin mesajul pe care-l trimite, că nimic nu se face fără Dumnezeu! Cu aceste simboluri sacre a defilat sicriul Reginei pe străzile Londrei și o lume întreagă a luat aminte.
N-am văzut comori ostentative expuse pe catafalc, am auzit că și bijuteriile i-au fost înlocuite cu unele mai simple. Asta ce denotă?
Că în fața morții te arăți doar tu așa cum ești și cum ai fost o viață, n-ai nevoie de surogate să-ți completezi CV-ul pămîntean. Dumnezeu care ne judecă pe toți ne știe pe dinafară cum suntem… Doar bunul nume e cel care ne va aureola caracterizarea finală și vom fi singuri la examinare, fără copiuțe sau plagiat!
Poate o să pară forțată comparația pe care eu am făcut-o între Regină și mama. Amîndouă sunt acum plecate, fiecare pe cont propriu.
Ceea ce le unește însă sunt tocmai simbolurile, care pot fi reinterpretate și raportate și în cazul mamei și a tuturor mamelor mai puțin încoronate.
Coroana o compar cu bucuria de a avea în ocrotire familia ei de care se simțea răspunzătoare, sceptrul era mîna forte cu care își ghida copiii din ,,împărăția” ei, iar globul cu crucea în vîrf, era credința că cineva sus ne veghează și Pămîntul este supus Lui.
Exact cum Regina a lăsat urmașilor săi valori de netăgaduit, așa și mamele noastre ne-au lăsat comori neprețuite.
Iată de ce eu am plîns la moartea Reginei, substituind-o mamei mele…
Le-am plîns deopotrivă pe amîndouă.

Ileana PISUC

Mă îndărătnicesc în a scrie despre un subiect perimat pentru unii, actual pentru mine, despre filonul pur al sufletului țărănesc, atît al graiului cît și al comportamentului. Despre a face diferența între țăranul născut și cel făcut.
Nu intru neapărat în rîndul celor foarte bătrîni, dar am avut parte de o „interacțiune” cu această clasă, zic eu, de nobili, numiți Țărani.
Țăranul de la sat, cu regulile lui, cu credințele lui, cu înțelepciunea lui, care toate la un loc izvorau din cu totul alte surse decît cele de azi. Niște surse ancestrale, perpetuate și păstrate cu evlavie din generație în generație.

Portul era port. Avea o simplitate aristocrată, albul și negrul, cele mai pretențioase culori, erau la baza straielor. În această austeritate cromatică totuși femeile iscusite mai înseilau cîte un fir de roșu, de verde, de galben și de albastru, care făceau diferența între straiele bărbatești și cele femeiești. Zadiile cu roșu și negru completau paleta de culori. Ochiul era odihnit și dornic de frumos, dar atît cît să nu devină obositor.
N-am să înțeleg „valul”, „tsunamiul” care în ultimii ani ne bîntuie, moda asta modernă care acaparează, exagerează portul neaoș și îl transformă în „niște costumații” de prost-gust și calitate îndoielnică.
Mă doare să văd cum se bagatelizează adevăratele valori. Gust o glumă bună dar urăsc bășcălia!
Munca adevărată a țărăncii, rîvna și talentul în a scoate adevărate perle din propriile mîini e luată în desuet.
Se fac programări la calculatoarele care „țes” pe bandă rulantă „cămăși țărănești”, pe ce culori vrei; pe roz pudră, pe mov, pe turcoaz etc., Exact culorile țărănești!
Acestea musai trebuie asortate cu zadii „gen” sumne, toate originale!
Pieptănăturile la fel; pe roz pe mov, pe blond, cu șuvițele ostentative la vedere (gen Giani din Las Fierbinți).
Unghiuțele false, buzele țuguiate, toate compun un tablou „original”, despre cum arată o țărăncuță română!
Facebookul abundă și inundă cu imagini cu titlul „Sara bună” sau Haida ha în Maramu”!
E mai mult noaptea minții să-ți închipui că așa sau prin așa ceva ne facem cunoscuți în lume ca țărani tradiționali. Nimeni însă nu protestează și nu comentează!
E o lume de forme fără fond!
Originalul este bagatelizat și este considerat depășit. Exact ca și cum ai da comandă unui pictor să-ți facă o Gioconda pe blond, cu cu buzele siliconate, cu sînii peste rochie sau cu o verigă în nas. Sau un „Car cu boi” tras de un Ferrari.
Ce atîta cramponare în vechi?!…

Am văzut o nuntă de motocicliști, cu cercei și verigi în nas și cu steagul mirilor pe umăr. Păi dacă ți-ai ales deja o ținută, o conduită, presupunîndu-se că deja ai evoluat, de ce să mai vrei să fii țăran? Credeți că-i așa de simplu?
Nici nu vă închipuiți de cîte secole a fost nevoie ca țăranul să fie definitivat!
La țăranul la care mă refer eu, toate lucrurile treceau mai întîi prin „filtrul” bunului-simț înnăscut și a fricii de Dumnezeu!
Curățenia trupească era legată de curățenia gîndirii și a conviețuirii cu ceilalți. Țăranul adevărat, la intrarea în gospodărie, își planta o poartă de lemn încrustată cu simboluri solare, cu colaci, cu flori, pentru ca acel/ acea care-i va trece pragul să se simtă onorat.
Acum în fața caselor se colectează dejecțiile rău mirositoare, în niște șanțuri betonate, infecte, de-ți vine să faci cale întoarsă!
Înainte, fiecare avea în fața casei săpată o fîntînă și o grădinuță cu flori. Acum fiecare și-a otrăvit fîntîna transformînd-o în decantor pentru dejecții, din care se ridică niște miasme care ucid orice boare de parfum și ucid ultima floricică din grădinuță.
Toate aceste anomalii eu le numesc „mutații nefaste”, care ne îngroapă mai rău ca niște bombardamente. Ni se strivesc valorile, filonul de originalitate și, din păcate, suntem percepuți ca un popor ciudat, cu port și obiceiuri bizare, pestrițe, împrumutate de nicăieri, cu construcții roz, mov, turcoaz, care se zgîiesc prin termopanele ieftine la turiștii rătăciți prin satele noastre…

Ileana PISUC

Foto: Ion Mariș