Pe când o ,,ro-alertă” pe Nesimțire? (Ileana PISUC)

Ileana Pisuc
Ileana Pisuc

Cu cât știința avansează și ne copleșește cu noi descoperiri, cu atât viața noastră de zi cu zi ar trebui să se înbunătățească.

Eu m-aș referi doar la „suprema” invenție și anume telefonul mobil, prietenul de fiecare moment, devenit indispensabil, mai ceva ca tubul de oxigen pe vreme de pandemie. Din păcate însă (asemeni multor prieteni), poate deveni și agasant, deranjându-te cu anumite aplicații repetitive, ca în cazul alertelor de orice fel. El te „iubește” și vrea să te protejeze cu orice preț; dacă apar nori pe cer, dacă bate vîntul prea tare, dacă soarele arde, dacă confortul tău va fi tulburat sau ți se va strica zenul. Dacă într-adevăr i-ar păsa, ar fi OK, numai că, din partea unui mecanism funcțional, n-ar trebui să avem prea mari așteptări. Exact ca în cazul unui analfabet funcțional! El țârâie, transmite mesajul și te consideră salvat! E fix problema ta cum îți gestionezi criza.

Sunt bune aceste alerte, numai că sunt prea puține. Păi, dacă la o temperatură de aproape 40 de grade, sfatul e să stai în casă, să eviți deplasările în soare, orice om normal încearcă să le îndeplinească. Dacă totuși trebuie să se expună riscului, măcar îl mai atenuează sărind în primul autobus (care circulă din 3 în 3 ore) – fără să știe că a intrat direct în gura iadului! Nicio „ro-alertă” nu-l previne că înăuntru temperatura e mai încinsă ca afară, că autobuzului nu-i funcționează aerul condiționat (cu toate că e înzestrat cu el), că barele de susținere te ard la mîini, că n-are în dotare banalul chepeng de deasupra, care se deschidea și mai puteai și tu ca om omenesc să respiri. Mai rău ca într-un bou-vagon atâta doar că distanța era mai scurtă decât până la Auschwitz, era doar până pe Șugău. La coborâre, grăbești pașii să ajungi cât mai repede la căsuța ta cu umbră și verdeață ca să poți în sfârșit să respiri ușurat că ai scăpat! Aici, altă stupoare!

Nu te întîmpină nicio ro-alertă de la poartă ca să faci cale întoarsă, deoarece aerul e de nerespirat, înecăcios de la fumul rezultat din arderea resturilor vegetale și a gunoaielor de pe câmp. Pentru că așa înțeleg „vajnicii gospodari” de ultimă modă să-și respecte vecinii, dând foc vegetației și afumîndu-i fără nicio reținere! Aproape în fiecare an repet aceeași lozincă, că e un fenomen care devine deja normal și nimeni nu ia nicio măsură. Cum să stai în casă dacă ea ți se umple de fum și ți-e frică să intri peste noapte să nu te sufoci în somn? În ultimă instanță, am apelat la 112 și într-un final, s-a dizlocat o autocisternă de câteva zeci de tone care să mărșăluiască pe traseul indicat de mine de unde se ridicau vălătuci de fum albicioși.

Avem atâtea „servicii” nou-înființate: garda de mediu, Poliția ecologică, Protecția mediului etc., și nu au găsit o mașină de teren mai silențioasă cu un agent constatator care să-i prindă în fapt pe cei cu punerea focului. Așa mai cîștigam și noi Încredere și Siguranță! Bineînțeles că totul a fost tardiv, nimeni nu-i vinovat, iar târziu în noapte fumurile au reânceput nestingherite…

Domnule primar, mai încerc pentru ultima oară să vă sugerez să vă luați în mod serios atribuțiile, să vă scoateți personalul autorizat din birouri, să mărșăluiască prin sectoarele arondate pentru care sunt plătiți gras din buzunarele noastre subțiri! Mai ales pe timp de caniculă să treacă măcar seara să vadă fumurile care deja fac parte din cotidian! Atenție că unde-i fum e întotdeauna și foc! Că ne luați banii pe impozite degeaba e una, dar că ni se ia și aerul e deja prea mult!

Ileana PISUC

 




Paște printre înghițituri amare (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

A mai trecut încă un Paște… cu o vreme incertă, așa ca vremurile pe care le trăim. Vremuri de neliniști, de zăngănit de arme, de amenințări de război. Și toate astea se petrec în imediata vecinătate, dincolo de mejdă, cum se zice pe la noi.

Din biserici se aude până în stradă zvon de cîntări de bucurie, în timp ce la o aruncătură de băț de noi, se moare și se îngroapă de vii frați ai noștri.

Sintagma „iubiți frați întru Cristos” parcă își pierde din valoare în fața urii acerbe; frați care se ucid, se lasă să moară de foame și de sete. Să n-ai dreptul să scoți capul din catacombele în care te-ai refugiat de frica fratelui tău care-ți taie orice posibilitate de supraviețuire. Și astea în propria ta țară! Să n-ai nici măcar dreptul să fugi.

Viața și moartea sunt pe muchie de cuțit. De ai minte și ai cuget, nu poți să te faci că nu-ți pasă, că nu te afectează. De la un timp resimt o durere aproape fizică la vederea atâtor orori chiar sub ochii noștri. Mi se spune să închid televizorul. Ușor de zis. Nu poți trăi într-o bulă de fericire ruptă de realitate în timp ce în vecini se moare și se moare atât de acerb!

Și peste toate, un om cere ajutor lumii întregi, cât pentru toți care auzim, vedem și ne vedem de viață.

Exact ca atunci când din coșurile camerelor de gazare se ridica un fum greu, înecăcios, de carne arsă și nimeni nu-și punea întrebarea „oare ce o fi acolo?”

Se lucrau pămînturile în jur, viața își urma cursul, dar întrebarea care-mi persistă în minte este: oare chiar nu se știa ce se întîmplă după gardurile de sârmă ghimpată, sau nici atunci nu interesa pe nimeni? Sau nu se voia să se intervină? Atunci se vorbea de o purificare rasială, despre o rasă pură, ariană, exterminând tot ce naziștii considerau că nu corespunde. Și atunci și acum, niște personaje nefaste și-au luat roluri de dumnezei pe pământ. Și atunci și acum, au fost luați la început în derâdere, că nu vor merge chiar așa departe în monstruozitatea acțiunilor lor.

Și au mers… Dar atâta timp cât nu suntem (încă!) în locul victimelor, până încă mai vorbim de crize de tot felul, până încă se vorbește de război, până încă bubuie difuzoarele în cluburi (de Paște), ni se pare că totul e normal că e totul sub control.

Și în tot acest timp Răul lucrează, exact ca în cazul unui vulcan. Adună magmă, provoacă cutremure, acumulează energie, iar în ziua cînd erupe, calcă totul în picioare, nimic nu-i scapă!

…Printre saluturi laconice de „Cristos a înviat!”, se moare la propriu într-un război absurd, se violează mame în fața copiilor, copii sub ochii mamelor, se schingiuiesc frați între frați. Și toate astea în sec. XXI, în plină democrație, cînd se consideră că „libertate, egalitate, fraternitate” nu sunt doar cuvinte, ci sunt niște drepturi cîștigate pe deplin.

Oare până când Pământul va mai fi sub blestemul crimei fratricide dintre Cain și Abel și cât va mai trebui să treacă pentru a fi spălat de sânge nevinovat care curge de la facerea lui? (cu puține intermitențe).

Această misivă a mea trebuia să fie una de bucurie, de exuberanță, dar nu cred că este cineva, care atunci când a ciocnit un ou roșu sau s-a bucurat că-și vede familia reunită, n-a avut o strîngere de inimă la gîndul că vecinul lui n-are șansa de a vedea măcar soarele, nicidecum de a sta la o masă, înghițind lacrimi amare în loc de pască și ouă roșii…

Cristos a înviat!

Ileana PISUC

Sursă foto: Pixabay




Cu noi cum rămâne? (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Mi-a rămas în minte o constatare întâlnită in mass-media că „a tăcea în aceste zile este echivalentul unei crime”.

Nu că aș putea eu răsuci mersul lucrurilor, dar o voce, până și a mea, care nu tace, poate va conta în noianul de voci care se ridică și se revoltă de cele ce se întîmplă sub ochii noștri. Am trăit atât de bazați ba chiar blazați în același timp, încredințați fiind, că avem spatele asigurat (apărat) de orice rele, care s-ar putea abate asupra noastră. Că suntem sub o Umbrelă atotapărătoare, că doar ne plătim siguranța și pacea cu doi la sută din PIB, bla, bla, bla…

Zilele acestea circulau pe Facebook adevărate propagande care preamăreau înzestrarea NATO în comparație cu Rusia, puterea de reacție, de contraofensivă, de dezamorsare a oricărui conflict apărut, de anihilare a oricărui focar de război etc, etc.  Au rămas toate aceste însușiri de „forțe” la nivel doar declarativ, în timp ce marele URS și-a pus planul diabolic în acțiune. Și-a activat mașinăria huruitoare de război și se pare că înaintează în viețile tuturor. Eu, cel puțin, am o frică aproape fizică de ceea ce se va întîmpla!

Mai ales că nu se întrevede o „minune” de a fi oprită din mărșăluirea mîrșavă (acum în Ucraina, dar cine știe încă pe unde…)
Ca oameni normali, noi, cei de pe margine, ce să credem? Că în sec. XXI nu mai contează nicio regulă, nicio alianță oricît de puternică ar fi ea? Că tratate de înțelegeri sunt călcate de bocanci cazoni rusești? Se invocă faptul că, dacă s-ar interveni, s-ar declanșa al 3-lea război mondial! Acesta ce este? Al 2-lea și jumătate? Există un prag de suportabilitate și un număr de morți calculate pentru a se interveni? Un singur OM care moare este de neînlocuit! Un singur COPIL ucis e prea mult pentru un întreg Pămînt! Ar trebui ca cei vinovați să aibă în față spaima morții de pe chipul unui copil care nu știe ce i se întîmplă! N-ar mai dormi niciodată!

… Slabă nădejde…
Au cu toții niște priviri de „pești morți”. Din ei a ieșit orice urme de umanitate. Sau să vadă un copil refugiat cum apucă un sandwich și-l mănîncă cu tot cu șervețel. Ne miram cînd, după revoluție, anumiți copii mîncau bananele sau portocalele cu tot cu coajă… Halal Umbrelă NATO! E plină de găuri, care nu-i bună la nimic, nici pe ploaie nici pe soare! Românul și, în general, omul de rând, s-au descurcat, căutându-și umbră sub primul copac, sau agățându-se de primul arin de pe mal în caz de inundație.

Exact ca și siguranța pe care ți-o dă un petec de hîrtie care pune interdicție unui agresor să se apropie de tine. Câte mame și femei, în general, nu au sfîrsit sub ochii îngroziți ai copiilor! Istoria e aceeași, numai că la o scară mai largă. Nu mai există onoare, măcar la nivel de epocă medievală, când taberele antagonice se organizau față în față și se respectau anumite reguli, exact ca pe o tablă de șah. Acum Nebunul a pus stăpînire pe joc, un joc diabolic, în care miza este însăși Ființa Umană. Existența ei!

Eu aș propune ca liderii puternici ai acestei lumi, să-și declare război unul altuia față în față (dacă sunt bărbați) să-și aleagă armele de duel și cel care va ieși învingător, a lui să fie victoria. E o mare lașitate să ameninți cu „butonul roșu” o lume întreagă!
Mori singur dacă ți-o dorești dar nu dispune și de viețile celor care aleg să trăiască!

Așa să le ajute Dumnezeu!

Autor, Ileana PISUC

Foto: Ion Mariș

 




Semn de carte: Ileana PISUC – „Anotimpurile copilăriei mele” (Editura Valea Verde)

Talentata doamnă Ileana Pisuc oferă publicului cititor cel de-al treilea volum de proză, „Anotimpurile copilăriei mele”, recent apărut la Editura Valea Verde. După succesul avut cu primele două volume, „Doar cu Dumnezeu în lume. Ursitul” (Editura Valea Verde, 2016) și „De suflet, de dor și de… parodie” (Editura Valea Verde, 2019), doamna Pisuc își completează tripticul literar cu o carte tipărită în condiții grafice deosebite la Aska Grafika din Sighet. Acest volum este structurat pe trei capitole: Amintiri cu tata, Primii pași și Anotimpurile copilăriei mele.

Ileana Pisuc este și o colaboratoare consecventă și atentă (a vieții sociale a zilelor noastre) a publicației online „Salut, Sighet!” (www.salutsighet.ro), unde este publicată periodic cu proză scurtă.

Succes pe mai departe autoarei!

 

Salut, Sighet!




Noi nu suntem idioți! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Se zice că necazurile unesc, iar binele dezbină. Adevărate vorbe dar care astăzi, din păcate, nu-și mai au valoarea adevărată ci, dimpotrivă, împart lumea în două tabere antagonice. Dacă până mai ieri noțiunea de frate, vecin, prieten, avea o rezonanță în plan afectiv, acum s-a transformat într-o încrâncenare pe viață și pe moarte! Din păcate, ăsta e pragul la care s-a ajuns: viață sau moarte.

În loc să fim solidari unii cu alții, să stăm să medităm ce-i mai bine să facem pentru a scăpa din marasmul în care ne zbatem de aproape doi ani, noi ne batem român cu român, vaccinat cu nevaccinat! Măcar dacă din acest război am ieși mai întăriți! Numai că, din păcate, mulți devin martiri fără cauză, virusul capătă teren, iar noi suntem priviți ca „idioții” Europei. Cum să fim catalogați altfel, dacă sub ochii noștri ne mor prieteni, vecini, cunoscuți… Și noi încă ne temem de „gipurile” băgate în vaccin, prin care vom fi controlați de extratereștri!

Se zice că D-zeu îți dă dar nu îți bagă și în traistă. Ți-a dat minte și inteligență să judeci, ochi să vezi și urechi să auzi. Dacă în locul mijloacelor de informare, unele chiar mincinoase, am răsfoi niște pagini de istorie adevărată, poate lucrurile ar sta altfel. Dacă oștenii lui Ștefan cel Mare stăteau să analizeze dimensiunea, materialul din care erau confecționate săgețile turcilor, dacă nu cumva sunt făcute în China, sau dacă le e cunoscută formula chimică a otrăvii din vîrfurile săgeților, unde eram acum? Mai existam ca popor sau eram un pașalâc turcesc? Acum nu ne mai uitam la seriale turcești, erau seraie peste tot! Se aruncau oștenii în luptă cu piepturile goale neținînd cont dacă o să-i doară impactul cu săgeata dușmanului.

Acum, adevărații bărbați (nu toți) au fobii de la acul de seringă, care în vârful lui are serul salvator al vaccinului! Cît de ipocrit poți să fii să nu recunoști că ni se întinde o mînă de salvare, iar noi o refuzăm! Fac ce fac și iar mă întorc la vorbele din bătrîni, la înțelepciunea satului de odinioară cînd se zicea: „Dacă-i sta să numeri din cîte pături îi făcută plăcinta, nu-i mai face-o!”

Articolul de față mi-a fost inspirat tot de înțelepciunea de la țară explicată de un „țuțeist” (nu-i dau numele), care în profunzimea ei poate pune pe gînduri pe acei care se îndărătnicesc în a primi vaccinul din considerente religioase. Problema e simplă. Dacă pretinzi că ești creștin, se subînțelege că știi Tatăl Nostru, rugăciunea universal creștină. Însuși enunțul de Tatăl Nostru, sugerează că nici unul nu e singur la părinți. Adică nu spunem Tatăl Meu, ci al nostru! Adică suntem mai mulți fii. Atunci de unde egoismul cu: fac ce vreau cu corpul meu, e problema mea! Din moment ce nu ești singur, mai ai frați, nu poți gîndi unilateral, ești răspunzător și cu ce e în jurul tău. Dacă tu vrei să devii „martir fără cauză”, poate aproapele tău vrea să trăiască! Dacă Dumnezeu a îngăduit ca prin știință să ne vină și antidotul la acest virus, cine sunt eu să-l contest?

E adevărat că, din păcate, anumite subiecte sunt tratate de foarte mulți neaveniți pe toate mijloacele de comunicare, fără discernămînt și care, din păcate, aduc și cohorte de morți zilnice. Pe lîngă faptul că suntem considerați idioții Europei, cel mai rău e că vom fi și cei mai orfani europeni, fără părinți și bunici , duși prea devreme dintre noi din cauza ignoranței multora dintre noi.

Ileana PISUC

sursă foto: pixabay.com




Nostalgii autumnale (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

E toamnă iar… Aceleași semne binecunoscute, care se repetă an de an. Frunze arămii, nopți mai reci, zile mai scurte, umbre prelungi. Și peste toate, ceața. Ceața care apare natural, dar mai nou, avem parte de o ceață „făcută” cu bună știință, de mintea omului. Cu ceva timp în urmă, sesizam intr-un articol un fenomen (atunci, la început), care însă acum se acutizează și devine din ce în ce mai greu de îndurat și de respirat. Fumul rezultat din arderea fînului cosit, care, mai ales în serile de toamnă, devine inăbușitor!

Atunci, recunosc, m-am indignat, n-am putut să înțeleg cum se poate ajunge să dai foc fînului adunat de peste vară. Mai ales că acei cu suprafețe întinse erau ajutați de către stat, ca să le întrețină. Discutînd însă cu mai mulți proprietari, am constatat cu tristețe că prin metoda „arderii fînului”,  ei fac de fapt un lucru benefic. Altfel ne-ar paște și pe noi „O Grecie arzîndă”, din cauza vegetației neîngrijite și necosite la timp, care se transformă în adevărate ,„fitile instant”. Lipsește doar scînteia care să declanșeze infernul!
Prin conștiința sa, care mai persistă la țară, țăranul continuă să-și cosească fînul (măcar că nu se merită – că ăsta-i dictonul mai nou!). Nu se merită a se cosi, a se săpa, a crește animale, a face prunci etc. Se merită doar a se urca în mașină, a se bloca circulația, a sta pe telefon, pe terase… În rest, potopul! Credeți oare că pentru acel țăran, care-și dă foc la propria muncă e ușor?
Dar ce să facă? Dacă nu e stimulat să facă ce știe mai bine? Animalele au ba gripă porcină, vacă nebună, gripă aviară. I se impun niște reguli de laborator ca să intre în propriile gospodării. Botoșei și bonetă, dușuri lîngă coteț. Și atunci ei renunță și trec la contraofensivă. Își aprind fînul, se înarmează cu coșuri uriașe și se aprovizionează de la Supermarketurile de la oraș. Pînă și apa, tot de la oraș o aduc, deoarece apa lor e infestată de la atîtea „scurgeri”, direct în natură, din lipsă de canalizare. Apar niște mutații greu fe înțeles și de stăpînit. Ne jucăm cu natura, cum vrem noi. Ne credem adevărații ei stăpîni. Nu învățăm nimic, nu păstrăm lucrurile sănătoase care ne identifică. Se vorbește tot mai mult de inteligența artificială, de algoritmi. Acestea o să ne conducă, noi doar vom umbla ca niște zombi, teleghidați, într-o veselie tîmpă.

Mă sperie o asemenea perspectiva, dar nu se găsește din păcate un „creier luminat”, care să readucă lucrurile bune pe un făgaș normal.
Omul este înlocuit treptat, treptat de această tehnologie care pîrjolește totul, în toate domeniile. Încă e bine pînă țăranul își aprinde recoltele! O face totuși controlat. Nu dă pîrjol! Le aprinde sub formă de căpițe sau clăi și le supraveghează. Cînd își va lua mîna țăranul de pe cîmp, atunci va fi jale! Mult nu mai e pînă atunci. Generațiile care cresc la țară, nu-și mai găsesc identitatea. Sunt niște combinații „nici domni, nici țărani”. Preocupările lor vor fi cu totul altele decît să asculte glasul pămîntului și a țărînei care i-a dat. Vor visa să se ducă pe Lună, pe Marte, oriunde ar găsi o climă aridă, unde să nu crească nimic!
………………………………..
Am vrut să am această mică „intervenție” și să-mi fac mea culpa, deoarece, acum constat, că i-am judecat greșit pe acei „piromani” disperați să scape de roadele muncii lor de peste vară și nu am dat importanță sacrificiului lor!

Ileana PISUC

foto: Peter Lengyel




Spuneți uitării NU! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Se zice că omul nu moare atunci când este îngropat, el moare atunci când este uitat…

Uitarea, acest flagel care-și face loc din ce în ce mai des, devine în ultimul timp parcă, stăpân peste tot și în toate. Cei de la oraș, amețiți de caruselul rutinei zilnice, legate mai mult de alergăturile aducătoare de siguranța traiului zilnic, poate nu simt (încă!) amenințarea căderii în hăul acestui nemilos dușman-Uitarea.

La țară însă, blazarea, neputința, nevoința (de multe ori), înaintează asemeni unui pârjol. Câmpuri nearate, fânețe necosite transformate în ani în adevărate stepe, sub lozinca: „nu se merită a le lucra!”. Ar fi și culmea, din moment ce găsești la vânzare, la magazinul la doi pași de casă. cam tot ce ai nevoie. La ce folos să mai lucri pământul? Pe tineri, în afară de a „zgrepțina oglinduța” (a se citi „a accesa telefonul”), vorba unui înțelept de la țară, altceva nu-i interesează. Nimic nu reprezintă vreun motiv demn de interes pentru a-și ridica ochii din ecranul luminos. Mai ales că în spatele lor, simt reazemul părinților care o apucă peste mări și țări spre a-și procopsi odraslele. Odrasle ce sunt dependente de sudoarea lor, asemeni puilor nou ieșiți din găoace și care, cu clonțurile deschise așteaptă pasărea să le pună în cioc agoniseala zilnică. Halal evoluție! Până și de la păsări am avea de învățat dacă le-am urmări cu atenție periplul zilnic.

În timpul acesta, pământul suferă. Nu poate vedea dacă iarba-i prea mare și nu-i cosită, nu poate respira dacă pamântul nu-i afânat! Cine să-i asculte însă și lui păsurile? Daca însuși „obiectul muncii” care ni s-a dat în zilele primordiale ale Facerii, pentru a ne susține și a ne hrăni îl lăsăm în Uitare! Suntem atât de ocupați! Nu mă mai miră (de o vreme) starea de paragină a cimitirelor, lumea celor uitați… Mă sperie însă starea locurilor celor vii încă! Nepăsarea și indolența în grija de a păstra, a îngriji și a da mai departe ce au primit, este de neînțeles.

De multă vreme voiam să ajung la căsuța din Laz a sculptorului Mihai Borodi. Am prins o zi când se putea escalada cărarea de acces, care pe timp de ploaie e mai mult o vâlcea mâloasă, greu de parcurs. Nimic nu-ți sugerează că pe acolo ar locui cineva. Un loc sălbăticit, fără animație, pustiu, asemeni geniului, care, de unul singur se îndărătnicea să se întoarcă în fiecare an acasă, la căsuța lui albastră, cu ușă și ferești domnești. Doi brazi bătrâni o străjuiesc și îi țin umbră vara iar iarna îi țin piept furtunilor de zăpadă. O livadă necuprinsă, acum în plină floare o înconjoară. Și peste tot, o liniște și o pace nepământeană, netulburată de nimic. Toate lucrușoarele lui austere, nimicurile lui importante cu care-și împărțea ,,sejururile” de fiecare an, stau nemișcate și cuminți așa cum le-a surprins „întrerupătorul” vieții lui Mihai…

Casa mai stă în picioare, demnă în modestia ei, o casă care a dat două minți geniale, aplecate spre cunoaștere, dar care acum ar avea nevoie și ea de o recunoaștere pentru a nu se prăbuși definitiv. Locul și încărcătura de tihnă și liniște ar fi ideale pentru a se conserva puținul rămas după trecerea făuritorului statuii Demiurgului, cu care acum, Sighetul se mândrește.

O Casă Memorială a lui Mihai Borodi, ar mai spăla (poate) din ingratitudinea și meschinăria celor care nu au știut (sau vrut!) să-l aprecieze la timp! Ar fi un mic Pantheon (cum își dezmierda el căsuța) la care, atunci când ajungea îi săruta cărarea. Ar fi un respiro pentru acei care vor să se reculeagă departe de toata lumea dezlănțuită. Ar fi o provocare pentru instituțiile statului în a-și arăta disponibilitatea, ca acest mare artist să fie recunoscut la adevărata sa valoare și să nu fie lăsat să moară și a doua oară îngropat în neagra și hidoasa Uitare!

A constatat pentru dumneavoastră,
Ileana PISUC




Să dăm o șansă Primăverii… (autor, Ileana Pisuc)

Această scurtă pledoarie se vrea un manifest pentru dezghețul atât al primăverii cât și al celui din noi…

Totul este să avem speranța și să nu ne tragem obloane pe ochi și minte și să recunoaștem că, indiferent de „mersul nostru”, „mersul lumii” își vede de drum. Și face ce știe mai bine: să facă soarele să răsară în fiecare zi, negreșit din același loc, schimbă anotimpurile… Nimic nu e încremenit. În natură încă nu s-a auzit de Lockdown. Doar omul își inventează frici, spaime, întrebări ce-l depășesc și pe care oricum nu le poate da de capăt singur. Cu un cuvânt, își amărăște viața și-și face singur iadul propriu, pe pământ, în loc să se deschidă odată cu natura din jur. E o luptă sortită eșecului încă din start, natura învinge întotdeauna!

Încă nu s-a inventat cenzura pe trilurile păsărilor sau o mască pentru a acoperi câmpurile și copacii înfloriți. De când cu această mască obligatorie, parcă ni s-au atenuat și celelalte simțuri (simțiri), pe lângă cel olfactiv. Ochii ni s-au încețoșat, urechile ni s-au înfundat. Vedem doar pe deasupra măștii un tunel înfundat, fără un orizont, fără speranța luminiței de la capătul lui… Pașii ne sunt purtați doar pentru nevoi strict meschine. Degeaba natura ne îmbie la visare, ne-am pierdut parcă drumul spre ea! Mergem cu capul în pământ, preocupați de statistici, despre câți au mai murit, despre câți s-au infectat, despre, despre…

VIAȚA însă nu-i numai despre asta!
VIAȚA este despre bucurie!
Putem sa mergem cu picioarele pe pământ, dar să privim către CER!
Curcubeul care anunță sfârșitul furtunii, are nevoie de lumină pentru a se transforma în arcul de culori. De aceea el apare doar ziua. Precum el este spectrul luminii, așa am putea deveni și noi împreună spectrul speranței! Dacă vom continua să mergem în întuneric, în ce ne vom transforma? E foarte adevărat că a trecut peste noi un mare cataclism, primăvara vine încet, se lasă așteptată dar, mai avem de trecut un ultim îngheț! Pojghița-i subțire, trebuie atenție la pași, dar bucuria reușitei va fi cu atât mai mare. Întotdeauna după furtună cerul e mai limpede ca oricând.

Buna Vestire e un prilej în plus să credem că nu suntem lăsați de izbeliște, că nu suntem singuri… Că trebuie să avem încredere în promisiunea zilei de mâine, că nu-i în stare acest virus mârșav de a multiplica atâtea tulpini câte rădăcini bine înfipte avem noi! O tulpină fără rădăcină întotdeauna se usucă! Până ne bate inima și răsare soarele, totul e sub control! Până în ziua când în sfârșit ne vom putea „demasca” chipurile, haideți să ne demascăm sufletele și să-i dăm o șansă Primăverii să vină în noi!

Ileana PISUC




Mutații nefaste (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Suntem martori zilele acestea la niște fenomene ieșite din comun pe care eu, ca pacifist, le acord circumstanțe atenuante și le cataloghez ca fiind niște mutații nefaste.

Și nu vreau neapărat să ma refer la toate speciile și regnurile care populează pământul ci, m-aș referi doar la specia numită Om și la modificările (nu neapărat genetice) la care este supus.

La acestea trebuie să conlucreze mai mulți factori științifici, de laborator, de expetimente chimice și care se petrec de regulș în laboratoare și necesită ani mulți de încercări.

Mutațiile de care eu vreau să vorbesc sunt niște rezultate cu totul independente de orice laborator. Sunt niște „produse” obținute în propriile familii, unde găsesc condiții propice de dezvoltare.
– Nefrecventarea celor 7 ani de acasă
– Nefrecventarea școlii
– Inocularea de mici că ei pot orice
– Că „cine are bani se cară… că  doar, banii vorbesc”
– Ca o diplomă se poate obține nu neapărat în urma unui examen
– Că oricine poate fi cumpărat
– Că poate ocupa o funcție unde dorește fără ca măcar să aibă habar ce presupune aceasta.

La acest nivel de (in)cultură s-a ajuns, încât aroganța, obrazul gros, impostura, impertinența au ajuns singurele criterii prin care poți să accezi la cele mai înalte funcții în stat.

Aceste mutații au ajuns deja o cangrenă naționalș, cu rădăcini purulente înfipte în toate structurile și straturile sociale: mame care-și abandonează copiii la tomberoane, tați care-și abuzează fiicele, doctori care-și molestează pacientele, bărbați de top muschiuloși și tatuați, potenți, care-și sporesc contul în prin explotarea sexuală a unor nefericite ale soartei, polițiști care sechestrează și terorizează niște oameni de pe stradș, îi duc în locuri ascunse și își dovedesc profesionalismul.

Asta e doar lista scurtă care mi-a venit în minte în aceste zile…

Stai și te întrebi: Oare ce-i mai periculos? Mutația unui virus (mediatizat la paroxism), sau mutația conștiinței omului, care dă asemenea ,,specimene” greu de reprodus în vreun laborator.

La virus, de bine de rău s-a inventat un vaccin și cu toate tulpinile pe care le iscă, tot sperăm că ne vom face bine.

Dar acestor „viruși cu două picioare și fără cap, care fac atâta rău , cum oare le vom veni de hac?

Deoarece, în loc să ne gândim cum să-i stârpim, dimpotrivă, îi  mentinem și îi reactivăm prin însuși comportamenul față de ei.

Atât de mult ne obișnuim cu răul, încât îl adoptăm ca și pe ceva normal care face parte din cotidian.

Cum altfel să interpretezi că în loc să-i supunem oprobriului public, îi promovăm, le facem persoane publice, li se acordă spații în televiziuni. Polițiști, care sub ochiul rece al camerelor video își bat victimele sub privirile impasibile ale colegilor, ca și cum aceste „practici” ar fi ceva normal în atribuțiile lor de serviciu.

Ar trebui să ne sperie aceste derapaje care se acutizeazamă în ultima vreme. Să nu ne dăm voie ca aceste orori să ne intre în sânge, să ne infecteze, ca acei saci negri de gunoi să nu ni se pară că fac parte din moartea aproapelui nostru, să empatizăm mai mult cu omenia, reacția imediată la răul făcut. Cu un cuvânt, să nu lăsăm ca Demnitatea să ne fie murdărită de nimeni și nimic! Să nu ne pierdem umanitatea și credința!

Răutatea gratuită nu-i de la lut, ci de la diavol.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens decât oțelul îmbogățt cu wolfram, tungstem, mangan! (Nicolae Steinhardt)

Ileana PISUC




Frica pandemică (autor, Ileana Pisuc)

Orice manipulare a fricii se identifică cu un fel de terorism, care se aseamănă cu o muscă care încearcă să distrugă un magazin de porțelanuri. Musca e atât de nevolnică, încât nu poate clinti din loc nici măcar o singură ceașcă de ceai. Atunci, cum distruge o muscă un magazin de porțelanuri? Găsește un taur, îi intră în ureche și începe să bâzâie. Taurul o ia razna de frică și furie și distruge magazinul de porțelanuri. (Yuval Noah Harari)

Musca, eu o compar cu frica, iar taurul cu mintea fiecăruia. Vorbind în termeni cât se poate de pragmatici, s-a ajuns ca fiecare babă din autobuz să-și dea cu părerea despre „carcalac” și vaccin.

Nu-i nevoie de alte dezbateri profesioniste pe acest subiect, trebuie doar să te urci în autobuz și, atunci când te dai jos, poți să-ți iei doctoratul în materie de virus și vaccinuri. Când se întorc de la oraș cu plasele doldora de alimente de la supermarketuri, nu cred că-și pun problema câtă otravă au în ele și câtă hrană „curată”. Ultimul lucru (al oricăruia dintre noi, recunosc) este de a citi cu atenție conținutul produselor pe care le luăm din raft.

Când li se dă copiilor cu multă dărnicie sucul frumos colorat și bun la gust, oare care părinte se gândește că-l otrăvește încet dar sigur și că-i pune viața în pericol? Câți ar fi oare cei care se îndoiesc că mezelul sau carnea frumos colorată și sclipitoare din galantar e ceea ce pare? Câți cer analize înainte de a le savura? Pâinea, în toate sortimentele ei, de ce nu e contestată, cu toate că, împreună cu dulciurile sunt dușmanii din umbră și dau atâtea boli? Atunci când copiii noștri erau mici și se programau, nu de noi(!), ci de medici specialiști la vaccin, nu s-a auzit de atâta reticență. Mergeam pur și simplu, pentru că așa era normal. Dacă ne iubeam copiii și-i voiam mari, trebuia să acceptăm că cineva gândește pentru noi, că niște laboratoare cercetează în favoarea vieții noastre și a copiilor noștri.

Doar că acum, datorită mijloacelor de informare (sau dezinformare), punem la îndoială vaccinul. Eu, una, recunosc că atunci când s-a declanșat urgia, am încercat să mă agăț de o speranță și aveam credința că, de undeva, va veni și vindecarea. Vaccinul era raza de lumină așteptată. Era motivarea ieșirii din cruntele privațiuni ale acestei calamități globale.

Și acum, când în sfârșit a apărut, dăm cu piciorul, îl cotestăm, îl disecăm, vrem să-i aflăm formula chimică (de parc-am înțelege-o!), să vedem dacă n-are „gipuri” și „drapele” băgate-n el! Fiecare s-a transformat peste noapte în chimist și, dacă nu stăpânește subiectul, măcar își dă cu presupusul… Și toate astea țin de educație.

Am fost educată să am respect față de Dumnezeu, față de învățători, profesori, doctori, care tot prin grija Lui față de noi vin să ne educe, să ne vindece. După zeci de ani de pregătire, de examene, de confirmări, vin unii „neaveniți” să conteste munca atâtor creiere luminate! De ce să ne vindecăm mai repede, când putem să tărăgănăm (la fel ca multe altele, în această țară). N-am mai fi noi!

I-aș întreba pe acești contestatari, dacă s-au urcat vreodată într-un avion, tren, autoturism, care, toate sunt făcute de specialiști în inginerie, dacă au încredere în cei ce le-au creat și n-au încredere în medici? De ce iau antibiotice la orice semn de boală având certitudinea că se vor face bine? Și scrie pe ele clar „anti-biotice”, adică împotriva vieții. Acum când ni se dă ceva pentru viață, ne îndoim, punem întrebări, contestăm. De câtă ipocrizie putem să dispunem?

Sfatul meu ar fi ca toți acești „bețe-n roate” să încerce să facă cei 6 ani de Medicină, să-și ia examenul și apoi, în cunoștință de cauză, să-și dea cu părerea.

Până atunci, să fim recunoscători lui Dumnezeu că ne ajută și de data asta, trebuie doar să recunoaștem!

autor, Ileana PISUC