A trecut ieri la cele veșnice ultimul deținut politic anticomunist din Maramureșul istoric, Ioan Dunca din Vișeu de Sus, la venerabila vârstă de 94 ani.

Născut în 1932 la Ieud, elev al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, arestat și condamnat în „lotul Visovan”, a pătimit 11 ani în temnițele comuniste, cumplita experiență fiind reflectată în cărțile sale „Aur și noroi” și „Amintiri din rezistența anticomunistă”.

Aspecte ale biografiei sale precum și fragmente edificatoare din aceste lucrări au apărut în mai multe rânduri în paginile publicației noastre.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Salut, Sighet!

Profesorul, artistul András CSABA s-a născut într-o famile de meșteșugari, asociată „chiaburilor”, la 12 aprilie 1943, în Odorheiul Secuiesc, unde a absolvit școala generală și liceul (în limba maghiară).

Fiind foarte talentat  și pasionat de desen dă admitere la Institutul „Ion Andreescu” din Cluj dar, deși obține nota 9,97 este declarat „reușit fără loc”. Este încorporat și după terminarea stagiului militar (la Brăila) se prezintă din nou la admitere la Cluj și intră cu media 10. A terminat Institutul „Ion Andreescu” din Cluj cu media maximă, fiind șef de promoție.

Optează la repartiție pentru… Sighetu Marmației, aici fiind dascal (profesor de desen la Școala Generală nr. 2, Liceul „Dragoș-Vodă” și Liceul Pedagogic – de unde s-a pensionat) timp de un sfert de secol A condus și Cercul de pictură de la Clubul copiilor (Casa pionierilor) din Sighet. A fost un profesor deosebit, completa orele de desen cu noțiuni importante și interesante de Istoria Artei.

La Institutul „Ion Andreescu” din Cluj i-a avut ca maeștri pe Miklósy Gábor și Mohi Alexandru iar la Academia de Artă „Nicolae Grigorescu” București, unde și-a desăvârșit ulterior studiile, a avut privilegiul de a-l avea maestru pe marele pictor Corneliu Baba, care l-a remarcat imediat. Tot aici i-a avut profesori pe Andrei Pleșu, Dinu C. Giurescu, Vasile Drăguș și Răzvan Teodorescu.

A avut 38 de expoziții personale (Sighet, Baia Mare, Odorheiu Secuiesc) și a participat la numeroase expoziții de grup, județene, naționale, în țară și în străinătate. A participat la tabere internaționale de pictură în România, Ungaria (Makó) și Ucraina (Teceu).

Fiica domnului profesor (Bokotey Gabriella) își amintește cu nostalgie că „tata își ducea șevaletul peste tot cu el, în toate excursiile și înclusiv când mergeam la bunica de la Cernavodă”.

Lucrările pictorului András Csaba se găsesc în colecții private și de stat din diverse țări (Austria, Germania, Ungaria, Marea Britanie, Franța, Israel, Finlanda, Canada, SUA, Argentina, Australia etc).

După ce a ieșit la pensie (anul 2000) și câțiva ani petrecuți la Sighet, pictorul s-a întors pe plaiurile natale (Odorheiu Secuiesc) în anul 2008.

La ultima expoziție de la Sighet, „Interferențe”, vernisată la 03 octombrie 2011, a expus 33 de lucrări (acuarelă, tempera, ulei) s-a bucurat de prezența prietenilor artistului, foștilor colegi, elevi și iubitori de artă.

Profesorul, pictorul András Csaba a încetat din viață sâmbătă, 29 martie 2025, la Odorheiu Secuiesc.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei.

Salut, Sighet!

Drumul prietenului meu, Radu Țuculescu, s-a oprit definitv la Sighet.
S-a întors la orașul în care poposea pentru relaxare, odihnă și răsfăț culinar, în care a fost iubit și apreciat.
Am petrecut zeci, sute de ore împreună, la cafea, la întâlnirile și lansările de carte din cadrul Clubului Rotary Sighet la care mai participau foarte mulți tineri din Interact și Rotaract.
A povestit în scrierile lui despre multe „personaje” sighetene, despre întâmplări din viața orașului. A fost mulți ani implicat în Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet (inclusiv președinte de juriu).
Am fost părtaș la liniștile și neliniștile lui Radu, m-am bucurat de succesele pe care le savura cu bucurie șăgalnică.
Îmi povestea despre călătoriile lui la Basel, Bratislava, Praga, Tel Aviv etc și „expansiunea” cărților lui în Europa și Israel, despre prietenii la care ținea enorm. Era mereu inspirat și în căutare de noi subiecte.
Pleca și revenea mereu la Sighet („la margine de țară”) unde era așteptat cu drag de doamna Monica.
Sighetul a devenit – din nefericire – un capăt de drum pentru Radu, dar cărțile lui vor continua să trăiască și să călătorească nu doar aici, în Nord de țară („aproape de Centrul geografic al Europei”), ci în toată Europa, în lume.
În ultimele lui cărți (inclusiv „Gudrun”), pe ultima pagină apăreau, constant, locurile unde se născuseră paginile din volumele lui: Cluj – Basel – Sighetu Marmației. SIGHETU MARMAȚIEI „închidea” volumele.
Ultimul Capitol l-a încheiat – Destinul a decis – la SIGHET!
„Povestirile SighetuluiȚuculescian. Orașul de la marginea țării” se scriu de acum în Cer!
Orașul nostru îi va memora trecerea.
Drum liniștit spre lumina veșnică, Radule!

Ion Mariș

* * *

Radu ȚUCULESCU (n. 01 ianuarie 1949, Târgu Mureș – d. 25.03.2025, Sighet) a fost romancier, dramaturg, regizor, publicist și traducător din limba germană; nepotul pictorului Ion Țuculescu, tatăl prozatorului Răzvan Țuculescu și-al fiicei Blanka-Rakhel Rieder, pe care o adora.

A copilărit în Reghin, unde urmează primele clase la Școala Germană (1956-1963), după care continuă la Liceul de Muzică din Târgu Mureș (secția maghiară) și ulterior la Liceul de Muzică din Cluj (1964-1968). Urmează Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția vioară (1968-1972). Între 1967 și 1974 conduce Cercul de teatru și pantomimă „Atelier”. După 1990 și-a continuat activitatea teatrală, participând și la festivaluri naționale și internaționale (Franța, Italia, Rusia, Maroc, Canada, Ungaria, Germania, Cipru, Olanda, Cehia etc.). După absolvirea facultății este redactor la Radio Cluj (1972-1985), iar după desființarea studioului de radio, din ordinul lui Ceaușescu, devine violonist la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca (1985-1989), apoi, din 1990, pe parcursul multor ani, este redactor și realizator la TVR Cluj.

A debutat cu poezii în revista Steaua (1966), debutul publicistic având loc în Amfiteatru (1967), cu articolul „Despre teatrul studențesc”. Colaborează la Amfiteatru, Echinox, Napoca Universitară, Viața Studențească, Vatra, Tribuna etc. A realizat filme (reportaje) pentru televiziune în Belgia, Grecia, Tunisia, Egipt, Spania, Portugalia, Austria etc. A beneficiat de mai multe burse de creație la Paris, Basel, Viena, Berna.

A inițiat colecția „Scriitori elvețieni de expresie germană” a Bibliotecii revistei „Familia” din Oradea, în cadrul căreia a tradus zece volume de versuri și proză, și a realizat prima antologie de proză scurtă contemporană elvețiană de expresie germană din România (1997).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator ASPRO și al Societății Oamenilor de Cultură și Știință Bihor.
A semnat numeroase traduceri din literatura elvețiană contemporană de expresie germană și austriacă contemporană. Romanele sale au fost traduse în Germania, Franța, Italia, Austria, Ungaria, Serbia, Cehia, Israel, iar piesele de teatru în cehă, maghiară, italiană, franceză, ebraică, engleză. Din 2008 piesele sale au intrat în repertoriul permanent al teatrului Orfeus din Praga fiind astfel cel mai jucat dramaturg român contemporan în Cehia.

Volume publicate:
Portocale și cascadori (proză scurtă, Editura Dacia, 1978); Grădina suspendată (proză scurtă, Editura Albatros, 1981); Vânzătorul de aripi (roman, Editura Dacia, 1982); Ora păianjenului (roman, Editura Albatros, 1984); Degetele lui Marsias (roman, Editura Dacia, 1985); Portrete în mișcare (proză scurtă, Editura Albatros, 1986); Umbra penei de gâscă (roman, Editura Dacia 1991); Cuptorul cu microunde (proză scurtă, Editura Dacia, 1995); Aventuri în anticameră (jurnale, Editura Paralela 45, 2001); Liften (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila); Ce dracu se întâmplă cu trenul acesta? (teatru, Editura Eikon, 2004); Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Editura Tribuna, 2004); Povestirile mameibătrâne (roman, Editura Cartea Românească, 2006); Der Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus in zehn Aufzugen) – Editura Lehner – Viena, 2008 traducere Zorin Diaconescu); Antologia Dilingo (zece prozatori români contemporani) (Editura Noran, Budapesta, 2008); Stalin cu sapa-nainte (roman, Editura Cartea Românească, 2009); Bravul nostru Micsa – trei piese de teatru (Editura Eikon, 2010); Romanul erectil – publicistica (Editura Limes, 2010); Femeile insomniacului (roman, ed. Cartea Românească, 2012); Mere-vieille racontait (Gingko Edition, Paris 2012, trad. Dominique Ilea); Stalin con la zappa in spalla (Aracne editrice, 2013, trad. Danilo De Salazar; Mierla neagră (roman, Ed. Cartea Românească, 2015); Prica Staramajke (Ed Sezam-Belgrad, 2015); Staromama vypravi (Ed Dauphin, Praga, 2015); A mi derek Miksank!-szinmuvek (Ed. Garabontzia, Târgu Mureș); Antologie de literatură elvețiană de expresie germană, 2 volume (Traducere și prezentare, ed, Biblioteca revistei Familia, 2015); Stalin, mit dem Spaten voran! (Mitteldeutscher Verlag, Halle Saale, 2018); Măcelăria Kennedy (roman, 2017); Uscătoria de partid (proză scurtă, 2019); Trei în dormitor, o piesă de teatru și alte povestiri scurte (Shlosha be mita ahat) ebraică, (Ed Iton77, Tel Aviv, 2019); Femeia de marțipan (Ed. Polirom, 2020); Luna gheboasă – Romanul unui bloc în unsprezece secvențe (Ediția a doua revăzută și adăugită, Ed pentru artă și literatură, București, 2023); Crima de pe podul Garibaldi (roman, 2022); La umbra Muntelui Tabor. Locuri și oameni din Țara Sfântă (interviuri, Editura Galaxia Gutenberg, 2023); Gudrun (Ed. Polirom, 2025); Povestirile mameibătrâne. Satul de la marginea lumii (reeditare, Ed. Școala Ardeleană, 2025).

Literatură pentru copii:
Ina și ariciul Pit – aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (vol. I-II, Ed. Corint, 2017); Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia (Ed. Polirom Junior, 2022); Die wundersamen abenteuer der fledermaus VICO in MIRABELIA (2024).

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Sâmbătă, 15 martie 2025, s-a stins din viață inginerul Gheorghe Iancu.

Gheorghe Iancu s-a născut în comuna Culciu Mare judeţul Satu Mare, într-o familie de agricultori, la 23 aprilie 1935. A urmat școala primară în localitatea de baştină, apoi liceul de prelucrare a produselor din lemn din Satu Mare. Studiile universitare le-a făcut la Braşov (1953 – 1958) unde a absolvit Facultatea de Industrailizare a Lemnului de pe lângă Institutul Politehnic. Gheorghe Iancu a fost bursier pe toată durata studiilor liceale şi universitare, în ultimii doi ani de facultate beneficiind de bursă republicană.

După absolvirea Facultăţii de Industrializare a Lemnului este repartizat la Fabrica de mobilă IPROFIL Sighetu Marmaţiei (1958 – 1960). Între anii 1973 – 1974 a urmat cursul postuniversitar de „pregătire a specialităților pentru management în industrie”, București.

Activitatea profesională a desfăşurat-o în unităţi de prelucrare a lemnului, timp de aproape 40 de ani, până în anul 1995 când s-a pensionat, ocupând, la diferite niveluri, funcţii de conducere tehnică, comercială, în dezvoltare, investiţii şi personal. Cea mai îndelungată şi apreciată activitate profesională a desfăşurat-o la CIL/ CPL (Combinatul de Industrializare/Prelucrare a Lemnului) din Sighetu Marmaţiei.

Construcţia Combinatului (CIL) a început în anul 1963, din acel an Gheorghe Iancu a ocupat, succesiv, funcţiile de director adjunct, inginer șef adjunct, director tehnic şi director general. Un sfert de veac, numele lui Gheorghe Iancu a fost legat de activitatea acestei unităţi industriale reprezentative pentru municipiul Sighetu Marmaţiei, pentru Maramureşul istoric, din acea perioadă. Primele capacităţi de producţie ale acestei unităţi industriale de prelucrare a lemnului au intrat în funcţiune în anul 1965 – secţia de placaj şi de mobilă corp – ajungând la un număr de 11 secţii şi fabrici la Sighetu Marmaţiei, Baia Mare şi Vişeu, cu un total de peste 6300 de salariaţi, devenind, în anul 1980, una din cele mai mari unităţi industraile de profil din România.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighetu Marmaţiei a derulat contracte de export în ţări din întreaga lume: Germania, Anglia, Italia, Franţa, Rusia, SUA și a participat la importante târguri internaţionale de mobilă de la Koln – Germania, Lyon – Franţa, Manchester – Anglia, Nord Carolina – SUA, Moscova, Kiev – fosta URSS. Combinatul a avut relaţii foarte bune cu firma IKEA care a apreciat colaborarea cu specialiștii sigheteni.

După pensionare, ing. Gheorghe Iancu a fost reprezentant și agent de asigurări la Generali Asigurări SA (1997 – 2004), director tehnic la SC XILOBAIA SA Sighet (1998 – 2000), consilier de management și membru în Consiliul de Administrație la SNGFOR SA Satu Mare (2000 – 2004).

Gheorghe Iancu s-a implicat pe lângă problemele de specialitate şi în viaţa cultural-artistică și sportivă a municipiului Sighetu Marmaţiei, a sprijint Ansamblul folcloric „Ţapinarii„ echipa de fotbal CIL Sighetu Marmaţiei (divizia B) etc. A fost membru fondator (în anul 2000) al Fundaţiei Asociaţia Prietenii Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, fiind ales și preşedinte.

Este autor al monografiilor SC PLIMOB SA (2002), SC SIGSTRAT SA (2007), CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației (2008), “Citadela Industriei Lemnului Sighetu Marmației – repere istorice” (2012) și “PLIMOB la dublu jubileu – 25 de ani de succese, 125 de ani de la primele scaune curbate” (2016). A fost, de asemenea, inițiator și colaborator la publicarea monografiei satului natal Culciu Mare, Satu Mare (2011).

Este cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației din anul 2019.

Echipa Salut, Sighet! transmite sincere condoleanțe familiei îndoliate!

Slujba de înmormântare va avea loc marți, 18 martie, ora 14:00, la Capela Centrală – Cimitirul Romano-Catolic, de pe strada Rodnei. Parastasul va fi luni, 17 martie, ora 19:00. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Marți, 24 octombrie 2023, s-a stins din viață unul dintre întemeietorii Muzeului Maramureșan, domnul profesor Béres Iosif.

S-a născut în Sighet, pe data de 28 iulie 1933. A urmat cursurile Facultății de Biologie, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Șef al secției Științele Naturii și director adjunct al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației.
De-a lungul ultimilor ani a primit Premiul Academiei Române (2000), Ordinul Meritul Cultural clasa I de la Presedinția României, Premiul Ministerului Culturii pentru Patrimoniu. Începând cu 2004, este Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației. A realizat zeci de mii de fotografii, cu siguranță cea mai bună colecție a naturii Maramureșului.

Primul articol de specialitate l-a publicat in 1951, în revista Aquila (Anuarul Centralei Ornitologice de la Budapesta, fiind prima semnalare a guguștiucului în Maramureș). De-a lungul vremii, a publicat numeroase materiale științifice în reviste și anuare de specialitate din țară și străinătate. A colaborat la editarea unor mari lucrări din domeniu. În 2000, în colaborare cu Gavril Ardelean, a publicat „Fauna de vertebrate a Maramureșului”, lucrare premiată de către Academia Română.

Biolog, ornitolog, fotograf, ghid, consultant științific, Béres Iosif este un model pentru toți cei care l-au cunoscut personal sau au intrat în contact cu lucrările dumnealui.

Personalul Muzeului Maramureșean Sighet este alături de familia îndoliată.
Fie-i țărâna ușoară!

Echipa „Salut, Sighet!” transmite condoleanțe familiei îndoliate!

***S-a stins încet-încet, ca un grăunte de lumină care pleacă departe, tot mai departe… MIUCA BOANCĂ, profesoară de fizică-chimie la Școala „George Coșbuc” din Sighet .

Miuca cea dragă pe care am iubit-o cu toții: dascăli, elevi, prieteni, cunoștințe…
Pentru că era inteligentă, era un talent deosebit în meserie, în relația cu copiii…
Pentru că avea un suflet cald, gândul sprinten și vorba isteață, profundă ori sclipitoare, ironică, glumeață, avea zâmbetul bun, înțelegător și o generozitate peste măsură, dusă către sacrificiu de sine…

După zbuciumul frumos și dureros al vieții, ai parte, dragă Miuca, de liniștea binemeritată și nesfârșită a sufletului…
Ramânem triști și totuși mai bogați cu amintirea ta luminoasă și dragă.

Prietenii din Sighet

(Înmormântarea va avea loc vineri, ora 12:50, în satul Gheorghieni, Cluj)

Hédi FRIED, psiholog și scriitor, supraviețuitoare a Holocaustului, s-a născut la 15 iunie 1924 în Sighet (în familia Smuck, întreprinzători locali), fiind cea mai mare dintre cele două surori ale familiei.

În luna mai a anului 1944 Hédi Fried a fost deportată, împreună cu familia sa și cu alți evrei din Sighet, de către autoritățile maghiare din nord-vestul Transilvaniei, în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Părinții și rudele ei au murit acolo. A fost transferată apoi în lagărul de muncă forțată de la Bergen-Belsen, de unde a fost eliberată în aprilie 1945 și, cu ajutorul Crucii Roșii, s-a stabilit în Suedia, unde a ajuns în iulie 1945. În iunie 1948 se căsătorește cu Michael Fried, un supraviețuitor și el al Holocaustului – tot din Sighet – și au trei copii.

În iunie 1957 își ia licența (BA) în Psihologie și Pedagogie la Universitatea din Stockholm.
Hédi Fried a lucrat în Suedia ca psiholog și a participat la „educarea tinerelor generații, promovând toleranța și înțelegerea între oameni”.

A publicat cinci cărți cu conținut autobiografic, care au fost traduse în peste 20 de limbi. Patru cărți au fost traduse în limba română: „Frânturi dintr-o viață. Drumul la și de la Auschwitz” (publicată în limba suedeză în anul 1992), „Întoarcere la viață” (publicată în lb. suedeză în anul 1995), „A treia viață” (publicată în lb. suedeză în anul 2002), „Pendulul Vieții – Fragmente, experiențe, reflecții – Date istorice și îndrumător pentru profesori” (publicată în lb. suedeză în anul 2003).

Frågor jag fått om Förintelsen (2017, Suedia) – „Întrebări pe care le-am primit despre Holocaust” n-a fost încă tradusă în limba română.
Hédi Fried a fost distinsă cu medalia Illis Cvorum (1998) și a fost numită Europeanul Anului în 1999 iar în anul 2000 a primit Natur & Kulturs Kulturpris, un premiu cultural pentru opera ei literară.

În 2015 a fost distinsă cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, în 2016 cu Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania, clasa I, iar în anul 2018 a fost numită Eroul Anului, printr-un vot exprimat de cititorii revistei Magazin M.
În decembrie 2017 i s-a acordat Premiul Olof Palme pentru „eforturile neobosite de apărare a egalității în drepturi a tuturor oamenilor, precum și pentru munca de o viață de a face cunoscute atrocitățile produse de nazism și rasism, violență și prejudecăți”.

Hédi Fried a efectuat două vizite la Sighet, în anii 2010 și 2011 (consemnate la vremea respectivă de regretatul jurnalist Ioan J. Popescu). În luna mai 2011 a fost invitata de onoare a Clubului Rotary Sighet, unde i s-a înmânat o Diplomă de Excelență pentru activitatea excepțională în slujba păcii și a toleranței.
În august 2021 Hédi Fried a primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighet.

Cunoscuta scriitoare Hédi Fried s-a stins din viață azi, 20 noiembrie 2022.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Salut, Sighet!

Cu mare cutremur am primit vestea că a plecat dintre noi cel mai prolific meșter de biserici de lemn pe care l-a dat Maramureșul, Țara Românească, Globul acesta pământesc.

Căci, nicăieri nu a mai existat, în vremurile noastre (în afară de fiul său, Vasile), cineva care să fi construit, cu mâinile sale, de la zero, nu mai puțin de 22 de biserici de lemn!

Marele meșter Grigore Hotico Hodâș din Ieud (Plopșor), a viețuit între 9 iunie 1948 – 25 octombrie 2021.

A fost un om simplu, demn și drept, un bărbat dintr-o bucată, un maramureșean coborât parcă din vremurile nemeșești. Dar și un meșter care nu se încurca în planuri, proiecte și schițe, ci avea un simț aparte, lucrând direct, înălțând lăcașul din mers!

Astfel, a construit următoarele biserici de lemn: trei la Rozavlea (cea de pe Sâlţa şi ambele biserici de la Şesu Mănăstirii-cea ridicată în 2002 și arsă în anul 2016, respectiv cea de acum), biserica mănăstirii Ieud-Crucişoare, una din bisericile parohiale din Ieud-Plopșor, Sighetu Marmaţiei (bis. „Sf. Ștefan cel Mare și Sfânt” de la Poliţia de Frontieră), Strâmtura („Sf. Prooroc Ilie” de pe Valea Satului), Dragomireşti („Sfinții Români” de pe str. Baicului), Şieu („Cuvioasa Paraschiva”), Borşa („Sf. Mare Mucenic Gheorghe” de la Spital) şi patru la Vişeu de Sus („Sf. Cosma și Damian” de la la Spital, bis. „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, bis. „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” şi biserica greco-catolică „Maica Domnului”). Ei au clădit biserici şi în alte părţi ale ţării: două la Bucureşti (una la Spitalul „Sf. Ioan” şi alta la Academia Forţelor Terestre), apoi la Arad, Turceni (jud. Gorj), Costeşti (jud. Argeş) şi Cluj-Napoca (parcul „Victor Babeş”), dar şi în străinătate: în Suedia (la parohia ortodoxă română din Sölvesborg) şi în Franţa (biserica Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale de la Limours)!

Printre acestea se află a doua respectiv a treia cele mai înalte biserici de lemn din lume (care sunt surclasate doar de către biserica mănăstirii Săpânța Peri), adică:
– Biserica mănăstirii ortodoxe de maici „Sf. Trei Ierarhi” de la Ieud-Crucișoare, Țara Maramureșului, 60 m înălțime, construită între anii 1994-2003.
– Biserica parohiei ortodoxe „Sf. Gheorghe” de la Rozavlea-Șesu Mânăstirii, 58 m înălțime, ridicată între anii 2017-2018.

Marele meșter Grigore Hotico Hodâș a participat și la restaurarea mai multor biserici vechi de lemn, printre care, recent, cea de la Ieud-Deal (monument UNESCO), a construit case de lemn (precum Casa Chira din Vișeu de Sus), a realizat o parte a lemnăriei Catedralei Mântuirii Neamului, dar și porți măiestru sculptate, troițe, acareturi etc. A fost nu numai dulgher, sculptor, designer și arhitect, ci și butnar și drănicer și tâmplar…

Acesta a fost ajutat permanent de fiul său, Vasile Hotico, care-i continuă, cu înaltă măiestrie, opera (vedeți numai ce casă și-a făcut acesta!).

Dacă Găvrilă Hotico Herenta rămâne, cu cele 100 de biserici vechi cărora le-a prelungit viața, cel mai mare restaurator în lemn pe care l-a dat Maramureșul și Țara, Grigore Hotico Hodâș va rămâne în istorie precum cel mai prolific constructor de biserici de lemn, pentru aceasta depunând mărturie cele 22 de turle de lemn pe care le-a ridicat!

Am avut onoarea să îl cunosc și să obțin de la dânsul informații extrem de prețioase.

A fost un mare om.

Nu îl vom uita niciodată! Condoleanțe familiei îndoliate! Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Teofil IVANCIUC

Liviu Bledea, fiul lui Petru Bledea, primul restaurator al Muzeului Maramureșan, a fost unul dintre cei mai buni restauratori în lemn ai muzeului nostru.

Având afinități în domeniu, a învățat repede tainele meșteșugului în lemn atât de la tatăl său, cât și de la bunicul său, cunoscutul meșter popular Apan Vasile. În lucrările lui, folosindu-se de tehnicile tradiționale și uneltele specifice moștenite, și-a pus toată priceperea și talentul, astfel că azi regăsim în jurul nostru construcții făurite de mâinile lui dibace.

Liviu Bledea a făcut parte din a doua generație de meșteri ai Muzeului. Prima generație era cea cu care s-a început muzeul satului, cu care s-a pus piatra de temelie la primele 16 case și zeci de anexe gospodărești. A lucrat la muzeu pentru o scurtă perioadă de timp, după care a revenit în anul 2000. Alături de echipa muzeului a montat zeci de obiective și s-a străduit să păstreze autenticul din casele vechi și acareturile restaurate.
A fost un meșter complex. A lucrat cu măiestrie zeci de porți, troițe, cruci mortuare (crucea pictorului Traian Bilțiu Dăncuș, reconstituită după crucea inițială realizată de Găvrilă Hotico Herenta, cu sprijinul lui Mihai Dăncuș), dar și biserici.
A făcut parte din echipa de meșteri ai muzeului care a construit o biserică de lemn tip „maramureșeană” pentru comunitatea de români ortodocși din Caracas – Venezuela și o alta care a fost prezentată la „Smithsonian Folklife Festival” Washington DC în 1999 și apoi a fost donată Episcopiei Greco-catolice române din Canton, Ohio. Bisericile au fost construite în Muzeul satului maramureșean, apoi însemnate, demontate și transportate. România era invitata de onoare a Expoziției Mondiale de la Washington. La finalul expoziției, biserica a fost demontată și în cursul anilor 2003-2004, Bledea Liviu, alături de Găvrilă Hotico și Găvrilă Hotico Herenta, dar și reprezentanți ai bisericii remontează biserica în Canton, Ohio, SUA.

Meșterii populari se bucură, în general, de un statut aparte în cadrul comunității, datorită priceperii și abilităților lor. La fel a fost și Liviu nost’! Un meșter cunoscut și recunoscut, un meșter care a lăsat în urma lui lucrări care vor dăinui peste veacuri și care îl consacră printre meșterii autentici pe care Maramureșul i-a avut și îi are.

Liviu Bledea lasă în urma lui multă tristețe. După 20 de ani petrecuți în mijlocul Muzeului cu altruism și mărinimie, însemnați de pasiunea pentru tradiție și meșteșugul restaurării lemnului, Liviu ne-a părăsit lăsându-ne lucruri frumoase și amintiri dragi.
Profesionalismul și imaginea lui jovială va rămâne mereu în memoria noastră și lasă un gol imens ca specialist, ca și coleg, ca tată, soț, prieten, ca OM.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Liviule!

Manager interimar,
Dr. Mirela Ana Barz

Istoricul Robert Fürtös s-a născut la 29 august 1974 în Șimleu-Silvaniei, județul Sălaj. A absolvit Liceul Teoretic „Simion Bărnuțiu” din localitate, profil Filologie – Istorie, promoția 1993.  După bacalaureat, a urmat Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (1993 -1997), Facultatea de Istorie şi Filosofie, specializarea istorie contemporană, și un Masterat în Istorie contemporană şi relaţii internaţionale (1998-1999) la aceeași prestigioasă universitate clujeană. În 2003 finalizează programul de pregătire în Muzeologie generală, specialitatea Istorie-Memorialistică, Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, Bucureşti.

Din anul 1999 a fost muzeograf al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet, iar în perioada mai – decembrie 2006, a fost  și expert în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România.

În cadrul Memorialului s-a implicat în amenajarea unor săli din cadrul muzeului: sala 5 – Geografia şi cronologia spaţiului concentraţionar; sala 6 – România închisorilor; sala 8 – Alegerile din 1946; sala 50 – Piteşti: „Reeducarea” prin tortură; sala 74 – Rezistenţa în Maramureş; sala 83 – Revoluţia din Ungaria (1956). De asemenea, a contribuit la prezentarea muzeului sau la realizarea de ghidaje tematice pentru diverse grupuri de vizitatori ai Memorialului, la introducerea informaţiilor în baza de date „Recensământul populaţiei concentraţionare din România în anii 1945-1989”, la realizarea unor interviuri de istorie orală pentru Arhiva CISAC, dar a organizat și campanii de istorie orală privind următoarele teme de cercetare: colectivizarea agriculturii în Maramureş, fenomenul concentraţionar în România, rezistenţa armată anticomunistă în munţi. A participat în mod constant la unele dezbateri, simpozioane şi Şcoala de Vară de la Sighet.

Robert Fürtös a fost co-autor la câteva volume publicate la diverse edituri din țară:

Sistemul penitenciar din România comunistă. Cazul închisorilor din Transilvania, Editura Mega, Cluj Napoca, în curs de apariție (coautor alături de Virgiliu Țârău, Ioan Ciupea, Andrea Dobeș, Mihai Croitor).
Făgăraş. Închisoarea poliţiştilor, vol I-III, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2007 (coautor alături de Ioan Ciupea, Virgiliu Ţârău, Florentin Olteanu, Andrea Dobeş, Cosmin Budeancă).
Raport Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (coautor), Bucureşti, Humanitas, 2007

Cărţi şi ediţii publicate la Fundaţia Academia Civică:

Colectivizarea în Maramureș. Mărturii de istorie orală, coordonator alături de Gheorghe Mihai Bârlea (2009).
Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. De la memoria colectivă la cercetarea istorică, coordonator alături de Gheorghe Mihai Bârlea (2007).
Colectivizarea în Maramureş. Contribuţii documentare (1949-1962), editor alături de Andrea Dobeș, Gheorghe Mihai Bârlea (2004).

 A publicat peste 20 de studii și articole de specialitate:

Ierarhi greco-catolici în atenția Securității. Studiu de caz: canonicul Coriolan Tămâian, în „Acta Musei Porolissensis”, XXXVI, Istorie-Etnografie, Zalău, 2014, pp. 379-394.
Ierarhi greco-catolici în atenția Securității. Studiu de caz: episcopul Ioan Ploscaru, în „Identități sociale, culturale, etnice și religioase în comunism”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 452-467.
Ioan Hudiță în documentele Securității în „Stalinizare și destalinizare. Evoluții instituționale și impact social”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2014, pp. 111-128.
De la rezistență la colaborare. Părintele Ioan Deliman și Securitatea, în „Destine individuale și colective în comunism”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 93-111.
Preoți greco-catolici în timpul prigoanei comuniste. Cazul părintelui Alexandru Rațiu, în „Acta Musei Porolissensis”, XXXIV, Istorie-Etnografie, Zalău, 2012, pp. 177-191.
Episcopul Ioan Dragomir în dosarele Securității (1965-1958), în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 4, Baia Mare, 2011, pp. 280-303.
Profilul unui torționar: Petrache Goiciu, în „Caietele Brătianu”, nr. 2, Societatea Academică ,,Gheorghe I. Brătianu”, Sighetu Marmaţiei, 2011, pp. 42-50.
Informatori în spațiul penitenciar din România comunistă. Cazul ziaristului Ștefan Gárdonyi, în „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 360-369.
Polițiști urmăriți. Studiu de caz: Sava Dumitrescu (1964-1976), în „Forme de represiune în regimurile comuniste”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 177-190.
Sighet, preambul al Holocaustului, punct central al Gulagului în „Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească”, coord. Ruxandra Cesereanu, Fundaţia Culturală Echinox, Cluj-Napoca, 2007, pp. 226-241.
Implicarea organelor M.A.I. în acţiunea de ,,reeducare”. Cazul Piteşti (1949-1951), în „Rezistenţa anticomunistă între cercetarea istorică şi valorificarea muzeală”, ed. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Iulia Pop, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006 , pp. 78-93.
Extinderea acţiunii de ,,reeducare”. Cazul Gherla (1950-1951), în ,,Experimentul Piteşti– Reeducarea prin tortură”, ed. Ilie Popa, Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2005, pp. 114-125.
Ţăranii maramureşeni şi cotele obligatorii la începutul anilor `50, în ,,Opresiunea ţărănimii române în timpul dictaturii comuniste”, ed. Ilie Popa, Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2005, pp. 332-342.
Comitetul Judeţean Maramureş al P.C.R. Toamna anului 1989, în ,,Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem”, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003, pp. 581-590.
Aspecte privind activitatea Comitetului municipal P.C.R. Sighetu Marmaţiei în anul 1968, în ,,Analele Sighet 9. Anii 1961-1972: Ţările Europei de Est, între speranţele reformei şi realitatea stagnării”, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2001, pp. 709-715.

Istoricul Robert Fürtös a fost o personalitate discretă, distinsă, un intelectual rafinat, dedicat profesiei.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Sincere condoleanțe familiei îndoliate, greu încercate!

Salut, Sighet!