Vineri, 13 Septembrie 2019, la Sighet, la Detașamentul de Pompieri din localitatea fost… ziua porților deschise . De fapt, la data de 13 septembrie – în fiecare an – se sărbătorește Ziua Pompierilor din România.

Pentru a marca această zi importantă, un grup de copii de la Școala Gimnazială din Sarasău a poposit la pompierii sigheteni unde au fost invitați să admire tehnica specifică pentru intervenții în situații de urgență

Descinderea copiilor la unitatea din Sighet a inclus și o ședință foto organizată ad hoc de către cadrele didactice însoțitoare împreună cu numeroșii părinți prezenți.

Salut, Sighet!

Titlul acesta, recunosc, nu-mi aparține, el mi-a fost sugerat de o carte scrisă de o scriitoare americană, Andrea Dworkin. O carte dură, greu de lecturat, bazată pe propriile ei experiențe de viață. Pe lângă faptul că este scriitoare, este și o victimă a societății de consum de carne vie, din care a reușit să scape, pentru ca mai apoi, să devină o adevărată luptătoare împotriva a tot ce ține de exploatarea femeii.

Când am citit-o, în urmă cu vreo 15 ani, recunosc că m-a  marcat și m-a lăsat cu un gust amar despre cele aflate atunci despre fața urâtă a societății americane. Nimic și nimeni nu mi-ar fi putut inocula ideea că și la noi se vor crea condiții propice pentru ca și în țara mea acest flagel numit „răpire”, „trafic de persoane”, „viol”, „exploatare sexuală”, să capete formă (și încă ce formă hidoasă), care pe noi, ca popor, nu ne-a caracterizat niciodată.

Din păcate, această „formă de terorism” ia amploare ca o caracatiță cu tentacule înfipte, ce se extind până în cele mai înalte sfere. Se fac aproape două luni de când ecranele tv abundă cu știri „de ultimă oră”, care mai de care mai ofertante, în cazul celebru de la Caracal. E adevărat, primul impact a fost devastator. Care mamă n-a rămas marcată de grozăviile celor întâmplate cu cele două fete, răpite, violate și mai apoi ucise?! Însă, lucrul cel mai periculos ce se întâmplă în ultima vreme, este bagatelizarea evenimentului și ducerea lui în derizoriu.

Nu poți să nu observi cum pe suferința celor direct afectați (părinți, bunici), se ridică niște „personaje” (obscure, până mai ieri), avocați, investigatori ad-hoc – toți dându-și cu presupusul, înghesuindu-se seară de seară pe TV, mărind orele de audiență. Și, în timpul acesta, mii de fete sunt pângărite, murdărite, li se ucide sufletul și trupul în continuare.

Timpul trece și frică mi-e că UITAREA se va depune asemeni prafului peste acest caz și se va așterne TĂCEREA. Întotdeauna anumitor stări de fapt li s-a pus capăt prin revoluție, prin războaie. În cazul de față, eu aș declara război împotriva acestei TĂCERI. Forma de luptă să fie bombardament continuu asupra celor responsabili cu asigurarea securității noastre, prin tiruri de întrebări și ultimatumuri:

– Unde ne sunt copiii?
– Ce-ați făcut cu ei?
– Dați-ne copiii înapoi!

Zi și noapte să-i împresurăm și să-i copleșim, până ce vom vedea că încep să se miște. Nu mai putem sta impasibili, muți și tăcuți în fața unor ecrane care ne manipulează cum vor ele. Ar trebui ca fiecare mamă din această țară să se considere mama Alexandrei și a Luizei (și a câtor altele!), pângărite și aruncate la gunoi. Să nu avem somn până aceste suflete nu vor fi răzbunate.

„Toate acțiunile noastre politice sunt derizorii și mincinoase dacă nu ne angajăm în lupta împotriva violului. Angajamentul trebuie să fie politic, public asumat. Nu poate fi aservit în nume personal. Ieșiți în stradă ca să spuneți în gura mare tot ceea ce vă doare și vă revoltă, pentru că doar astfel veți putea avea un impact asupra instituțiilor, care susțin abuzurile și doar atunci când proxeneții își vor pierde slujbele, pentru că nu vor mai avea clienți și consumatori, voi avea încredere că s-a făcut ceva. Moartea arată altfel pentru o femeie care a fost agresată fizic în mod sistematic. Nu pare la fel de crudă ca viața.” (Andrea Doarkin)

Țipați, și în acest țipăt să se adune toate țipetele femeilor violate și hohotele de plâns ale celor bătute și chiar mai rău. Și, dacă ar exista vreo pledoarie, sau o întrebare, sau un mod de adresare uman, în acel țipăt asta ar fi:

„De ce acționați atât de lent? De ce înțelegeți atât de greu cele mai simple lucruri? Nu complicatele lucruri de doctrină, ci lucrurile simple, clișeele – pur și simplu faptul că femeile sunt ființe umane, în aceeași măsură, în același grad ca și bărbații.” (Andrea Dworkin)

Ileana PISUC

După succesul avut cu primul volum, ”Doar cu Dumnezeu în lume. Ursitul”, publicat de Editura ”Valea Verde” în 2016, Ileana Pisuc revine în atenția cititorilor săi fideli cu un alt (și interesant) volum: ”De suflet, de dor și de… parodie” (Editura ”Valea Verde”, 2019, tipărit la Aska Grafika S. R. L.). Acest volum conține o selecție de texte și de poezii-parodii, o parte publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, care se focalizează în special pe experiențele personale.

Lansarea cărții va avea loc miercuri, 28 august 2019, de la orele 15.00, la Sala Radio Sighet, str. Plevnei, nr. 8.

După lansare, autoarea va părăsi Sighetul și România, urmând a se stabili (definitiv?!) în S. U. A.

Sunt invitați și așteptați toți prietenii și… nu numai :), la întâlnirea cu Ileana Pisuc!

Salut, Sighet!

Prin acest scurt mesaj, vreau să-mi cer scuze public deoarece, în urma unui articol apărut în anul 2017 pe site-ul www.salutsighet.ro, Bozai Nicoară și Arba Lucica, polițiști locali la Poliția Locală Sighet, s-au simțit ofensați și defăimați de cele relatate de mine.

Niciodată nu am avut intenția de a aduce atingere onoarei sau demnității acestora, doar că mi-am permis  să am și eu o reacție emoțională la acțiunile lor.

De aceea, încă o dată îmi cer scuze public pentru neplăcerile pe care le-am pricinuit acestora.

”Când constați o faptă reprobabilă sau minți, spunând cu voce tare acest lucru, NU defăimezi. El se defăimează singur prin acțiunile ce le-a făcut de bunăvoie. Corelația cu adevărul e de ordin constatativ.” (Gabriel Liiceanu)

Cam asta am avut de spus.

Ileana PISUC
13.06.2019

Se apropie sărbătorile… E o perioadă când, pentru fiecare dintre noi, vine momentul bilanțului în prag de an nou. Bilanțuri de tot felul, dar, mai ales, cel al câștigului, cel al profitului, cum i se mai zice.

De cele mai multe ori însă, în goana nebună a acestor vremuri, partea materială este primordială. Statistici aduse la zi, procentaje, reglări, compensări, rectificări, măriri, scăderi, toate împreună dând o plusvaloare a muncii fiecăruia dintre noi.

Bilanțul pe care eu vreau să-l fac acum, la final de an, nu se referă la nicio situație din cele enumerate mai sus. Bilanțul meu este unul care nu e consemnat în nici o statistică de până acum. Este un bilanț al pierderilor de suflet, al prietenilor, al celor dragi…

Oricât am încerca să ne eschivăm de la acest ”bilanț”, eu cred că fiecare, atunci când afară se aude zvon de colinde, când albul zăpezii acoperă urâtul din jur, are o mică străfulgerare la gândul că în anul care a trecut, a mai pierdut pe cineva drag.

Îmi persistă în minte o amintire care nu mi se va șterge niciodată, aceea a mamei care – în seara de Crăciun, când toată lumea era veselă, colindătorii pe la ferestre – nu se putea opri din plâns.

De ce plângi, mamă?
Plâng, pentru că, cu fiecare an care trece, mă simt tot mai singură, pentru că cei plecați sunt mai mulți decât cei rămași… De aceea nu pot să mă bucur…

Acum, încep s-o înțeleg. Parcă, acum pleacă tot mai mulți dintre noi. Câte un anunț scurt și nu se mai știe nimic de el. Poate, și de aceea nu-mi place să stau mult departe de țară, de cei care contează.

Sugestia mea ar fi ca, atunci când vă faceți bilanțul pe anul acesta, pierderile de suflet, pe care fiecare dintre noi le are, să nu le treceți la ”cantități neglijabile” și, să nu vă speriați dacă veți ieși cu minus. Golurile lăsate de cei plecați, nu se vor umple niciodată, cu fiecare an ele vor deveni tot mai adânci și sunt singurele pierderi care nu se pot ajusta din pix.

Asta am simțit să fac pentru cei care au plecat sau care sunt pe drum…

Ne mor prietenii

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Răpuși de-o boală crudă și nătângă,
Pe care toți savanții de pe lume,
Nu sunt în stare, încă, s-o înfrângă.

Ne mor prietenii, iar noi,
Îi ogoim atâta cât putem
Și îi mințim frumos c-o să le treacă,
Iar ei se-ncred în noi și gem…

Ne mor prietenii și doare
Că nu e timp să ne mai facem alții,
Iar unii dintre ei s-au dovedit a fi
Mai buni și mai onești ca frații!

––––––––––––––

Se cheltuie pe arme, pe lucruri inutile
Se bagă mâna-n sac până la fund,
Dar sunt neputincioși s-aduc-un zâmbet,
Pe fața trist-a unui muribund!

Ileana PISUC

Biserica și armata, două entități naționale care se iau la întrecere, etalându-și fiecare puterea. Una se bate în clopote, alta în tancuri și tunuri. Ba că unul dintre clopote ar cântări 25 de tone și e turnat în Austria, ba că tancurile sunt de ultimă modă și sunt aduse tocmai din America! Pe mine mă îngrozește această ”paradă” pe bani publici. Oare prin fastul inutil și cheltuielile astronomice vom deveni peste noapte mai credincioși și mai în siguranță?

Puterea nu stă nici în fastul inaugurării Catedralei Naționale și nici în parada militară. Puterea e atât de la îndemână, îți trebuie doar bunăvoință să te folosești de ea. Are următoarele ”arme” în dotare: ochi, urechi, minte. Dacă pe aceste arme le-am pune la contribuție și fiecare le-ar exploata în sensul unei revoluții cu fiecare dintre noi (în sensul bun), am constata cât de efemere s-au dovedit a fi celelalte. Am putea schimba lumea… Dar, câtă vreme preferăm să ne înghesuim, să netezim moaște, așteptând de la ele ceea ce noi nu vrem să facem, sau să căscăm gura la parade militare, nu întrezăresc vreo speranță de mai bine.

Respect instituțiile statului. În caz de agresiune, armata trebuie să intervină. Dar, de ce trebuie să ne gândim numai la efecte? Ar trebui ca oamenii luminați ai acestei planete să caute cauzele pentru care lumea nu merge bine. Și poate că ar ajunge la concluzia că lumea suntem fiecare dintre noi. Ne lipsește, însă, liantul care să ne dea acea forță pe care, din păcate, o căutăm doar la umbra catedralelor și a blocurilor militare. Acest liant se numește IUBIRE și dacă aceasta nu e, nimic nu e.

Sunt cu totul de acord că această Catedrală se mai numește și Catedrala Eroilor. Cinste veșnică pentru tot sacrificiul lor de pe câmpul de luptă. Și datorită lor, azi, suntem ceea ce suntem! Numai că eu văd eroismul și dintr-o altă perspectivă. Mă străfulgera așa, un gând – în timp ce se prezentau aproape simultan imagini de la inaugurarea Catedralei și repetițiile armatei – și mi-am zis: Doamne, în momentul ăsta, fără ca în țară să fie vreun conflict, câți oameni mor cu zile, de cancer, din lipsă de medicamente, arși, din lipsă de saloane speciale, copii născuți și morți prematur din lipsă de incubatoare, bătrâni, din lipsă de iubirea celor apropiați, plecați în țări străine pentru a se salva pe ei. Oare aceștia pe care i-am enumerat, nu sunt eroi? Că nu apar pe liste oficiale sau pe monumente, nu pot fi numiți eroi? Faptul că suferă în tăcere, sau urlă de durere, îi face mai puțin curajoși decât cei mai eroi dintre eroi? Oare câte Catedrale ar trebui înălțate pentru a-i comemora și pe ei? Cu toate că în cazul lor, construirea de spitale utilate le-ar rezolva problemele dureroase.

Se aruncă cu bani, întrecându-se în brand-uri care mai de care, dar brand-ul de țară cel mai indicat ar trebui să fie bunul simț și COMPASIUNEA față de toți contribuabilii din ai căror bani au fost posibile aceste ”parade”.

O să închei cu o mică observație care pe mine m-a pus pe gânduri…

O mămică ce-și duse odrasla de 3-4 ani să vadă repetițiile militare, își exprima admirația față de entuziasmul copilașului la vederea armamentului greu ce mărșăluia pe bulevard… În loc să-l fi dus într-un parc să-i arate o frunză, cât de frumos a colorat-o toamna, un fir de iarbă care se îndărătnicește să-și scoată capul, sau o floricică, cât e de frumoasă și cât de mult s-a gătit pentru a place ochiului…

Visez la o lume ideală, în care nici dangătele clopotelor, nici zăngănitul armelor nu vor fi în stare să acopere Vocea Rațiunii…

Ileana PISUC

foto: Peter Lengyel

Nu am apelat la această sintagmă neapărat pentru că m-ar bântui gândul propriei morți – fiecare în sinea lui se crede nemuritor sau, cel puțin, ar vrea să amâne cât mai mult „acel” moment. Eu fac parte din categoria celor care recunosc că, până la urmă, și moartea face parte din viață, din ciclul ei care e cel mai sigur lucru odată ce ne-am născut. Ba, e mai cert chiar decât natura. De aceea, n-am să fac o apologie a morții în sine, ci a vieții pe care suntem nevoiți s-o trăim; bună, rea.

Numai că aici, îmi permit totuși să nuanțez un pic. Contează foarte mult cum alegi să trăiești, deoarece ai liberul arbitru asupra acțiunilor tale. Oricum, la sfârșit vei da socoteală. De aceea, subiectul care „mă doare” de mai mulți ani, și pe care am datoria de a-l aborda, se va lega de respectul fiecăruia dintre noi față de cei ce nu mai sunt… Ori de câte ori trec pe lângă un cimitir, mă apucă un val de revoltă, de neputință, de milă în cele din urmă, față de cei care au trecut deja „poarta” . Dacă vrei să ajungi la ei, ești nevoit să treci pe lângă munți de gunoaie ce emană un miros pestilențial, greu de inhalat. Și, observ că acest fenomen s-a generalizat, din păcate, parcă ar fi o modă (sau o nouă tradiție?!).

Nu cred că această „tradiție” i-ar face mândri pe cei duși. Cel puțin eu, ori de câte ori mă întorc de la cimitir, intrând la mine în curte, mă simt vinovată față de cei abandonați la o margine de sat, „îngropați” în mormane de gunoaie.

S-au eradicat atâtea molime care au decimat în trecut populații întregi! S-a descoperit penicilina care a salvat atâtea vieți! Oare ce „revoluție” ar trebui să se întâmple, ce medicament miraculos ar trebui inventat ca să se inoculeze în creier noțiunea de curățenie, ordine, respect, bun-simț. Pentru cei care încă mai pot riposta, indigna, reacționa, se mai poate spera în mai bine. Dar, pentru cei ce nu mai pot avea „reacții”, decât să aștepte îndurarea celor vii, ce se poate face? S-ar putea, zic eu, să se umble la conștiință și să-și pună întrebarea – mai ales dacă are îngropată în cimitir o persoană dragă – dacă merită să fie lăsat în această mare paragină și dezolare?

Dacă fiecare ar realiza că (și) datorită celor plecați, noi, cei rămași, suntem ceea ce suntem! Poate că, puțina „brumă” lăsată de ei, pentru mulți dintre noi, a fost punctul de plecare în viață. Degeaba te întâmpină la intrările în comune construcții cochete numite Centre de Informare Turistică! Primul punct pe care eu l-aș iniția în programul de informare, ar fi vizitarea cimiturului din localitate. Vizitatorii să-și dea seama despre „sfintele tradiții” ale satului și să-și formeze o optică proprie. Un popor care nu-și respectă morții, nu-i respectă nici pe cei vii!

Ce valori predăm mai departe urmașilor, când de străbuni ne amintim doar de Ziua Morților? Atunci se fac eforturi din partea edililor și se duc gunoaiele (o dată pe an!).

Oricum, în aceste vremuri, speranța celor mai mulți dintre noi de a-i avea aproape pe copii la final, e din ce în ce mai deșartă. Dar, și atunci când mai vin pe acasă și mai trec cu o lumânare și o floare la cei plecați, trebuie mai întâi, să treacă printr-o „barieră” de gunoaie.

Dacă fiecare dintre noi și-ar face mea culpa, lucrurile s-ar îmbunătăți și ne-am desprinde din această lentoare „călduță” și am realiza că e problema noastră, a celor vii, de a ne îngriji de cei ce nu mai cuvântă.

Ileana PISUC

Subiectul pe care-l voi aborda de această dată, se va dovedi destul de spinos și, de aceea, voi cere clemență încă de la început dacă părerile mele vor deranja dar, e lucru știut că doar din contradicție se naște progresul. N-am să mă declar atotștiutoare în domeniul pe care-l voi aduce în discuție. Sunt atâția experți, politologi, sociologi, analiști care dezbat și concluzionează însă, pentru marea majoritate a celor ce-i urmăresc, subiectul rămâne la fel, într-o nebuloasă densă.

Subiectul este legătura dintre societate și biserică. Pentru mine, societatea trebuie să se bazeze pe niște legi bine definite care sunt stipulate în Constituție. Mai bine zis, Constituția e manualul de funcționare, axa unei societăți, națiuni, exact cum Biblia este, la rândul ei, un ghid de comportare al omului pe pământ. Cum în politică fiecare își extrage doctrina necesară înființării unui partid din Constituție, așa se întâmplă și în cazul Bisericii. Tot de paragrafe din Biblie se leagă învățăturile diferitelor confesiuni religioase.

Bunul mers al unei națiuni este legat de bunul simț al fiecăruia dintre noi. Derapajele din politic n-ar trebui să influențeze neapărat și cele sacre. Din păcate însă, teologia s-a transformat în ideologie de masă. Credința ar trebui să fie deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu este din lumea aceasta. Ar trebui să se separe lucrurile; oile de capre. Niciodată spiritul de turmă n-a adus ceva bun nici în politică, nici în plan religios. Spiritul nu trebuie îngrădit asemeni luminii ascunse sub obroc. Și societatea și Biserica trebuie să crească, să țină pasul cu viața, cu mersul lumii. Să țină cont de OM, pentru care s-au creat. În societate, nimeni n-are voie să țină pe nimeni captiv cu promisiuni populiste care atrag  pentru unii voturi, pentru alții, ajutoare sociale.

Exact ca și în Biserică, n-ai cum să faci promisiuni deșarte, n-ai cum să garantezi mântuirea nimănui. Nicidecum mântuirea nu se face în gloată sau pentru întreg neamul, cu totul. Mântuirea este personală, fiecare se poate mântui cel mult pe el, prin credința proprie. Mântuirea se petrece în taină, exact ca o rugăciune care este un strigăt tăcut al Sufletului. Dar, dacă nu li se explică oamenilor și sunt ținuți într-o totală ignoranță, ne mai și mirăm de bătăliile care se dau între diferite partide și că bisericile rămân goale. În societate, doar MUNCA creează progres și bunăstare, exact cum în Biserică, CREDINȚA duce la mântuire.

Adevărurile trebuie spuse chiar cu riscul de a supăra, nu cu jumătăți de gură… Decât o minciună frumos ambalată, mai bine un adevăr răspicat! Dar, ca să fii corect, trebuie să ai curaj, rana nu se vindecă până nu-ți verși tot oful. Sarea doare, dar, uneori, mai și vindecă.

Din păcate, Biserica Universală a devenit Biserică Națională. Altfel, cum se explică arborarea drapelului național pe turlele anumitor lăcașuri de cult? Se folosesc zilnic sloganuri fără fond, dar care sună bine: „iubiți concetățeni” sau „iubiți frați întru Cristos”. Și unii și alții le invocă, dar atunci când interesul își bagă coada, ele își pierd sensul și devin doar niște expresii seci. Rămâne doar imperativul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!” – și în cazul partidelor, și în cazul cultelor. Dintr-o dată dispare frăția și apar două tabere antagonice: români împotriva românilor. Unde mai e, atunci, toleranța atât de des trâmbițată?! Unde e iubirea aproapelui?!

Mi-a rămas în minte o constatare citită undeva: „Frații se aduc până pe marginea prăpastiei, dar nu se aruncă în ea…” Bine ar fi să ne trezim cu toții și să nu-i permitem „celui întunecat” să-și bage coada, deoarece, e lucru știut, unde doi se bat, al treilea câștigă. Atâta scormonește și uneltește, până ce, într-un final, în cazul partidelor, se produce dinăuntru o implozie și, inevitabil, e urmată de prăbușire, iar în Biserică, dacă nu reușește pe deplin să intre, măcar își bagă coada.

Ar trebui să fim vigilenți, fiecare atât cât putem, să nu-i permitem RĂULUI să câștige teren, nici de o parte, nici de alta!

Ileana PISUC,
26 sept. 2018

Cu riscul de a părea o ciudată, sau cel puțin că ideile mele ar fi ieșite oarecum din sfera normalului, iau totuși taurul de coarne și, în cele ce urmează voi aborda un subiect care mie îmi provoacă insomnii.

Ideea mi-a venit în timp ce-mi puneam telefonul la încărcat. Dacă vreau să nu moară instantaneu, trebuie să fiu atentă la limite și aproape de ultima, musai pus la încărcat, pentru ca a doua zi să fie funcțional. M-a străfulgerat, așa, un gând, deodată, și am avut ca o revelație de moment. Mi-am zis: Doamne, dar la fel se întâmplă și în cazul nostru, al oamenilor! Dacă noaptea nu ne punem „la încărcat”, a doua zi nu mai suntem buni de nimic. Suntem dependenți de somn, ca și celularul de curent…

Cu câtă detașare ne pregătim patul, cu câtă încredere ne punem capul pe pernă în așteptarea somnului care, ce-i? – o mică murire (vorba lui Dorel Vișan). Satisfacția maximă e atunci când el ne cuprinde imediat. Dacă nu, devenim nervoși, agitați, căutăm soluții (somnifere), orice, numai să dormim! Nu ne punem niciun moment problema că s-ar putea să nu ne mai trezim, să trecem sau să rămânem definitiv în „cealaltă” parte. Chiar și așa, tot nu ne-ar păsa. Un somn bun este satisfacția supremă a fiecăruia dintre noi. Nici nu se pune întrebarea: Cum ai trăit?, ci Cum ai dormit?

Ei, de-aici încep nedumeririle și insomniile mele… Păi, dacă suntem fii ai luminii, de ce avem nevoie de întuneric pentru a ne remonta? De ce simțim nevoia de a trage cortina zilei ce-a trecut? Oare fiecare noapte o să fie o reîntoarcere Acasă? Nu putem rezista fără să ne reîncărcăm bateriile din lumea din care am venit? De ce simțim nevoia imperioasă de a ne deconecta de la realitatea concretă și a ne transborda într-o altă lume și de ce „cealaltă” lume e dincolo de pleoape? Nu ne este îndeajuns lumina zilei pentru a ne da certitudinea existenței? De ce trebuie să navigăm și într-o lume a viselor? De ce, în cele mai multe cazuri de tortură, metoda cu becul în ochi reușește de fiecare dată? Privarea de somn, excesul de lumină îl fac chiar și pe cel mai înverșunat inamic să cedeze și să recunoască în cele din urmă, chiar și ce nu a făcut…

Și uite așa, tot încărcându-ne noaptea și descărcându-ne ziua, se cam duce bateria. La telefon, se mai poate înlocui, dar la om, perioada ei de funcționare durează doar o VIAȚĂ. Mie, fiecare dimineață petrecută în fața unei cafele aburinde, mi se pare cea mai mare minune. Faptul că am ieșit teafără dintr-o mică murire și încep o nouă zi. Să fie, oare, viața un exercițiu continuu al lungului drum de întoarcere Acasă?

Ceea ce rămâne de lămurit, este mecanismul de revenire „acolo”, indicarea punctului de „aici” care poate servi drept trambulină pentru recuperarea lui  „acolo”. Care este acest punct? Care este locul de inserție din „aproape” pentru posibilul demaraj către „departe”? Care sunt urma, semnul, adierea și aluzia? Iar seducția, ce rol joacă ea în acest scenariu? (Gabriel Liiceanu – Despre seducție)

Autor, Ileana PISUC
11 septembrie 2018

Nu știu alții cum sunt, dar eu, trebuie să recunosc, nu prea mă identific cu ceea ce pentru alții e perfect normal sau ar părea a fi normalul acestui timp. Adică, nu pot trece indiferentă pe lângă anumite situații, detalii, poate nebăgate în seamă de mulți, furați de cotidianul „mișcător” din jur.

Un lucru îmbucurător pe care l-am remarcat în ultimul timp, este afluența de turiști atrași de micuța noastră urbe, de încărcătura ei istorică și, deopotrivă a zonei pitorești a Sighetului. S-a petrecut o deschidere către cunoașterea filonului încă (!) nepoluat și neprelucrat al bogăției atât spirituale, cât și a tradițiilor acestei părți din Maramureș.

Dacă tot ne-a mers buhul cu renumita ospitalitate, apoi atunci, ca niște gazde, nu avem voie să ne dezamăgim oaspeții. Să le dăm „bucate” alese, ca la nuntă. Să plece oamenii mulțumiți și să ne pomenească mult și bine. Prin „bucate” alese, eu înțeleg acele produse care ne reprezintă cu adevărat și care scot în evidență valoarea, truda și bucuria creației ce se vrea cunoscută mai departe. Adică rodul mâinilor țăranului truditor, care ne-a făcut întotdeauna cinste și n-a dat greș în tot ceea ce a creat, să fie recunoscut și răsplătit pe măsură! Până încă (!) îi mai avem și se încăpățânează să producă comori autentice cu meșteșugul mâinilor și al minților lor, ar trebui să avem grijă de ei.

Neliniștea mea cea mare a pornit, când am constatat cu nedumerire că, din zona numită „pietonală”, au dispărut acele tonete în stil maramureșean (trei la număr). Tonete pe care erau expuse produse – cât de cât tradiționale – legate de zona noastră: trăistuțe, tinguțe, clopuțuri, cămăși lucrate manual, sculpturi din lemn, executate cu scule tradiționale simple, nemecanizate, de către meșteri populari și nu de către tâmplari mecanici.

Am căutat o explicație, m-am învârtit prin piațetă și am descoperit cu uimire explicația pentru „eliberarea pieței” de tonete. Nu s-au folosit (ca în alte părți) nici gaze lacrimogene, nici tunuri de apă, ci, pur și simplu, s-a deschis un magazin „specializat” în domeniul turistic. Un magazin de SOUVENIRURI (scris pe geam în mai multe limbi de circulație internațională, printre care și în limba rusă!). Mană cerească pentru turiști! Numai că, de cum intrau, făceau cale întoarsă, dezamăgiți și cu mâna goală. Curioasă, am intrat și eu. Totul îți lua ochii, toate „albețurile” frumos smălțuite și pictate sclipeau ca glasurile de Crăciun, dar o ceramică de Săcel, hai, fie și de Horezu, ceva mai apropiat de lut, de lut ars fără atâtea intervenții artistice, n-am văzut, neam! Ceva demn de luat acasă, care să-ți amintească pe unde ai trecut. Totul era de tarabă din târgurile de kitsch de pe lângă mănăstiri în zilele de hram. Am ieșit cu un gust amar și le-am dat dreptate celor câțiva turiști care cumpărau de pe un pervaz al unui magazin de mobilă (cap cu clădirea de Souveniruri), niște sticluțe cu sculpturi în ele, niște clopuțuri, orice, numai să se vadă mâna meșterului care le-a creat.

M-am simțit prost ca locuitor și descendent din țăran autentic văzând nedumerirea și dezamăgirea de pe fețele turiștilor, neștiind ce să aleagă: „asta să fie, oare, tradiția și arta mult-trâmbițată maramureșeană?” „Țărăncuțele” în straie naționale (made in China), pălărioarele, costume (zic ei) țărănești, trase, parcă, la indigo, din materiale de plastic, cu dantele în culorile curcubeului (made in Turcia)? Nu iese nimeni să ne apere adevărata tradiție? Le dăm surogate celor care vin cu drag să ne viziteze? Să ne creadă un popor de circari, îmbrăcați ca de un carnaval prost? Numai BANUL cu orice preț trebuie să aibă ultimul cuvânt? Ne-a invadat prostul gust? Magazinele gem de ii trase pe calculatorul chinez și nimeni nu se sesizează? Pe creatorul popular îl înghesuim pe un pervaz de magazin – care-l tolerează – ca nu cumva să fie pe domeniul public (!), iar KITSCHUL tronează în galantarele bine luminate.

Lăsați tarabele țărănești, cu produsele care ne reprezintă, cu mătușica ce toarce din caier în așteptarea cumpărătorilor, îmbrăcată cu ce are ea mai bun lucrat în casă, cu opinci în picioare, păzindu-și marfa ca pe sfintele moaște. Era o priveliște, fie doar și pentru ochii celor care treceau…

Nu-i violentați – vizual – cu produse anoste, care n-au o poveste, care doar dau frumos, dar care – din fericire! – am observat că nu mai plac publicului. Ei vor produse unicat, fie și mai scumpe, dar, odată achiziționate, să le aducă bucurie ori de câte ori le privesc!

Era o zicală (sau film?): nu trageți în pianist! Eu zic așa: nu marginalizați țăranul autentic, nu-l umiliți, nu-l puneți la colț (vezi pervaz!), deoarece, e cam singurul care ne-ar putea scoate din criză, din această criză acută de valori și artă AUTENTICĂ!

Țăranul român este omul ABSOLUT! (Petre Țuțea)

Ileana PISUC,
16 august 2018,
Sighet

foto: „Salut, Sighet!”