Într-o lume plină de zbucium, care aleargă bezmetic spre niciunde, fără pauză, dați-mi voie să vă ofer un răgaz de meditație asupra unui subiect destul de spinos. Și anume, voi aborda o temă incomodă, dar necesară, și anume, a destinului unor oameni cu har, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu un rost anume: acela de a-i încânta pe semenii lor, de a-i face mai buni, mai atenți la adevăratele frumuseți fără de care viața ar fi pustie…

N-aș putea să mă laud că am cunoscut multe dintre aceste personalități, dar nici nu pot să trec ca și cum n-am văzut, n-am auzit și să nu-mi pese de ceea ce e sub ochii mei.

Se tot vehiculează o expresie la modă: „Sunt mândru că sunt contemporan cu un asemenea om!” Cuvinte de complezență, prea uzitate, dar care dau bine. Mândria fără implicare, la fel ca și credința fără fapte, e slabă.

Când îți apare în față un personaj grav, asemeni lui Mihai Borodi, n-ar trebui să fii nepăsător. O așa figură aparte de dac, coborât parcă de pe Columnă, nu te lasă indiferent. De o statură medie, vânjos, cu o față încadrată de o barbă albă, părul de asemenea, te duce cu gândul la vechea istorie adevărată cu dacii liberi, istorie care, din păcate, este cam unica la care ne putem referi.

Modest în port și în purtare, fără aere de „artist”, îl poți vedea periodic prin Sighet. Șase luni pe an e al nostru, iar celelalte șase, e al țării adoptive, Franța. E rupt între două lumi… una unde e între toți ai lui, și o alta, unde e al tuturora. Una, în care ai o identitate datorită rădăcinilor bine înfipte în pământ, iar în cealaltă, unde toți te întreabă ce faci, cum ești, dar nu le pasă cu adevărat. Plecatul și venitul sunt ca un „răstimp” în care nu-și găsește astâmpărul.

Nu o dată l-am întrebat ce-l face să se tot întoarcă ciclic, asemeni berzelor, și mereu mi se justifică cum că el tot timpul se simte dator față de Sighet cu câte o operă de artă. Ba cu un bust al lui Coșbuc, ba cu cel al lui Mihalyi de Apșa. Acum a venit special să-și realizeze visul de o viață, acela de a ni-l da pe Eminescu. Oare de ce artiștii au această proastă meteahnă de a se considera veșnic datori…? Mor săraci și datori față de o societate care-i ignoră cât sunt în viață, iar apoi nu prididesc în a-și însuși roadele lor post mortem…

L-am întrebat:
– Încă nu te-ai săturat de oameni, de cei care te-au trădat, te-au mințit, te-au umilit?
Mi-a răspuns:
– Oamenii, e drept, m-au dezamăgit, dar eu nu vin pentru ei. Mie mi-e drag Pământul. Pentru el vin. El ne iubește necondiționat și la el vin de fiecare dată, mă aplec și-l sărut. Îmi sărut cărarea care mă duce la căsuța mea săracă, în ruină, din Vad. Mulți mă judecă și pun asta pe seama viciului, cum că, beat fiind, n-aș ști ce fac. Păi, dacă eu beat fac asta, cu atât mai mult, ei de ce nu o fac treji fiind? Eu știu foarte bine ce fac. Dar, până când ești privit prin prisma viciului și nu prin cea a talentului, soarta artistului e incertă.

Ne plac sfinții în icoane, ne plac operele de artă, dar punem mereu în umbră trăirile celor implicați. Noi avem nevoie de moaște care să aducă profit. Artiștii nu ne sunt de folos atâta timp cât se învârt printre noi.

Mi-a recunoscut că zilnic se lovește de birocrație, de umilință, dar satisfacția lui ca artist este că va lăsa o urmă, o dâră în urma lui…

– Asemeni melcului, am zis eu…
– Ei, până și melcul are casa lui, eu mă zbat pe la diverse instituții după aprobări, autorizații, ștampile, pentru a-mi îndeplini ultimul vis: acela de a-mi planta o căsuță tradițională într-un loc (cumpărat deja) unde să-mi pot face o expoziție personală însă, în ritmul în care pot să-mi rezolv actele, frică mi-e că nu-mi va ajunge restul de viață ce-l mai am de trăit.

Pentru mulți sigheteni Mihai Borodi e un necunoscut, trece neobservat, circulă cu autobuzul (are abonament), mănâncă la cantină și în rest, trudește de dimineață până în amurg la Demiurg, pe care-l vrea terminat cât de repede, pentru a nu rămâne dator Sighetului. Pentru a lăsa și el o dâră, dacă nu pe cer asemeni Luceafărului, măcar pe Pământ, pe care-l iubește până la lacrimi…

A pledat pentru el,
Ileana Pisuc
06.08.2018

Foto: Ion Mariș

M-am întors de mai bine de două luni… Am tot lăsat timpul să curgă și nu m-am putut hotărî să scriu, să mai scriu despre lumea pe care am lăsat-o în urmă. O lume pe care mulți ar vrea s-o cunoască, s-o priceapă, pentru care, poate, ar fi ultimul vis s-o vadă în realitate.

Există și-o vorbă: „viața bate filmul”. Câteodată da, câteodată nu. În cazul de față, și în cele ce voi relata, eu zic că „filmul bate viața”. Dacă viața e doar o înșiruire de zile și nopți în așteptarea acelui ceva ce parcă nu mai vine, filmul a fost un surogat perfect pentru a susține o lume mohorâtă, fără perspective, fără vreo licărire de speranță că, odată, de undeva, va erupe ceva punând capăt coșmarului (comunist) de dinainte de ’89, ce părea nesfârșit.

În tot acest coșmar și întuneric, din griul predominant, mai săreau și câteva scântei prin anii aceia, ’75-’78, sub forma unor seriale ieșite din tipare, de genul „Dallas”. Au fost, poate, printre puținele momente de respiro în atmosfera sufocantă a acelor ani, când, la ora difuzării serialului, lumea era conectată la „visul american”.

Se respira o altfel de lume. Iluzia unei societăți evoluate de tip american, era visul (fie el și iluzoriu)  oricărui român, care, după o oră de vizionare, se trezea brusc, trezirea fiind și mai crudă în adevărata realitate pe care trebuia s-o îndurăm fiecare dintre noi.

Poate că și atât cât ni se dădea cu pipeta, această falsă iluzie a unei lumi civilizate, a contribuit la alienarea de moment sau, a contribuit la acumularea de noi tare, de frustrări și care, într-un final, au adus „mămăliga” la o așa presiune că, la un moment dat, a explodat. A fost una din acele picături care tot s-au adunat formând un ocean de revoltă care, în ’89, a inundat aproape toată Europa.

Aveam pe atunci cam 20 de ani și cuvântul America era asociat cu Fata Morgana. Cum puteam să bănuiesc că după 40 de ani voi avea privilegiul de a-i călca pământul, de a intra în această Lume Nouă, de a face constatări, comparații, critici… (toate astea prin prisma unei „novice” scăpate de sub „ciuperca” otrăvită a 40 de ani de comunism)?!

Să nu vă așteptați, însă, ca în cele ce vor urma să găsiți doar elogii la adresa acestei societăți „edenice”. Dacă derulez filmul celor 40 de ani scurși de la primele episoade, ar trebui să constat cu un gust amar că deziluzia și amărăciunea sunt două sentimente care mă încearcă. De ce spun asta? Deaoarece, anul acesta, am avut oportunitatea de a vizita Southfork-ul Dallas, unde s-a turnat mare parte din serialul Dallas.

Cu toate că nu mai sunt așa de tânără, se pare că nu sunt vaccinată la impactul dintre ceea ce te aștepți să vezi și ceea ce ți se oferă. Încă de la intrare, a trebuit să-mi las marile speranțe în așteptare…

Ne-a întâmpinat un „car alegoric”, format dintr-un cap de tractor, pe capra căruia trona un fermier american, care făcea onorurile fermei, urmat de niște vagoane din tablă perforată, cu niște bănci reci pe care te așezai și făceai turul fermei, cu explicațiile de rigoare.

Ferma constă într-un teren imens întins pe hectare întregi, delimitată de garduri albe. Am zărit din mers două lame și doi ponei (de serviciu) care-și cunoșteau bine rolul de a se poza alături de vizitatori.

Primeam informații sporadic: acolo-i căsuța lui miss Ellie, aceasta-i sonda ce apărea în film (o machetă), acolo-s grajdurile și, în sfârșit, aici e reședința familiei Ewing, unde am și poposit. După o ședință de inițiere într-o anticameră a fermei, în care ni s-a explicat că, de fapt, ceea ce vedem este doar o copie a adevăratei proprietăți a celebrei familii după care s-a turnat serialul, am aflat că nu li s-a dat voie producătorilor să filmeze pe acea proprietate și, atunci, au încropit ad-hoc această fermă. Atmosfera generală era de blazare, o blazare care, după 40 de ani, mai producea bani. Avea un miros de închis, de praf de încremenire, care, pe mine, m-a făcut să mă simt tristă.

Da, ăsta era sentimentul când îți vezi iluzia tinereții din acel film sfărâmată. Peste tot, cordoane de pluș care-ți marcau culoarele pe unde ai voie să treci – oricum, nici nu te puteai abate de la traseu, deoarece spațiile erau minuscule, cât să introduci camera de filmat ca să vezi un cadru dorit. Ni s-a explicat că prin stilul adoptat în ceea ce privește filmările, toate încăperile păreau imense. Piscina apărea în film de dimensiuni olimpice. În realitate, era una normală, pe care orice american modest o are în curte. Toți pereții erau capitonați cu pozele protagoniștilor din film, în rame, prin camere, peste tot. Ba s-au montat și machete reprezentând anumite personaje, postate în anumite nișe iluminate, în așa fel încât, să pară adevărate. Parcă era o casă bântuită de umbrele trecutului care, încă, mai păstra ceva din anii aceia…Sub vitrine din sticlă, erau așezate diferite obiecte specifice fiecărui personaj. De exemplu, la J. R., erau expuse cizmele de cowboy, pistolul, pălăria și nelipsita sticlă de whisky. Stăteau acolo ca niște moaște.

Băile erau așa concepute din focuri de lumini și oglinzi, că păreau interminabile. Încercam să scormonesc prin cenușa amintirilor o asemănare cât de cât cu ceea ce vedeam de-adevăratelea, dar nu mi-a trezit nicio emoție. Doar un ușor sentiment de melancolie. Să fi fost oare timpul care a trecut, percepția diferită a acelor ani, sau nevoia de a vedea doar ce ți se oferă, numai să fie altceva? Mă uitam în jur, vedeam chipuri diferite, de naționalități diferite, venite să viziteze acest muzeu, dar n-am remarcat o prea mare decepție pe chipurile lor. Poate veneau din locuri unde nu au avut parte de „drogul” Dallas, n-au trecut prin niște ani în care, fie și datorită unui serial mai puteai „evada” și mai puteai spera…

Când am venit, ne-a adus cu tractorul, cu vagoneți. Când am plecat, ne-a lăsat pe jos. Probabil că în prețul biletului (destul de piperat), n-a intrat și plecarea. În America, și timpul și drumul costă bani.

Așa că, am luat-o la pas, având timp să ne facem câteva poze cu animalele din fermă. M-am uitat în urmă și mi-am zis: încă un vis spulberat dintre multele visuri ale tinereții…

Ileana Pisuc

Ne întoarcem mereu acolo unde am lăsat o parte din noi…

Și au trecut zilele, săptămînile, anotimpurile… A trecut timpul ca vîntul, s-a scurs ca apa… Vrînd, nevrînd, am ajuns iar în punctul de unde am plecat. Să fie oare „Blestemul pămîntului” sau „Blestemul iubirii”? Sau amîndouă la un loc? Există un ciclu în viață, care își urmează oricum nestingherit drumul lui. Nu ține cont de promisiuni, de jurăminte… E ca un fel de supapă, care atunci cînd se acumulează prea mult, sau prea multe, în viața oricui, se închide pur și simplu, nu mai permite nici să refuleze, nici să mai acumuleze nimic în plus. Adică menține un echilibru .

De multe ori nici nu ne dăm seama de cît de necesară este această supapă, pe care noi niciodată n-am ști s-o acționăm la timp. Liberul arbitru „lucrează” și menține totul sub control. Dacă urmărim ceea ce se întîmplă și în societatea din imediata apropiere a noastră, nu putem să nu observăm, sau să bagatelizăm anumite „mutații” conceptuale și comportamentale.

Cînd o societate (sau o anumită parte a ei) ajunge la o culme a tot ce înseamnă stare materială (acumulare de bunuri), stare socială de invidiat (succese peste succese), liniștea intervine așa, ca un declic și apare nevoia de restartare.

Altfel e inexplicabil ce se întîmplă într-o societate avansată, cu persoane ajunse, totuși, la un nivel de pregătire superioară, cu niște conturi în bănci ce au la coadă multe zerouri, să lase așa pur și simplu totul baltă și să se retragă în locuri izolate din imensitatea Siberiei.

Aceștia renunță pînă și la cele mai elementare condiții de civilizație (curent, apă curentă, mijloace de informare), adică tot ce înseamnă tehnică, vile cu zeci de camere și băi, mașini de lux etc., într-un cuvînt, viață socială de secol XXI !

Se mulțumesc doar să fie o familie, într-o iurtă primitivă, să mănînce și să se îmbrace doar cu acele produse pe care le au la îndemînă, pe care le oferă mediul auster din ținuturile înghețate ale Siberiei. Și fac asta fără nici un regret. Singura spaimă care-i bîntuie este, că această pace ancestrală le-ar putea fi tulburată de alții care ar gîndi ca ei, înmulțindu-se peste măsură și atunci solitudiunea lor ar putea fi pusă în pericol.

Oricum, societatea aceasta de consum începe să dea rateuri. Viața socială, prea mult expusă pe tarabă (internet), dă semne că a obosit. Apar deja „vîrfuri” în ale tehnicii care declară că își închid conturile de socializare, deoarece se simt vulnerabili în fașa acestui „flagel” scăpat de sub control.

Mi-au rămas în minte cîteva constatări dintr-o emisiune a d-nei Eugenia Vodă, „Profesioniștii”, al cărei invitat era patrologul Cristian Bădiliță, care trăiește în Franța (a tradus Vechiul Testament, Proiectul Septuaginta). Pe el l-a marcat mulțimea oamenilor singuri. Exemplul cel mai viu a fost chiar bunica lui, care, timp de 40 de ani (după colectivizarea forțată), n-a mai ieșit din curtea ei. A devenit un fel de pustnică. Așa de mult a supărat-o orînduirea de atunci, că a refuzat orice contact cu lumea…

Întrebat, care ar fi pentru el libertățile fundamentale, a răspuns: Sunt trei. De a iubi. De a scrie. De a fi solemn. Despre religie, el s-a mulțumit doar să nuanțeze: Credința este deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu-i din lumea asta.

Cîți nu am vrea să fim sfinți, dar cîți avem curajul de a trăi zi de zi, minut cu minut, viața lor? Pe ei nu-i interesa viața politică, socială, decît viața veșnică. Cel mai mare canon care ar putea să i se întîmple ar fi acela să fie obligat să trăiască în România și să poată face ce face în Franța. Ei, se pare că societatea a avansat și unii își doresc să trăiască chiar și în Siberia…

Liniștea și izolarea de tot ce presupune tumultul aberant al vieții cotidiene mie nu mi se pare o fiță de ultimă oră, eu o văd ca pe o gură de oxigen al unui înecat, care îl salvează.

Această ultimă „epistolă” o scriu de pe un balcon al unui apartament din apropierea Dallas-ului și numai concentrarea la ceea ce vreau să vă împărtășesc, m-a determinat să fac abstracție de „mediul ambiant” ce mă înconjoară (era să zic, mă împresoară). Parcă aș avea pe urechi niște căști în care zumzăie non-stop un vacarm de fundal, pe care, dacă-l conștientizezi, simți brusc nevoia să te ridici și să fugi. Pe cer avioane, elicoptere cît e ziua de lungă, pe autostrăzile suspendate rîuri de mașini, pe lîngă blocuri, unitățile care fac aerul condiționat. Dacă întri în casă, tot așa, aerul vine condiționat numai cu larmă. Parcă ai fi tot timpul într-un experiment, încercîndu-ți-se timpanele cu fel și fel de zgomote, cu decibeli scăpați de sub control. Încă nu s-au inventat (sau n-am văzut eu) cabine speciale, unde în loc să respiri aer curat (ca în Japonia), să-ți odihnești urechile de mediul „prietenos”!

Mi-e dor de o liniște ca la mama acasă!

Sper să nu greșesc avioanele și să ajung cu bine, dacă nu, pînă și Siberia ar fi o variantă…

Ileana Pisuc,
11 aprilie 2018, Dallas (încă!)

Foto: Sebastiana Joicaliuc

Pro Primăvara

Degeaba vine primăvara,
Cu-anglici și iarbă de mătasă,
Cînd sufletul ți-e înghețat
Și-acasă nu mai e acasă.

Nici soarele, nici vîntul cald,
Nu pot străpunge gheața dură,
Din sufletul încremenit
Ce-a adunat prea multă ură.

Nici ploile dezlănțuite
Nu spală rana din cuvinte
Ce-odată spuse, ard continuu
Și stăruie aprinse-n minte.

De ce atîta-ncrîncenare
Și-atîta vrajbă strînsă-n noi,
Cînd primăvara bate-n ușă
Și cîntă cucu în zăvoi!

Cînd albăstrelele-n cărare
Se zbat încet să prindă viață,
Și pomii-ncep să dea în floare,
Dînd dealului o nouă față!

Și mîțișorii de sub coastă,
La soare își arată puful,
Vestind că vine Primăvara,
Și iarna ‘ncepe-a-și da duhul!

Eu zic că-i timpul împăcării,
Cu fiecare dintre noi…
Să-i dăm o șansă primăverii
Să nu se-ntoarcă înapoi!

Ileana Pisuc
1 aprilie 2018
Dallas

Foto: Peter Lengyel

Despre probleme cotidiene

Despre aflatul în treabă

Așă-i cînd nu înțălegi o vorbă, îți dai șî tu cu presupusu, da’ on ptic cam pă dinafară. Ca la moldoveni unde chilotu îi acela ce conduce avionu.

Despre muzica modernă

Muzica de amu îi ca o mîncare cu E-uri, fără saț .

Despre „așă ne trebe”!

Așă să face Iohanis că ne conduce, cum ne-am făcut noi că luptăm alături de nemți în al doilea război mondial.

De unde zii ?

De acolo de unde nu zine nime! (de la cimitir)

Despre grija statului în mod deosebit în cazuri de criză (tragedia de la Colectiv)

Așă-s ca on gazdă de stînă, care tăt anu nu s-o interesat de stînă, numa la Răscol, o văzut că nu iesă cu brînza. Di ce să margă la răniții arși pînă îs în viață? (preoții). Așteaptă să să transforme în moște, să le aducă bani!

Despre fuga de răspundere

-Măi Io, Măria ta îi în mălai cu Gheorghe!
-Da’ ce mă înteresază pă mine, că doră nu-i mălaiu mneu !

Despre „modernismul” țărănesc

Așă-s femeile la nunți, ca șî niște curci, cu nește cămeși înfoiete, de gîndești că să pregătesc să sară curcanii pă iele. Nu le mai trebe cămeși țăsute șî cusute cu mîna. Le fac pă calculatori. De să nimere una pîntre iele cu o cămeșă originală, o cred o ciudată șî o izolează, așă ca pă o sforgace din gedit.

Despre femeia mușcată de un leu de la Grădina Zoologică (știre TV)

-Ce-o împins-o să să aproptie de cușca leilor?
-Sărăcia ! O gîndit că a scăpa de ie dacă a pune mîna pă on leu. Păcat că în cușcă n-o fo nește euroi !

Despre minciună

Te mai mniri că o mințît cela șî cela. Numa așă să pote conjuga verbu „a minți”.

Despre bolile bătrîneții

Șî bărbații și femeile, la bătrîneță, suferesc cu acele organe pă care nu le-o folosît la capacitate cînd o trăbuit. Bărbații fac prostată, că n-au ibdit cît ar si putut, iară femeile fac gușă, că n-au grăit cît ar si vrut!

Despre facturi

-Iară mni-ai adus curentu ?
-Da ce ai si vrut, să-ți duc opaițu?

Despre viorile moderne de la nunți

Amu, ceterile îs ca nește pranice pătrate. Trebe să le pui pă umăr că-s bughet de grele. Nu cîntă așă de bine, da cîntă tare, mai ales că trec pîn amplificatore, de nu să mai aude om cu om. Trebe să-și răcnească în ureche unu la altu ca să nu stăie ca niște muți la nuntă. Cetera me, îi ușoră, ieu o țîn pă piept șî horea trece direct pîn inimă.

Despre însurat

Ginere-i acela ce mere pă socri, da’ își face casă, pă pămîntu lor. Cela ce mere șî în casa șî în pămîntu lor, să nume măgar de închiriat !

Despre „unde dai șî unde latră”

Tăte animalile îmi plac, în afară de cînii de apartament. Din cauza lor mni-am pterdut ciubucu.
-Da di ce?
Am dat cu pticioru în cine n-o trăbuit!

Despre „emanații” de azi

Ar trăbui ca în loc să ne mnirăm, să ne întristăm că o apărut nește ,,vîrfuri’ care o crescut fără să sie săpate, nici corățîte, nici gunoite, pă pămînt stărp. Șî amu ne mnirăm di unde atîța spini?

Ileana Pisuc,
15 Martie 2018

P. S.
Pînă la următoarele, va trece ceva timp, deoarece trebuie să ajung acasă la „sursă”.

Garduri, ziduri înalte, în spatele cărora se bănuiesc ușoare forme de viață. Geamuri camuflate, lumini obscure, țipenie de OM. Imagini parcă ireale dintr-o lume reală. De după geamul mașinii, la pas lent, parcă am fi niște „zombi” ce bîntuie o lume încremenită. Meseria de „observator” prin parbrizul mașinii își are și ea riscurile ei.

Dacă ți-ai făcut totuși curaj să te aventurezi pe vreo alee din „rezervațiile” exclusiviste ale americanilor bogați, trebuie să știi că riști să fii „reperat” de agenții de pază ale proprietăților și s-ar putea să te trezești cu vreo cîteva gloanțe în cauciucuri. Dacă nu figurezi în baza lor de date, că ai fi rezident acolo, ești deja suspect. Mai ales dacă rulezi și cu o viteză redusă, ești bănuit că ai venit cu gînduri ascunse și poate pui la cale vreun jaf. Oricît aș încerca să înțeleg lumea în care am venit, există un „ceva”, care se interpune între lumea din care am venit și lumea aceasta „altfel”. Ori de cîte ori am fost întrebată cum e America, răspunsul meu invariabil a fost: „e o altă lume”.

Lumea mea nu o pot concepe în afara culorilor, a entuziasmului față de tot ce te înconjoară. Pînă și în Biblie scrie că omul nu trăiește doar cu mîncare. Dar, din păcate, aici totul se învîrte într-un cerc vicios legat doar de: job, food. Life și sleep mai puțin.

Casele, materialele folosite în construcții au aceleași tonuri de maro și bej, cîteodată și de gri. Cînd i-am întrebat pe unii dacă au auzit de mușcate roșii, s-au uitat unii la alții mirați și mi-au zis că așa ceva la ei nu există. Eu le-am văzut prin magazinele de profil, dar ei dacă nu le-au văzut și pe la alți vecini, n-au știut la ce sunt bune. Cum să pui flori roșii? Aici și florile trebuie să aibă acele culori pentru a nu ieși în evidență și a sparge monotonia (era să zic embargoul). Eu așa văd, ca un embargou pus pe orice te-ar face să te entuziasmezi și să-ți scoată un „uau!”. Ori, dacă entuziasm nu e, nimica nu e!

Am fost scoasă la o locație, unde am luat masa, în stil italian. Genul european prinde foarte bine aici. În jurul localului, s-au amenajat rîuri, cîmpii „verzi”, brazi la fel de „verzi”, pentru a atrage publicul mîncător. Coline întregi, învelite cu covoare de iarbă artificială, animăluțe artificiale care imitau căprioare, iepurași, ursuleți, cu care iubitorii de selfyuri se imortalizau. La ăștia nu le trebuie mult ca să intre în atmosferă. Într-o lume de înlocuitori de tot felul, mă și mir că mai există oameni adevărați și, că nu s-au transformat în niște roboți.

Hrăniți de mici cu falsuri și surogate, cu plasticuri care imită totul, e o minune că mai există ca „oameni omenești”!.

N-am fost așa de curioasă asupra meniului, cum am fost de curioasă să pun mîna pe o bîrnă (ce părea de lemn) și culmea, chiar era de lemn! E drept că în prețul meniului, cred că au băgat și un anumit procent din autenticitatea bîrnelor de lemn (măcar cît o sforgace, acolo). Luxul costă!

Eu zic că e un mare dar, ca într-o lume „a tuturor posibilităților” să ai tăria să nu „cazi pe spate”, să nu te ia valul. „Laptele ce-l supsesem de la muica, avea să mă hrănească toată viața, puteam trăi o mie de ani la oraș, între intelectuali autentici și între unii atestați de diplome, nimic nu avea să-mi anihileze prudența, rezerva mea și teama de necunoscut care erau ale țăranului. N-aveam defel capacitatea de a mă entuziasma. În orice măr, cît de frumos, mă temeam de-un vierme”. (Ileana Vulpescu, „Rămas bun casei părintești”)

„Toate îți sunt permise, dar nu toate îți sunt de folos”… Orgoliul omenesc, eu cred că nu are limite. Niciodată nu va fi prea mult și niciodată destul. Întîmplător, am citit pe undeva o constatare (autorul nu-l cunosc), dar mi-a rămas în minte: „Niciodată nu am avut destui pantofi. Asta pînă cînd am văzut un om fără picioare”…

Eu cred că, uneori, destinul îți pune creionul în mînă și tot destinul te poartă pe căi nebănuite și „de ai minte și ai cuget” trebuie să imortalizezi ceea ce vezi, ca prin ochii tăi să poată vedea și alții. Să-și facă și ei o părere asupra unei lumi îndepărtate.

Eu o văd „o lume fără lume”… Degeaba atîta tehnică, atîta „modă modernă”, dacă VIAȚĂ NU E, NIMICA NU E! Într-o societate de consum, timpul se consumă într-un ritm haotic, greu de controlat. Viața e pusă pe așteptare și se tot amînă cu fiecare zi…

Și asta pentru un confort occidental… Omul, dacă e om, își face locul frumos oriunde s-ar afla, la fel de frumos precum îi este sufletul. Ne putem face o „Americă” a noastră în orice parte a globului. Tihnă mai puțină și mai puțină comunicare între oameni, din păcate. Cu atîta tehnică, trăim într-o lume virtuală (iluzorie). Uităm să ne privim unii pe alții și să ne vorbim față-n față. Nici măcar distanța nu poate separa oamenii. Tăcerea, da!….

Răceala dintre oameni e un flagel mai periculos decît amenințările apocaliptice (ale unor puteri), („războiul butoanelor” dintre America și Coreea). Războiul rece e cea mai mică problemă care ar amenința omenirea, pe lîngă această maladie care bîntuie între oameni pe Pămînt, culmea, în acest secol al comunicării!!!

S-a tot vorbit despre acest război rece. Eu cred că la început era vorba de anumite stări divergente între anumite state. Dar astăzi, acest „război” s-a cronicizat și s-a inoculat în fiecare dintre noi. Ce n-au reușit războaiele, a reușit tehnica de vîrf. „Bruiajul” comunicării dintre OM și OM!. Numai prin intermediul aparaturilor sofisticate de comunicare mai putem ști unii de alții, ne mai amintim că mai există, sau dacă mai există!

Eu, însă, vă comunic (prin viu grai), că vă doresc tot binele din lume, dumneavoastră și tuturor colaboratorilor „Salut, Sighet!”, precum și tuturor cititorilor fideli ai publicației.

Ileana Pisuc

Dallas, 8 Martie 2018

Oricît de puține „afinități” aș avea eu cu societatea de consum americană, totuși, nu pot să neg că, pe undeva, am avut și multe de învățat, de comparat, de negat dar și multe de aprobat. Aș fi ipocrită să zic că am rămas chiar impasibilă la tot ce propune această societate în continuă schimbare și într-un ritm care pe mine mă ia cu amețeală.

Cam tot ce acasă auzeam la știri la tv. despre anumite ,,revoluții’’ în domenii de vîrf, odată ajunsă aici, constatam de multe ori, că acestea erau deja demult puse în practică. Aici se investește foarte mult în informatică, aceasta devenind (după oxigen), un al doilea mediu de existență. O banală pană de curent e mai periculoasă decît o rachetă nucleară. Totul se oprește și se așteaptă ,,scînteia magică’’ să se reaprindă, pentru a fi resuscitați. Din păcate, dependența de tehnică aici, parcă e mai acută ca în alte părți ale Pămîntului. Omul modern devine pe zi ce trece doar un apăsător de butoane și taste, care îi aduc la comandă cam tot ce își poate închipui.

Intri în (anumite) magazine, nu te întîmpină nimeni, nu-i țipenie de angajat, ai nevoie doar de un card potrivit, ești scanat la intrare, iei marfa de pe raft, nu stai la casa de marcat, nu plătești, doar că la ieșire cardul tău e mai ușor cu cîțiva dolari. Asta dacă ai chef să mergi la magazin. Dacă nu, este un serviciu care-ți livrează totul direct în frigider, iar tu, la întoarcera acasă, doar constați că tocmai ți-ai făcut cumpărăturile. N-ai chef să-ți tunzi gazonul, există echipe care îți fac toată treaba în lipsa ta, doar trebuie să le dai codul de la intrare. Tot ce trebuie să știi, e să operezi de pe telefon toate aceste servicii.

Eu și pînă acum mă plîngeam că nu văd OAMENI, dar după cum merge treaba, prezența omului va deveni din ce în ce mai rară. Nu înțelegeam atunci cînd Prințul Charles se minuna și lăuda satele noastre, pentru că sunt vii. Adevărat vă spun că doar OMUL și acțiunile lui pot anima viața satului, a orașului.

Avem aici în stînga și în dreapta două case, doi vecini. Niciodată în șase luni nu i-am văzut la față. Storurile sunt trase tot timpul, seara răzbate o lumină ca de cavou prin geamurile camuflate. Singura animație o mai oferă din cînd în cînd echipele de mexicani care vin și le tund gazonul. Stau pitiți pe după obloane, au parcă o frică de a ieși din case, dacă nu sunt protejați de habitaclul unei mașini. Oare ce-i sperie, ce-i face să se retragă la adăpost ?…

Mi-e drag cînd mă întorc acasă, să mă duc prin sat, unde mai am rude în viață, mai în vîrstă, dar cu un spirit critic viu și tăios. Le povestesc și lor experiențele mele din America. Despre tehnică, despre telefoane inteligente etc. Și ce credeți? Că-i dau pe spate? Ți-ai găsit! N-am avut argumente care să stea în picioare și să nu nu fiu pusă la punct (sau măcar pe gînduri).
Exact ca în povestea în care, cînd unu-i trimis să cumpere ouă și le sparge pe toate:
-Da’ le-ai spart pă tăte ?
-Oho, încă să mai si fost !

Ce tehnică, ce telefoane inteligente di pă care afli tăt.
– „Auzi, da’ pă acolo pîn America încă nu s-o eventat on tilifon care să-i comande găinii să-ți scape ou direct în poală? Ori să hrănească șî să adape vaca șî să curgă laptile derect în doniță?
– Da’, tilifon să margă la fîn ori la sapă sîngur, nu s-o eventat ?
Apoi dacă nici acolo nu-s de aieste, a si vai șî amar de noi. Că batăr cît om apăsa pă butone, nime nu ne-a fa lucru! Noroc cu noi, aieștia mai bătrîni că mai știm ,,tasta’’ sapa, grebla, coasa, furca, că cei ce zin după noi or muri de fome, cu tăt cu tilifonile lor deștepte! Că deageaba or mere în cămară să cate de mîncare, că dacă tătă vara o stat pă tilifon, iarna or mînca ce-o băgat în iel!”… (VORBE)

Adevărate judecăți de valoare venite din partea unor oameni simpli, de la țară, pentru care singura „tehnică” adevărată este munca, care implică efort, sudoare, drag de tot ce faci și te înconjoară și despre care Petre Țuțea spunea: „Țăranul este Omul Absolut!”

În final, sunt nevoită să le dau dreptate și să apelez la un citat al altui înțelept autohton din Vad ,Văsîi Poștașu, pe care de multe ori îl acuz de țuțianisme pentru felul neaoș de a pune problema și a-i da și răspunsul pe măsură: „Dacă s-ar cîștiga din fapte cît să cîștigă din vorbe (celularele), amu, unde ar si țara aiasta?”

Ileana Pisuc
2 Feb. 2018

,,Sindromul Boca’’
De-o vreme obsărv minten, minten pîn căsi, cîte o iconă cu Arsenie Boca . ,,Cina cea de taină’’ ori ,,Maica cu pruncu’’, încet, încet, dispar. Le-o fo bughet! Așă-i mai bine: tăt on Arsenie Boca șî o conductă trasă di la baie direct în șanțu de dinaintea ferestii vecinului cu care să-i otrăvești aeru !

Despre ipocrizia infantilă
Nici mai demult n-o fo’ pe credincioși ominii. Țîneu postu pîntru a-și lua di la gură șî a cumpăra pămînt. De îndrăznei să-ți placă școla, ierai mintenaș pus la punct: Ce vrei, că doră nu ti fa popă !… De cum să găta postu șî începeu stînile, să cam găta cu credința șî rare erau stînile care coborău fără de-on mort!

Unde dai șî unde crapă
Cînd s-o scris în Biblie că nu-i bine nici să adaugi, da nici să scoți din cele scrise, Dumnezeu o avut în videre că omu a si îndemnat să facă aiasta. Nimnic din ce-i scris acolo nu-i înafara cuvîntului lui Dumnezău. El o prevăzut tăt ce se pote întîmpla. Dacă nu să scrie ,,să nu furi’’, omu n-ar si furată în vecii vecilor!

Tăți propovăduiesc credința lui Isus, care o umblat pă gios în săndale șî iei umblă cu Mercedesu cu blodăr în scaune!

Despre denumirile sugestive ale cultelor
Fiecare își alege on nume cît mai frumos la credința lui șî ș-o înstruță cu ce are iel mai mîndru. Care-și înstruță clopu cu urzîci?

Controverse între religii
Discuție între un greco-catolic și un ortodox:
-Voi di ce nu țîneți Paștile cu ungurii deodată?
-Da’ voi di ce nu țîneț Crăciunu cu rușii?

Boboteaza la noi
Dacă la cele sfinte (aghiazma) să îmbulzăsc șî nu au încredere că a ajunge, ce să mai zîc la celelalte lumești ? După aieștia nu rămîn firimituri să le adune cu coșărcile, aieștia îs în stare să mînînce și coșărcile!

Despre (unii) preoți și salarii
Ei n-au încredere că le-a da Domnul, ei au mai mare încredere în Cezar, care ie di la tăți șî le dă șî lor. Iară iei (unii) îl ajută să-i mințască pă omini!

Despre una să scrie șî alta să face
Scrie: ,,Să dai Cezarului ce-i a Cezarului șî lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Adevărate vorbe, numa că amu stau ominii Domnului la masă cu Cezariu șî își fac împărțala!

Despre ,,dreapta’’ conduită
Pă OM, Dumnezău l-o făcut ca pă o construcție perfectă: ,,la boloboc’’! De aici încolo, îi grija lui cum mențîne bula de aer din boloboc, la mnijloc. De o înclină pe în stînga ori pe în dreapta, să pote trezî că i să urne’ șandramaua în cap !

Omu, în multe privință să asamînă cu o claie. Șî omu șî claia pîntru a sta în pticioare au nevoie de o sprijonă (la om șîra spinării, la claie, paru). Cîte o claie care-i pe îndesată, ori pe mare, de multe ori, paru să îndoie, ori să rumpe. La claia ce-i făcută mai rară șî mai deșîrată, pătrunde ploia șî-i putreză paru di la rădăcină. Batăr cum ai socoti șî la om șî la claie, mortea zine pînă la urmă di la PAR !

Despre identitate
Tot ni se repetă că ne cam pierdem identitatea națională. Păi cum altfel ? Dacă avem înaintași fără o identitate concretă cu nume și prenume, doar substantive-adjective: Michnea Vodă cel Cumplit, Ștefan ce Mare, Radu cel Frumos, Mircea cel Bătrîn, Negru Vodă, Pintea Viteazu, Vlad Țepeș etc. Prima cauză a pierderii identității naționale este îndepărtarea de Dumnezău prin nenaștere de prunci !

Ileana Pisuc

Foto: Peter Lengyel

A mai murit un OM important, bătrîn cît un secol, de o prestanță și o eleganță rare. După Regele Mihai, pot să spun că e a doua personalitate pe care țara o pierde. Nu știu cîți vor subscrie, sau pe cîți i-a influențat această mare personalitate a culturii noastre, dar, în cazul meu a avut o implicare chiar personală, viața și experiența lui fiind un bun exemplu pentru fiica mea. A fascinat-o de mică Africa, unde Neagu Djuvara a plecat cu treburi de stat pentru o perioadă de trei luni și a stat mai bine de 20 de ani…

Achiziționam toate publicațiile care apăreau, legate de experiența sa în Africa. Pentru fiica mea, nu exista un cadou mai frumos decît ultimele apariții, unele de colecție, ale domnului Neagu Djuvara. Admira la el eleganța, atît în exprimare cît și în stilul vestimentar, pînă la cele mai mici detalii.

Fiica mea s-a îndrăgostit de Africa și datorită expresiilor folosite, a deferenței, a căldurii cu care vorbea despre această țară. A terminat o facultate de prestigiu la Timișoara, a profesat cîțiva ani buni, dar nu se simțea împlinită și mulțumită pe deplin. A făcut tot ce a fost posibil pentru a-și urma visul și a ajunge în Africa, sau, cum spune ea, „draga mea Africa”. Trăiește de mai bine de trei ani în Africa, vine atunci cînd poate în vacanțe, dar o simt ruptă între două lumi. Întotdeauna Africa iese învingătoare!

Nu o dată am întrebat-o:
– Ce te atrage atît de mult la această țară unde văd și eu că ți-e greu, e multă sărăcie, sunt multe neajunsuri, ești privată de cele mai elementare condiții?
– Știi cine mă atrag ? OAMENII! Sunt altfel, sunt calzi, nu sunt falși, te adoptă și te iubesc necondiționat. N-am văzut la ei ranchiună, ipocrizie, falsitate. Că mîncarea e mai austeră, poate e mai bine, deoarece cîteodată, dacă burta e prea plină spiritul fuge deoarece nu mai are loc.

Și mai e un lucru pe care l-am observat: sărăcia unește, iar bogăția dezbină. Dacă bogăția spirituală pe care domnul Neagu Djuvara a „risipit-o” cu dărnicie prin tot ce a scris și a trăit, a prins roade fie și doar la unul dintre discipolii săi, eu zic că n-a trăit degeaba.

Ca mamă (trebuie să recunosc) că am o umbră de tristețe că suntem atît de departe una de cealaltă, dar compensarea vine și din faptul că atunci cînd poate și se întoarce acasă, vine încărcată de energii bune și chipul ei radiază toată frumusețea sălbatică a „dragei” ei, Africa.

Vă mulțumesc domnule Neagu Djuvara că am fost contemporani cu dumneavoastră (atît cît ne-ați permis) și să aveți un zbor lin către „celelalte” ținuturi care vă așteaptă să le explorați!

Ileana Pisuc
25 ianuarie 2018

sursă foto: www.historia.ro

Maxime și cugetări despre politică 
(culese de la Văsîi Poștașu din Vadu Izei  și alți “înțelepți” ad-hoc)

Despre falsa izbîndă

Marii bocotani o împărțît lumea. Nu ni-o dat și nu ni-o luot nime pîn luptă.

Bocotanii  lumnii o bătut parii pă mejdă. Românii mereu unde ierau mînați la luptă ca proștii, cîntînd ,,Deșteaptă-te române’’.

Despre derutarea inamicului

Atîta am fost de ocupați cu tocurile șî cu poșetile Ilenii Udrea, că nici n-am băgat de samă pînă ne-o dispărut pădurile!

Din ciclul: ,,nici tu nici eu’’

Poporu român îi ca răstignitu din partea stîngă:  hulește, nu să mîntuiește, da batăr trăie greu!

Despre ipocrizie

Tăt să lua Ponta de Mercăloaie, că în sus, că în jos, uită că, cam tăt ce primnim ni să dă pă caiet. Cînd a închide Mercăloaie caietu, ni-om suge unghiile!

Tăți așteptăm di la guvern să ne dăie șî să ne facă. Da’ ieu n-am auzît șî nici n-am văzut ca trîntorii să facă mniere!

Tăți se roagă să le crească pensiile șî salariile. Eu, unu, zîc că nu-i musai să ne tăt dăie, mai bine ar si să nu ne tăt ieie!

Despre echitate

Așă-i guvernu aiesta ca șî on păcurar ,,deștept’’. El mînîncă tătă vara carne șî brînză șî nouă ne arată toamna ptelea ce-o rămas di la urs.

Așă o împărțît guvernu cu poporu, ca șî țîganu cînd o mîncat mazîre cu zamă cu puradelu. Iel ș-o luat găvanu, șî la prunc i-o dat coada lingurii.

Niciodată lupu nu să satură de oi șî hulpea de găini!

Despre alegeri

Amu cătăm oamini curați. Numa că la noi dacă să întină unu, în loc să să spele sîngur, să freacă de alțî să să corățască.

Di ce nu găsîm conducători buni?  La (rahat) trag numai muștile nu albinele ce fac mniere.

Despre mazilirea lui Ponta

Așă o plecat Ponta di la guvernare ca șî cela ce și-o înscenat moartea. După ce o promis cîte o promis, o trăbuit să dispară ca să poată zîce mai tîrziu.

-Ieu v-aș si dată ce v-am promis, da’ aieștia nu m-o lăsat!

Ca atunci cînd schimbi păcurarul la jumătatea anului șî la Răscol nu-ți iese brînza!

-Videți, dacă rămîneam pînă la capăt, amu unde ierați?

Despre strigătul în deșert

Așă ne trebe dacă strigăm în gloată, în neștiință de cauză: ,,Vrednic este’’, la cel ce nu-i vrednic.

Despre vînzători

Că sunt mulți Toma pîntre noi, aiasta n-ar si cel mai mare rău. De  Iuzi să ne temem !

Culese de  Ileana  Pisuc  
Foto: Peter Lengyel