Stimați reprezentanți ai publicației “Salut Sighet”, apelez la dumneavoastră să-mi însăilați apelul meu în legătură cu mult mediatizata crimă de la Metroul din București și acum prin cazul multmediatizat al polițistului care a agresat sexual doi minori, să trag un semnal de alarmă în legătură cu promptitudinea celor de la 112. E adevărat  că și dacă ai vrea să preîntîmpini asemenea orori, apelînd la 112, nu ești luat în serios.

Dovada vie sunt chiar eu, care, în primăvara trecută am avut un incident cu numiții Bozai Nicoară și partenera acestuia Arba Lucica, care și-au cumpărat un teren pe care și-au construit o vilă în mai puțin de două luni și, dacă am avut curiozitatea să știu totuși cu cine mă învecinez, au devenit agresivi, și prin abuz de putere (amîndoi fiind agenți în Poliția Locală), mi-au devastat contorul de pe stîlpul de la stradă (instalat legal), întrerupîndu-mi curentul și provocîndu-mi un scurt circuit, lăsîndu-mă de sărbătorile Pascale de anul trecut, fără curent. La sesizarea mea imediată la 112, am fost pasată la Poliție, care mi-a răspuns: ,,Lăsați doamnă, nu țineți linia ocupată, că nu v-a pus viața în pericol! Sunați la Deranjamente să vă reconecteze la loc’’. De unde puteau să știe că persoanele reclamate erau de bună credință și eu sunt în siguranță?

M-am interest de la mai mulți colegi  de-ai acestora și e de notorietate că mai ales Arba Lucica ar fi o persoană… problemă. Am adus la cunoștință și d-lui primar Scubli Horia, în calitate de șef peste aceste „organe”, chiar a doua zi, care m-a pasat mai departe la directorul  Păcurariu de la ELECTRICA  Sighet, care a trimis un angajat să mă racordeze din nou. Dar, împotriva  FAPTEI ca atare de AGRESIUNE și de PRIVARE DE DREPTUL meu de a mă folosi de un bun legal cu plata la zi și de a-mi pune VIAȚA ÎN PERICOL, de ce nu s-au luat măsuri? Se putea foarte bine ca la adăpostul întunericului să fiu atacată și agresată, fiind o persoană singură și casa fiindu-mi mai izolată. Am apelat la Parchet, Poliție, D.N.A., fără a se lua nicio măsură. Se pot găsi toate plîngerile făcute la aceste instituții !

Ultima ispravă a acestor ,,agenți’’ puși pe fapte “bune” a fost să devasteze piatra de hotar dintre noi tăind cu drujba și tîrnăcopul tot ce a reprezentat mejdă și gard viu. M-am trezit cu bolovani aruncați peste gard, o minune a fost că m-am ferit la timp să nu-mi cadă în cap. Am apelat din nou la Poliție, nimeni nu s-a deplasat la fața locului! Am lăsat bolovanii care și acum se pot vedea (să nu distrug probele).
În ultimă înstanță am apelat la mass-media și prin intermediul publicației „Salut Sighet!”, am adus la cunoștința sighetenilor, unde ni se duc taxele și impozitele, ce fel de ,,slujbași’’ ținem în spinare!
Am părăsit țara, anume să-i las în plata DOMNULUI dar,  SURPRIZĂ !

Doamna se simte ofensată și mă dă în judecată pretinzînd suma de 50. 000 de lei, reprezentînd daune aduse onoarei acestei agente de la Poliția Locală, Arba Lucica, plata cheltuielilor procesuale, scuze publice prin intermediul publicației dvs., „Salut, Sighet!”.  Adică din victimă, mă transformă în inculpată. Oare ce-i mînă în luptă pe acești ,,polițiști”, pe ce se bazează, cine le ține spatele, cine încurajează aceste fapte împotriva unor cetățeni pașnici?

Eu, violul, îl consider cea mai odioasă faptă, indiferent de forma acestuia. În cazul meu, acești indivizi și-au permis să-mi violeze contorul electric lăsîndu-mă fără curent timp de o săptămînă (perioadă în care am făcut rost de bani ca să mă rebranșez pe un alt stîlp) cu toate că terenul pe care ei l-au cumpărat era un teren cu sarcini, adică stîlpul de curent era acolo legal!

Pentru mine, curentul a însemnat toate condițiile necesare de viață. Totul la mine e pe bază de curent: apă, mîncare, baie, etc. Am fost privată de cele mai elementare condiții de viață. De ce? Pentru că mi-am permis să fiu curioasă cu cine mă învecinez peste noapte?  Cu ce drept am fost umilită în propria mea gospodărie?

Aici, în America dacă vrei să cumperi o casă sau apartament se fac ședințe de asociații de proprietari pentru a afla ce hram poartă viitorul cumpărător, dacă nu-i violator, pedofil, drogat, criminal căutat, etc. Pe mine „curiozitatea” m-a costat  umblete, plîngeri penale, iar acum un proces în derulare declanșat, culmea, după ce am plecat din țară.

Rog frumos, reprezentanții publicației „Salut, Sighet!”, dacă se poate, să mai redați încă o dată articolul meu legat de acest caz, pentru ca opinia publică să judece cu ce am „ofensat-o”  pe această doamnă, Arba Lucica și pe partenerul acesteia, Bozai  Nicoară. Articolul în cauză se numește „Acești paznici pe cine, ce păzesc?”. Dacă am folosit cuvinte triviale sau i-am lezat demnitatea cu neadevăruri, sunt pregătită să mi le asum.

Cu mulțumiri,
Ileana Pisuc
8 Ian. 2018/ Dallas

Am ieșit și eu (ca tot omul) în fața casei să fac treabă, așa, ca la așteptarea unei așa mari sărbători. De dat zăpada, sau de făcut cărări nici nu se pune problema!

E o așa căldură, că a trebuit să aștept pînă s-a mai stins arșița, mi-am luat pe mine o ie românească (așa, de impresie) cu care recunosc că mi-a fost prea cald și în loc de lopată de zăpadă, am luat grebla și am adunat frunze.

Aici frunzele și gazonul sunt la ordinea zilei. Dacă iarba crește cu 1 cm peste media admisă, sau o frunză cade în plus față de numărul celor preconizate, și tu nu ai luat măsuri, primești pe sub ușă (la început), o înștiințare, iar mai tîrziu o notă de plată, cu contravaloarea lucrărilor efectuate de syty, adică de stat. Așa că am prilejul cu motivul greblatului să-mi arunc privirile prin vecini.

La fiecare casă instalații care mai de care mai sofisticate, căprioare, îngerași, moșuleți, toți luminați din cap pînă în picioare. Cel mai mult mă amuză moșuleții din cauciuc, care cît e ziulica de mare stau pe bay-pass și se toropesc la soare, cu burțile în sus, dezumflați, pînă spre seară cînd li se întorc proprietarii și-i cuplează la compresoare. Încet, încet, îi vezi cum se umflă și stau la început într-o rînă, apoi capătă niște forme grotești mai înalți aproape decît casa. Dar, bucuroși nevoie mare că au fost ,,reanimați’’ și readuși la viața (de noapte).

Prin alte părți, viața de noapte e apanajul celor tineri, aici moșii de Crăciun lucrează „la greu”. Mai ales că aici Crăciunul începe cam din octombrie. Fac și ei ce pot să inducă atmosfera Crăciunului. Brăduții aurii și argintii din fața caselor completează decorul, chit că din cînd în cînd mai primesc cîte un jet de apă în freză de la țîșnitorile ce udă gazonul. Dacă brăduții sunt din plastic, măcar gazonul să fie din iarbă. Totul este strălucitor, dar pustiu. Țipenie de om pe alei. Toată viața americană se petrece pe „scena din dos”. Din casă direct în garaj, ce dă în niște ulicioare în spate, care-i conduce la drumul principal. Curțile din spate sunt înconjurate de ziduri de 2-3 m, din scîndură lîngă scîndură. Auzi doar cîte un lătrat înfundat din casă, deoarece aici nu există cotețe pentru cîini.N-ai voie să-i stresezi, ei fac parte din familie. Îi păzesc pe stăpîni de pe dinăuntru.

După ce am adunat ultima frunzuliță de pe jos, făcîndu-se seară, l-am rugat pe băiatul meu să mă ducă cu mașina pe străduțe exclusiviste, să mă „giucăreiască” și pe mine de Crăciun.

Scene de Hollywood mi se derulează înaintea ochilor. Proprietăți uriașe luminate, geamuri imense fără perdele din spatele cărora inundă luxul, opulența. Omul ,,omenesc’’, normal, nu poate înțelege rostul acestor exagerări. Am auzit că sunt anumite case în care se apelează la G.P.S-uri pentru a se căuta colocatarii între ei, și să localizeze care în ce aripă a casei se află. Brazi imenși tronează în saloane somptuoase, iluminate feeric. Singura mea exclamație din mersul mașinii a fost: -Doamne, dar e prea mare risipa de frumusețe!

Ori de cîte ori sunt pusă în asemenea ipostaze, mă apucă așa o stare de sfîrșeală față de ce am lăsat acasă, mă încearcă un plîns de neputință în fața discrepanțelor fățișe în această societate „capitalistă”, pe care ne-o dorim și noi (și, culmea, unii chiar o au!).

Amărăciunea mea însă e legată de ceilalți, mulți și tăcuți, care nu pun întrebări, nu protestează, ci se aliniază în lungul șir al corului surdo-muților și care din umbră susțin pe umerii lor toate aceste extravaganțe! Mi-am stabilit (în secret) un punct de observație, în parcările supermarketurilor, care aici se numesc Wolmart-uri. Sunt un fel de Hale Obor cu de toate pentru cei de categoria mijlocie. Eu le zic ,,alergători’’. Mai ales la orele de seară, cînd fiecare trage la ,,cutia’’ lui (a se citi casă). Întîi trece să-și golească cardul și să-și încarce pungile.

Acasă eram ironizați că suntem un popor de papornițari (nu suna bine ,,de pungași). Nu există un om pe stradă fără celebra pungă de un leu. Ei, să vedeți aici, la ce nivel se lucrează, în ceea ce privește „banala” pungă. E un furnicar de oameni ce intră și ies cu coșurile pline de pungi. Mii, poate sute de mii de pungi, într-un ritm infernal.

America, eu am sintetizat-o prin două cuvinte: PUNGI și MAȘINI. Mașini care aleargă bezmetic non-stop, pentru a umple pungile. Mîncare, mîncare, mîncare. Obezi, obezi, obezi. Mexicani, negri, indieni, asiatici, orice alte naționalități în afară de cea „americană”. Aceasta e o pasăre rară, care stă pitită prin „rezervații”, cu security la poartă, cu alarme de ultimă generație. Masa celor ce aleargă e îndeosebi mai închisă la culoare, dar duce greul. Aici eu am perceput munca, ca pe un fel de sclavie modernă. Nu e nevoie de bici, aici biciul e înlocuit cu billul, în spatele căruia tronează „stăpîna” BANCĂ. Tot ce mișcă e sub controlul acesteia. Din momentul cînd ai intrat slugă la acest stăpîn, se numește că ai intrat pe viață în acest carusel. Numai Dumnezeu te mai poate scăpa (în cele din urmă) din tentaculele acestei caracatițe. Circuitul e unul din cele mai simple: tu trebuie doar să alergi zi lumină (uneori și mai mult), să dai Cezarului ce-i al Cezarului, să nu miști în front, totul să fie sub control (adică OK), rutina zilnică să fie liniară, tu să te pierzi în mulțime, să nu contezi ca ființă, decît ca un număr I.D.

Ori pe mine, tocmai acest ritm infernal mă sperie. TU nu mai poți fi TU! N-ai timp pentru tine.
Timpul costă bani.

Dar VIAȚA, VIAȚA unde e ?

……………………………………………………………………………………………………………..
Mi-am promis că n-o să mai caut rugina sub poleială, dar se pare că factura mea ca persoană cu rădăcinile adînc înfipte în marea familie de țărani (autentici), nu mă lasă. Dacă mă gîndesc bine, constat ce lucru ciudat mai e și familia. Pleci, și apoi te trezești că te întorci iar în acel loc la ea. Este asemeni unor rădăcini care te leagă de picioare. Nu te lasă nici să fugi, nici să trăiești. Suntem puternici numai împreună. Dacă unul pleacă, familia se destramă. Îmi simt inima ca o pasăre care nu mai încape în colivie… O fi prea mică America, sau Crăciunul de acasă nu-mi dă pace?

Dar să fim optimiști în fiecare zi. Chiar și la Polul Nord se termină noaptea.
Viața trece de acolo de unde a rămas…
Ce-i viața în definitiv?
O întîlnire de o clipă. Să ne bucurăm de ea…..

SĂRBĂTORI FERICITE REDACȚIEI „SALUT, SIGHET!” și tuturor colaboratorilor și cititorilor publicației dumneavoastră !

Cu drag,
Ileana Pisuc
18 dec. 2017, DALLAS

Îmi persistă în minte întrebarea dumneavoastră, ce ne-ar putea solidariza: monarhia sau republica?

Eu voi încerca să abordez această temă prin prisma omului simplu, fără referiri documentare, istorice, fără să aduc argumente nici pro, nici contra niciuneia dintre cele două forme de guvernare.

Atît monarhia cît și republica, după umila mea părere, reprezintă două stări de fapt. Nu simpla schimbare de la una la alta ar rezolva problemele grave în care ne zbatem. Soluția salvatoare ar fi ca fiecare dintre noi să încerce el cu el însuși să-și revizuiască conduita atît față de persoana proprie, cît și față de cei din jur.

Bunul simț, buna măsură a lucrurilor bine făcute, a conștiinței, valori care ar trebui să ne însoțească mereu, acestea nu țin și nu vor ține niciodată neaparat de forma de guvernare. Comportamentul în societate nu are regali scrise, ele izvorăsc din cei 7 ani de acasă și din frică față de Dumnezeu!

,,Poartă-te și cînd ești singur de parc-ai fi printre oameni și tot timpul de parc-ar sta Dumnezeu numai cu ochii pe tine’’. Citat din Ileana Vulpescu, într-una din cărțile sale. Degeaba așteptăm de la regi sau președinți să ne ghideze, ei au alte treburi mai importante de făcut. Fiecare suntem datori să lucrăm în noi, cu noi și asta în fiecare zi.

Știți cînd o să reușim să ne solidarizăm unii cu alții? Atunci cînd se va produce o revoluție mentală începînd de la cel mai umil slujbaș, pînă la cel de pe scaunul cel mai înalt.

1) Atunci cînd un brutar, cofetar sau patiser nu-și va face calcule cît îi iese, introducînd în banalul cozonac de Crăciun sau de Paște otrăvuri și înlocuitori (doar că se vînd la greu de sărbători), ci se va gîndi că în fiecare cumpărător se poate ascunde propriul copil, o mamă o soră. Adică să-i pese!
2) Atunci cînd medicii nu vor fi nevoiți să iasă la rampă gîtuiți de plîns că li se sinucid pacienții, cînd le văd neputința de a-i ajuta.
3) Atunci cînd va fi respectată profesoara, fie ea și dintr-un cătun izolat din Teleorman, și nu va fi luată la bășcălie și bătută pe fund de niște golănași rurali.
4) Atunci cînd vom ști să ne comportăm cînd suntem la căpătîiul unui muribund sau mai tîrziu, atunci cînd trece în lumea celor drepți.

Noi, oamenii de rînd, cu o educație medie, ce putem înțelege atunci cînd în Parlament se începe ziua cu un moment de reculegere pentru regele mort și se termină cu insulte și injurii ca la ușa cortului?
Cum să-i înveți pe acești ,,emanați’’ că tăcerea, decența, respectul trebuie să-i marcheze mai ales în aceste momente?

Nu vreau să le țin prelegeri, eu, un om de la țară, despre solemnitatea acestui moment, vreau doar să citez un scurt fragment din cartea ,,Doar cu Dumnezeu în lume’’ scena înmormîntării bunicului.

,,Mama din momentu’ cînd tata o ieșît din ocol, n-o mai rîs.  Ieu, cel puțîn n-am mai văzut-o rîzînd pînă ce s-o prăpădit șî ie…’’

Pentru fiecare casă, TATA e un REGE!
La fel cum pentru o țară REGELE e un TATĂ!
Atunci cînd un TATĂ – REGE iese din ,,ocol’’ tristețea ar trebui să fie maximă și să se vorbească în șoaptă…

Era așa de mare lucru de a nu se face de rușine Parlamentul,în aceste zile de doliu? Nu le-a pus nimeni interdicție de a rîde, dar să nu se facă totuși de… rîs!

În încheiere, eu atîta mai am de spus: istoria se va scrie, indiferent de voința noastră și ne va judeca.
Apa curgătoare nu păstrează gunoaiele, numai s-o lași să curgă…

Ileana  Pisuc
Dallas,9 decembrie 2017

Cînd am plecat, singurul meu gînd era să mă văd înălțată deasupra lumii, la cel puțin 10 000 de metri, să nu-mi mai pese, să nu mă mai atingă (nimic).

S-au acumulat multe, parcă prea multe în ultima perioadă, ceea ce m-a hotărît să trag cortina, să sting lumina și să închid ușa după mine (ba cred că am și trîntit-o). Îmi vine în minte o expresie auzită undeva: „cea mai mare derută în viața unui om este atunci cînd îi dispare entuziasmul”. Eu, poate sub o altă formă, m-am identificat cu această constatare și nu o dată îmi ziceam: atunci cînd n-o să-mi mai producă bucurie frumusețea unei flori, a unui fir de iarbă, a așteptării Crăciunului, a reînvierii primăverii, atunci, Doamne te rog să mă iei!

Nu vreau o viață ternă, lipsită de emoție, înfrigurare, extaz pentru tot ceea ce reprezintă FRUMOSUL, și prefer să se stingă lumina dur, decît să fiu un orb cu ochii deschiși. La început eram atît de încrîncenată de a nu mai vrea să știu de nimeni și de nimic, încît nu am găsit o motivare de a lua legătura cu cineva de acasă. Nici acum nu sunt convinsă că toată apa Atlanticului a reușit să spele amărăciunea acumulată în timp.

Dacă acasă aveam momente de sațietate și uneori chiar de repulsie față de orice știre la TV, aici nu-mi găsesc liniștea pînă ce nu aud și văd (în reluare) ce catastrofe s-au mai întîmplat acasă. Acasă fiind țara. Am plecat asemeni unui copil, care auzind în fiecare zi aceleași certuri între părinți, își ia lumea în cap și pleacă de acasă.

Am ajuns într-o lume cu doruri multe și pînă ce voi pleca în cea fără de dor, încerc (iar și iar), s-o înțeleg și să mă adaptez.

Spre surprinderea mea, venită gata „vaccinată” din România, pregătită să nu mă mai mire nimic, iată totuși – surpriză! Obișnuită că la noi din rău se poate și mai rău, aici culmea, lucrurile stau exact pe dos. Mai să nu recunosc zona unde locuiesc. În 4 ani au dat peste cap totul în jur (în sensul bun al cuvîntului) și au refăcut zona de la zero. Nimic nu-i în paragină, în blazare, lăsat în doru lelii. Totul este întreținut, îngrijit, de parcă aici dolarii n-ar crește pe garduri!

Fiecare detaliu e important, e o animație amețitoare, zgomotul de fond al Americii parcă s-a mai întețit. Auzind atîtea întristări și Break-News-uri pe canalele noastre de știri, eu am crezut că-i gata de America! Dar ți-ai găsit! Duduie încă și mai tare acum.

Aceleași magazine ticsite cu toate mărfurile posibile, aceleași puhoaie de mașini pe autostrăzi, aceleași fețe destinse (pe care nu citești grija, care la noi mai mult e groaza zilei de mîine). Total e OK, sub control, Big-Braderul, ține bine hățurile în mîini.

Și aici se fac glume pe anumite canale, în care-s satirizați principalii lideri ce conduc destinul Americii. Dar asta nu înseamnă că cineva suferă, că le sunt amenințate în fiecare seară la tv. pensiile și salariile. Fiecare își vede de ,,părticica’’ lui, și împreună țin sub control bătăile inimii acestei națiuni.

Iertat să-mi fie entuziasmul cu care constat cele găsite aici, poate încrîncenarea cu care am venit mă face acum să înclin balanța mai mult către această „Lume Nouă”. Nici acasă nu am suferit de anumite lipsuri (mai ales materiale), însă cel mai mult mi-a fost dor de civilizație. Nu stăpînesc 100% limba engleză, pot să citesc însă pe expresiile fețelor întîlnite , amabilitate, înțelegere toleranță. Prefer mimica acestor fețe, prefer limbajul muților , decît falsa impresie că cel pe care l-ai considerat cel mai de încredere confesor al tău,într-o zi și-ar descoperi adevăratul chip și ți-ar da toată viața peste cap. Dezamăgirea e cu atît mai mare cu cît cel care te înfruntă e sînge cu tine.E o durere cruntă…

Îmi impun în fiecare zi să nu mai caut rugina sub poleială, să mă lămuresc odată că a cam trecut vremea formelor fondate și acum au mai rămas surogatele și formele fără fond (cu excepțiile de rigoare)! Lumea ideală pe care o caut eu, ori nu există, ori eu nu-mi pot găsi identitatea.

Mă simt totuși binecuvîntată, că la momente de ananghie pot să „evadez’”, să mă smulg din „bulionul existențial” și să „amerizez” pe fața cealaltă a Pămîntului. Poate voi reuși cît de cît să-mi odihnesc gîndul și o să-i las și pe „alții” să se poată relaxa, să se elibereze de toate frustrările și tarele acumulate, care pe mine m-au secat.

Anul acesta n-o să mai strălucească luminițele de Crăciun pe căsuța mea, însă aici, în compensare, am privilegiul de a planta flori pe gazonul din fața casei.

Pînă la o dată viitoare vă doresc putere de muncă, să nu cedați în fața obstacolelor de niciun fel, să fiți consecvenți în ceea ce faceți, că faceți bine!

Cu aleasă considerație,
Ileana Pisuc
Dallas, 3 Dec. 2017

Nu știu, Doamne, ce-i cu mine
Niciodată nu mi-e bine
Și mereu îmi zboară gândul,
Ce se-ntâmplă cu Pământul?

Ce metodă s-adoptăm
De gunoaie să scăpăm
De pe-obrazul câmpului
Și din lunca râului?

Pentru-a fi eradicat
Tot gunoiul adunat,
Cred că ar fi necesară
O navetă spațială
(Ca să ia gunoiul brut
Și cu cei ce l-au făcut!)

Nici nu știi cum să-i numești
Pe acești băieți deștepți
Care cred că fac ce vor
Și că Pământul e al lor!

Și aruncă la-ntâmplare
În râuri și prin zăvoaie
Tot ce lor le prisosește,
Iar pe noi ne otrăvește.

Nu văd rana câmpului
Nici lacrima râului
Protestând din greu prin zoaie,
Din mormanul de gunoaie.

Și tot lor le umblă gura,
Când se-nfurie natura
Când coboară dealu-n vale
Și se umflă râul mare.

Cum să curgă apa-n vale
Când ea geme de gunoaie?
Cum vrei dealu-nțelenit
Când pădurea ai stârpit?

Nu mai vezi păduri stufoase
Numai gipuri arătoase
În loc de păduri răzlețe,
Palate cu turnulețe.

Nu avem apă curată
Scoatem nitriți în găleată!
Ce ar mai putea fi spus?
Toate sunt cu josu-n sus!

În loc de aer curat
Vom sta cu oxigenu-n pat
Respirând cu bucurie
Oxigen din butelie!

*

Țăranul curat, se pare,
Era nobil prin născare
Dar marea globalizare
L-a contaminat (se pare).
(Se-ntreabă ca orice om:
– Doamne, ce-s? Țăran ori domn?)

Din păcate pentru noi,
Dispar țăranii de soi.
Rămân doar „domnii făcuți”
(Nu deștepți, dar foarte mulți!)
Și fără identitate,
Făcuți domni doar peste noapte.

Vom trăi și vom vedea,
Va fi ca-n America!
Ca să nu dispară-n neant
Sămânța acestei nații,
Le-au amenajat colibe,
În superbe… REZERVAȚII.

Vrei să vezi un indian?
Poți s-o faci, dar dai un ban!
Ca la CIRC sau ca la MALL
TOTUL este CAPITAL!

O să fie GARANTAT
Și la noi amenajat
Într-o MARE de DOMNI MARI
REZERVAȚII DE ȚĂRANI!

Autor, Ileana PISUC

Vă mărturisesc încă de la început că primul impuls a fost să tac, să nu văd, ca să nu-mi aud expresii de genul „bine că ești tu mai deșteaptă!”, „ce câștigi că-ți umblă gura (eventual ură), că oricum nu se schimbă nimic”, etc.

Însă, subiectul pe care-l voi aborda, ar trebui să fie de interes nu numai pentru mine, ci pentru toți, deoarece a ajuns să fie deranjant cu fiecare an și, mai ales, cu fiecare vară.

Pe mine Dumnezeu nu m-a „înzestrat” cu cine știe câte hectare de pământ, provin dintr-o familie mai modestă, am doar o căsuță și o grădină în jur, sub un deal, dar pentru mine reprezintă o lume. Însă, în jurul meu se întâmplă niște fenomene care sfidează tot ce am învățat despre cum să-ți gospodărești bucata de pământ pe care o ai.

Se zice că și drumul până la iad e pavat cu intenții bune. Când s-a hotărât ca acei care dețin mai multe hectare de pământ, să fie ajutați să-l lucreze și să li se dea o anumită sumă de bani pentru aceasta, sunt convinsă că nu s-a avut în vedere că acei bani se vor transforma în scrum, iar fumul ne va otrăvi sufletul an de an, vară de vară.

În condițiile de afară, la aproape 40 de grade Celsius, să dai foc fânului, fără să-ți pese că otrăvești aerul și așa irespirabil, numai pentru a elibera terenul de recoltă și a nu-l lăsa pârloagă, mie mi se pare de-a dreptul criminal! Nimeni nu urmărește parcursul acestor bani? Cum să premiezi niște proprietari mai „binecuvântați” decât alții cu sume de bani, doar pentru faptul că au mai mult pământ decât alții, fără să urmărești ce se întâmplă cu fânul rezultat? Vorbim de încălzirea globală, dar nimeni nu vede cum de pe toate dealurile se ridică vălătuci de fum în aerul înconjurător cât e vara de lungă (pe secetă focul arde mai bine). Chiar nu se poate găsi o soluție pentru a li se da acestor furaje o destinație? Sudul, de obicei, e pârjolit de secetă și, la intrarea în iarnă, suferă de o gravă penurie de furaje pentru animale. La noi, în nord, se aprind clăile de fân, deoarece, efectiv nu li se găsește o întrebuințare. Ar trebui să nu-mi pese – doar nu eu dau banii – însă mă afectează direct.

De multe ori vara, trebuie să stau cu geamurile închise, mai ales seara, când se aprind focurile. Pericolul unui incendiu e cea mai mică problemă pe arșița asta, dar de ce să fiu privată de aer curat? E dreptul meu și mi-l apăr!

Domnilor de la APIA, care împărțiți cu atâta dărnicie aceste „premii” pentru cei cu pământ mult! Gândiți-vă și la cei cu pământ mai puțin, dar care trebuie să inhaleze fumul ce iese din acești bani europeni! Bani care ar putea fi utilizați, poate, în alte scopuri, nu neapărat a-i transforma în fum și scrum.

Doamne, ce fel de popor suntem? În vechime se dădea foc holdelor, se otrăveau fântânile pentru a mai ostoi pofta de înaintare a hoardelor de cotropitori. Acum, în anul de grație 2017, se dă foc clăilor de fân, se dau găuri copacilor la rădăcină pentru ca pădurea să moară încet, în picioare. Acum, din calea cui fugim? Sau, dimpotrivă, alergăm în întâmpinarea dușmanului? Și acesta este BANUL –  care se știe al cui ochi este!

Ileana PISUC,
Sighet, 13.08.2017

sursă foto: evz.ro

Săracă țară bogată
Și a Europei poartă,
Ai ajuns sat fără câini
Servitoare la străini.

În povestea mult râvnită
Cu Europa Unită
România are-acasă
Rolul de… Cenușăreasă.

Umblăm toți ca disperații
Să ne facem frați cu alții,
De prin cele țări străine
Sperând să ne fie bine.

Rămân satele pustii
Cu mulți morți și puțini vii,
Cu oameni însingurați
Și de Dumnezeu uitați.

Stăm ca niște pui de cuci
Așteptând pe la uluci
Doar de vom vedea în zare
O speranță de salvare.

Satele de-odinioară,
La portiță cu lăicioară,
Au fost crunt desfigurate
Cu construcții colorate
(Care stau cu ochii-n soare,
Într-o lungă așteptare).

Ne-am crescut copiii bine,
Să se descurce în lume.
Însă lumea asta rea
Nu vrea înapoi să-i dea,
Și trăiesc însingurați
Ne-nțeleși și ne-ntrebați.

Nu e timp de lamentări
Ori de false întrebări,
Mai nou, timpu-nseamnă bani
Și așa se-adună ani
De regrete și-ntrebări,
De speranțe și frustări
Că nu știi ce să mai crezi:
Ce câștigi atunci când pierzi?…

Ileana PISUC

Mă urmărește de ceva vreme, la început de primăvară, o imagine TV a unui stâlp de curent de pe care s-a aruncat un cuib de barză, pentru a aduce liniștea unui cetățean deranjat de vecinătatea unei sărmane înaripate care avea prostul obicei de a se întoarce an de an la același cuib și asta de peste 30 de ani…

Câtă impertinență pe această necuvântătoare cu picioare lungi, de a-și căuta cuibul, de a-l primeni pentru a-și aștepta puișorii gingași și neajutorați!

A trebuit o hotărâre „de sus” pentru a o pune la punct pe această „obraznică” pasăre și a o deposeda de prețioasa ei casă. Un fapt banal, veți zice, pe un post TV de știri, tratat cu ironie de unii, și cu revoltă de alții. Eu mă număr printre „alții”.

În acest stâlp pe care s-au montat țepușe pentru descurajarea berzei de a mai îndrăzni să-și refacă cuibul, eu mi-am văzut casa mea și a familiei mele prin anii ’91-’93, când, în loc de țepușe, noi primeam somații s-o părăsim pentru a ne fi luată de bancă. Casă făcută în urma încurajărilor date de către guvernanții de atunci (Petre Roman) cu credit de la Bancă.

Din cauza instabilității financiare și a fluctuațiilor leu-dolar, într-un final, am ajuns la o dobândă înrobitoare, imposibilă. Toată munca familiei s-a dus de râpă, fiind nevoiți (neputând plăti ratele) să plecăm doar cu ce aveam pe noi. Aveam și doi copii minori pe atunci.

Nimeni nu și-a pus problema unde vom înnopta, ce se va alege de noi. Patru destine în voia vântului… La început tolerați pe la prieteni, fără chirie, iar mai târziu cu chirie. Între timp, copiii au crescut. Au crescut însă cu o frustrare de a nu avea o casă stabilă, un cuib propriu, pentru care, totuși, noi ne-am zbătut și am avut curajul de a ne angaja în a o construi. N-am protestat, nu ne-am judecat, nu ne-am lamentat niciodată.

Ne-am însușit „crima” de a vrea să-ți construiești o casă cu credit bancar și ne-am dus pedeapsa până la capăt cu demnitate. Ne-am încrezut în Dumnezeu, am făcut toate sacrificiile și ne-am canalizat forțele pentru a investi în educația copiilor. Ne-am că, având o pregătire superioară, ei n-or să treacă prin ce-am trecut noi. Niciodată n-am fi crezut că lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură. Căpătând mai multă înțelepciune și orientându-se în jur, ei n-au mai vrut să riște rămânând în țară. Și-a făcut fiecare o carieră a lui, dar pe două continente diferite. Au preferat să lase „cuibul” nesigur din țara lor și să aleagă alte cuiburi, oferite de străini. Noi, ca părinți, am rămas cu o amărăciune în suflet pentru toată viața.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci și a trebuit ca o barză să-mi scurme prin cenușa timpului ca să ies la rampă și să le strig guvernanților de acum:
– Aveți grijă de cuiburile de berze/oameni! Nu le dărâmați, nu-i alungați, nu vă jucați cu destinele lor, pentru că toate se vor întoarce odată împotriva voastră (apropo de creditele în franci elvețieni)!

Dacă acea barză s-a îndărătnicit să stea cu picioarele pe țepușele de pe stâlp și să nu plece, la oameni e un pic diferit. Dumnezeu le-a dat rațiune și gândesc, și pleacă din țara în care li se bat cuie în tălpi!

Ne-am construit o altă căsuță prin mijloace proprii, micuță și cochetă, dar e GOALĂ! Eu trăiesc mai tot timpul singură în ea… Arareori (atunci când pot) mai vin copiii în vizită, dar pentru scurt timp.

Senzația de „cuib gol” devine tot mai acută și, din păcate, ca și mine sunt mii și mii de „berze”…

Ileana PISUC
20.07.2017

sursă foto: Peter Lengyel

Mi-a trebuit o viață ca să am parte de o așa experiență, cum poate mulți nici n-ar visa-o vreodată. Cum ați reacționa când ați intra în curte și v-ar întâmpina la poartă un pui de căprioară în carne și oase?

Deloc speriată, dimpotrivă, bucuroasă că în sfârșit ai venit acasă, adulmecându-te cu botișorul umed și fin, și zburdând în jurul tău, de parcă te-ar ști de când lumea.

Pe moment, mi-am înăbușit un strigăt de uimire, zicând-mi că așa ceva e de domeniul irealului. E adevărat că în urmă cu o seară, până noaptea târziu s-au auzit în dealul din vecinătate niște urlete ciudate, ce răsunau până în apropierea casei mele. Le-am asociat unui animal rănit sau încolțit și, la gândul că proprietatea mea este protejată de un gard destul de înalt, m-am liniștit și, în cele din urmă am adormit.

N-am bănuit niciodată ce semnificau acele urlete. Numai după ce m-am trezit cu puiul de căprioară în față am realizat și am refăcut filmul întâmplării.

Pe undeva, m-am simțit și vinovată, deoarece am contribuit fără voia mea la „escapada” acestei mici sălbăticiuni în curtea mea. Curte pe care am amenajat-o ca pe o oază de verdeață, cu pitici, ciupercuțe, cu flori de toate culorile, cu straturi cu toate soiurile de legume și zarzavaturi. Degeaba mama capră a încercat s-o tempereze pe zvăpăiata cornută prin toate mijlocele (chiar și sonore), curiozitatea a fost mai mare și cred că dintr-o săritură mai înaltă de pe deal, a săltat gardul și s-a trezit în „grădina mea minunată”.

Pentru ea, fiecare floare, fiecare ciupercuță era ceva inedit, cu atâta curiozitate o atingea pe fiecare în parte, iar dacă îi plăcea și cum miroase, ele sfârșeau în botișorul delicat. Cel mai mult i-au plăcut crinii, îi mirosea, iar apoi, petală cu petală, dispăreau în gura fremătândă după alte delicii.

Tot ce era roșu o atrăgea, begoniile de pe straturi în mod deosebit erau atracția principală. Asta până când a descoperit straturile cu zarzavat. Lujerii de castraveți cu florile lor galbene erau un adevărat festin. Ba o crenguță de mărar, ba un fir de ceapă, de pătrunjel… n-a rămas nimic neexperimentat. Nu avea nici o reținere. I-am pus apă să bea, după atâta osteneală. Pe toate le primea fără nici o frică.

Din când în când, avea însă așa, ca o tresărire, își îndrepta urechiușele în direcția dealului pândind parcă un semnal. Dădea înconjur gardului viu din fundul curții, apoi se apropia de mine, mă lăsa s-o cuprind pe după gât și să-mi lipesc capul de al ei.

Îmi treceau prin gând o mulțime de gânduri, ce să fac cu ea, cum s-o protejez, pe cine să anunț, până ce nepoata care studiază Zootehnia, mi-a explicat că acele urlete (behăituri) ciudate din noapte, erau plânsetele mamei capre care o aștepta, și că ar trebui s-o eliberez dincolo de gard. Pericolul era că s-ar putea ca mama să-și piardă răbdarea s-o mai aștepte și să plece fără ea. Am desfăcut o bucată din gard –  frică mi-a fost ca nu cumva odată eliberată s-o apuce către case unde putea fi rănită de vreun câine.

Am condus-o încet, încet spre deal, se uita parcă cu părere de rău după mine, iar se întorcea, asta până când un foșnet venit din hățișurile din spatele ei i-a atras atenția și, din câteva sărituri, s-a făcut nevăzută. Cred că mama o aștepta și bucuria revederii celor două, mi-a compensat umbra de tristețe ce m-a cuprins că visul frumos se terminase.

A fost ca în viață. Câteodată, prețul curiozității îți poate pune viața în pericol, dar frumusețea experienței merită câteodată riscul. Cred că pe viitor va învăța și acest pui de căprioară că nu tot ce e roșu e și bun de mâncat, și că nu tot ce-ți ia ochii îți e și de folos. Tot secretul e să se găsească omul care să te ghideze, să-ți arate calea, să te ajute să scapi din capcane.

Îmi doresc o lume din care să dispară sintagma „vânător-vânat”, iar glonțul să nu fie soluția finală nici măcar pentru dobitoace!

Ileana Pisuc,
29 iunie 2017

Viața este un exercițiu al muririi. (Dorel Vișan)

Dacă tot am intrat în „era” simulărilor (în toate domeniile), dacă tot experimentăm și încercăm să găsim calea cea bună și nu reușim, eu, „persoană fizică”, mi-aș permite să vin cu o idee de simulare. Doar într-un singur domeniu, și anume în CIRCULAȚIE. Se tot schimbă codurile rutiere, se tot încearcă să se aducă noi amendamente, dar se pare că nu prea ne ies până acum. Se moare pe șosele mai rău ca în cazul unor conflagrații mondiale.

Îmi permit această „aroganță” de a da sfaturi, deoarece una e să elaborezi o lege dintr-un fotoliu confortabil, și alta e să fie aplicată „la sânge”, pe persoane nevinovate (ca în cazul meu). De aceea, codul rutier existent mie mi se pare prea indulgent față de anumiți „teribiliști” ai volanului, care, dacă au sub ei un bolid puternic, se simt zeii șoselelor, iar cei pe lângă care trec, eventualele lor victime.

Tocmai pentru a preveni suferințe inutile (suportate, culmea!, de persoane nevinovate care respectă regulile de circulație), aș veni cu următoarea sugestie:

• să se înființeze pentru fiecare departament din cadrul Serviciului Circulație, câte un laborator de tipul celor NASA pentru zboruri spațiale, unde piloții sunt familiarizați cu noile condiții de zbor în care vor trăi, făcându-se, practic, o selecție: reziști ori renunți! Laboratorul de care vă vorbesc să fie destinat acelor „piloți” (șoferi) care nu înțeleg să respecte regulile de circulație cu tot ce implică ele. Adică, dacă s-a hotărât acea reducere a vitezei în localitate de 60 km/h, apoi aia să fie sfântă, sau, în cazul în care calcă în curbă accelerația până la podea, să știe de la început că este oricând un posibil criminal!

Să revin la laboratorul ce-mi stăruie în minte (și în carne), și să enumăr aparatele cu care trebuie să fie dotat:

• un simulator de izbire a „pilotului” într-un șanț, pe marginea lui având și un gard din sârmă ghimpată (cât mai ruginită), presarea lui sub gard până la limita pierderii cunoștinței, cu desfigurarea lui pe viață;
• un simulator de rupere a coastelor (cât mai multe) și cât mai aproape de coloana vertebrală;
• un simulator de spargere a splinei printr-o lovitură bine calculată, în așa fel încât aceasta să facă implozie, urmată de pierderea a cel puțin 2-3 l de sânge;
• un simulator de spargere a dinților (fără număr), fără anestezie (totuși, pentru un pic de amortizare să i se umple gura cu pământ steril de pe marginea drumului);

(După aceste „probe” simulate „pe viu”, bineînțeles „experimentatul” să fie transportat de urgență la spital cu ajutorul unei mașini speciale (în cazul meu a fost o dubiță) prima care a apărut pe șosea. Pentru șosea să se intervină cu anumite trucaje pentru a da senzația că mașina dă din groapă în groapă. În situația în care „pilotul” a ajuns aici cu experimentul, vă garantez că deja acest mic amănunt îl va umple la fiecare hârtoapă de un adevărat extaz. Agonia o lăsăm mai la urmă.)

• în sfârșit, ajung la ultimul accesoriu al laboratorului meu imaginar, care constă dintr-un pat special, pe care pilotul trebuie așezat în așa fel încât poziția obligatorie trebuie să fie numai culcat pe spate, pe o perioadă de cel puțin 1-2 luni, intubat în toate orificiile posibile, injectat în toate venele cu care-i dotat, cu anumite substanțe care să-l mențină în viață (asta dacă a trecut cu bine prin operație!) – numai așa el putându-se bucura de reușita experimentului;
• pentru ochi, trebuie neapărat ca laboratorul să aibă niște dispozitive speciale (trăgărici) cu care să-i mențină deschiși 24h din 24h, cu privirea fixă în tavan. Dacă totuși ar dori să-i închidă, atunci, pe un ecran, să i se deruleze niște scene de coșmar (cu un bolid scăpat de sub control, care să nu-ți dea nicio șansă de scăpare);
• în sala de operație trebuie neapărat un monitor care să simuleze oprirea inimii de cel puțin două ori, și care să țiuie că se termină sângele, iar niște telefoane să sune întruna cerând cu disperare sânge, și un robot să răspundă: NU AVEM! NU AVEM!

Și dacă totuși, și după aceste „experimente” sau simulări (că tot e la modă) pilotul se va încăpățâna să rămână în viață și va susține în continuare că nu poate respecta regulile de circulație, atunci, următoarea fază a experimentului să fie transferul la spitalul de nebuni cu diagnosticul INCURABIL!

Semnează,
un cobai pe care s-a făcut experimentul fără cererea lui, în 4 aprilie 1999.

Ileana Pisuc