Exclusivitate! În Sighetul anului 1978 regretatul Johnny Popescu era și… actor!!!! [VIDEO]

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)




Ultima discuție cu Johnny Popescu (autor, Marius Vișovan)

Alerga după mine, la propriu. Gâfâia… Intrasem în Muzeul Memorial, mă ajunge când urcam treptele spre etajul I. “Stai, Marius…” . Îl observ și mă opresc. “Nu pot fugi după tine, eu am totuși 64 de ani…”. Văd că e efectiv obosit dar chiar părea preocupat să vorbească cu mine. “După mine fugi ? Spune, Johnny …”. Atunci observ că avea în mână un reportofon. “Marius, tu știi că eu sunt “specialistul în evrei” al Sighetului..” . Am zâmbit (Johnny folosise o expresie mai colorată). “Da, știu…”. “Accepți să răspunzi la o întrebare și să fii înregistrat ? Fac un fel de vox -pop, întreb lumea pe stradă…” Pregătea reportofonul…”Desigur..”, am răspuns. “ Ce părere ai despre reconstruirea sinagogii mari ortodoxe din Sighet, cea distrusă în ’44 ? Nu se cere finanțare de la bugetul de stat …” . Subiectul nu -mi era necunoscut… știam (tot dintr-o carte a lui Johnny) că a existat o sinagogă de rit ortodox acolo unde se află acum monumentul evreiesc, sinagogă distrusă de trupele germano-maghiare în momentul retragerii, în octombrie 1944, după ce servise drept depozit câteva luni… Am răspuns direct: “Da, de ce nu ? S-o reconstruiască, e dreptul lor.” Apoi am explicat: “Pe mine nu mă deranjează faptul că evreii își cinstesc morții și istoria, mă deranjează că nu ne lasă pe noi să ne cinstim eroii și memoria națională!” S-a uitat la mine întrebător: “La cine te referi? “ Am răspuns: “Institutul Elie Wiesel“. Părea că nu înțelege. A replicat: “Elie Wiesel? Păi cărțile lui conțin și multă ficțiune, plasează în Sighet evenimente care nu au avut loc aici.” I-am întors vorba : “ Nu la persoana lui Elie Wiesel m-am referit, ci la cei care vorbesc azi în numele lui – Alexandru Florian și ceilalți… ei au cerut în 2014 demontarea plăcii comemorative de la Liceul “Dragoș Vodă”, pusă în cinstea elevilor arestați de regimul comunist”. S-a uitat la mine nedumerit, părea să nu știe nimic despre asta…ceea ce mi-a confirmat impresia că trăim în lumi (destul de) diferite…

Discuțiile cu Johnny au fost întotdeauna interesante și agreabile, mai bine de 10 ani ne întâlneam săptămânal la Radio Sighet. Era un om plăcut și știa multe iar eu eram pasionat de tot ce ține de istorie, de aceea priveam cu interes ce povestea el, câteodată eram de-a dreptul fascinat, dar…. lumea pe care o reînvia el era, mai mereu, lumea Sighetului iudeo-maghiar de altă dată (cu valori și realizări respectabile, fără îndoială), o lume în care însă noi românii eram absenți sau cetățeni de categoria a doua. M-am întrebat dacă eu ca sighetean român trebuie să-mi asum acest trecut istoric… nu am găsit încă răspunsul… Culmea e că nici atunci când Johnny și-a exprimat simpatia pentru un român, nu ne-am înțeles. Era vorba despre Adrian Păunescu…

Totuși, a fost o dimensiune pe care vibram la fel – muzica clasică. Johnny a fost printre primii care au semnalat în presă succesele pianistice ale fiicei mele Aurelia, pe atunci elevă… iar la ultimul ei concert la Sighet, în martie, Johnny era atât de fericit încât a venit la mine și m-a îmbrățișat. Am simțit o căldură sufletească de a cărei sinceritate nu m-am îndoit niciodată…

…Dar a venit și șocul tragicului sfârșit, pe care l-am resimțit și eu ca și mulți alții. A murit Johnny ! Oare e adevărat ? Oare chiar e posibil ? Poate cineva atât de viu, atât de prezent să dispară pur și simplu dintre noi ?

Luni, la ceremonia (romano-catolică, religia în care a fost botezat) de înmormântare, m-am rugat, alături de cei prezenți, pentru sufletul lui căruia îi doresc odihna veșnică. M-am oprit câteva clipe în fața mormântului și m-am gândit… oare cum ne va judeca Dumnezeu pe fiecare, cine va fi găsit cu adevărat bun? Johnny nu și-a asumat explicit credința creștină, dar cred că în felul lui a trăit-o, cel puțin pe anumite planuri.
Pax aeterna !

Marius Vișovan




Johnny Popescu: cetăţean de onoare al Sighetului (autor, Teofil Ivanciuc)

În 2004, când se împlineau 60 de ani de la Holocaust, eram amândoi gazetari locali. Johnny mi-a zis: „Hai să scriem un istoric, ceva, al evreilor din Sighet, doar vezi că nu este nimic pregătit şi or să aibă loc manifestări de comemorare!”. Zis şi făcut. Eu am scris un istoric pe o foaie A4, Johnny a fugit la Baia comunală şi a făcut o poză cu Monumentul Holocaustului, am aranjat amândoi textul final, l-am multiplicat la un xerox amărât alb-negru şi acesta a fost începutul istoriei evreilor sigheteni…

Drumurile noastre istoriografice s-au despărţit apoi, deşi Johnny mi-a propus să scriem împreună o carte dedicată acestui subiect. El a rămas pe baricade şi a devenit istoricul „oficial”, pasionat şi competent al evreilor şi al personalităţilor evreieşti sighetene. Pe lângă multe altele în care şi-a construit cu multă migală o expertiză redutabilă: istoria Sighetului din secolele XIX-XX, artă, design, lingvistică ş.a.

A scris mai multe cărţi şi mai avea multe manuscrise în lucru. A scris mii de articole de presă. Nu a fost, însă, invitat să fie membru al Uniunii Scriitorilor din România. Nu a fost nici Cetăţean de Onoare al Sighetului. Ar fi meritat, încă în timpul vieţii, o asemenea recunoaştere a meritelor, de care nu prea a avut parte la momentul potrivit? Fără îndoială că da! Nu a fost să fie. Drept pentru care propun ca acest titlu să-i fie acordat post-mortem. Nu că l-ar mai putea ajuta cu ceva, dar ar fi un semn clar că Sighetul, căruia i-a dedicat munca multor ani ai vieţii sale, îi mulţumeşte în acest fel pentru tot ceea ce a făcut pentru oraş.

Rămas bun, Johnny! Vom avea grijă ca locul tău în istoria şi în istoriografia Sighetului să rămână pentru totdeauna marcat cu majuscule.

Teofil IVANCIUC

 

sursă foto: Mihail Gerald Manole