In memoriam prof. dr. Vasile Mih (14.12.1967 – 20.10.2020)

Directorul C. N. „Dragoș-Vodă”, prof. dr. Vasile Mih s-a stins din viață în dimineața zilei de 20 octombrie 2020.

Absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă”, promoția 1986, Vasile Mih a urmat studiile Facultății de Fizică din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, în perioada 1987-1992. Și-a început activitatea didactică în septembrie 1993, fiind profesor de fizică la Grupul Școlar Forestier până în anul 1995.

În perioada 1995-2012 a predat la Grupul Școlar pentru Industrie Mică și Servicii, Sighet, în paralel, activând și la Casa de Copii Școlari. Între anii 2003-2006 și 2008-2009 a fost profesor asociat la Universitatea UBB Cluj-Napoca, Extensia Sighet.

A fost directorul Grupului Școlar pentru Industrie Mică și Servicii, în intervalul 2005-2012 și, în continuare, la același liceu, cu noua denumire Liceul Tehnologic Marmația, din 2012 până în 2014.

Din octombrie 2015 a predat fizică la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”, din septembrie 2017 fiind directorul CNDV. Vasile Mih a fost cel care a avut onoarea, în anul 2019, de a coordona organizarea și sărbătorirea Centenarului Colegiului Național „Dragoș-Vodă”.

A fost consilier local PNL din 2012 până în 2020. Și-a luat Doctoratul în Fizică (Magna cum laude), la Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, în anul 2002. A fost membru al Rotary Club Voievodal Sighet.

Colegii de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” își iau adio de la directorul lor printr-un mesaj video care readuce în memoria noastră câteva din momentele petrecute împreună cu profesorul Vasile Mih:

Echipa „Salut, Sighet!” este alături de familia îndoliată și transmite sincere condoleanțe! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

P. S. Cerominia funerară va avea loc joi, 22 octombrie 2020, de la orele 13:00, la Biserica din Iapa.

Salut, Sighet!




In memoriam prof. univ. dr. Ioan Opriș (22. 03.1957- 16.10.2020)

Ioan Opriș s-a născut la Bârsana și a copilărit în Glod. A urmat clasele primare la Sighet, la Școala generală nr. 3 (clasele I-III), a continuat la Școala Generală nr. 4 (clasele III-VII) și Școala Generală nr. 2 (clasa a VIII-a), dar a ales să continue studiile liceale la Cluj, la Liceul Energetic. Era un elev cu o inteligență nativă, ambițios, dornic de cunoaștere și focalizat pe latura realistă a vieții. A dat examen și a fost admis la Facultatea de Fizică din cadrul Universității București pe care a absolvit-o cu notă maximă. La sfârșitul facultății a fost repartizat la Sighet ca profesor, astfel, drumul vieții l-a readus acasă. A profesat timp de opt ani ca profesor de fizică la Liceul „Dragoș Vodă”, contribuind la educarea mai multor generații de elevi, mulți dintre discipolii săi au urmat studii universitare și chiar doctorat în Fizică.

În anii ’80 România era izolată, nu erau permise studiile în afara țării dar, după revoluție, s-au deschis porțile. Și el, Ioan Opriș, și-a deschis aripile spre noi orizonturi ale cunoașterii. Deblocându-se cursurile doctorale de la Facultatea de Fizică București, profesorul universitar Gheorghe Ciobanu i-a propus să se înscrie la doctorat. Dorind foarte mult să progreseze profesional, s-a reîntors la Facultatea de Fizică din București ca asistent și lector universitar, doctorand. Și-a ales o temă de doctorat revoluționară în domeniu, iar practica și colectarea de date necesare tezei de doctorat le-a realizat în Japonia, la Institute of Technology din Tokyo. În anul 1994 și-a luat doctoratul dar, era hotărât să nu se oprească la atât, își dorea să continue la marile universități ale lumii din SUA, a luptat, a muncit și a ajuns acolo.

În anul 1995 și-a asumat „visul american” care nu a fost deloc ușor dar, a reușit! A urmat cursuri postdoctorale universitare la două dintre universitățile de top din SUA, universitățile Yale și Columbia, apoi a făcut cercetare tot în SUA la universitățile din Wake Forest și Duke. În ultimii ani ai vieții a fost profesor asociat la Universitatea Miami și a făcut parte din echipa „Miami Project to Cure Paralysis”, un proiect revoluționar în care a colaborat cu oameni de știință din SUA și din lumea largă într-un domeniu fascinant: neuroștiința și fizica minții. De fapt, ultima carte apărută la sfârșitul anului 2017 la celebra editură Springer Nature (USA), scrisă împreună cu un alt om de știință de nivel mondial, profesorul Manuel F. Casanova de la University of South Carolina-SUA, chiar așa se numește: „The Physics of the Mind and Brain Disorders” („Fizica Minții și Tulburările Creierului”). Recenzii despre acest volum au apărut în numeroase publicații internaționale, provocarea pe care și-a asumat-o prof. univ. dr. Ioan Opriș poate revoluționa cercetarea minții umane și poate depăși bariere aparent impenetrabile. Pe coperta cărții apar aprecierile a doi dintre cei mai celebri oameni de știință din lume, profesorii Joaquín M. Fuster, M.D., Ph.D., Distinguished Professor of Cognitive Neuroscience, UCLA Medical School și Apostolos P. Georgopoulos, MD, PhD, Regents Professor of Neuroscience, University of Minnesota.

Sigheteanul Ioan Opriș nu a uitat de unde a pornit și, dorind să ajute învățământul românesc, a acceptat și postul de profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară București. Tot pe planul realizărilor profesionale s-a remarcat prin numeroase lucrări și cărți de specialitate publicate, prin participarea la numeroase conferințe internaționale. A fost editor la revista „Frontiers in Neuroscience” din Elveția unde, în iunie 2017, a luat premiul „Frontiers Spotlight Award 2017” și a fost vicepreședinte al Academiei Româno Americane (ARA).

În urmă cu o lună jumătate, mi-a mărturisit că avea în lucru un important volum în domeniul neoroștiințelor, volum pe care urma să-l facem cunoscut cititorilor site-ului www.salutsighet.ro. Din păcate, drumul lui s-a oprit brusc, multele proiecte pe care le avea în gând le-a luat cu el în eternitate!

Prof. univ. dr. Ioan Opriș s-a stins din viață la data de 16 octombrie 2020, la ora 23:11 (Miami, SUA), 17 octombrie 2020, ora 06:11 (ora României), la vârsta de 63 de ani. 

Redacția „Salut, Sighet!” transmite sincere condoleanțe familiei îndoliate!

Ion MARIȘ




In memoriam Gheorghe Opriș Lorinț, meșter popular

Se duc maramureșenii de frunte unul câte unul…

Astăzi ne-a părăsit, la vârsta de 78 de ani, Gheorghe Opriș Lorinț din Sârbi, meșter popular plurivalent, rapsod popular, animator cultural, simbol de frunte al Maramureșului și al României rurale.

Nimeni nu a fost mai primitor ca el (se trezea din somn, după o noapte de muncă la piuă, ca să stea de vorbă cu vizitatorii), nimeni nu reușea să stârnească mai multe zâmbete (prin vorbele hâtre și strigăturile compuse ad-hoc și acompaniate vesel la dobă), nimeni, înaintea sa, nu a știut să bage scărițe de lemn și pere în sticlele de horincă, el a inventat și poarta care plânge cu lacrimi de apă de foc…
Complexul mulinologic de acasă, reconstruit de la zero cu mâinile sale și alcătuit din moară, piuă, vâltoare, batoză, circular și horincie, este unic pe mapamond.
Își iubea moara așa de tare încât camera în care dormea a fost construită deasupra pârâului, să audă apa susurând…
A iubit arta lemnului atât de mult încât avea și în dormitor o portiță de lemn în mărime naturală.
A fost unul dintre ultimii purtători permanenți de clop.
A fost unul dintre cei mai cunoscuți ambasadori ai turismului maramureșean.
Avea inima atât de largă încât încăpea în ea întreaga lume.
Iubea enorm să fie înconjurat de oameni, să socializeze.
A fost personajul principal al mai multor filme documentare, cel mai deosebit fiind ​trilogia „The Last Peasants”, realizată de Angus MacQueen pentru October Films din Marea Britanie în anul 2003: https://youtu.be/5QI42-ATb2E.
A fost un om special, un moroșan ca odinioară, pe care mă bucur că am avut privilegiul să îl cunosc.
A fost…
Condoleanțe familiei!
Dumnezeu să te odihnească în pace, untyeșule Lorinț!

Teofil IVANCIUC

sursă foto: Teofil Ivanciuc




In memoriam BÉRES MARTA EVA (1938-2020)

Cu tristețe și profunde regrete aducem la cunoștință decesul colegei și prietenei noastre, profesor, muzeograf și cercetător științific BÉRES MARTA EVA (1938-2020).

Absolventă a Facultății de Științe Naturale – Geografie a Universității Bolyai din Cluj Napoca (1954-1958), profesor titular cu grad I în învățământ, muzeograf principal, absolventă a cursurilor de muzeologie ale Ministerului Culturii, Doamna Marta Béres a fost un exemplu de colegialitate, onestitate și probitate profesională. Eminentă cercetătoare științifică în studiul micromicetelor, recunoscută pe plan național, a publicat numeroase articole științifice de referință în domeniu.

La Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, principala activitate și-a dedicat-o evidenței și conservării ierbarului Artur Coman, la îmbogățirea colecțiilor muzeale prin cercetări de teren.

Membră în Consiliul Științific al Muzeului, s-a preocupat de elaborarea planurilor tematice ale Secției de Științele Naturii, a numeroase expoziții, la care a fost organizator și ghid muzeal. A organizat colecția de micromicete, sectorul documentar și fototeca acestui important compartiment al secției de naturale.

Colaboratoare la ziare și reviste științifice, a luat parte la numeroase activități de popularizare prin almanahuri culturale și muzeale, a organizat numeroase expediții tematice cu grupuri de elevi, studenți, cadre universitare.

În anii grei ai autofinanțării Muzeului Maramureșan, s-a implicat în confecționarea de mărțișoare cu mijloace specifice, pentru supraviețuirea instituției. Împreună am reușit!

Căsătorită cu profesorul și cunoscutul nostru coleg Iosif Béres, eminent om de știință și muzeograf, creator al Secției de Științele Naturii, au fost pentru noi toți un exemplu de viață familială și profesională, contribuind împreună la bunul renume științific și instituțional al Muzeului Maramureșan.

Doamna Marta Béres, după o lungă și grea suferință, a plecat dintre noi. Neștearsă va fi amintirea, stima și respectul de care s-a bucurat în mijlocul nostru și a tuturor celor care au cunoscut-o.

Fie-i țărâna ușoară și memoria în veci binecuvântată!

Cu profunde regrete,
În numele colegilor de la Muzeul Maramureșan,
DIRECTOR
Todinca Gheorghe

sursă foto: Muzeul Maramureșean




Sighet: Klara Markus, supraviețuitoare a Holocaustului, a încetat din viață la 106 ani!

Klara Markus (născută Kaufman) s-a născut în Carei, judeţul Satu Mare la 31 decembrie 1913 (însă data nașterii a fost consemnată în certificatul de naștere 1 ianuarie 1914).

A supravieţuit, miraculos, ororilor celui de-al Doilea Război Mondial fiiind închisă în cele mai teribile lagăre. În august 1942 a fost deportată într-un ghetou pentru evrei din Budapesta, unde a muncit la o fabrică de confecţionat umbrele. După doi ani de muncă forțată în ghetoul din Budapesta a fost trimisă la Dachau, unde a ajuns în octombrie 1944, iar o săptămână mai târziu a fost transferată la Ravensbruck, un cunoscut lagăr pentru femei. Ulterior, a fost mutată la Spandau (Berlin) și, în final, la Oranienburg – Sachsenhausen.

Înainte de eliberare, în ianuarie 1945, Klara, care avea 30 de ani, a fost trimisă în camera de gazare. “Dumnezeu a vegheat asupra mea”, după cum declara într-un interviu doamna Klara și terminându-se gazul a scăpat.

A părăsit Germania și s-a întors La Carei, în România unde a aflat că întreaga sa familie murise. S-a îndreptat spre Sighet în căutarea bunicului din partea mamei, Schongut, dar, se pare că nici acesta nu mai trăia.

A rămas la Sighet unde s-a căsătorit cu dr. Andrei Markus (și el supraviețuitor al Holocaustului).

A decedat la 106 ani, marți, 24 martie 2020!

Dumnezeu să o odihnească în pace! Sincere condoleanțe familiei îndoliate din partea colegilor din colectivul de redacție.

Salut, Sighet!

sursă foto: dr. Sorin Markus




In memoriam Alexandru Ștefan (1932-1996)

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




In memoriam Sora Pelagia Iusco (1926-2019)

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Și soarele era arestat…

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN




In memoriam Gheorghe Ofrim (1953 – 2019)

O parte din membrii fondatori ai Clubului Rotary Sighet (în centru, George Ofrim)

Gheorghe Ofrim, cunoscutul om de afaceri sighetean, cel care și-a adus o contribuiție semnificativă la dezvoltarea mediului de afaceri din municipiul nostru, a încetat din viață. A înființat și condus cu pricepere o firmă de succes din Sighet, ARCER SRL, pe care a ridicat-o la un nivel remarcabil.

A fost membru fondator și al doilea președinte al Clubului Rotary Sighet (înființat în anul 2001). În primii patru ani de existență ai Clubului, a găzduit la subsolul – cantină al firmei sale (când sediul era pe str. Gh. Șincai) și s-a implicat în buna desfășurare a ședințelor săptămânale.

Și-a dorit să schimbe în bine și viața comunității sighetene, de aceea era mai mereu dispus să sprijine proiectele frumoase, de suflet; Gheorghe Ofrim a fost cel care a încurajat și susținut financiar diverse acțiuni sociale și culturale. Și n-au fost deloc puține!

Ultima întâlnire a lui George Ofrim cu o parte dintre prietenii rotarieni și Grupul Anatholis (aprilie, 2019)

Cel mai longeviv săptămânal din orașul nostru, “Jurnalul de Sighet”, a fost sprijnit material, în primii ani de existență, de către prietenul nostru, George.

A fost un om jovial, energic, dinamic, carismatic, șugubăț, mai mereu cu zâmbetul pe buze; George Ofrim avea un stil propriu, inconfundabil, de-a aborda viața.

Azi, în lupta finală, George Ofrim a fost înfrânt fizic dar, spiritul lui necenzurabil ne va “agita” amintirile.

Drum bun, George! Dumnezeu să te odihnească în pace!

Parastasul de pomenire va avea loc sâmbătă, 31 august 2019, de la orele 19.00, iar duminică, 01 septembrie 2019, de la orele 14.00, ceremonia funerară  (Cimitirul Ortodox, strada Gării, nr. 10).

Ion MARIȘ
Rotary Club Sighet




Gânduri despre mama (Marius Vișovan)

Gânduri despre mama

Înmormântarea a trecut… dar a rămas atmosfera de rugăciune și pace, solemnitate și înălțare sufletească care a înnobilat comuniunea și solidaritatea umană pe care le primeam de peste tot. Am simțit dragostea și respectul rudeniilor, al confraților preoți, al foștilor colegi profesori și ai foștilor elevi ai mamei mele, al multor intelectuali sigheteni prezenți, al vecinilor și cunoscuților precum și al multora care au trimis mesaje de departe pentru a ne fi aproape. Din inimă mulțumiri tuturor !

Aș fi dorit să exprim câteva gânduri dar nu mă simt în stare…. impresiile încă nu s-au decantat. De aceea prefer să dau cuvântul doamnei Cezarina Condurache de la București, care în prefața cărții mamei mele „Treptele unei vieți” (publicată anul trecut), i-a adus un frumos omagiu, pentru care îi sunt profund recunoscător și pe care îl oferim și cititorilor sigheteni. (preot prof. Marius Vișovan)

Demnitatea la feminin

Vișovan… nume de legendă ce-l cântă munții și-l freamătă codrii Maramureșului… El, eroul, Aurel cel viteaz, pe linia destinului neamului românesc însângerat în prigoanele secolului XX avea să se întoarcă la viață din iadul temnițelor și să întâlnească pe linia destinului personal pe Aurelia, distinsa doamnă profesoară ajunsă azi la vârsta înțelepciunii depline.

În An Centenar edităm acest volum de amintiri a cărui eroină a urcat treptele vieții în pas cu multe dintre durerile și pătimirile istoriei românești din veacul trecut.

Fetița a trăit neajunsurile și spaima războiului, drama și incertitudinea refugiului. Adolescentei i s-a întemnițat pentru scurt timp tatăl și în același timp i s-a furat dreptul de a-și manifesta liber credința, Biserica sa greco-catolică fiind interzisă prin lege. Tânăra și-a croit cu greu viața și cariera în anii de început ai comunismului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a devenit o strălucită profesoară de matematică. Femeia s-a dovedit o adevărată doamnă a demnității românești, urmându-și cu îndrăzneală și curaj bătăile inimii pe care a dăruit-o unui proscris… Și mai mult încă, fără să-și lepede propria cruce, a susținut pe umerii ei mici o bună parte din crucea soțului, cruce încărcată cu Piteștiuri și Gherle și cu toate consecințele lor: boală, sensibilitate, supraveghere, lipsuri etc. Femeia s-a desăvârșit mai apoi devenind mamă, oglindindu-și bucuria în privirea curioasă a copilului. Iar mama, a devenit bunică pentru 6 nepoți frumoși, cuminți și talentați.

Aurelia Chindriș Vișovan și-a împlinit cu prisosință destinul întru Christos, iar viața ei poate sta oricând drept pildă și îndreptar pentru cei ce respectă dăruirea, jertfa și dragostea femeii române din toate timpurile și din toate locurile.

Cezarina Condurache, decembrie 2018