Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

***

Ca profesor de fizică a fost foarte respectat. Mulți elevi au avut rezultate deosebite la fizică și informatică. Elevii săi eminenți se gândesc la el cu recunoștință și cu dragoste – au ținut legătura și adesea l-au vizitat. A făcut facultatea la îndemnul soțului meu, Ioan Grigoriu. Fiind fratele lui mai mare și văzând că are viitor în domeniul științelor, l-a convins să dea examenul de admitere la facultatea de fizică. A absolvit Facultatea de Fizică Pură cu durata de cinci ani în cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca. Ca om, a fost un prieten deosebit: prieten de călătorie, de excursie, de sport. Ne bucurăm că l-am cunoscut și i-am fost prieteni și apropiați. L-am iubit și l-am respectat cu toții și în inima noastră va rămâne întotdeauna un loc pentru el.

(Irina Grigoriu – profesor, Sighet)

***

Domnul Profesor Petru Grigor, geniul predării fizicii, mi-a luminat cariera cu tact, înțelepciune, prietenie și generozitate unică, de la Sighet la București, Tokyo, Yale și Miami. Datorită domniei sale am ajuns olimpic la Fizică în clasa a VIII-a și am fost tot lotul premiați în 1972! Domnul profesor Petrică Grigor știa să rezoneze sufletește cu fiecare persoană ce se apropia de el, indiferent că era nepotul de 3 ani, elevul de la școală sau omul de rând. În compania domniei sale mi se deschidea un univers întreg al trezorieriei sale sufletești în care superlativele se depășeau natural. Alături de domnia sa mă simțeam precum piticul de pe umerii uriașului în spațiul multidimensional al stărilor cognitive și emoțional-afective. Am primit sfatul ideal de la domnia sa (mentorul meu etern) când am ajuns la rândul meu profesor la Liceul „Dragoș Vodă”, în 1982. Îmi aduc aminte că, după ce rezolvam probleme de fizică, puteam vorbi de meciul de fotbal de la TV. Domnia sa avea un mod absolut perfect de a empatiza cu persoana de lângă el. Ne lipsiți mult de tot!… … Te vom căuta veșnic pe cuantele universului, dragă domnule profesor Petrică Grigor!

(Ioan Opriș, profesor universitar, Miami, SUA)

***

Vine un timp când  lacrimile devin o prețioasă unitate de măsură.  Este totuși momentul  în care celebrăm viața cuiva care într-adevăr a avut o menire în această lume și care nu a trăit în van, ci, modest, talentat și devotat a format oameni. Și, uite că, prin elevii lui, a transmis mai departe setea de cunoaștere și neliniștea iscoditoare a omului de știință. Metodele lui pedagogice au rămas însă un secret și generațiile de profesori au purtat ca pe niște legende realizările neașteptate, aproape miraculoase ale domnului profesor Grigor: olimpicii la fizică din Sighetu Marmației.  Nu cred să se mai fi ridicat altcineva la înălțimea lui. Sunt foarte tristă că s-a dus. Îi sunt datoare la nesfârșit. Dacă era sâmbătă seara, în drum spre casă de la biserică – ne cumpăra cărți… Și astăzi intru în Librăria Luceafărul, cum se intră  într-o alimentară… Din obisnuință arunc mereu o privire și pe la raftul cu cărți științifice. Poate a mai apărut o culegere…  nu-i așa? Și, după cum știți, dacă nu roiam noi în jurul lui, roiau albinele; și de nu-l năpădeau albinele,  i se învârteau porumbeii în jurul capului. Și porumbeii? Avea și acolo olimpicii lui. Ce le făcea, ce nu le făcea, se întorceau mereu primii. Și cum rivalitățile dintre columbofili sunt la fel de dramatice și de autentice ca și în cursele de cai… Parcă ei ar fi dat din aripi, nu porumbeii… Negreșit, Profesorul Petrică Grigor era un îmblânzitor…

(Daniela Neacșu – profesor, Londra)

***

Întelegerea realității fizice determină viitorul și trecutul nostru. O bucurie mare este atunci când întâlnești un om care să poată să îți dea elementele necesare acestei înțelegeri. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă când ne-am așezat în băncile școlii generale unde l-am avut profesor pe domnul Petru Grigor. Un gând pios ne cuprinde azi, la despărțirea de domnia sa.

(Alexandru Ozunu, prof. univ. dr. ing, UBB Cluj Napoca)

***

Un om special, un om delicat, un Profesor – Prieten – Părinte. Așa l-am perceput pe domnul Profesor Petrică Grigor, elev fiindu-i la Școala Generală nr. 2 din Sighet. Noi, elevii, cunoșteam, vag, câte ceva din persecuțiile la care pe nedrept era supus de către regimul comunist, dar mai ales i-am cunoscut verticalitatea și demnitatea cu care și-a onorat statutul de dascăl. A fost nevoit să plece de la catedră dar, elevii cei dragi, elevii cei buni, nu l-au părăsit niciodată. A fost iubit și pentru că nu a abdicat niciodată de la principiile onoarei și credinței sincere pe care le-a cultivat cu modestie. A fost un om înțelept, a respectat și a fost respectat; a făcut parte dintr-o categorie rarisimă, a modelelor “clasice”, ce au știut să dăruiască fără a pretinde nimic pentru sine.

În urmă cu câteva luni (04 martie 2018) ne-am văzut pentru câteva minute, am discutat despre elevul domniei sale, Ioan Opriș, PhD, University of Miami, căruia îi luasem un interviu, i-am dăruit volumul meu de poeme (“Vesperare”) și i-am făcut două poze. Îmi va rămâne în gând zâmbetul fin, prietenos, cald, cu care m-a însoțit la plecare. Adio, Domnule Profesor!

(Ion Mariș –  „Salut, Sighet!”)

 

 Nota redacției: Ceremonia funerară va avea loc joi, 02 august 2018, ora 15:00, la Cimitirul Reformat.

 Foto: Ion Mariș




In memoriam profesor Ioan Hotea (1953 – 2018)

Ioan Hotea s-a născut la 28 noiembrie 1953, în satul Valea Stejarului, comuna Vadu Izei, Maramureș.

Este absolvent al Școlii generale cu clasele I-VIII, din satul natal și al Liceului Pedagogic (5 ani) din Sighetul Marmației. Este repartizat, după absolvirea Liceului Pedagogic în satul Valea Stejarului. Din 2003 este licențiat în istorie și geografie al Facultății de Științe Umaniste – Creștine din cadrul Universității de Vest „Vasile Goldiș”, Arad.

În 2005, își finalizează masteratul educațional la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, Arad. Obține doctoratul în filozofie în anul 2010.

În ultimii ani, Ioan Hotea a fost directorul Școlii generale nr. 5 din Sighet.

Amintim câteva titluri din lucrările semnate Ioan Hotea:

  • Valea Stejarului – studiu monografic și de geografie umană, 2005
  • Vadu Izei –  o filă din istoria Maramureșului. Studiu monografic și de geografie istorică, 2008
  • Magic și magie în filozofia ocultă, 2010
  • Din misterele iubirii filozofice, 2011
  • Mituri, rituri și orizonturi magice în etnofilosofie, 2011

Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe profesorul Ioan Hotea! Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

Salut, Sighet!




Doina Cornea ne-a părăsit discret! (autor, Ion Mariș)

Doina Cornea a fost o dizidentă autentică, sinceră, consecventă idealurilor democratice, neînțeleasă și, din păcate, pe nedrept marginalizată de politicenii de conjunctură.

România post – decembristă n-a avut foarte mulți oameni valoroși, modele, dar, dintre ei, universitarul Doina Cornea a strălucit prin modestie, credință fermă în democrație și respect. Deși un om blând, a fost directă în a-și afirma principiile în care a crezut, fără să admită compromisuri. Pe nedrept uitată în ultimii ani, doamna fără pretenții politicianiste, nu a fost agreată de puterea emanată din minciună. Avea un fel atât de simplu de a spune lucrurilor pe nume încât… deranja, nefiind întotdeauna agreată de români. Mulțimea iubește liderii colorat ambalați, falși, descurcăreți, demagogi de profesie. Din păcate, Doina Cornea era maestra adevărului pur, dureros, corect, poate de aceea foarte mulți oameni n-au înțeles-o.

Doina Cornea și-a afirmat crezul în libertate cu mult înainte de 1989; a fost terorizată, agresată, hăituită, izolată de autoritățile comuniste. Îi ascultam mesajele, scrisorile la Europa Liberă și mă bucuram că mai exista curaj în România. În timp ce marea majoritate a populației tăcea complice, executa ordine absurde, o “fărâmă” de femeie înfrunta un regim dur, nemilos.

A ieșit în stradă la Cluj în 21 decembrie 1989, alături de cei care-și doreau să se poată exprima liber, n-a contat că ceilalți, destul de mulți, așteptau timorați. N-a cerut niciodată nimic pentru ea, laurii i-au cules descurcăreții, adaptabilii, învingătorii. Doina Cornea s-a retras din tot ceea ce a însemnat politica, a preferat să fie militantul civic dezinteresat, preocupat doar de temele majore ale societății.

Și totuși, având-o alături pe Doina Cornea, pentru cei care au reușit să-i înțeleagă principiile și fermitatea clar exprimată, a contat mult.

Liniștea s-a așternut peste trupul fragil al Doamnei Doina Cornea, dar cuvintele domniei sale, exemplul pe care l-a oferit țării, sigur vor continua să existe peste ani și ani!

Odihniți-vă în pace, Doamnă Doina Cornea!

Ion Mariș

 

NR.În fotografie Doina Cornea, alături de Corneliu Coposu și Laurențiu Ulici, la unul din primele simpozioane organizate de Fundația Academia Civică în mai 1993, la Sighet. La simpozionul internațional “Închisoarea de la Sighet, de la adevărul istoric la judecata istoriei” desfășurat la Școala de Muzică – Sala “George Enescu”, au fost prezenți peste 300 de istorici și cercetători din 12 țări, inclusiv SUA.

(Foto: Florentin Năsui)

 




IN MEMORIAM P. Űtő Elisabeta, pictor sighetean (1933-2012)

Pictorița Elisabeta Peter Uto s-a născut în 1933 la Valea Crișului, jud. Covasna.  A studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. A fost membra U.A.P. Filiala Baia Mare. A fost președintele de onoare al Cenaclului Sigart al artiștilor plastici din Sighet.

Mi-a fost profesoară la Școala nr.3 din Sighetu Marmației, dar cel mai mult a lucrat la Școala Populară de Artă de la Palatul Culturii (34 de ani). Doamna Erzsike a fost un adevărat catalizator al vieții artistice sighetene din acea perioadă, un artist renumit și un mare pedagog. A iubit acest oraș unde a trăit și a lucrat după terminarea studiilor de artă. Fiecare peisaj, floare, portret, compoziție inspirate din arta populară, dovedesc acest lucru. Când privim tablourile ei, parcă inspirăm aerul din Maramureș. A fost un exemplu pentru noi toți, cei care am învățat de la Erzsike néni să observăm frumosul din jurul nostru.

În calitate de plastician a fost prezentă la numeroase expoziții personale și colective, la tabere de creație atât în țară cât și în străinătate. A expus în Germania, Italia, Ungaria și nenumărate orașe din România. A primit Diploma de Excelență de la Primăria Sighet (2001), Diploma de Onoare (2004, 2005) de la Baia Mare și Nyiregyhaza.

Azi, în ultima zi din februarie, Doamna Erzsike ar fi avut 85 ani. Nu-i mai putem dărui flori, doar să le așezăm cu mare drag pe mormântul ei.

Odihnă veșnică, dragă Erzsike néni! Ne veți lipsi întotdeauna!

Boar Szilvia, artist plastic




Ziua abdicării regelui Mihai, la Sighet (autor, prof. Aurelia Vișovan)

…30 decembrie 1947… aveam 14 ani, eram elevă la Liceul de fete “Domnița Ileana “ din Sighet (în clădirea actualului liceu ucrainean).

Ieșisem în oraș la niște cumpărături și ajunsă în fața cinematografului, văd cum lumea se oprește din mers și aud zgomotul puternic al unui difuzor montat la balconul cinematografului, care anunța “un comunicat de mare importanță”. M-am oprit și eu, în jurul meu lume de toate categoriile, tineri și bătrâni, orășeni și țărani… Vocea de la difuzor declamă : “Regele Mihai a abdicat! S-a proclamat Republica Populară Română!” Urmau niște fraze propagandistice din care am reținut doar “cel mai mare exploatator al țării”… apoi n-am mai receptat nimic. Eram total derutată, nu înțelegeam nimic… pe fețele tuturor celor din jur se citea consternarea și mâhnirea… n-am văzut pe nimeni bucuros.

Am ajuns acasă, părinții mei erau foarte îngrijorați… tata a zis doar atât: ”era de așteptat”. Eu eram prea mică și lipsită de viziune… am înțeles mai târziu că după falsificarea alegerilor din ’46 și arestarea lui Iuliu Maniu și a altor importanți lideri politici democratici abolirea monarhiei era ultimul pas al ocupantului sovietic pentru lichidarea suveranității României și instaurarea deplină a regimului comunist. În anul următor avea să fie arestat și tatăl meu…

Generația noastră a ținut foarte mult la regele Mihai. Îi admiram ținuta maiestuoasă din tablourile ce erau în toate sălile de clasă și în fotografiile de la începutul manualelor școlare. Nu ne puteam închipui țara fără rege. Iar pentru noi, cei ce am cunoscut și experiența amară a refugiului între 1940 și 1944  (când Ardealul de nord fusese sub ocupație maghiară) atașamentul față de regele nostru era și mai mare. Unde vedeam chipul regelui Mihai știam că suntem în România…

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: Brada Oanță




Și eu am suferit pentru regele Mihai…

Aveam 10 ani… Eram, cred, în clasa a IV-a… în primele zile din ianuarie (1948). După ce s-au reluat cursurile, învățătoarea intră în clasă și ne spune: „Nu mai avem rege! S-a proclamat republica populară!”. Apoi ne cere să deschidem cărțile de citire și ne ordonă: „Să rupeți poza regelui Mihai!” (care se afla la începutul cărții).

Colegii mei s-au conformat; îi vedeam pe toți rupând poza din carte. Eu am ezitat, învățătoarea m-a văzut și m-a întrebat: „Arba, de ce nu rupi poza?”. Am răspuns cu o oarecare frică, dar totuși hotărât: „Doamna învățătoare, eu nu rup poza. Mie-mi place de regele Mihai, că e tânăr și frumos.” S-a enervat, m-a scos în fața clasei și a început să mă lovească cu bățul în palmă. Am rezistat cât am rezistat, dar la un moment dat mi-au pușcat lacrimile…

Era clar că trebuia să dea o lecție celorlalți ca să nu mai îndrăznească cineva să se opună. După ce am mai crescut și am văzut ce a însemnat comunismul, m-am gândit că poate și învățătoarei îi fusese frică de consecințe… Am suferit și eu, un pic, pentru regele nostru Mihai… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Arba Mihai, pensionar, Sighetu Marmației (str.Valea Cufundoasă)

A consemnat Marius Vișovan

sursă foto: jurnalul.ro




Se duc dascălii noștri…. (autor, Marius Vișovan)

Emoția despărțirii de domnul profesor Felician Ilnițchi m-a făcut să meditez cu un pic de tristețe, dar și cu speranță și mult respect la generația profesorilor noștri de altă dată, care încet-încet se mută “dincolo”, dar pe care orașul nostru n-are voie să-i uite, munca lor fiind pentru noi, elevii de atunci, o treaptă a devenirii noastre, o parte din ceea ce suntem azi….

Dintre dascălii mei de la Liceul “Dragoș Vodă” au plecat deja dintre noi doamnele profesoare Eusebia Negrea, Elisabeta Sugar, Ileana Preoteasa, și domnii profesori Ioan Șuteu, Alexandru Diaconescu, Iulian Iuga, Mihai Smărăndoiu, Iuliu Oros…. ceilalți fiind încă în viață din câte știu, și le doresc și pe această cale multă sănătate. La care se adaugă alții… fiecare fost elev ar trebui să-și amintească de profesorii pe care i-a avut.

Cu rare – posibile – excepții cred că sentimentul care ar trebui să predomine este cel de respect și recunoștință. Cum se poate manifesta această recunoștință ? Prin evocarea cu respect a muncii lor în discuțiile noastre cu prietenii, printr-un salut și o abordare amabilă pe stradă, printr-o rugăciune… și, evident, prin bucuria împărtășită cu ocazia întâlnirilor aniversare. Unii însă, dintre foștii elevi, cred că nu mai datorează nimic sau pur și simplu multitudinea problemelor vieții justifică lipsa de interes… chiar și participarea la o înmormântare pare pentru unii un efort prea mare. Da, trăim într-o lume grăbită, într-o societate egoistă, devenim tot mai izolați în timp și spațiu, nu mai există decât „eu” și „acum”… oare e o boală a întregii omeniri sau la noi, la români toate crizele sunt mai mari? În tot cazul, cred că la capitolul solidaritate stăm prost, mult mai prost ca alții…

În fine, problemele sunt multe… eu vreau să spun doar că dascălii noștri se duc… și poate într-o zi ne va părea rău că nu ne-am mai bucurat o clipă de lumina lor….

Marius Vișovan




Johnny Popescu… on air!

Proiectele, articolele, emisiunile, vocea lui Johnny vor rămâne în amintirea sighetenilor…

Johnny Popescu va fi înmormântat luni, 18 septembrie 2017. Ceremonia funerară va avea loc la ora 13:00, la Capela cimitirului romano-catolic din Sighet.




Vasile… (autor, Echim Vancea)

Vasile BARLEAVASILE…

Destinul, pentru mine, este o sumă de lumi și temporalități diferite…

De această dată, în aceste clipe acesta, destinul, și-a urmat neprietenos cursul.
Într-una din lumile sale, prietenului de-o viață Vasile BÂRLEA nu i-a mai lăsat loc pentru proiecte, speranțe, idealuri… I-a lăsat doar ceea  ce Vasile a realizat pentru noi până astăzi: prietenia, bunătatea, generozitatea alături de lucrările sale de pictură şi grafică, de monumentele de cultură spirituală şi materială restaurate de-a lungul anilor în judeţ şi în ţară…

Atât de multe lucruri din viaţa noastră (copilărie, adolescenţă-tinereţe şi de curând ce-a de a treia vârstă) ni s-au părut lipsite de semnificaţie atunci când s-au întâmplat, dar au căpătat o importanţă deosebită odată ce au căpătat o importanţă deosebită odată ce am înaintat în viaţă, în vârstă. Acolo unde a trebuit să râdem am râs, acolo unde a trebuit să ne bucurăm ne-am bucurat, acolo unde a trebui să mulţumim am mulţumit, acolo unde a trebuit să plângem am plâns…

Dar astăzi Vasile m-a lăsat să plâng singur!
Dintr-o dată totul s-a năruit!
Vasile m-a lăsat să plâng singur!

Am sentimentul lăuntric şi totodată atât de dureros că acolo i-a întâlnit pe părinţii săi, uncheşul Vasile şi mătuşa Anuţa, care i-au fost atât de dragi, a întâlnit atâţia prieteni dragi plecaţi mai devreme să-i şi să ne netezească drumul spre Înălţare.

Acum şi de aici, prietene drag, nu pot a-ţi spune decât: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Alături de soţia ta Cornelia, alături de fratele tău Gheorghe şi familia să pot a spune doar: Dumnezeu să ne ajute să trecem peste această mult prea devreme sosită despărţire!
Glasul tău, amintirea ta, Vasile nu sunt stinse. Şi nu se vor stinge!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Echim VANCEA

sursă foto: Graiul Maramureșului




Profesorul Ion Șuteu s-a dus un pic în ceruri…(1929-2017)

In memoriam, profesor Ion Șuteu (1929 – 2017)

Fostul meu profesor de limba română din anii liceului, Ion Șuteu, a plecat un pic să se odihnească în ceruri!

Doi ani, în Liceul „Dragoș Vodă”, ne-a ghidat, elevi fiind, pașii pe treptele cunoașterii, printre marile nume ale literaturii române, printre marile poeme pe care le iubea cu pasiune. Orele cu domnul profesor Șuteu erau o continuă delectare, discuțiile, polemicile, “provocările” literare constituiau sarea și piperul. Era mereu vesel, pus pe șotii și-și exersa cu har și talentul “actoricesc” pe care noi îl savuram cu drag.

A fost un dascăl plăcut, atipic, iubit de elevii domniei sale; s-a  dedicat  total, 41 de ani, celei mai mari iubiri: limba română!

Domnule profesor, știu că nici în ceruri nu aveți odihnă și că ne mai expediați câte o glumă bună spre… Pământ!

Dumnezeu să-l odihnească pe Profesorul Ion Șuteu!

Ion Mariș